RSS

Julia, o legendă

În recenta peliculă – Wonder – luminoasa regină a starurilor joacă alături de Owen Wilson și o întrupează pe mama unui băiețel handicapat. Cu irezistibilul ei farmec natural, Julia prezintă acest nou proiect în care toleranța devine cuvântul-cheie.

Julia Roberts are o stare de spirit excelentă. În picioarele goale, cu taiorul peste o cămașă roșie, în colanți negri, cu ochelari „de tocilară” (lentile exagerat de mari), așezată pe canapea, comentează, cu o voce de majoretă, despre provocarea pe care-a primit-o  din partea copiilor care-au participat la vizionarea recentei sale pelicule, Wonder. În acest film, a întruchipat-o pe Isabel, o mamă exemplară confruntată cu handicapul băiețelului ei.

„Ați fi fost o mamă la fel de bună precum Isabel?” „Credeți că un handicap i-ar putea schimba cuiva caracterul?” Julia privește cu admirație. „Nu-i așa că puștii ăștia sunt nebuni? Chiar pun întrebări adevărate… Nu știu dacă eu eram așa de matură la vârsta lor.”

julia roberts1

Se auzea c-ar fi distantă, inaccesibilă muritorilor de rând, dar, în acea dimineață, ea s-a hotărât  să joace după o altfel de partitură și să uite că este una dintre cele mai puternice actrițe de la Hollywood (și din punct de vedere financiar, deoarece, după cel mai recent clasament Forbes, ar încasa douăsprezece milioane de dolari pe an), desemnată de cinci ori, de revista People, drept cea mai frumoasă femeie din lume și răsplătită, în 2000, cu premiul Oscar pentru rolul din Erin Brockovich. Julia: o legendă.

O fiică a Sudului

„Nu folosesc săpunul.”

În fața dumneavoastră, cel mai larg zâmbet, mare cât întreg canionul din Colorado, gata să-nghită lumea și râde zgomotos de se simte și-n oglinzile apartamentului din hotelul londonez Corinthia Hotel. „Am cincizeci de ani și nu-mi mai amintesc de momentul în care nu eram celebră”, zice ea. Nici urmă de cochetărie, nici vorbă de aroganță în aceste vorbe. Pentru ea, celebritatea înseamnă o secundă de adevăr nud, un fel de redundanță, o evidență – așa cum ai afirma că ea are ochi căprui ca aluna și un compas în loc de picioare.

„Notorietatea nu-i deranjează pe cei care o doresc. Pe mine, ea m-a eliberat. M-am eliberat de toate obligațiile.” De unde reiese și fantezia anumitor ținute ale sale: blugi găuriți, tricouri minuscule, rochii de seară asortate cu flori. „Să nu uităm că sunt o fiică a Sudului. M-am născut în Georgia, acolo un se derula și acțiunea din celebrul Gone with the Wind, nu prea departe de Nashville, capitala muzicii country. De fapt, sunt foarte legată de rădăcinile mele. Nu folosesc săpunul ca să nu poluez apa din pânza freatică, beau lapte de soia, pe care îl achiziționez de la o băcănie coreeană din Malibu și îmi place foarte mult să tricotez.” Gloria a atins-o de la o vârstă așa de fragedă, încât a ajuns – în final – vaccinată împotriva isteriei generale și contra tentațiilor vanității.

Iată că, totuși, Julia Roberts știe să fie sublima „ambasadoare” a parfumului Lancôme, La vie est belle, într-o rochie-furou, cu strasuri, dar și starul luminos care sparge codurile și merge în picioarele goale pe treptele de la Cannes, în 2016, în timpul prezentării filmului realizat de Jodie Foster, Money Monster. O regină cool care știe să-și împartă, în ritm propriu, viața alături de soțul ei, Daniel Moder (operator-șef, pe care l-a întâlnit la turnarea filmului Mexican), și cei trei copii ai lor. „Nu mai mult de un film pe an. Am o familie și-o grădină de legume”, zice ea.

„Îmi plac luptătorii”

„Aleg, de obicei, filmele sau personajele ce denotă voință, rolurile feminine în care eroinele biruiesc toate dificultățile datorită tenacității. Poate unii vor zâmbi, dar cred că Pretty Woman e, în felul său, un film despre susținere. Demonstrează că și o prostituată care face trotuarul pe Hollywood Boulevard se poate salva grație inteligenței și farmecului personal. E chiar un film care demontează determinismul social. Pe de altă parte, Notting Hill, invers, desființează mitul hollywoodian povestind despre modul în care un star adulat se transformă și-și găsește fericirea alături de un tânăr librar fără un sfanț. Evident, nu fac acum referire la rolurile mele din Erin Brockovich, unde întruchipez o femeie care-a îngenuncheat o poluantă multinațională, nici despre cel din Money Monster. Îmi plac luptătorii, persoanele care-i apără pe cei oprimați și le insuflă speranță. În Wonder, filmul realizat de Stephen Chbosky, interpretez rolul lui Isabel, care trebuie să facă față unei situații dificile – fiul ei se născuse cu o malformație a feței. Isabel este o femeie modernă, sagace, realistă, o persoană adevărată care știe să lupte. Mi-ar plăcea să mă asemăn cu acest personaj.”

 

„Niciodată lumea n-a fost atât de violentă”

„Am fost uimită de primirea atât de rezervată a acestui nou film. Acesta e un film despre bunăvoință, aceea a unei mame pentru fiul ei, a unui soț pentru familia sa. Profesorii adresau elevilor lor mesaje despre toleranță. Când Isabel și-a dus prima oară băiețelul la școală, i-a șoptit, terorizată, soțului său: „Să sperăm că nu vor fi răi cu el.” Astăzi, ar trebui să nu ne mai temem de așa ceva. Și, cu toate astea, niciodată lumea n-a fost atât de violentă.”

„M-am calmat, m-am măritat”

„Sunt născută într-o familie modestă din Smyrna, la nord-vest de Atlanta, în Georgia. De mică, am muncit mult. Îmi ador profesia. Am reușit să fac cincizeci de filme în cincizeci de ani! Cariera mea e divizată în două părți. Există un „înainte” de un „după” Erin Brockovich. Înainte, eram o actriță de comedii romantice, Pretty Woman, My Best Friend’s Wedding, Notting Hill. După, m-am mai calmat, m-am căsătorit, am făcut copiii și m-am hotărât să fiu mai selectivă în alegerea rolurilor. Am învățat să aștept filmul potrivit la momentul potrivit, desigur, cu realizatorul potrivit. Îmi place foarte mult să turnez alături de prietenii mei Steven Soderbergh, George Clooney sau Owen Wilson, care-l interpretează pe soțul meu din Wonder.”

"Money Monster" Photocall - The 69th Annual Cannes Film Festival

împreună cu George Clooney (2016)

„Profesia mea trebuie să fie în acord cu viața mea personală”

„Am trei copii, sunt căsătorită de mai bine de cincisprezece ani. Toate acestea se construiesc. Nu pot să aleg între familie și profesie, încerc să le fac bine pe amândouă. Din când în când, mai trebuie să și arbitrez. Nu pot să înșir un film unul după celălalt. Nu sunt chiar așa de rezistentă. Țin neapărat ca activitatea mea profesională să fie în acord cu viața mea personală și nu invers.”

press room at the 73rd Annual Academy Awards

Los Angeles, le 25 martie 2001

La Hollywood e o perioadă așa de grea”

„Nu-mi pot încă imagina cum unii bărbați puternici pot abuza de vulnerabilitatea tinerelor actrițe. Ceea ce mă scoate din sărite e să constat că întrebarea cea mai des adresată femeilor e: „Ai fost hărțuită?” sau „Cum ai putut îndura astfel de umilință?” Dar de ce nu-i întreabă pe bărbați: „De ce v-ați purtat așa?” sau „Le-ați cerut iertare femeilor?” Eu chiar eram rezervată pentru că am avut șansa de a fi repede recunoscută/apreciată în acest mediu, am câștigat mereu bine și am fost plătită chiar mai bine decât unii bărbați. Această situație m-a ținut departe de astfel de presiuni. Ceea ce trăim noi astăzi mă duce cu gândul la o altă perioadă sumbră, cea a Mccarthy-ismului. Da, la Hollywood e o perioadă așa de grea.”

Traducere și adaptare după articolul realizat de Isabelle Girard | (Madame – 22 dec. 2017)

 

Articol publicat în revista Catchy

 

Etichete: , , , ,

Farmecul replicilor – After all, tomorrow is another day

Primită cu ostilitate, apariţia sunetului în cinema şi, implicit a replicii, i-a făcut pe marii creatori ai artei a şaptea să protesteze: „E locul să ne temem că pe ecran precizia exprimării verbale ar putea izgoni poezia, aşa cum izgoneşte şi atmosfera de vis”, scria René Clair în 1929. Cât despre Chaplin, poziţia lui a fost de un radicalism impresionant: „Filmele vorbite? Puteţi fi siguri că le detest! Distrug arta cea mai veche a omenirii, arta pantomimei. Nimicesc marea frumuseţe a tăcerii”. Cu toată vehemenţa de la început, marele mim, Charlot, a acceptat şi el să glăsuiască, până la urmă, pe ecran. Multe s-au petrecut de atunci în cinema, iar pericolul teatrului filmat a fost ocolit de cei care au ştiut să dea imaginii ce-i al imaginii.

