RSS

Haz de necaz sau Disperarea pusă în abis – A Long Way Down

Născocitorul îndrăgitelor cărţi High Fidelity şi About A Boy (ecranizate cu succes), scriitorul Nick Hornby, aduce în atenţie dictonul lui Sartre – “Iadul sunt ceilalţi.” – într-o poveste plină de umor britishA Long Way Down. Cineastul francez Pascal Chaumeil (Heartbreaker), secondat de scenaristul Jack Thorne, se lansează în ecranizarea acestei istorioare pline de amuzament, dar, mai ales haz de necaz, într-o manieră de sitcom britanic.

Astfel, patru oameni diferiţi (dar complementari) ajung să se reunească într-un grup, ca un surogat de familie, pentru a trece mai uşor peste despresia din ajunul Anului Nou. Desigur, fiecare relaţie (aici, camaraderie) are suişurile şi coborâşurile ei. Situaţiile neprevăzute le vor experimenta şi cei patru străini, în căutarea unui pic de căldură şi de fericire. În vreme ce lumea londoneză petrecea Revelionul, Martin Sharp (Pierce Brosnan), un fost realizator TV căzut în disgraţie din cauza unei relaţii cu o minoră, încearcă să se arunce de pe Topper House, folosindu-se şi de o ditai scara mobilă. În timp ce el ezită, în urma sa se lasă descoperită o femeie timidă, Maureen (Toni Collette), ce-şi dorea să facă acelaşi lucru.

Cu un strat gros de umor negru, dialogul politicos dintre cei doi se ocupă cu ordinea în care se vor sinucide. Discuţia este întreruptă de apariţiile altor două persoane, Jess (Imogen Poots) şi J.J. (Aaron Paul). Tânăra excentrică, cu alură de prinţesă dezmoştenită, doreşte să pună capăt suferinţei (deşi provenea dintr-o familie înstărită, avea mari probleme emoţionale), explicând situaţia într-un şuvoi colocvial-argotic (în stilul “ce-i în guşă şi-n căpuşă”). Ultimul sosit, în acest cvartet bizar, este J.J. care îi întreabă cinico-distractiv cine-a comandat pizza (el fiind unul dintre “băieţii care aduc pizza” în Londra). Careul depresivilor reuniţi pe acoperişul clădirii londoneze încercă să explice disperarea, ornând-o cu platitudini pop-psihologice. Fiecare dintre cei patru este un clişeu la vedere, niciunul nefiind capabil să exprime ceva original. În felul acesta, cineastul a pus disperarea în abis, încercând să dea un sens destinului fiecăruia.

Cei patru se văd nevoiţi să semneze un pact pentru a face faţă purgatoriului, fixând şi un termen limită- ziua Sf. Valentin (alt moment de criză “existenţială” postmodernă). Micuţa Jess îi târăşte într-o amuzantă poveste semi-senzaţională creând “Topper House Four”.  Sunt făcuţi vedete peste noapte, graţie mass-media. Seria de aventuri prin care trebuie să treacă dezvăluie triste adevăruri despre viaţa unui “mincinos de profesie”, cum îl numeşte Jess pe fostul realizator TV, despre suferinţele unei fete de politician (“săraca fată bogată”), despre durerea unei femei de cincizeci de ani ce şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă îngrijind, singură, un copil cu handicap psiho-motor grav sau despre neîmplinirile unui american deziluzionat în iubire, ratat şi în  cariera muzicală rock.

Alăturând contrastele din viaţa celor patru personaje, A Long Way Down  încearcă să demonstreze că destinul e continuitatea dintre ceea ce eşti şi ceea ce ţi se întâmplă. Scenariul este în aşa fel brodit încât să-i ofere fiecărui personaj un motiv serios de reevaluare a situaţiei şi de găsire a unei şanse pentru a da sens vieţii. Sinuciderea ratată le oferă protagoniştilor alternative pentru un nou start. După o (deloc credibilă) mini-vacanţă în Mallorca, grupul celor patru se desparte temporar; fiecare  se confruntă individual cu ceea ce înseamnă asumarea reală a propriului destin. Muzica lui Dario Marianelli susţine povestea năstruşnică şi-i ajută pe spectatori s-o înghită ca pe-o “căpşună” . Distribuţia însumează un careu de artişti i plini de farmec, iar puternicul accent britanic face şi mai digerabilă această poveste plină de umor negru. Pentru spectatorul care încă nu a citit romanul lui Nick Hornby ecranizarea A long Way Down poate fi un agreabil substitut ce-l poate ajuta să înţeleagă faptul că viaţa trebuie luată aşa cum vine, să ştii numai să compensezi neplăcerile şi greul ei cu tot ceea ce este bun şi frumos.

A Long Way Down

Regizor: Pascal Chaumeil
Scriitor: Nick Hornby
Scenarist: Jack Thorne
Compozitor: Dario Marianelli
Operator: Ben Davis
Producător: Finola Dwyer
Monteur: Barney Pilling, Chris Gill

Distribuţia:
Aaron Paul (J.J.)
Imogen Poots (Jess Crichton)
Pierce Brosnan (Martin Sharp)
Toni Collette (Maureen)
Tuppence Middleton (Kathy)
Sam Neill
Rosamund Pike

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

Prinţesă chiar şi fără voia ei – „Grace de Monaco”

Grace of Monaco Movie

După succesul obţinut cu filmul biografic, La Môme, cineastul Oliver Dahan şi-a concentrat atenţia asupra unei alte celebrităţi feminine, de astă-dată, o incontestabilă figură mitologică a celei de-a şaptea arte, Grace Kelly.

În 1956, după fastuosul mariaj cu prinţul Rainier de Monaco, Grace Kelly trebuie să aleagă între profesia de actriţă şi obligaţiile princiare într-un micuţ, dar foarte vechi, regat european. Grace de Monaco (2014) este un obiect cinematografic calibrat pentru a aduce un omagiu farmecului olimpian al interpretei principale. Perioada aleasă pentru reliefarea personalităţii acestei femei celebre este una dificilă, anii ’60, când Franţa gaulistă ameninţa cu anexarea micului principat de Monaco, din pricina evaziunilor fiscale. Dificultăţile prin care trece cuplul princiar sunt amplificate şi de presiunile financiar-politice, dar şi de seducţia artistică; Alfred Hitchcock îi propusese muzei sale să o încarneze pe dificila Marnie, într-o nouă peliculă hollywoodiană. Prinsă mereu la mijloc, Grace trebuie să opteze. Este nevoită să renunţe pentru totdeauna la viaţa artistică şi să înveţe noul său rol, acela de „Son Altesse Sérénissime, la Princesse Grace de Monaco ”.

Nu putem să nu observăm similitudinile dintre destinul lui Grace şi cel al celebrei Lady Di, a cărei viaţă a fost recent ecranizată în Diana (2013) – două caractere puternice, mame, dar şi femei pasionale. Totuşi, se poate spune că ele au avut parcursuri diametral opuse; Diana a încercat să se desprindă din rigorile vieţii de palat ale familiei regale, pe când Grace încearcă să domnească renunţând la tot ceea ce era american pentru a câştiga inimile celor din regatul de adopţie. Dahan a preferat-o pe actriţa cameleonică Nicole Kidman, deşi ea are doar vag aerul lui Grace Kelly. Ca şi în cazul lui Marion Cotillard (din La Môme), regizorul îi conferă actriţei rolul de muză şi ne invită în universul intim al prinţesei. Realizatorul i-a lăsat interpretei libertatea de-a îi căuta identitatea lui Grace de Monaco. Nicole Kidman nu caută să ne fascineze, ci doar întruchipează un rol. Este un delicat gest artistic pentru a-i oferi un omagiu celei care-a fost un icon al cinematografiei. Actriţa australiană emană aerul misterios al blondei reci, care pulsa de ardoare. Într-un amestec ce are cam toate ingredientele unei poveşti siropoase, cineastul aduce în faţa spectatorului alt gen de relaţii. Sclipirile dintre Frumoasă şi Prinţ trec în plan secund, evitând sentimentalismul mieros.

Theatrical release poster

Relaţia dintre Grace şi Rainier este abordată cu o parcimonie de cuvinte, lăsând loc gesturilor şi privirilor (multe gros-planuri cu ochii, adesea, înroşiţi ai Prinţesei). Tim Roth, mereu impecabil, este aici un Rainier / Ray plin de îndoieli şi tensiuni, dar vădit îndrăgostit de soţia sa. Din distribuţie, mai fac parte veteranul Frank Langella, în rolul părintelui Francis Tucker (confesorul lui Grace) şi expresiva actriţă spaniolă Paz Vega, întrupând-o pe irezistibila Maria Callas. Scenariul încearcă să expedieze pericolul dulceagului şi, de aceea, îmbină intimul cu politica (monegascii văzuţi ca nişte membri ai Rotary Club), ca două sfere interdependente.

Grace, Princess of Monaco (Nicole Kidman) ©️ Picture Supplied

Criza politică din Franţa implicată în războiul din Algeria devine motorul acţiunii dramatice din Grace de Monaco. În acest context tulbure, starul de cinema, Grace Kelly, se vede nevoită să opereze transformări. Ea va renunţa definitiv la numele de vedetă şi la timiditatea de fetiţă din Philadelphia şi va declara: „Je suis Monaco”, într-un discurs ce va rămâne în analele istoriei. Olivier Dahan s-a străduit să ne arate că orice artificiu e superflu când o prinţesă a cinema-ului devine prinţesă a inimilor. Albastrul intens din privirea lui Nicole Kidman exprimă o melancolie soră cu tristeţea. În spatele acelei „Son Altesse Sérénissime”, se va ascunde mereu o femeie simplă, dar profundă în sentimente, ce-şi dorea cu ardoare povestea ei. Este o bună ocazie de-a reflecta asupra profesiei de actor. Ca să ne ducă în palatul din regatul Monaco, regizorul filmează fără prea multă complezenţă, încercând să surprindă emoţia în sursă. I se poate reproşa, totuşi, excesul de estetism în ceea ce priveşte imaginile ce-o surprind pe „Gracie”, ca într-un shooting pentru reclamele Chanel sau Chopard. Decorurile naturale somptuoase, contrastul dintre culorile vii şi cele pastelate vor să cristalizeze conflictul interior al lui Grace, dar filmul are un ritm general lent şi dialoguri lipsite de suflu.

Olivier Dahan a căutat să redea ecranului o Grace Kelly în complexitatea ei – actriţă şi femeie, întruchiparea perfectă a idealului feminin între clasă şi glamour, practicând un soi de cinema de lux. Grace de Monaco este pelicula în care visul american devine un vis franţuzesc, pardon… monegasc.

Regizor: Olivier Dahan
Scenarist: Arash Amel / Operator: Eric Gautier / Producător: Arash Amel, Uday Chopra, Pierre-Ange Le Pogam / Monteur: Olivier Gajan
Distribuţia: Nicole Kidman (Grace Kelly), Roger Ashton-Griffiths (Alfred Hitchcock), Tim Roth (Prinţul Rainier al III-lea), Milo Ventimiglia (Rupert Allan), Parker Posey (Madge Tivey-Faucon), Paz Vega (Maria Callas), Derek Jacobi (Contele Fernando D’Aillieres), Frank Langella (Părintele Francis Tucker), Geraldine Somerville (Prinţesa Antoinette), Nicholas Farrell (Jean-Charles Rey)

Via LiterNet

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Prinţesă chiar şi fără voia ei – „Grace de Monaco”

Scris de pe mai 15, 2021 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Oscar

 

Etichete: , , ,

Adolescenţă de cinci stele? – The Bling Ring

Incitată de un articol din revista Vanity Fair, din februarie 2010, The Suspect Wore Louboutins, Sofia Coppola s-a aplecat cu atenţie asupra unui caz interesant, realizând pelicula The Bling Ring.