Şi, totuşi, replica îşi are farmecul ei pe ecran. Cine nu savurează dialogurile filmelor semnate de Woody Allen, Mel Brooks sau ale maeştrilor acestora, fraţii Marx? Există filme din care reţinem, înainte de orice, o replică. Asociate chipului unui actor, unei idei sau unei stări, aceste cuvinte fac parte din memoria noastră cinefilă. Să ne amintim câteva dintre ele.

„Încă n-ai auzit nimic!”, iată o propoziţie ce trebuie privită şi citită cu respect: este prima replică sonoră din istoria filmului. A avut onoarea să o rostească Al. Jolson în The Jazz Singer, în memorabilul an 1927. Oricum ar fi sunat, ea nu putea lipsi din acest florilegiu de fraze celebre ale ecranului. Dar, dacă ne gândim bine, prima replică sonoră e şi una cu tâlc. Într-adevăr, nimeni nu auzise încă vreuna în sala de cinema, dacă facem abstracţie de muzica de acompaniament. Tâlcul dă miez dialogului, şi iată că el era prezent încă de la prima replică audibilă.

În celebrul său film, Intolerance, Griffith introducea o imagine ce nu ţinea de niciuna dintre cele patru povestiri componente: o mamă legănându-şi copilul. Inscripţia lămuritoare vorbea despre o legănare fără sfârşit, trimiţând cu gândul la omul dintotdeauna. „Out of the cradle, endlessy rocking” crea un efect de distanţare, de momentană eliberare a spectatorului din tulburarea produsă de spectacol, şi el parcă fără de sfârşit, al intoleranţei. Este primul laitmotiv din istoria cinematografului.

Deşi mai rar utilizat, laitmotivul a dat câteva fraze memorabile, unii cinefili ajungând chiar să le folosească în limbajul de toată ziua: „N-ai văzut nimic la Hiroshima” (Hiroshima mon amour) – pentru „n-ai priceput nimic din ce ai văzut”. Celebră a rămas replica „Play it again, Sam!” (Casablanca) sau „What’s a nice kid like you doing in a place like this?” (Alice in Wonderland, versiunea Disney).

„A fost odată ca niciodată”, tradiţionala formulă cu care încep basmele populare, poate fi, la fel de bine, o frază de început de film, dacă autorii ţin să ne prevină că vom avea de-a face cu o pură născocire. Există cineaşti care preferă să îşi pună publicul în temă, prin cuvinte, încă de la primele fotograme.

Inscripţia explicativă există de pe vremea filmului mut. The Kid a lui Chaplin, de exemplu, debuta în acest mod: „Un film cu un zâmbet şi, poate, cu o lacrimă„. Griffith anunţa culoarea orientală în tragicul Broken Blossoms or The Yellow Man and the Girl prin fraza: „o poveste aflată de la clopotele templului, ce bat la răsăritul soarelui în faţa imaginii lui Buddha.
Bineînţeles, inscripţia poate anunţa şi că filmul se ocupă de situaţii şi personaje reale, o formulă des utilizată fiind aceea din Butch Cassidy and the Sundance Kid – „Aproape tot ce veţi vedea acum s-a petrecut cu adevărat.” Informaţia se poate reduce la o localizare în timp şi spaţiu gen „Anglia, 1851” – pentru The Woman In White, sau la o dată devenită istorică – „1789”. Cu „17 iunie, 1972” – data izbucnirii scandalului Watergate, începe filmul All the President’s Men.
Atenţie mare trebuie acordată localizărilor prea amănunţite, prea precise; întotdeauna ele au „un dedesubt”. În Psycho, „Phoenix, Arizona. Vineri, 11 decembrie, ora 2 şi 43 de minute p.m.” – unde clou-ul constă în aceea că scena de dragoste la care asistăm are loc în timpul pauzei de prânz a funcţionarilor, de unde şi graba eroinei etc.

Punerea în temă poate fi rostită de o voce neutră sau de vocea unuia dintre personajele filmului. Să ne amintim de primul minut din Rebecca: imagini din natură, muzică; din afara cadrului, Joan Fontaine spune: „Azi-noapte, am visat că sunt din nou la Manderley…” – memorabila frază cu care începe (şi) cartea. Pentru variaţie, „povestitorul” poate fi un mort – ca în Sunset Boulevard sau nenăscut, ca în The First Time, realizat de Frank Tashlin în 1952. În general, realizatorii care cultivă procedeul anunţului-avertisment încearcă să fie cât mai spirituali. Un debut care înveseleşte, promite, nu-i aşa? Registrul variază după puteri, de la glumă la paradox. Totul e ca spectatorul să fie puţin surprins. Come Clean (1931) începe cu tradiţionala formulă de sfârşit de basm: „Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, oare?”. Nu s-a aflat încă dacă recurgerea la fraze introductive denotă o aplicare literară a cineaştilor sau o incapacitate a lor.

Dar, mai greu decât ultima vorbă din film e mult mai dificil de scris cea de început. Misiunea ei este una foarte importantă. Ea poate prevesti sau declanşa deznodământul, poate comenta, completa, sublinia sensul acestuia.

În Rebecca: „Nu e aurora boreală, e Menderley!”, deci (de) acolo se întâmplă ceva rău şi, într-adevăr, Manderley e în flăcări, iar oribila guvernantă îţi găseşte sfârşitul meritat.

În King Kong: „Frumoasa e cea care a ucis Bestia„, deci atotputernica maimuţă a fost înfrântă numai pentru că a avut o slăbiciune. A murit din dragoste.
În Guess Who’s Coming to Dinner: „Ei, Tillie, când dracu’ ne aşezăm la masă?„, deci putem răsufla uşuraţi. Tatăl a cedat, îşi lasă fiica să se mărite cu un negru şi îşi varsă nervii pe mamă.

scarlett after all
Este aproape inutil să menţionăm titlul filmului (Gone with the Wind) pentru replica: „Şi mâine este o zi„, deci un licăr de speranţă că într-o bună zi, Scarlett şi Rhett.

scarlet-tomorrow

Cuvântul îşi ia revanşa asupra imaginii atunci când replica finală devine ea însăşi deznodământ. După ce am asistat, în Psycho, la o serie de crime comise într-un motel de doamna Bates (fără a reuşi a o vedea la faţă), crime ale căror urme fiul acesteia s-a grăbit să le şteargă, deplângând cruzimea mamei, am aflat, stupefiaţi, că doamna Bates nu mai trăieşte de mult. Ne-am îngrozit, apoi, descoperind în subsolul casei că mama e acolo, împăiată, criminalul fiind tânărul care acţiona deghizat cu o rochie de femeie şi cu o perucă pe cap. A fost prins şi se află, singur, într-o încăpere de la poliţie. Un psiholog le demonstra celorlalte personaje că este vorba de un caz de asumare a unei duble personalităţi; Bates considerându-se alternativ când el, când mama sa.

Revenim la nefericit care dârdâia sub o pătură. Monologhează, cu o voce subţire de femeie. „E trist când o mamă trebuie să rostească ea acele cuvinte ce-l vor condamna pe propriul fiu şi, deci, îl vor izola de lume, aşa cum ar fi trebuit eu să fac, acum mulţi ani. Întotdeauna a fost un copil rău. Şi a ajuns să le spună că eu aş fi cea care le-a omorât pe fete, şi bătrânul acela ca şi cum eu puteam face altceva decât să stau şi să mă uit, la fel ca păsările lui împăiate. Cred că sunt supravegheată foarte bine, am să le arăt eu ce fel de om sunt (ochii săi de nebun fixează o muscă ce i s-a aşezat pe mână). N-am să gonesc musca, mă vor vedea şi vor înţelege şi vor spune, Cum aşa? Femeia asta nu e în stare să facă rău nici măcar unei muşte!”. Personalitatea autoritară a mamei a pus complet stăpânire pe fiul nebun. Imaginea nu este decât ilustrativă, cuvintele sunt cele ce fac finalul cumplit.

Când autorii unui film scriu scenariul cu gândul la un anumit actor, asta înseamnă că ei mizează pe anumite calităţi ale acestuia pentru ca publicul să reacţioneze conform cu aşteptările realizatorilor. Aşa se face că, fără a se repeta pe sine, anumiţi actori au ajuns să îşi pună în valoare o trăsătură sau alta şi prin replici, atunci când le veneau mănuşă.

Rămân mereu vii în mintea spectatorilor replicile din Some Like It Hot, „Nimeni nu e perfect!” (Joe E. Brown), din Terminator 2, am reţinut cu toţii „Hasta la vista, baby!” sau „În dragoste, să nu spui niciodată îmi pare rău!” (Ali Mac Graw în Love Story) aşa cum nimeni nu va o uita pe Vivien Leigh, în finalul din Gone with the Wind, „Şi mâine e o zi„.

În ceea ce priveşte suculenţa dialogurilor, îndeobşte, „partea leului” le-a revenit bărbaţilor. Căci personajele masculine sunt cele cărora li s-au încredinţat dintotdeauna replicile cele mai îndrăzneţe, în idei sau în exprimare. Multă vreme, femeilor cerându-li-se să fie „la locul lor”, anticonformismul în gândire, ori cuvântul dur, violent, nu au caracterizat deloc personajul feminin. Singura actriţă căreia nu i-a păsat de tabù-uri a fost Mae West, o femeie plină de umor, care îşi permitea să introducă în dialoguri ambiguităţi cu efect picant. De pildă:
„- Dumnezeule, ce superbe diamante!
– Dumnezeu n-are absolut nicio legătură cu ele, fetiţo!”.