Cu acest film s-a deschis secţiunea Un certain regard de la Cannes, 2013. Jurnalista de investigaţie, Nancy Jo Sales, a spus povestea unei bande de adolescenţi delincvenţi californieni, care a devalizat casele unor celebrităţi hollywoodiene. Cineasta narează aventurile acestor strănepoţi ai lui Bonnie şi Clyde, încă de la debutul acţiunii, până la proces. După era „sex, drugs & rock’n roll„, i-a venit rândul şi celei „hype, tattoo & electro„. Iar Sofia Coppola surprinde atmosfera timpurilor actuale. În lumea narcisistă, obsedată de faimă a oraşului Los Angeles, un grup de adolescenţi trăieşte o palpitantă şi tulburătoare aventură, jefuind vedetele de la Hollywood. Printre celebrităţile „lucrate” au fost Paris Hilton, Orlando Bloom, Megan Fox, Rachel Bilson, Audrina Patridge şi Lindsay Lohan.

Abia sosit la un liceu din Los Angeles, Marc (Israel Broussard) face cunoştinţă cu Rebecca şi cu amicele ei. Adolescenţii, toropiţi de inactivitate, sunt fascinaţi de lumea glamour de la Holywood. Ei descoperă, pe reţeaua de socializare Facebook, că unul dintre starurile favorite pleacă în vacanţă. Utilizând Google Earth, analizează online locuinţele vedetelor, iar mai apoi, cu îndrăzneală şi noroc, fură din casele lor bunuri în valoare de trei milioane de dolari. După ce „s-au jucat” devastând casele starurilor, micuţii au aterizat la puşcărie.

În copilărie, regizoarea a făcut figuraţie în scena botezului, din The Godfather (R. Francis Ford Coppola, 1972). Astăzi, constată, cu simplitate, goliciunea unui univers în care Dumnezeu este doar o marcă ca toate celelalte. Sofia Coppola este ataşată de acest gen de personaje, în filigran, un soi de „vieţi pierdute”. Încă de la The Virgin Suicides (1999), apoi la Lost in Translation (2003), Marie Antoinette (2006) şi până la Somewhere (2010), ea a sondat acest univers, adesea terifiant. Ca şi tatăl ei, Sofia Coppola atacă societatea de consum, descompunând acest „vis”. Ea însăşi a realizat un spot video publicitar pentru Miss Dior şi a creat o linie de modă MilkFed – mici părţi ale marelui univers pe care l-a descris şi în filmografia ei.

Adolescentele din The Virgin Suicides, „adormita” din Lost in Translation sau „durul” din Somewhere, sunt cu toţii plămădiţi din aceeaşi fibră. În felul său, foarte personal, Sofia Coppola se-nrudeşte cu autorii din literatura rusă, Lermontov sau Gogol, expunându-ne doar „suflete moarte”. Personajele din acest film sunt lipsite de viaţă; copiii deschid şifonierele pentru că nu au un cămin adevărat, iar părinţii lor sunt nişte marionete. Fetele din The Bling Ring transformă plictiseala în artă. De fapt, ele sunt nişte biete hoaţe, dar unele cu „circumstanţe atenuante”. Membrii bandei nu par a fi încercat sentimentul că ar fi infractori. Poate şi pentru faptul că frecventau aceleaşi cluburi ca şi Paris Hilton. Vocabularul acestora se limitează la „Oh, my God!„, sintagmă pe care o enunţă la fiecare cinci minute. „I love Chanel!” este expresia liderului, Rebecca (Katie Chang), o fashion-istă ce-şi pierde vremea cutreierând cartierele de lux, în maşini decapotabile.

Distribuţia a reunit actriţe cu o relativă cotă de piaţă şi carismă; Marc (Israel Broussard) este singurul băiat din gaşcă. Graţie Sofiei Coppola, britanica Emma Watson se eliberează, în sfârşit, de umbra lui Harry Potter. Tânăra este ambasadoarea mondială a celebrului parfum Lancôme. Personajul ei, bazat pe reala persoană Alexis Neiers, dar numit Nicki în film, este o bad-girl, hrănită cu filosofia New Age, inoculată de mama ei, o fostă playmate a celebrei reviste Playboy. Nicki, ca şi celelalte adolescente din gaşcă, va învăţa care este, de fapt, filosofia reală a vieţii. Emma Watson portretizează o Nicki ce visează să capteze interesul vreunui producător. Mama ei, interpretată de Leslie Mann (actriţa fetiş a lui Judd Apatow), îşi educă fiica după o estetică aparte, ce are la bază modelul Angelinei Jolie.

Sofia Coppola ne expune portretele unor tineri crescuţi sub influenţa tabloidelor şi-a reality-show-urilor. Cineasta a optat pentru o regie realistă, aproape de documentar, lansând către spectatori întrebări despre „societatea spectacolului”. Realizatoarea filmează, cu o eleganţă sobră, această generaţie împopoţonată cu bling-bling-uri, într-o lume a deşertăciunilor. Ritmul este constant, aproape monoton: înlănţuieşte secvenţe cu furturi, accidente rutiere, cluburi de noapte şi jafuri. Cinematografia Sofiei Coppola are o dialectică aparte: candoare şi vulgaritate. De la primele ei pelicule, cineasta a pus în antiteză o mitologie a adolescenţei şi deziluzia adusă de maturizare.

Bling Ring

Personajele din The Bling Ring sunt conectate la mediul în care trăiesc (reţele sociale, bloguri, ecrane de iPhone, aplicaţii Google, clubbing). Paris Hilton, una dintre celebrităţile „vizitate” de aceşti adolescenţi, i-a pus la dispoziţie Sofiei Coppola vila ei kitsch, pentru a realiza acest proiect artistic. Operatorul Harris Savides jonglează cu camera în spectacolul oferit de nişte siluete ce se furişau noaptea în vilele de pe dealurile din Hollywood, rătăcind, apoi, ca-ntr-o casă de păpuşi. Vedem cum o adolescentă intră la Lindsay Lohan, ia un flacon cu parfum de-ale starletei şi… pulverizează. Camera de filmare surprinde brandul care lasă dâre peste tânăra atât de naivă, şi atât de vulgară.

Pelicula The Bling Ring este un semnal de alarmă pentru societatea de consum în care tinerii trăiesc sub dictatura mass-media / mainstream, şi, în acelaşi timp, un avertisment asupra pierderii reperelor.

Regizor şi scenarist: Sofia Coppola
Compozitor: Daniel Lopatin, Brian Reitzell / Operator: Christopher Blauvelt, Harris Savides / Producător: Roman Coppola, Sofia Coppola / Monteur: Sarah Flack
Distribuţia: Katie Chang (Rebecca), Israel Broussard (Marc), Emma Watson (Nicki), Leslie Mann (Laurie), Taissa Farmiga (Sam), Gavin Rossdale (Ricky), Stacy Edwards (Mama lui Marc), G. Mac Brown (Henry)

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Adolescenţă de cinci stele? – The Bling Ring

Scris de pe mai 14, 2021 în Cinema, Film, Filme de Oscar, Moravuri

 

Etichete: , , , ,

Forța de-a refuza fericirea îngustă – Mal de pierres/From the Land of the Moon

 

Nimic nu a făcut-o pe cineasta Nicole Garcia (Place Vendôme) să se înspăimânte la ideea că ar părea de „modă veche”, atunci când a ales să ecranizeze romanul eponim (Mal di pietre, Éditions Liana Levi), scris de Milena Agus, realizând pelicula Mal de pietrres.

Într-o epocă (anii ‘50) în care dorința de a-și găsi iubirea adevărată e considerată scandaloasă sau chiar semn de nebunie, într-un oraș mic din sudul Franței, Gabrielle nu găsește destul spațiu pentru a-și exprima emoțiile și sentimentele. Când omul se simte nefericit, totul în jurul lui pare fără noimă, searbăd și ieftin. Părinții tinerei, persoane înstărite, socotesc că ar fi potrivit să îi găsească, degrabă, un soț; optează pentru muncitorul José, un ins răbdător și generos, care nu refuză propunerea familiei. Deși este mereu înconjurată de afecțiunea și atenția bărbatului cu care s-a căsătorit, Gabrielle nu acceptă iubirea lui și se simte mereu constrânsă de regulile societății de după al doilea război mondial. Viața lor capătă o nouă turnură în momentul în care, după repetate avorturi spontane, femeia trebuie să urmeze un tratament pentru pietrele de la rinichi. Cu eforturile familiei, soția lui José este internată la un sanatoriu din Alpi. Aici, printre alți pacienți, îl întâlnește pe André Sauvage, un tânăr locotenent revenit de pe frontul din Indochina. În apropierea acestui bărbat, Gabrielle va cunoaște o altă latură a vieții – dragostea pasională.

Mal de Pierres 0

Fără a trăda spiritul romanului, Nicole Garcia încearcă să ilustreze destinul acestei femei pentru a releva forța imaginativă de care femeile dau dovadă, în pofida oricăror piedici. Romanescul poveștii, adânciturile intrigii, numeroasel flashback-uri, personajele ce par decupate din romanele psihologice din secolul al XIX-lea – nimic din toate acestea nu o rețin pe cineastă din a înfrunta modernitatea ultra-tehnologizată, construind o poveste, melodramatică, cu parfum de epocă. Acest film sensibil și emoționant relevă calitățile scriitoricești ale lui Jacques Fieschi și eleganța stilului regizoarei (cei doi se află la a opta lor colaborare). Chiar dacă structura în flashback-uri nu e novatoare, îi permite privitorului să pătrundă mai bine motivația acestei femei, prinsă între sentimentele năvalnice și prejudecățile unei societăți cvasi-arhaice. Percepută, în mica ei comunitate (croită pe stigmatizare), drept „nebună”/„deranjată”, Gabrielle nu renunță la visurile și dorințele sale, chiar iluzorii.

Mal de Pierres 1

Eroina interpretată de Marion Cotillard (Two Days, One Night, Allied) a moștenit – angoasele, melancolia prelungită și interogările fără sfârșit – de la celelalte personaje feminine (interpretate de Nathalie Baye sau Catherine Deneuve) din filmografia lui Nicole Garcia. În Provența anilor 1950, în care mama conduce o exploatație agricolă, fiica trăiește deopotrivă frustrarea și mânia de-a fi sortită unui bărbat ales ca soț de autoritatea maternă. Deși încercase să își exerseze farmecele feminine asupra profesorului căsătoit, care-i împrumuta cărți, fata se expune goală în fața privirilor scandalizate ale unor zilieri spanioli; singurul care-și abate privirea cu mai multă atenție asupra sa este José (Àlex Brendemühl).

Mal de Pierres 5

Aproape vândută lui José, de mama sa, tânăra îi declară de la început că nu îl va iubi: „ Je ne coucherai pas avec vous. Je ne vous aime pas, ne vous aimerai jamais.” Tânărul tace și o contemplă. Apoi, acceptă toate capriciile și exagerările ei. José pare dăltuit în neclintirea sa. Formidabilul personaj care mai mult tace și se adâncește în priviri va demonstra nebănuita forță a iubirii. Orbită de pasiune, Gabrielle nu poate mult timp să îl vadă clar. Prima parte a filmului ține în ceață senzualitatea bărbatului de lângă tănăra focoasă. Întâlnirile dintre cei doi soți, de la sanatoriul elevețian, par formale și reci. Atenția spectatorului este abătută de apariția militarului rănit pe frontul din Indochina fiindcă acest misterios  locotenent reaprinde flacăra în privirile tinerei ce părea doar o somnambulă în propria-i viață. Expresivitatea chipului frumos al lui Marion Cotillard reduce din frenezia intrigii, astfel peripețiile din scriitură par nesemnificative  în raport cu intensitatea trăirilor actriței. Emoțiile pe care le transmite sunt precise și bine direcționate. Senzuală și incandescentă, Marion Cotillard oferă din frumusețea ei acestei eroine purtată doar de-o singură dorință: de a iubi și de-a fi iubită. Nebunește. Îndrăgostită, aparent, de André (Louis Garrel), Gabrielle va reuși să revină acasă, după tratamente, și să dea naștere unui fiu.