Aspiraţia filosofică a comediilor cu Charlot se exteriorizează verbal în Monsieur Verdoux: „Războaiele, conflictele, toate sunt afaceri. Omori pe cineva, eşti un ticălos. Omori milioane, eşti erou. Numerele sanctifică„.

Memorabil este şi Humphrey Bogart, a cărui sensibilitate disimulată în cinism o putem depista în The Maltese Falcon: „Nu am crezut în povestea dumneavoastră, domnişoară O’Shaughnessy, am crezut în cei 200 de dolari pe care mi i-aţi dat. Ne-aţi plătit prea mult ca să fie adevărată, dar destul ca să ne convină”.

Violenţa dormitând în trupul masiv al lui Charles Laughton se manifestă adesea prin ieşiri grosolane gen: „Ce sunt eu, rege sau taur comunal?” din The Private Life of Henry VIII.

Lui Georges Sanders, în schimb, etichetat drept „om subţire”, îi reveneau răutăţi din cele mai perfide, precum cea din The Picture of Dorian Gray: „Vă cer scuze, sir Thomas, pentru inteligenţa observaţiilor mele. Am uitat că sunteţi membru al Parlamentului”.

Într-o serie de producţii americane din anii ’40, filme poliţiste şi de spionaj, bântuia un actor de culoare distribuit în rolul unui servitor mereu timorat. Se numea Moreland Mantan şi, dacă mai este pomenit şi astăzi, e numai graţie unei replici, pe care o rostea ori de câte ori încremenea de spaimă, un fel de formulă magică, menită să îi permită să o ia la sănătoasa: „Picioare, faceţi-vă datoria!”

Uneori, deci, câteva cuvinte (puţine – concizia e de aur în cinematograf!) pot să „facă masă”, ca în electricitate, cu personajul. Exemplul tipic: „Numele meu este Bond. James Bond.” Un film în care sună aceste replici poate fi văzut şi fără generic, căci înţelegem imediat cu cine avem de-a face.

Şi filmele de groază au replici celebre. Mai întotdeauna există în ele un „dedesubt”, aducător de o savoare gustată mai ales de fanii genului. Cele mai spirituale sau poetice replici pot fi aflate – de ce oare? – în filmele cu vampiri.

Primul Dracula sonorBela Lugosi (1931) rostea memorabila frază: „Nu obişnuiesc să beau vin„. Normal, vampirul nu bea decât sânge. Astfel îşi păstrează energia de-a lungul veacurilor. De unde şi admiraţia sa, exprimată în acelaşi film, faţă de muritorul care îl înfruntă: „Pentru cineva care nu a trăit nici măcar o singură viaţă, sunteţi foarte inteligent, domnule Van Helsing!”.

Apetenţa la poezie se manifestă încă de la primul mare film cu Dracula, Nosferatu (1923). E noapte şi în jurul sinistrului castel urlă lupii. Nosferatu: „Ascultă-i, sunt copiii nopţii. Ce muzică!”. Sau celebra frază: „De cum am trecut graniţa, fantomele mi-au ieşit în întâmpinare”, ce va fi reluată de vocea lui Eddie Constantine, în filmul lui Godard, Allemagne 90 neuf zéro.

De departe, cele mai celebre replici din filme îi aparţin inconfundabilului Woody Allen, replici aflate mereu între paradox şi autoderiziune. Eroul allenian este, cu consecvenţă, un alter-ego al autorului care, inspirându-se făţiş din viaţa sa personală, se autoironizează. El a înţeles că a râde de tine însuţi este un mod de a dezamorsa sarcasmul, atrăgând simpatia prin compasiune. Cultul paradoxului şi expresia aforistică sunt însuşiri care definesc, alături de referinţele culturale dezinvolte, dialogurile din filmele sale. Allen face adesea trimiteri la marile personalităţi ale literaturii şi filosofiei punând citatele din operele lor într-un context de pragmatism tipic american, obţinând astfel efecte hilare. Umorul său nu se bizuie atât pe elementul vizual, cât pe cel verbal. Este meritul regizorului-scenarist că a reuşit să facă din această limită o calitate a stilului său.

Replicile din filmele lui Woody Allen pot alcătui o antologie umoristică de irezistibilă savoare. Iată numai câteva dintre ele: „A face dragoste cu tine este o experienţă kafkiană” (din Annie Hall), „O jumătate din armată îl susţine pe dictator, iar cealaltă jumătate pe rebeli” (Bananas), „M-aş defini ca un teolog existenţial sau ateu. Cred în inteligenţa universului, cu excepţia unor zone din New Jersey” (Sleeper), „E atât de pesimist, încât devine futil” (Interiors), „Am întâlnit bărbatul ideal. Bineînţeles că e imaginar, dar nu poţi avea totul.” (The Purple Rose of Cairo).

Încă de la apariţia sa, cinematograful a fost considerat un mediu mai degrabă vizual decât verbal. Acest fapt a fost rezumat de replica lui John Ford (1964): „When a motion picture is at its best, it is long on action and short on dialogue„.

De atunci, însă, lucrurile par a fi reevaluate, iar dialogurile încep a fi „puse la locul lor” în economia unui film. Teoria dramei demonstrează că, adesea, dialogul are o contribuţie esenţială în evoluţia şi impactul unui film. Replicile celebre din filme demonstrează, încă o dată, forţa cuvântului şi în cea de-a şaptea artă.

Articol publicat în revista LiterNet

 
 

Etichete: , , , ,

Scriitorul și soția diplomatului – 5 to 7

„Amorul e un copil hoinar”, iar poveștile amoroase atrag precum un magnet. Când realizatorul optează pentru un cuplu format dintr-o franțuzoaică și un american, după modelul lansat de curentul Nouvelle Vague (Baisers volés/Stolen Kisses, Jules et Jim/Jules and Jim), iar povestea este plasată în imensul New York, situația devine și mai atrăgătoare. Cineastul Victor Levin lansează direct o nouă provocare și anunță (din primele minute) spectatorul, prin intermediul naratorului/vocea din off: „You’re never more than twenty feet away from someone you know, or someone you’re meant to know.”  5 to 7 nu e primul film în care literatura învinge neajunsurile, iar rolul frustrărilor devine acela de catalizator. Ce s-ar face un tânăr cu veleități literare dacă nu ar avea o muză pe măsură?

5 to 7 1

Brian (Anton Yelchin), un june scriitor american (24 ani, categoria „wannabe”), cu înalte aspirații, încearcă să-și valorifice potențialul încă neexploatat. După ce îi este premiată o carte cu un subiect banal, editorul său (de la revista The Atlantic) îi promite că îl va ajuta să lanseze și un alt roman, cu o temă mai incitantă și cu mai multă „experiență de viață” inserată în ficțiune. În această manieră, subiectul uneia dintre cărțile lui Brian va intra în viața sa, sub forma unei iubiri perfecte, pe care toată viața o va idealiza. Este vorba despre Arielle (Bond Girl din Skyfall, Bérénice Marlohe), sofisticata soție a unui diplomat francez.

5 to 7_060613_168.NEF

Cultura și etica personală îi separă, iar preferințele culinare sunt la poli opuși, dar toate aceste „amănunte” se vor estompa, lâsându-i dezbrăcați de orice prejudecăți, dornici să profite de șansa de-a fi găsit iubirea, în singura formă posibilă: întâlniri amoroase între orele 5 și 7 după-amiaza. Zglobia trentagenară, șarmantă și elegantă, nu respinge avansurile impetuosului tânăr, dimpotrivă, deși soție și mamă a doi minori, se lasă antrenată în această relație clandestină (Arielle: „Put aside your notions of people and the world will surprise you with its grace”). Așadar, adulterina cu nume cu referire directă la eroina dispusă la numeroase sacrificii (Mica Sirenă /Little Mermaid) și scriitorul vor trăi o poveste romantică, în luxoasele cartiere din New York (St. Regis Hotel). Până aici, nimic nou, doar oda (indirect închinată) lui „Big Apple”(filmările au fost realizate cu preponderență în Manhattan).

5 to 7 3

Lentoarea amoroasă răvășită de răsturnările de situație vor anima acestă construcție fragilă, pândită la tot pasul de clișee. Încă de la primele cadre, ne frapează stereotipul folosit pentru Arielle (33 ani), franțuzoaica „coaptă”, elegantă și rafinată, dar moralmente ambiguă; viețuiește cu consimțământul soțului într-un „mariaj liber” (are anumite libertăți). Privitorul va pătrunde în lumea literară din New York, prin intermediul personajelor – Brian are câteva încrucișări semnificative (Jane: „Life is a collection of moments.The idea is to have as many good ones as you can”) cu o tânără editoare, Jane (Olivia Thirlby), dar și cu seniorul (real) de la New Yorker. Pentru atmosferă, nu vor lipsi nici părinții lui Brian, un strașnic cuplu (Arlene și Sam  sunt interpretați de Glenn Close și Frank Langella) ce va pigmanta pelicula cu savuroasele („sarea și piperul”) clișee despre relația francezi-americani (tatăl lui Brian trimite câteva „săgeți otrăvite” la adresa franțujilor, despre care susține că s-ar fi declarat înfrânți de trei ori în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și nu ar fi oferit sprijin populației evreiești; Sam:„I cannot tell you how little I want to see a Broadway show right now”).