Mal de Pierres 3

În partea a doua, situațiile încep să se lămurească, iar viața lui Gabrielle părea să curgă liniștit între  postura de mamă devotată și aspirația (secretă) de a-l revedea pe junele Sauvage. Reglarea planurilor celor două părți ale filmului (în care predomină elipsa) se realizează mai târziu, prin acel twist, un flashback al iubițior, din epilog. Culorile și decorurile provensale (adevărate cartoline) contrastează cu cele înecate în negură din cadrul aplin (sanatoriul) și accentuează, astfel, pasiunea febrilă și aproape viscerală ce stă la baza tuturor acțiunilor acestei eroine. Imaginea semnată de Christophe Beaucarne face posibilă compararea stărilor eroinei; cadrele largi (provincia, marea, muntele, satul) ce adăpostesc tăcerile eroinei lasă loc lirismului  muzicii lui Daniel Pemberton (Steve Jobs). Nu poate trece neobservată contribuția celor doi actori din rolurile secundare: Alex Brendemühl (soțul) și Brigitte Roüan (mama) care-au conturat și mai bine expresivitatea și forța artistică a talentatei Marion Cotillard în această compoziție borderline.

Mal de Pierres 4

Pasiunea are leac? Nicole Garcia a trasat pe ecran un portret, ca un tablou de Van Gogh, în dorința de-a omagia femeile vibrante.

Regia: Nicole Garcia
Scenariul: Jacques  Fieschi, Natalie Cartier,  Nicole Garcia
Imaginea: Christophe Beaucarne
Montajul: Simon Jacquet
Decor: Arnaud De Moleron
Sunetul: Jean-Pierre Duret

Distribuția:
Marion Cotillard – Gabrielle
Louis Garrel – André Sauvage
Alex Brendemühl – José
Brigitte Roüan – Adèle
Victoire du Bois– Jeannine

Durata: 120 min.

Durata: 120 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Forța de-a refuza fericirea îngustă – Mal de pierres/From the Land of the Moon

Scris de pe mai 13, 2021 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Cannes, Filme de dragoste, Filme franțuzești, Morală, Moravuri

 

Etichete: ,

Antidot contra melancoliei sau Forța artei – Les Fantômes d’Ismaël/Ismael’s Ghosts

Mădălina DumitracheEvenimentul e bulversant: dispărută de mai bine de două decenii, o femeie revine în viața fostului soț. Așa cum spunea Jean Starobinsky: „Există în disimulare și în absență o stranie forță care conduce spiritul spre zone inaccesibile”, pelicula Les Fantômes d’Ismaël aduce în prim-plan dragostea și memoria în buclă.

Noul lungmetraj realizat de Arnaud Desplechin schimbă rapid frontierele genurilor și devine ba dramă amoroasă, ba comedie, chiar și thriller, pe alocuri. Această sinteză rezervă partituri generoase unor actrițe de primă mărime precum Marion Cotillard și Charlotte Gainsbourg. Cineastul îmbină accentele autobiografice cu ficțiunea pură, într-o viziune proprie, dar și ca un fel de omagiu adus maeștrilor săi: Bergman, Hitchcock, Resnais și Lacan.

1 - Les Fantômes d'Ismaël (poster)

Așadar, după douăzeci și unu de ani, opt luni și șase zile, fantomele trecutelor iubiri se-ntorc de nicăieri și tulbură apele, într-o manieră unică, în egală măsură lirică, tragică, absurdă. Înainte de începerea filmărilor pentru noul său lungmetraj, viața unui cineast este răscolită de reapariția unei iubiri pierdute. Așa se face că, după mai bine de două decenii de ani, Carlotta revine în viața celui care o crezuse dispărută pentru totdeauna. Întoarcerea fostei iubiri îl găsește pe Ismaël într-o relație cu Sylvia, încercând să-și refacă viața, în timp ce lucrează la un nou film, o producție în care și viața personajului său pare că o ia razna. Trecutul lui Ismaël scoate la iveală trăiri refulate, dar și interacțiuni lipsite de profunzime; personajele trec cu lejeritate de la o lume la alta, astfel încât filmul să developeze o contrariantă intrigă. Les Fantômes d’Ismaël disimulează câteva secrete: idila ratată cu Carlotta, amorul precar, întreținut alături de Sylvia, cât și explorarea fantasmelor unui trecut în care se regăsește și un frate mort, via scenariul filmului de spionaj. În acest echilibru fragil, regăsim raporturile dintre puteri (politică, sentimentală și fizică) pe fondul unor reglări de conturi. Într-o punere în abis („film în film”), în care Mathieu Amalric întruchipează un cineast torturat, Desplechin aduce în prim-plan tipologiile care i-au jalonat filmografia. Cineastul se amuză antrenându-și spectatorii cu obsesiile sale, într-o încercare de manipulare abilă.

2 -Les Fantômes d'Ismaël

Filmul pornește pe fundalul intrigii de spionaj ca apoi să vireze către melodramă (în maniera precedentului său film – Un conte de Noël) în care triunghiul amoros amintește de o altă peliculă semnată de acest regizor – Trois souvenirs de ma jeunesse. Povestea curge liniar, optând pentru flashbackuri cu iz romanțios, pentru o reconstrucție mentală a unei vieți pierdute (cea a fratelui său, diplomatul Ivan Dedalus interpretat de Louis Garrel). Filmul pe care îl turnează personajul interpretat de Mathieu Amalric/ Ismaël, povestește aventurile lui Dedalus. Ppersonaj recurent în filmografia lui Desplechin se poate regăsi în mai multe personalități – în filmul la care lucrează Ismaël e diplomat , spion și e întrupat de Louis Garrel. Personajul e dublul ficțional al fratelui lui Ismaël, Ivan, pe care nu îl vom vedea niciodată. Replica simpatică și cu miez a unui artist torturat de demonii cu care vrea să încheie pace este chiar Ismaël, care trăiește fericit alături de Sylvia (Charlotte Gainsbourg), de profesie astrofizician. Adesea, cuplul se refugiază într-o splendidă casă de la malul mării.

3 - Les Fantômes d'Ismaël

În acest cadru idilic, ca prin magie, se ivește cea pe care mai toată lumea o credea moartă: Carlotta (Marion Cotillard), prima soție a lui Ismaël, dispărută fără urmă cu mai bine de douăzeci de ani în urmă. Aceasta e hotărâtă să-și regăsească vechea viață, inclusiv fostul soț. Ca și personajul dispărut din filmul Vertigo (de Hitchcock), al cărui portret o fascinează pe eroina interpretată de Kim Novak, Carlotta/Marion are și ea dreptul la o pictură, singura amintire pe care Ismaël a păstrat-o de la ea. Reverența față de marele Hitch se oprește aici fiindcă aici, Carlotta seamănă disperare în jurul său, îndeosebi în cazul lui Ismaël, dar și-al tatălui său, el însuși cineast/Bloom (László Szabó). Triunghiul amoros oferă cele mai frumoase cadre din acest film – întâlnirea dintre Sylvia și un Ismaël tulburat de femeia care îi dădea sens vieții sale, până la scenele aproape suprarealiste dintre Carlotta și Sylvia (curiozitate și sete de putere, două fațete total opuse la iubirii cineastului).

4 - Les Fantômes d'Ismaël

Mathieu Amalric se încadrează perfect în acest tip de univers, iar Charlotte Gainsbourg ne uimește cu sensibitatea eterată afișată de eroina pe care o încarnează atât de vibrant. În replică, Marion Cotillard pare să fi fost o idee stupefiantă pentru distribuție. Simplă, naturală, dar răvășitoare, reprezintă feminitatea carnală. Surâsul inconfundabil o ajută pe frumoasa actriță și mai mult să contureze o ființă bulversantă, aflată la limită cu supranaturalul – o fantomă care vine să revendice drepturi din trecut, un monstru de egoism și de nerecunoștință, dar căruia cu greu îi poți aduce reproșuri. Acest „hop” din scriitură este depășit grație angajamentului total al acestei uimitoare artiste.

5 - Les Fantômes d'Ismaël

În acest complex dispozitiv, problematica perspectivei (în cadrele cu tablouri precum The Arnolfini Portrait de Van Eyck sau din Renașterea italiană) evidențiază și mai bine acel „du-te-vino” stilistic greu de stăpânit. La Desplechin, pista narativă poate ascunde în ea însăși o multitudine de alte căi/posibilități, ca într-o Matrioșca, iar efectul de oglindă deformatoare este amestecat, în mod subtil, cu umorul. Multiplicarea orizonturilor poveștii și căutările teoretice oferă multiple posibilități de interpretare acestei pelicule cu nuanțe bergmaniene. Această „slăbiciune” se regăsește și în cazul metaforelor dacă avem în vedere pictura, arta în care formele pot fi abstracte sau figurative. Grație imaginii splendide, realizate de Irina Lubtchansky, Les Fantômes d’Ismaël atinge intensități pe care anumite digresiuni l-ar fi putut pune în umbră; așadar, pistele false alimentează neliniștile cineastului. În falsa ficțiune, Ismaël se confruntă cu efectele „în oglindă” – sursă de intense frustrări. Cu toate acestea, pelicula nu deviază, ci capătă forță emoțională, tinzând spre un ademenitor amestec de comic și teoretizare, așa cum rar mai întâlnim (greu de stăpânit așa combinație de monstruozitate combătută cu amor, iar moartea e privită anecdotic). Fără să teoretizeze prea mult ficțiunea, Arnaud Desplechin pune în valoare forța creatorului îndrăgostit, iar Les Fantômes d’Ismaël reprezintă o declarație de dragoste pentru ficțiune, artă, cinema și viață.

Regia: Arnaud Desplechin
Scenariul: Arnaud Desplechin, Julie Peyr, Léa Mysius
Imaginea: Irina Lubtchansky
Decorurile: Toma Baqueni
Costumele: Nathalie Raoul
Sunetul: Nicolas Cantin, Sylvain Malbrant, Stéphane Thiébaut
Montajul: Laurence Briaud
Muzica : Grégoire Hetzel
Distribuția:
Mathieu Amalric – Ismaël
Marion Cotillard – Carlotta
Charlotte Gainsbourg – Sylvia
Louis Garrel – Ivan
Alba Rohrwacher – Arielle / Faunia
Hippolyte Girardot – Zwy
Durata: 1h54

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Antidot contra melancoliei sau Forța artei – Les Fantômes d’Ismaël/Ismael’s Ghosts

Scris de pe mai 12, 2021 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Cannes, Filme franțuzești, Moravuri, Relativitate

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Când visele mor în Ellis Island – „The Immigrant”

The Immigrant (2013) poartă, sigur, amprenta lui James Gray. Narând trista poveste a două surori poloneze care-au debarcat la New York (Ellis Island – faimosul centru al imigraţiei până în 1954), acest film izvorăşte din însăşi istoria cinema-ului (momentul anului 1920), când părinţii celei de-a şaptea arte soseau în Statele Unite ale Americii.

Pelicula, o adevărată frescă hollywoodiană, în tonuri lirice, îmbină tragicul unor întâmplări cu marea istorie. Ewa Cybulski (Marion Cotillard), separată de Magda, sora ei (bolnavă de tuberculoză) va descoperi singură “măruntaiele” marii metropole americane şi va încerca, pe toate căile, să-şi elibereze sora din custodia autorităţilor.

Marion Cotillard © Wild Bunch

Cineastul aduce în prim-plan o tematică des abordată de el: filiaţia, familia, dar şi moralitatea. În această poveste nouă, Gray prelungeşte sentimentalismul din alte pelicule, realizate anterior (Two Lovers) şi îndreaptă reflectorul asupra unui triunghi amoros, dar şi peste afecţiunile inconştiente sau nemărturisite. Imediat, spectatorul este captivat de personajele acestei picturi baroce, a New York-ului anilor ’20, fiindcă i se dau mai multe piste (în maniera unui thriller clasic).