5 to 7 4

Lăsându-se furați de sentimente și de ritmurile impuse de bătăile inimii, cei doi amorezi trăiesc cu pasiune între bătăile orologiului („cinq-à-sept”), în rest, fiecare încearcă să salveze aparențele așa cum poate. Călătoria emoțională devine și mai atrăgătoare fiindcă plimbările din Central Park sau vizitele la muzee oferă o aură specială acestui cuplu inedit, desprins, parcă, din poveștile Disney, iar tablele ornate cu ciorne din camera junelui holtei stârnesc pofta pentru lectura in print. Bula de aspirații a tânărlui Brian este spartă de Valery (Lambert Wilson), soțul lui Arielle. Acest bărbat matur redefinește granițele, foarte permisive, mariajului său și grăbește despărțirea celor doi amanți, deși fanteziile erotice nu au fost pe deplin eludate în acest film indie, ce exploatează unele  dorințe ale spectatorilor (nostalgii și speranțe).

5 to 7 5

Cineastul ne dezvăluie, în această încercare de a zugrăvi lupta dintre pasiune şi moralitate, meditaţiile (personajelor implicate) despre complexitatea naturii umane. Finalul dulce-amărui lasă, totuși, deschisă poarta speranței și ne invită să (re)descoperim cuvintele de dragoste, farmecul scrisului de mână şi mirajul corespondenţei, vraja muzicii și pasiunea. 5 to 7 este o duioasă comedie romantică, iubitoare de carte, ornată cu gesturi manierate.

Regia: Victor Levin

Scenariul: Victor Levin
Imaginea: Arnaud Potier
Muzica: Danny Bensi, Saunder Jurriaans
Distribuția:
Anton Yelchin – Brian
Olivia Thirlby – Jane
Bérénice Marlohe – Arielle
Lambert Wilson  – Valery
Frank Langella – Sam
Glenn Close – Arlene
Eric Stoltz – Galassi
Jocelyn DeBoer – Soția lui Brian

Durata: 95 min

Articol publicat în revista Catchy

 

Etichete: , , , , ,

Primăvara

Primăvara nu este o “întâmplare”, un eveniment menit să coloreze destinul şi să spargă monotonia, ci o stare de fapt a Naturii. Existenţa umană nu poate fi imaginată  izolat de spectacolul rotund al lumii, tocmai de aceea ochiul Poetului îi vedea pe oameni ca pe niște “copaci gânditori”.

Verdele – pentru viaţă. Început – adică speranţă, încredere, optimism. În fața exploziilor de vitalitate nu poți fi altfel decât vesel.

Farmecul primăverii trezeşte o stare de beatitudine şi de pasivitate încât devine aproape periculoasă. Devenim îngăduitori şi imprevizibili – nu vedem pe nimeni şi nimic în jurul nostru; suntem capabili să ne pierdem în pasiune şi să credem în promisiuni fără acoperire. Vrem să construim ceva nou, mai altfel şi mai bun. Uneori, trezind sentimente, primăvara poate să adoarmă raţiunea. Şi uite-aşa, iubirea devine “un drog natural” (Anthony Walsh).

Iubirea nu este doar o emoţie oarecare, ci un fenomen universal produs de o combinaţie specifică. Primăvara – redeschizându-i instinctele –  îi indică omului drumul înapoi către Natură şi îi reamintește acestuia cât de aproape este încă de uitarea de sine. “Beţia” simţurilor abureşte conştiinţa ca oglindă a Naturii, în care aceasta se simţea concurată şi, incomod, scindată. Prin ea, Natura se eliberează de tirania Eului.

Invadaţi de substanţe care le creează dependenţe, dar și energie şi vigoare, motivaţi de motorul creierului, îndrăgostiţii se lasă  “îmbătaţi” şi sunt capabili să îndeplinească munci herculiene pentru a-şi cuceri Alesul/Aleasa.

Iubim iarba, fânul, arborii, dar nu ştim cum să-i iubim exact pentru că avem prea multă fervoare sau prea multă tristeţe. Sunt elanuri oprite, sunt efuziuni care n-au curajul să meargă până la capăt, sunt strigăte care se împiedică de un zâmbet. Umor? Poate…

Dar mai ales, incapacitatea de a evada, de a renunța la sine, de a se rostogoli printre pietre și buruieni, de a trage oblonul de seară peste prăvălia cu probleme şi de a intra în plin soare, fără amintiri, fără regrete. Explozia Naturii este singura certitudine, singura breşă în plasa de semne de întrebare care ne-nconjoară existența – invazie de miresme şi de culori.

E bine să abandonăm orice prejudecăţi, duplicităţi, patimi şi anxietăţi şi să ne lăsăm o clipă seduşi de simplitatea nobilă cu care (re)descoperim poezia vieţii, a bucuriei de-a iubi.

primavara

(Foto: Stephane Occhipinti)

 

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Cheamă femeia cu singurul ei nume – Iubire

Orologiul Naturii bate în consonanţă cu ritmurile Universului, cele care ne măsoară, în adevăr, omeneasca noastră viaţă. Se simte în aer primăvara. Iarna se dezice de peticele albe de zăpadă, retrăgându-se istovită.

În fiecare primăvară, un pic mai devreme sau ceva mai târziu, în fiecare primăvară, dar nu la aceeași vârstă a mugurilor care stau să se prefacă sau deja sunt prefăcuți în stamine și corole, Dumnezeu pogoară pe cerul fiecăruia dintre noi. În furnicarul unui cotidian cenușiu, plini de neliniște şi de agitaţie, uităm că Sărbătorile sunt precum surâsul într-un somn de copil; multe și grele sunt încercările care traversează, astăzi ca totdeauna, destinul omenesc. Ne pregătim să schimbăm anotimpurile de aceea peste tot cortegiul emoțiilor şi senzațiilor noastre, cea mai stăruitoare dintre ele este aceea de înnoire. Sărbătoarea, ca exercițiu de fericire perenă, lasă loc pentru…nădejde.

În vremuri de demult, probând subtilitatea unei filosofii a existenţei (parcă mult mai bine aşezată în matca firească a lucrurilor), subtilitate care, astăzi, nouă – oamenilor moderni – ne scapă din ce în ce mai des. Străbunii noştri celebrau – în chip mai adevărat – începutul Anului, odată cu debutul primăverii. Pesemne că, de pe-atunci, s-au perpetuat şi sărbătoarea Dragobetelui şi cea a Mărţişorului. Momentul de omagiere a celor care dau zămislire, avânt, culoare şi sfinţenie, înălţare şi cădere, pare a fi mai potrivit în acest anotimp al reînnoirii, când toate păsările îşi fac cuib. Singurul nume care i se potriveşte este: Iubire. În cerdacul acestui nou anotimp, care deschide un ciclu, eternul traseu al Naturii îşi reaşază însemnele vieţii şi ale permanentei dăinuiri. Prin ignoranţă, delăsarea sau infamia mai-marilor zilei, omul poate fi deposedat de reperele unui trai mai bun; îi pot fi ipotecate iluziile, năzuințele și viitorul. Bucuria și emoția nu pot fi confiscate de nimeni pentru nimic în lume.

aolăriți

Grațiela Aolăriți

Doar prin sărbători omul poate simți că nu e izolat în cochilia destinului său, că dincolo de marginile înguste în care se înghesuie atâtea neîmpliniri poate găsi și fericiri. Din cumpăna mileniilor, primăvara este un anotimp de lumină şi speranţă. Din pulberea de stele care suntem, singurul sentiment care-a putut clădi destine pe soclul de lumină a fost iubirea. Gândul nostru cel bun se întoarce către femeie. A vorbi despre dragoste – cuvântul amor, înțeles în limitele reproducerii speciei – este o insultă adusă fiinţei umane, îndeosebi femeii și sufletului ei dantelat în mii și mii de flori ale spiritului, mereu înamorat. Numai că taina dragostei cere inițiere, exercițiu și… pasiune(durată). Ca și arta… Toți sunt dornici s-o guste, mai puțin s-o creeze.

În regăsirea târzie, pribeagul “păcătos” va desluşi, în zâmbetul bătrânei din colţ de stradă, doar cu privirea limpede implorând oprirea ceasornicelor noastre grăbite, spre a nu uita că şi ea a fost cândva frumoasă şi dătătoare de viaţă pentru întregirea lanţului veşniciei. Şi-n acea privire va desluşi amintirea zâmbetului bunicii sau dorul după îmbrăţişarea mamei ori nostalgia unei sărutări de iubită. Poate-aşa, s-ar aduna – acolo – toate cele ce întregesc frumuseţea nobilă: femeia. Cealaltă jumătate a lumii, pe care o alcătuim în rotundul eternităţii, va chema femeia cu singurul nume care i se potriveşte: iubire.

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Cheamă femeia cu singurul ei nume – Iubire

Scris de pe martie 1, 2021 în Eseu, Feminin, Iubire

 

Etichete: , , ,

Portretul unei actrițe dezvăluite – La vérité/The Truth

De dragul unei dive, Hirokazu Kore-eda a abandonat, temporar, spațiul nipon încerând să realizeze un portret mai aparte. Fidel tematicilor sale favorite (culpabilitatea, familia, societatea niponă din mediul urban și familia disfuncțională), Hirokazu Kore-eda a lăsat deoparte filmările în Japonia natală și a realizat o peliculă eminamente franțuzească. Sub aparența unei întâlniri familiale, La Vérité/The Truth se dovedește a fi o reconfortantă „plasare în abis” a cinemaului și-a vieții actorilor. Dacă a ales drept cadru cinemaul franțuzesc, deapănă – în fața spectatorilor – relațiile conflictuale dintre Fabienne (Catherine Deneuve), o legendară actriță, dar vanitoasă și fiica sa Lumir (Juliette Binoche), o scenaristă din New York. Fabienne este o adevărată divă, care se bucurase de toată prețuirea bărbaților, dar care nu și-a putut armoniza relația cu propria sa fiică.

Bunăoară, Fabienne este o actriță renumită, dar egocentrică. Artificiile vieții de actriță se întrevăd mai ales când Fabienne se declară o mamă grijulie, în timp ce Lumir îi reproșează lipsa de afectivitate, așa cum îi impută și inexplicabila absență a celei mai bune prietene de la filmări (diva ar fi eliminat pe cineva care ar fi putut să-i umbrească imaginea). Dispariția celei mai bune prietene a lui Fabienne, o actriță talentată, amintește – inevitabil –  de cea a actriței Françoise Dorléac, sora mai mare a divei, care a murit la vârsta de 25 de ani. Când Fabienne își publică memoriile, Lumir se întoarce de la New York la Paris, împreună cu soţul (Ethan Hawke) şi copilul său. Rapid, reuniunea se va transforma într-o confruntare: adevăruri ascunse, resentimente nedeclarate, iubiri imposibile – toate sunt dezvăluite, sub privirea uimită a bărbaților. Fabienne filmează un film S.F. în care interpretează fiica mai mare a unei «mame veșnic tinere». Realitatea și ficțiunea se îmbină, forțând mama și fiica să se regăsească.

Filmul s-ar fi putut intitula și „Minciunile” dacă ne gândim că sunt relevate efectele ivite atunci când o actriță își rescrie existența prin prisma rolurilor pe care le-a interpretat și e prezentată viața pe care ea și-ar fi dorit-o. Subiectul devine cu atât mai fascinant, cu cât este prezentat de Catherine Deneuve, mai serioasă și mai strălucitoare ca oricând. Aici, întruchipează o actriță grozavă, dar deplin conștientă de ravagiile făcute și lăsate de vârstă asupra sa. Desigur, ne putem întreba dacă ar putea fi această peliculă o relatare «testamentară». Rămâne ca fiecare dintre spectatori să stabilească cum e privită această mare doamnă a cinematografiei franceze prin ochii exotici ai regizorului japonez Hirokazu Kore-eda, admirativ sau caustic, într-un lungmetraj de aproape două ore. Așadar, spectatorul se întreabă, cu înverșunare, dacă Catherine joacă à la Deneuve. Totul devine complicat când e vorba despre îmbătrânirea unui star de cinema și nu știm sigur dacă Catherine Deneuve adoptă un ton deliberat ironic asupra profesiei de actor. Totuși, filmul se dovedește a fi o reușită în ceea ce privește ocolirea, în mod constant, a realității, printr-un joc al aparențelor, în care doar actorii de elită dețin cheia succesului. Nimeni nu ar îndrăzni să o filmeze pe Deneuve din spate. Și, totuși, Kore-eda o face cu delicatețe și grație. Prezintă o actriță chinuită de ravagiile vârstei și ale alcoolului. El filmează o femeie care confundă (abil) realitatea și se joacă cu realitatea. Deneuve știe să dozeze deruta presărată printre privitorii săi. Celelalte personaje gravitează în jurul ei, culminând cu o Juliette Binoche care pare, literalmente, marcată de chipul actriței Deneuve. Binoche a exersat și ea poziția actriței măcinate de trecerea ireversibilă a timpului în pelicula Clouds of Sils Maria.

Raportul mamă-fiică realizat de cele două actrițe e posibil doar într-un astfel de film – lovite de singurătate, par două stele neajutorate aflate în căutarea înțelegerii și a împăcării. În pofida rolurilor destul de ingrate pe care le au, e lăsată la vedere forța maternității. Pentru aceasta, cineastul a mizat pe talentul micuței Clémentine Grenier, care iradiază ecranul de la „înălțimea” celor șapte anișori ai săi.

Acțiunea se derulează într-un Paris aproape feeric. Majoritatea scenelor sunt filmate într-o vilă – aproape ca un castel – înconjurată de o grădină imensă, în apropiere de Maison de la Santé. Sunt contrapuse două lumi: cea a prizonierilor care „își ispășesc pedeapsa” și cea a vedetei de film care se află sub presiunea banilor și a notorietății. Dar, în cele din urmă, aceste universuri se reunesc sub durerosul sentiment al singurătății. Există o scenă care se tot repetă, până la genericul de final, în care o vedem pe Deneuve cum își plimbă câinele; ne întrebăm lesne dacă nu este vorba chiar despre viața reală a actriței. Frumusețea imaginilor cu frunzele ruginii ne fac să ne gândim și la cea similară, cu cireșii înfloriți, din – probabil – cel mai reușit film al cineastului (Our Little Sister). Acest mod de a aborda Parisul, prin intermediul unei grădini, face ca lungmetrajul să fie „mai japonez ca oricând”, trecând de la realismul social (în stil franțuzesc), la poezia amprentelor orientale.

Explorarea unui mediu (mic burghezul francez) ale cărui coduri nu le stăpânește pe delin duce la o anemiere a acuității sociologice. Bunăoară, unele slăbiciui se întrevăd și în transpunerea unor scene tipice cinematografiei lui Kore-eda, care aici devin comice. Dacă replicile suspendate din Our Little Sister punctau esența, în La Vérité/The Truth anumite scene similare capătă accente hilare. Așadar, pelicula se încheie cu o scenă aproape suprarealistă de fericire în care toate personajele dansează pe străzile Parisului, pe un ton de acordeon, cu zâmbetul pe buze.

În pofida unor limite vizibile, Hirokazu Kore-eda disecă cu precizie de artizan rupturile din cadrul familiilor. Probabil, The Third Murder a fost o excepție din cinematografia sa dedicată intimității familiale, deși nici «celula de bază a societății» pe care a ales-o în această peliculă nu se aseamănă cu marea majoritate.Totuși, nespuse, minciunile și neînțelegerile – care pot distruge întregi familii – rămân aceleași. Cineastul surprinde cu delicatețe timpul care ofilește, boala care presară spaimă, frica de moarte și spiritul care se deteriorează. Cu toate acestea, realizatorul doar analizează, niciodată nu condamnă. Într-un mod firesc, evocă iertarea, chiar dacă mărturisirea mamei către fiica sa e mereu învăluită de îndoială (poate fi doar un gest pur actoricesc). Spectatorul poate fi derutat de personajele acestei narațiuni cinematografice în care nimic nu pare să rimeze cu adevărul, precum în zicerea lui Cocteau: „Sunt o minciună care spune întotdeauna adevărul”.

Pe Mădălina o puteți găsi și aici

Regia: Hirokazu Kore-eda

Scenariul: Hirokazu Kore-eda

Imaginea: Éric Gautier

Decorurile: Riton Dupire-Clément

Costumele: Pascaline Chavanne

Montajul : Hirokazu Kore-eda

Muzica: Alexei Aigui

Producători : Nathalie Dennes, Matilde Incerti, Muriel Merlin

Distribuția :

Catherine Deneuve – Fabienne

Juliette Binoche  – Lumir

Ethan Hawke  – Hank, soțul lui Lumir

Clémentine Grenier  – Charlotte

Manon Clavel – Manon

Ludivine Sagnier – Amy la vârsta de 38 ani

Alain Libolt – Luc

Christian Crahay – Jacques, soțul lui Fabienne

Durata: 1h46

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Portretul unei actrițe dezvăluite – La vérité/The Truth

Scris de pe februarie 28, 2021 în Uncategorized

 

Un incomod hibrid – Ava

Alcoolism, droguri, probleme/traume familiale, relații spinoase – tot ce poate incita un spectator amator de povești complexe – regăsim în pelicula Ava. De la Nikita lui Besson, femeile-mercenar au început să populeze thrillerele. Așa se face că în 2020, șarmanta Jessica Chastain devine o «criminală de elită», în pelicula Ava, difuzată de platforma Netflix. Noua demonstrație a focoasei roșcovane este o dovadă a capacității de a feminiza codurile unui gen de cinema. Amplasat în orașe pline de farmec, unde «țintele» trebuie să fie distruse, filmul amestecă drama de familie, comedia neagră, imagini strălucitoare ale hotelurilor de patru stele, holurilor și barurilor, dar și eufemisme ce țin de zona spionajului cu sânge rece (menite să separe ucigașii de sentimentele lor: asasinii însărcinați cu uciderea străinilor sunt descriși ca executanți care „închid conturi”).

A trecut mai bine de un deceniu de la afirmarea în filmele majore ale cinemaului american (Take Shelter, The Tree of Life), iar excelenta Jessica Chastain nu se dă deloc bătută. Întrupând eroine voluntare aflate în lupta contra dictatelor liberticide de toate felurile, actrița și-a făcut titluri de glorie în Zero Dark Thirty, A Most Violent Year  sau Molly’s Game.

În recenta producție, difuzată de Netflix, Jessica Chastain devine un mercenar foarte căutat, care activează pentru o organizație de operațiuni clandestine. În formidabila distribuție, îi regăsim pe John Malkovitch, care îl interpretează pe mentorul și supraveghetorul său, pe fermecătoarea Geena Davis, în rolul mamei eroinei din titlu și pe șarmantul Colin Farrell, managerul organizației din care face parte. În această selectă companie, Jessica Chastain uzează de farmecul personal (îmbunătățit și cu o serie de peruci) pentru a-i sedece pe inamici, străbate tot globul pentru a-și găsi și anihila țintele (întotdeauna personaje extrem de influente).