Romanţa prezentată pe ecran face ca personajele ascunse în spatele unor aparenţe să constituie potenţiale victime. Aşa cum s-ar fi putut crede, The Immigrant nu se limitează doar la figuraţie, ci pune în lumină ceea ce se vedea în spectacolele de magie: visul american este doar o fantasmă. Imaginea sublimă, semnată de Darius Khondji (Se7en, My Blueberry Nights, Amour), surprinde căldura din “măruntaiele” newyorkeze. Printre cei mai săraci locuitori ai marelui oraş, se află numeroşi imigranţi; multe dintre femei nu aveau decât o singură “şansă”: de-a se prostitua.

Marion Cotillard & Joaquin Phoenix Photo by Anne Joyce © Wild Bunch

Graţie acelei imagini încărcate de patină, filmul introduce spectatorul  în marele “azil” de pe tărâmul american. Cele două tinere surori din Silezia sunt controlate în marea “redută” din centrul de primire – Ellis Island. Magda este ţinută în carantină (până la finele poveştii), iar Ewa se vede nevoită să-i surâdă celui care i-a întins o mână de ajutor, Bruno Weiss (Joaquin Phoenix), tenebrosul animator de cabaret,   ce va deveni binefăcătorul, patronul, proxenetul şi amantul ei. Legătura de familie se va rupe odată cu apariţia lui Emil, cunoscut şi sub numele de „Orlando Magicianul”(Jeremy Renner), vărul lui Bruno; diferenţa temperamentală dintre cei doi va alimenta încurcăturile. Ca în vechile melodrame (Orphans   of the Storm, 1921) din cinemaul mut, cele două orfeline poloneze visează la “pământul făgăduinţei” înainte de-a debarca. Ellis Island devine, din păcate, un castel malefic, desprins parcă din romanele lui Alexandre Dumas.

Marion Cotillard & Jeremy Renner Photo by Anne Joyce © Wild Bunch

Filmul lui James Gray aduce un frumos omagiu marilor producători ai secolului trecut, care-au rămas contemporani. The Immmigrant îşi trage seva puternică din echilibrul perfect dintre tradiţie şi modernitate, prezentându-şi discursul politic, aproape anacronic, şi fuga nebunească a Ewei, izbitor de asemănătoare cu cea a imigrantelor din zilele noastre. De altfel, mesajul este unul pro-imigraţie, văzută ca un factor dinamizator din punct de vedere cultural.

În contextul istoric în care se derulează această poveste, cu multiple faţete, regăsim un fel de apetit pentru denunţ, cât şi acel triunghi amoros (inversat faţă de cel din Two Lovers). Deşi aparent, The Immigrant prezintă o femeie, de fapt, bărbaţii sunt cei care nu ştiu să iasă învingători din acest joc amoros. Filmul nu-şi pierde cursul intrigii, nici emoţiile oferite de actorii bine aleşi de către acest regizor prestigios. James Gray nu renunţă la preferinţa sa pentru tragedie, unde legăturile familiale şi amoroase înlănţuiesc personajele într-o fatalitate conflictuală.

Toate elementele unei tragedii sunt prezente aici, reunite de un scenariu bine scris, în căutarea clasicului într-un context bogat (America interbelică, lumea cosmopolită a New York-ului şi “visul american” pentru care unii îşi sacrificau chiar viaţa) şi a legăturilor de sânge. Filmarea elegantă oscilează între reconstituitrea aproape istorică şi inspiraţia picturală (precum cea din cadrul final). Totul este bine pus la punct în aceste imagini, unde predomină ócrul, drama care se derulează pe ecran este înduioşătoare, dar îi scapă mici elemente. Ewa, despărţită de Magda, se sacrifică pe sine ca să repare o inechitate. Ca să-şi poată salva sora din acel sanatoriu, ea trece de la tutela binefăcătorului înamorat la cea a unui magician de cartier (simpaticul «crai de mahala» în versiune americană) care visa la o “evadare” în California.

Ellis Island din ”The Immigrant” © 2013 – Wild Bunch

Regizorul, frământat de problematica trecutului familial şi cea a iubirilor complicate, îşi concentrează atenţia, destul de mult, asupra tensiunii întreţinute de Ewa. Frumuseţea actriţei franceze aduce, aici, cu cea a lui Lillian Gish. Marion Cotillard pare un bloc plin de forţă în această “probă”, în pofida înfăţişării sale fragile. În confruntarea dintre Ewa şi Bruno, se poate sesiza o friabilitate surprinzătoare a reacţiilor – Cotillard întoarsă şi Phoenix fiert – , cineastul nu reuşeşte să surprindă cu adevărat victima şi exploatatorul. Se văd, însă, clar doi supravieţuitori constrânşi (de instinctele lor şi de legile “junglei” capitaliste din “pământul făgăduinţei”) să meargă împreună, în vreme ce fiecare găseşte în celălalt motive suficiente pentru dezgustul de sine.

Cu toate acestea, The Immigrant nu este o cochilie vidă, ci rămâne un film solid, cu un subtil mesaj politic, realizat cu aportul unor actori formidabili. Pelicula The Immigrant confirmă, încă o dată, “vocea” personală a cineastului James Gray.

The Immigrant

Regizor: James Gray
Scenarist: James Gray, Ric Menello
Operator: Darius Khondji
Producător: James Gray, Anthony Katagas, Greg Shapiro
Monteur: John Axelrad, Kayla Emter

Distribuţia:
Jeremy Renner (Orlando Magicianul)
Marion Cotillard (Ewa Cybulski)
Joaquin Phoenix (Bruno Weiss)
Dagmara Dominczyk (Belva)
Ilia Volokh (Voytek)
Antoni Corone (Thomas MacNally)

Premii, nominalizări, selecţii

Cannes (2013) – Palme D’Or , nominalizat: James Gray

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Când visele mor în Ellis Island – „The Immigrant”

Scris de pe mai 11, 2021 în Filme de Cannes, Melodramă, Morală, Moravuri

 

Etichete:

Truth and Justice/Tõde ja õigus

„Blestemul pământului, blestemul iubirii”