Jessica Chastain poartă peruci diferite și look-uri ultra-glamour, amintindu-ne de Jennifer Garner în Alias. Totuși, într-o misiune din Arabia Saudită, Ava devine ea însăși prada șefilor săi. Bunăoară, cariera ei capătă o turnură dramatică în momentul în care o misiune eșuează din cauza informațiilor greșite pe care le-a primit. Deja renumită prin faptul că pune mereu la îndoială validitatea țintelor pe care trebuie să le elimine și cu o misiune ratată la activ, Ava e sfătuită să ia o pauză. Așadar, șeful organizației decide să o transforme pe ea în țintă, pentru a se  asigura că nimic nu se va întoarce împotriva companiei. Tatăl ei murise de curând, așa că Ava se decide să se întoarcă acasă, la Boston, și să încerce să-și repare (după opt ani), relația cu mama și sora ei, Judy.

Din păcate, anii de înstrăinare au condus la resentimente, prin urmare, revenirea acasă se dovedește a nu fi tocmai fericită. Mai mult, fostul ei logodnic este acum într-o relație cu Judy, sora ei. Bărbatul este implicat într-o rețea subterană de pariuri ilegale, pe care Ava o cunoaște prea bine, încă din anii tinereții sale. Confruntată cu propriii demoni (delincvență în adolescență, apoi dependență de alcool) dar și cu amenințările care vin din cele mai periculoase locuri, Ava trebuie să se salveze pe sine. Dincolo de întrebările pe care le are eroina: «Ce au făcut țintele ei pentru a  fi nevoită să vrea să le omoare?», meseria sa (deosebită!) permite protagoniștilor, dar și spectatorilor să călătorească pin multe țări (Franța, Germania, Statele Unite, Arabia Saudită) și să multiplice scenele de acțiune. Discuțiile familiale sună destul de fals, iar secvențele prin care se dorește repararea trecutului par să cerșească empatia publicului. Lipsa de coerență, acțiunea mult prea sângeroasă și o anumită viteză conduc către un final lipsit de profunzime. Există, de asemenea, o importantă sub-temă (deși slab dezvoltată) care are legătură cu dependența. Multe personaje din Ava sunt, fie dependenți, fie în recuperare (de la alcool, droguri sau de la jocuri de noroc). Sugestia e clară: valul de endorfine și violența bruscă pot amplifica sau înlocui parțial orice ar putea face (sau consuma) asasinii în altă parte a vieții lor. Deși are mișcări de ucigașă, Jessica Chastain nu poate bate un scenariu necăjit. Filmul oferă o vitrină pentru abilitățile neașteptate ale artistei-producător, devenind un incomod hibrid între thriller și soap-opera de lux.

Cu toate aceste minusuri, pelicula are meritul de a pune în valoare talentul actriței Jessica Chastain. În sfârșit, întrupează o eroină de acțiune, registru pe care nu-l exploatase pe deplin.

Regia: Tate Taylor

Scenariul: Matthew Newton

Imaginea: Stephen Goldblatt

Montajul: Zach Staenberg

Muzica: Bear McCreary

Producător: Jessica Chastain, Kelly Carmichael, Nicolas Chartier, Dominic Rustam

Distribuția:

Jessica Chastain – Ava Faulkner

John Malkovich – Duke

Common – Michael, fostul logodnic al Avei

Colin Farrell – Simon

Geena Davis – Bobbi, mama Avei

Jess Weixler – Judy, sora Avei

Durata: 97 min.

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Un incomod hibrid – Ava

Scris de pe februarie 26, 2021 în Blockbuster, Feminin, Film

 

Mărul discordiei din «Big Apple» – Motherless Brooklyn

 Filări, străzi întunecate, mașini enorme, pălării din fetru, costume impecabil croite, voci din off (pentru efectul de distanțare)…atmosferă încărcată, dar și cluburi de jazz – pe toate le regăsim din plin în Motherless Brooklyn. Două ore și jumătate pentru o frescă (în manieră «fifties»)  tipic newyorkeză. Desigur, în cazul unui astfel de proiect, ne vin în minte pelicule à la Coppola sau Polanski. Aflat la al doilea lungmetraj regizat, actorul  american Edward Norton semnează un omagiu filmului polițist “de modă veche” (film noir) și reface tabloul de epocă: New York-ul anilor ‘50. Totuși, ambițiosul artist actualizează genul și introduce tematica rasială. Adaptare liberă a romanului scris de Jonathan Lethem, pelicula aduce în prim-plan o excelentă intrigă ce rimează perfect cu actualitatea americană. Dacă în roman, acțiunea e plasată puțin înainte de recunoașterea drepturilor civice din Statele Unite (1964), tratarea populației afroamericane reprezintă ecoul discriminărilor de astăzi (mexicanii ținuți la granițe, refugiații din Venezuela, din Africa sau din Orientul Apropiat). Pentru Edward Norton, nimic nu s-a modificat.
Așadar, acțiunea filmului urmărește povestea unui detectiv particular afectat de sindromul Tourette, Lionel Essrog (Edward Norton), care încearcă să dezlege misterul asasinării mentorului și singurului său prieten, Frank Minna (Bruce Willis). Lionel Essrog anchetează asasinarea detectivului Frank Minna; deși are un handicap (vorbește în fraze greu de înțeles) transformă această fragilitate într-un avantaj/atu.  Orfelinul de odinioară are ticuri motorii și vocale, repetă  la intervale regulate «If/Dacă» și slobozește fraze de o poezie involuntară. Propunerile incongruente îi parazitează ancheta, dar handicapul omului generază asocieri mentale care vor ajuta la deducțiile detectivului. Investigațiile sale îl conduc pe terenurile imobiliare ale unui veros om de afaceri newyorkez. Intriga se țese în jurul “cuceririi Harlemului” (populația de aici fiind preponderent afroamericană). Corupția domnește la toate etajele/nivele. Metafora cinematografică funcționează perfect și beneficiază de o imagine extraordinară (director de imagine: Dick Pope, operator-șef : Mike Leigh).

Fără mari ambiții regizorale, Edward Norton realizează un divertisment îngrijit, aproape rafinat, în limitele codului (de gen), păstrând psihologia personajelor și parfumul cinemaului clasic american. Prin urmare, descoperim culisele metropolei americane a tumultuoșilor ani ‘50. Ne-am putea gândi, desigur, la capodopera lui Polanski – Chinatown – care ne introducea în măruntaiele orașului Los Angeles. Dar Edward Norton omagiază faimosul “(the) Big Apple” din perioada în care «proiectele imobiliare» mascau afacerile necurate, iar săracii și minoritarii puneau umărul  la înălțarea celebrelor «zgârie-nori». Distribuția reunește actori de prim rang (Willem Dafoe, Bruce Willis, Alec Baldwin), iar coloana sonoră jazzy (Daniel Pemberton) îl pune în vedetă pe Thom Yorke, solistul de la Radiohead. Bruce Willis e neobosit în postura detectivului, în vreme ce Alec Baldwin devine omul de afaceri fără scrupule. Willem Dafoe și Bobby Cannavale sunt în formă (în roluri de compoziție) și luptă pentru niște idealuri, iar Gugu Mbatha-Raw aduce un iz de prospețime în acel mediu preponderent masculin. Bunăoară, de la cluburile de jazz din Harlem până în cartierele șic din Manhattan, Lionel trebuie să îl înfrunte pe cel mai redutabil om de afaceri pentru a salva onoarea celui mai bun amic dispărut.

Întâi de toate Motherless Brooklyn este o poveste polițistă: totul a început de la o crimă sordidă. Indiciile au fost livrate chiar de victimă înainte de a muri, conversațiile au loc la telefon fără a-l pierde, totuși, pe spectator. Totul poate fi intuit: corupția, minciuna, manipularea de natură politică și irezistibila atracție a puterii. Puzzle-ul se reconstituie încet-încet. De fapt, spectatorul devine un dublu al detectivului, chiar dacă cel de pe ecran este aparent neajutorat. Uneori naiv, eroul întrupat de Norton rămâne, totuși, un ins atașant și inteligent. Dacă mai toate personajele lasă la vedere partea lor mai întunecată, există o singură excepție – candidul întruchipat de  Edward Norton (un potențial contracandidat al lui Joaquin Phoenix/Joker la Oscarurile din februarie 2020). Cineastul decupează, cu abilitate, secvențe urbane, dă voce celor discriminați, fie că sunt săraci, negri sau (chiar) cu deficiențe.

Filmul e puternic impregnat cu parfumul nostalgiei după o epocă sau un anumit gen cinematografic. Realizarea a fost perfectă din punct de vedere al imaginii (contastul dintre  lumini și umbră), decupajul a rămas într-un ritm moderat, care nu seamănă defel cu cel “supervitaminizat” al filmelor americane din zilele noastre. Edward Norton orchestrează cu atenție echipa, dar lasă și libertatea improvizațiilor cu tentă jazzy într-o elegantă poveste despre nașterea unei Americi moderne, ce ține în zona discreției corupția morală. În acest veritabil exercițiu de stil, actorul-regizor a omagiat atât artiștii, cât și idealiștii într-o bijuterie cinematografică neo-noir, de-o impresionantă muzicalitate.

***

Regia: Edward Norton

Scenariul: Edward Norton după romanul Motherless Brooklyn de Jonathan Lethem

Imaginea: Dick Pope

Montajul: Joe Klotz

Muzica: Daniel Pemberton

Distribuția:

Edward Norton – Lionel Essrog

Bruce Willis – Frank Minna

Gugu Mbatha – Raw  – Laura Rose

Alec Baldwin – Moses Randolph

Willem Dafoe – Paul Randolph

Bobby Cannavale – Tony Vermonte

Cherry Jones – Gabby Horowitz

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Mărul discordiei din «Big Apple» – Motherless Brooklyn

Scris de pe februarie 25, 2021 în Blockbuster, Cinema, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Zece filme de văzut neapărat

  • Pelé – pe Netflix, din 23 februarie

Și dacă înțelegeți regula off-side-ului, și dacă nu, nu ratați acest documentar sincer și complex despre cel mai bun jucător de fotbal, Pelé. Edson Arantes do Nascimento, așa cum se numea în realitate, a fost atât de talentat, încât a fost selectat în echipa națională la vârsta de 17 ani și a reușit să câștige Cupa Mondială cu echipa braziliană de trei ori. Mai important decât atât, Pele i-a dat țării sale încredere ca națiune modernă. Totuși, acel rol monumental a venit după îndelungate presiuni, pe care acest film captivant le examinează. Regizat de David Tryhorn și Ben Nicholas, filmul a fost realizat cu deplina cooperare a lui Pelé, în vârstă de 80 de ani, care este intervievat, alături de prieteni și colegi de echipă. Există, desigur, întrebări legate de reticența sa de a vorbi împotriva dictaturii din Brazilia și de chestiunea victoriei Braziliei la Cupa Mondială din 1970 – a sprijinit ea regimul represiv?

  • Minamata – lansat pe 5 februarie în USA și Canada

Credit: Larry Horricks/AIP

Eugene Smith a fost unul dintre cei mai importanți și mai influenți fotoreporteri din SUA. El a fost rănit în timp ce documenta luptele din Japonia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În 1971, se întoarce în Japonia pentru a scrie despre o catastrofă de mediu: o companie chimică aruncase deșeuri toxice în apropierea orașului Minamata, ceea ce provocase efecte devastatoare în rândul populației – deformări și leziuni neurologice. În puternica dramă regizată de Andrew Levitas, rolul lui Smith este jucat de Johnny Depp. Jessica Kiang de la Playlist consideră că actorul „realizează cea mai bună performanță a sa din ultima perioadă” și că „abordarea neobișnuit de echitabilă a lui Levitas echilibrează inspiraționala povestea adevărată a filmului cu întregul context tragic din lumea reală… în timp ce subliniază cu sensibilitate eroismul cotidian al femilor și bărbaților obișnuiți cel mai grav afectați ”.

  • The Little Things – lansat pe 29 ianuarie în USA și Canada, pe 12 februarie în UK și Irlanda

Inițial, The Little Things a fost un film neo-noir contemporan când John Lee Hancock (Saving Mr Banks, The Blind Side) a scris scenariul în 1993. Aproape trei decenii mai târziu, Hancock a regizat, în cele din urmă, ceea ce numim acum o întunecată «dramă de epocă» despre zilele îndepărtate în care poliția nu dispunea de telefoane mobile și tehnologia de analizare a ADN-ului. Pelicula reunește trei vedete, deja oscarizate: Denzel Washington în calitate de șerif destul de epuizat, Rami Malek în postura unui sergent limitat și Jared Leto, în rolul unui înfiorător suspect, în cazul unui criminal în serie din Los Angeles. Unii critici consideră acest film un thriller captivant, care se bazează exclusiv pe talentul celor trei actori din rolurile principale.

  • Judas and the Black Messiah – lansare pe 12 februarie în USA și Canada, pe 26 februarie în UK

La fel ca și în filmul The Trial of the Chicago 7, realizat anul trecut de Aaron Sorkin, Judas and the Black Messiah este o dramă politică americană, ce se desfășoară în anii 1960, dar care pare mai actuală ca oricând. Daniel Kaluuya interpretează rolul lui Fred Hampton, președintele Partidului «Panterelor Negre» din Illinois. Șeful FBI-ului, J Edgar Hoover (Martin Sheen), este îngrijorat de faptul că acest tânăr lider revoluționar charismatic ar putea deveni un „Mesia negru”/Black Messiah, așa că îi îndrumă pe unul dintre agenții săi (Jesse Plemons) să „îl neutralizeze, prin orice mijloace”. Agentul îl șantajează pe un hoț de mașini, William O’Neal (LaKeith Stanfield), pentru a-l spiona pe Hampton pentru FBI. Cei mai mulți cronicari consideră acest film bine articulat un motiv de a înțelege cum trebuie să se exprime oamenii în zilele noastre.

  • Minari – lansare pe 12 februarie în USA, pe 18 februarie în Australia, pe 26 februarie în Canada

Drama autobiografică a lui Lee Isaac Chung a avut recenzii strălucitoare, dar a consituit, în egală măsură, și sursa unor controverse. Cea mai mare parte a dialogului este în coreeană, așa că organizatorii premiilor  „Globurile de Aur” l-au plasat la categoria «Film străin». Minari este și povestea unei familii americane care lucrează la o mică fermă din Arkansas, în anii 1980, de aceea unii comentatori au susținut că numirea limbii sale „străine” este ușor deplasată.Recenziile cronicarilor de peste Ocean califică această peliculă drept „o poveste blândă, veridică și tandră despre familie”. De asemenea, ponderea poveștii coreeanului Chung nu afectează perspectivele asupra rezistenței spiritului uman și îi conferă universalitate.

  • French Exit – lansat 12 februarie în USA, Canada și Italia, urmează pe 26 februarie în UK și Irlanda

Această comedie ciudată, dar pătrunzătoare, adaptată de Patrick DeWitt după propriul său roman satiric, prilejuiește spectatorilor reîntâlnirea cu fermecătoarea Michelle Pfeiffer. Actrița întruchipează o văduvă din New York, care se mută la Paris cu fiul său (Lucas Hedges), după ce cheltuise toți banii moșteniți de la soțul ei. După mutare, începe problema.Frances este genul de persoană care dă foc aranjamentelor florale ale unui restaurant pentru a atrage atenția chelnerului sau comunică cu soțul ei prin intermediul pisicii sale. Jurnaliștii britanici apreciază această peliculă cu aer de farsă emoționantă și remarcă doza de umor degajat și din aparițiile pisicii care se alătură personajelor în această inedită comedie. La fel, sunt apreciabile priveliștile superbe din zona non-turistică a Parisului.

  • Barb and Star Go to Vista Del Mar – pe VOD din 12 februarie

Iată că a trecut mai bine de un deceniu de la premiera causticei comedii Bridesmaids, iar realizatorii săi (Kristen Wiig și Annie Mumolo, nominalizate la premiile Oscar) au fost destul de ocupate. Kristen Wiig a apărut în The MartianGhostbusters și Wonder Woman 1984, printre numeroase alte filme, iar Mumolo a jucat – în mod regulat – în emisiunile de televiziune. Dar acum, în sfârșit, au produs o altă comedie și, de data aceasta, joacă împreună . Nu știm încă multe detalii, dar se pare că Wiig și Star interpretează „cele mai bune prietene, care se angajează în aventura vieții, când decid să părăsească micul lor oraș din Midwest pentru prima dată într-o vacanță în Florida”. Desigur, vor exista culori pastelate, o rulotă drăguță, lacrimi și… mult râs.

  • The Father – din 26 februarie în USA și Italia, din 12 martie în UK

Există deja numeroase pelicule despre severa boală numită demență (inclusiv Falling). Florian Zeller adaptează o piesă de teatru și prezintă, în pelicula The Father, perspectiva celui care suferă de această boală. Hopkins, la aproape 83 de ani, îl întrupeză pe bătrânul Anthony născut, după cum e și în realitate, pe „31decembrie 1937, într-o vineri”. Măcinat de senilitate, aflat în grija fiicei  sale, Anne, are impresia ca toată lumea vrea să-i ia apartamentul și să-l interneze undeva. Succesul de care s-a bucurat până acum această producție se datorează ingeniozității regizorului, dar și grație extraordinarei intepretări actoricești (Anthony Hopkins, alături de Olivia Colman și Olivia Williams). Filmul lui Zeller înfățișează vulnerabilitatea sfâșietoare magistral întruchipată de rafinatul Anthony Hopkins.

  • The Mauritanian – din 17 februarie în Franța, din 19 februarie în USA și Canada

Imediat după atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, Mohamedou Ould Slahi a fost arestat la o nuntă de familie în Mauritania. Bănuit că ar fi recrutor în Al Qaeda, a fost transportat la baza militară americană din Guantanamo Bay (Cuba), unde a fost închis timp de 14 ani, dar nu a fost acuzat de infracțiuni. Kevin Macdonald, regizorul peliculei The Last King of Scotland and State of Play, spune povestea îngrozitoare a lui Salahi cu ajutorul unei distribuții stelare.Filmul pare epuizant, dar în cele din urmă exaltant,  e susținut de Tahar Rahim (The Serpent/A Prophet), care deține rolul principal, Jodie Foster este avocatul oțel care se îndoiește de existența unor dovezi suficiente pentru a-l ține, iar Benedict Cumberbatch este procurorul care este hotărât că Salahi nu ar trebui să părăsească Guantanamo niciodată.Cronicarii de peste Ocean au apreciat această profundă dramă, bine susținută de actorii din distribuție.

  • Falling – din 5 februarie în USA și Italia, din 25 februarie în Portugalia

Viggo Mortensen (ultra-cunoscut din The Lord of the RingsGreen Book) a dezvăluit că are  de gând să reia colaborarea cu regizorul David Cronenberg (A History of ViolenceEastern Promises) în cadrul unui nou proiect derulat anul acesta: Falling. Bine primit de specialiști, filmul Falling reia tema demenței. Mortensen îl interpretează pe John, un gay care trebuie să își ajute tatăl. Veteranul actor Lance Henriksen interpretează rolul tatălui său văduv, Willis, un fermier conservator homofob, care este nevoit să se mute cu John atunci când memoria i se deteriorează. Pelicula este bine editată, are imagini superbe și se bucură de suportul actorilor din distribuția atent aleasă pentru a ilustra o temă gravă. De departe, personajul Willis pare un un monstru mai înfricoșător decât orice a întâlnit Henriksen în Aliens sau Mortensen în The Lord of the Rings.

(Traducere și adaptare după propunerile jurnalistului Nicholas Barber/BBC Culture)

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Zece filme de văzut neapărat

Scris de pe februarie 24, 2021 în Cinema, Filme de Cannes, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Avem mereu nevoie de Mary Poppins! – Mary Poppins Returns

Mădălina DumitracheAdio, «Supercalifragilisticexpialidocious»; Bun venit, «Trip a Little Light Fantastic»! La revedere, Julie Andrews!; Bine ai venit, Emily Blunt! Mary Poppins, guvernanta cu cele mai mari talente, și-a reluat serviciul la reședința familiei Banks? Da, pentru că Rob Marshall (Chicago, Nine) a reactualizat pelicula de succes din anii ‘60. Ne-ar putea speria, oare, ideea că o comoară a copilăriei primește gustul actualității? Ne gândim că tocmai din 1964, comedia muzicală realizată de Robert Stevenson a încântat multe generații. Cu o autoritate tămăduitoare și cu o umbreluță magică, fantastica guvernantă a copiilor din familia Banks a pătruns în inimile multor spectatori. O vom revedea, oare, plină de liftinguri sau dansând hip-hop? Nicidecum! Așadar, după o jumătate de secol, Mary Poppins se întoarce pe marile ecrane la fel de radioasă.

1- Mary Poppins

E șic, e retro, e nostalgic! Încă o dată, această veritabilă super-nanny (i)luminează viața cotidiană a celor din familia Banks. Pe uimitoarea Mary Poppins o cunoaștem din saga publicată de scriitoarea Pamela Lyndon Travers (1899-1996). Cel care-a convins-o, cu mari eforturi, pe autoare să-i vândă drepturile de adaptare pentru marele ecran n-a fost nimeni altul decât Walt Disney. Acesta a distribuit-o pe Julie Andrews (o actriță cu educație și experiență teatrală) în rolul principal în lungmetrajul produs în 1964. Mary Poppins Returns, realizat de Rob Marshall, se bazează pe episoade extrase din numeroasele povestiri cu magiciana guvernantă. Se cuvine o mică reactualizare din precedentul „episod”: în primul lungmetraj, semnat de Robert Stevenson, după scrierile realizate de P. L. Travers, micuții Jane și Michael – copiii năzdrăvani, care epuizaseră resursele nervoase ale mai multor bone, sunt preluați de o guvernantă plină de fantezie, ivită într-o bună zi din minunatul cer londonez. Întrupată de fermecătoarea Julie Andrews – prima Mary Poppins – a devenit imediat „o marcă celebră”: umbrela, ținuta vestimentară impecabilă, geanta-valijoară, fiind gata să reorganizeze căminul londonez de pe strada Cherry Tree Lane, la numărul 17. Fără să devoaleze nimic din talentele sale, tânăra englezoaică îi antrenează pe năzdrăvanii puși mereu pe șotii într-o serie de aventuri, doldora de muzică și dans.

2- Mary Poppins

Michael Banks lucrează la banca în care trudise și tatăl lui. La ani distanță, Michael (expresivul Ben Wishaw) a devenit tatăl a trei copii frumoși, Annabel, Georgie și John, dar e copleșit de pierderea soției, iar locuința sa e în pericol de a fi cedată băncii din pricina datoriilor. Creditorii dau târcoale elegantei case, mânați de lupul capitalist încarnat, cu mult farmec, de Colin Firth. Deși e susținut de „sufrageta Jane” (sora lui, întruchipată de simpatica Emily Mortimer), Michael Banks abia face față presiunilor financiare dintr-o Anglie lovită de Marea Criză/The Great Depression. Bunăoară, din imperiul norilor, Mary Poppins consideră că trebuie să intervină și să-și reia slujba. Legătura s-a realizat datorită bulei temporale activate de zmeul micuțului Georgie (Joel Dawson), iar paralela ordine-magie e doar o chestiune de optică (personală).

3- Mary Poppins

Cu virtuozitate, filmul reface legăturile, iar situațiile și personajele trec rapid la generațiile următoare. Regăsim Londra și cartierele șic, străzile populate cu oameni eleganți, parcuri plin de voioșie, iar clădirile-emblemă sunt iluminate grație lampagiului Jack (charismaticul Lin-Manuel Miranda), cel care aprinde mereu felinarele stradale, într-o luminoasă metaforă (biruința luminii printre tenebre). În primitoarea locuință de pe Strada Cherry Tree Lane, cea mai perspicace guvernantă regăsește chiar și masa din marmură, prezentă în primul lungmetraj. Scenariul actual este croit după scrierile australiencei Pamela Lyndon Travers, dar se simte o efervescență socială desprinsă, parcă, din operele lui Dickens. Micuții Banks iau contact cu forța nefastă a finanțelor, dar învață ce înseamnă solidaritatea în momentele de grea încercare. Aeriană (un înger ?), Mary Poppins are forța de a-i face pe amicii ei să decoleze de-adevăratelea. Așadar, Rob Marshall presară peste tot accesorii care permit confruntarea cu legile gravitației: umbreluța-pasăre (cu un cioc locvace), zmeie de hârtie (obiect prețios al membrilor familiei Banks), baloane multicolore vândute de mereu zâmbitoarea Angela Lansbury.

4- Mary Poppins

Realizatorul are, însă, în vedere să o transpună pe Mary Poppins într-un nou univers, păstrând, totuși, elementele de comedie muzicală clasică – inserează scene antologice într-un mix de animație și imagini reale. O mare parte din reușită s-a datorat distribuției în care se regăsesc glorii afirmate, dar și tinere speranțe (Pixie Davies, Nathanael Saleh, Joel Dawson) și – nu în ultimul rând – coloanei sonore semnate de Marc Shaiman. Nu e de ici-de-colo s-o revezi pe Meryl Streep în postura unei patroane de butic (reparații pentru orice soi de obiect) și să-i admiri accentul (voit fals) rusesc printre efectele vizuale abracadabrante, în vreme ce Dick Van Dyke (prezent și în distribuția din 1964) umanizează universul băncii, într-un număr dansant plin de veselie. Bătrânul amiral (David Werner), vecinul familiei Banks, nu se lasă nici el mai prejos și țintește mereu unde trebuie, chiar și în Big Ben – celebrul Turn cu Ceas din Londra. În ceea ce o privește pe Emily Blunt, care duce pe umerii săi tot greul, reușește cu brio să îi succeadă minunatei Julie Andrews. Cu largă paletă de nuanțe, irezistibila Emily Blunt devine ba grațioasă, ba severă, fiind mereu subtilă și… enigmatică. Frumusețea, prospețimea și ținuta perfectă o transformă într-o perfectă Mary Poppins, plină de bunăvoință unsă cu jovialitate bine-ponderată. Fermecătoarea actriță a păstrat stilul inconfundabil (excentric & impecabil) al renumitei eroine și i-a împrumutat mult din șarmul său natural.

5- Mary Poppins

Trebuie să apreciem cum se cuvine acest delicat omagiu adus copilăriei fericite, așa cum ni l-a livrat odinioară magul de la Burbank/Walt Disney. Deliciile vârstei de aur se insinuează în culori acidulate, printre norișori pufoși, conectate la viteza unor bikeri bine-antrenați refăcând o buclă temporală necesară. E nevoie de visul de a putea evada dintr-o lume plină de tenebre, e necesar să atingi norii, să hrănești păsările cerului, să crezi în magie și să rămâi inocent. Zâna bună, consolatoarea perdanților și-a năpăstuiților trebuie să rămână în schemă așa cum este: severă, ghidușă, incomodă, niciodată sentimentală. Dar ce caracter ! Avem mereu nevoie de Mary Popppins!

Regia: Rob Marshall
Scenariul: David Magee, Rob Marshall, John DeLuca după seria de cărți Mary Poppins scrise de Pamela Lyndon Travers/P.L. Travers
Imaginea: Dion Beebe
Decorurile: John Myhre
Costumele: Sandy Powell
Sunetul: Eugene Gearty, Renee Tondelli
Montajul: Wyatt Smith
Muzica: Marc Shaiman, Scott Wittman
Distribuția:
Emily Blunt – Mary Poppins
Lin-Manuel Miranda – Jack
Ben Whishaw – Michael Banks
Emily Mortimer – Jane Banks
Julie Walters – Ellen
Pixie Davies – Annabel Banks
Nathanael Saleh – John Banks
Joel Dawson – Georgie Banks
Colin Firth – William Weatherall Wilkins
Meryl Streep – Verișoara Topsy
Dick Van Dyke – Mr. Dawes
Angela Lansbury – Vânzătoarea de baloane

Data premierei în România: 21 decembrie 2018

Durata: 130 minute

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Avem mereu nevoie de Mary Poppins! – Mary Poppins Returns

Scris de pe februarie 23, 2021 în Cinema, Educaţie, Film

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web