Ar mai avea șanse o frumoasă saga familială, derulată pe o canava istorică, în fața multitudinii  de efecte speciale și de artificii tehnologice? Se pare că da. Propunerea Estoniei pentru premiile Oscar din 2019, Truth and Justice, a reactivat gustul pentru adâncimea poetică a imaginii, dar  și pentru adâncurile și distanțele subconștientului uman. Pelicula estoniană a câștigat premiul Oscar, la categoria «Cel mai bun lungmetraj internațional», și a devenit un adevărat blockbuster la nivel național. Cei care să tem de traiul rural dintr-o mică Țară Baltică, prezentat pe ecran timp de mai bine de două ore, nu ar trebui să se îngrijoreze. Tema este universală: o meditație fatalistă asupra vieții (asperitățile vieții și amplificarea conflictelor atât interioare, cât și din plan exterior) și a fost tratată în cele mai importante filme de la Hollywood. Singurătatea atemporală a unei persoane, dar și căldura unui refugiu/cămin familial, pot capta orice tip de spectator, din orice punct al planetei. Deși ar fi părut dificil să vinzi la Hollywoodul, de exemplu, povestea a doi țărani care se judecă ani de zile, încontinuu, disputele dintre Andres și Pearu sunt descrise ca o traspunere mitică a rezistenței, dar și ca un elogiu adus agriculturii. În unele situații, protagoniștii par desprinși dintr-un western clasic. Așadar, temele filmului sunt universale, iar cheia regizorală e de modă veche/Old School.

Intimidanta sarcină de a adapta pentru marele ecran un roman emblematic al Estoniei nu pare  să-l fi demoralizat pe Tanel Toom, odată cu lungmetrajul Truth and Justice. Regizorul-scenarist a oferit o adaptare literară respectuoasă, bine închegată, după romanul eponim (în cinci părți) al lui Anton Hansen Tammsaare (o saga pan-generațională familiară oricărui elev din Estonia). Această epopee rurală prezintă personaje arhetipale în conformitate cu epoca și cu mediul din care provin. Truth and Justice prezintă povestea, derulată pe mai multe decenii, a unui tânăr fermier idealist din ultimul sfert al secolului al XIX-lea din Estonia. Îndârjirea sa, de a transforma un pământ mlăștinos într-o gospodărie rodnică, îl aduce în pragul tuturor limitelor, orbindu-l chiar și în fața presiunilor familiei sale.

Conceput ca un amalgam al trăsăturilor masculine nordice stereotipe ale stoicismului și rezervei emoționale, Andres Paas (Priit Loog) reprezintă punctul central/forte al filmului. Acesta e un bărbat atât de hotărât să-și construiască o viață pentru el și pentru copiii săi, încât uită ce înseamnă, de fapt, fericirea. Aceste caracteristici au reprezentat un atú pentru temerarul realizator, căci aceasta nu reprezintă doar o notă distinctă a epocii, ci un atribut național, cu rezonanță continuă, legat de atașamentul estonienilor de pământul lor. Desigur, se bazează, în mod semnificativ, pe secole de autodeterminare contestate. Lăsând deoparte un scurt prolog (stabilit în 1896) desemnat pentru introspecție, filmul începe în cu anul 1872, când Andres și proapspăta sa soție, Krõõt (Maiken Schmidt), ajung la „Inima Tâlharului”, ferma de pe deal pe care tocmai a cumpărat-o. Elanul tinereții și avântul iubirii pure nu sunt tocmai necesare pentru că ferma era, de fapt, o casă dărăpănată plasată pe un terenul mlăștinos, ce necesita scurgerea, iar câmpurile trebuiau curățate de pietre. Foștii proprietari părăsiseră locul și din pricina naturii belicoase a fermierului vecin, Pearu Murakas (Priit Võigemast). Cu puținii bani de rezervă, Andres a putut cumpăra terenul. Totuși, tânărul a subestimat adâncimile perfidiei lui Pearu, iar scenariul face tot posibilul pentru a exemplifica răutățile cu care se confruntă. De exemplu, Andres crede că și-a convins vecinul să-și împartă  responsabilitatea pentru săparea unui canal de scurgere a mlaștinii, dar Pearu insistă ca șanțul să fie pe proprietatea sa, apoi îl surprinde pe Andres controlând fluxul de apă. Ceea ce urmează prezintă decenii de dispute și multiple apariții în fața instanțele locale, întrucât răutatea lui Pearu îl determină pe Andres să aibă un comportament tiranic, considerat „ne-creștin”.

Elementul creștin este important, deoarece Andres este prezentat frecvent citind Biblia; spre sfârșit, se presupune că s-a transformat. Scufundându-se numai în cuvintele puternice ale lui Dumnezeu, lui Andres cuvintele omenilor din jurul său îi par, spre final, lipsite de sens. De la ‘omul de familie’ răbdător, iubitor, temător de Dumnezeu, Andres ajunge la patriarhul agresiv și acru. Totuși, în film, puritanismul religios dogmatic se pierde și lasă loc imaginilor picturale. Orbit de patima pământului, răcește relația cu Krõõt (Maiken Schmidt), fragila sa soție, care se sacrifică pentru a-și ajuta soțul. Prea timpuriu, Krõõt ajunge în mormânt, chiar după ce a născut în sfârșit un băiețel mult dorit, după două fete. Deși soarta îi dăruise un fiu, viitor custode al fermei, Andres rămâne văduv.

Vidul lăsat în casă de moartea ei trebuie să fie umplut rapid, așa că Mari (Ester Kuntu), fostă servitoare a casei, devine a doua sa soție. În perioada în care Andres fusese văduv, profitase de faptul că Mari fusese de acord să aibă grijă temporar de casă și copii, deși era și ea căsătorită și avea copiii ei. Astfel, femeia își neglijează soțul, fragil mental, Juss (Simeoni Sundja), care se sinucide. Unirea lor a atras multe bârfe în rândul localnicilor, dar și multe pierderi: moartea celor trei copii ai lui Mari, din pricina gripei. Femeile sut mereu amabile, își sprijină partenerii fără să pregete, dar bărbații par fixați în propriile lor dorințe și în nevoia de a-și transmite pământul descendenților. Repetate (având în vedere lingimea filmului) atât relațiile, cât și anumite cadre peisagiste, rolurile bine distribuite întăresc ideea că întruchipează mai mult arhetipuri literare monumentale decât figuri umane nuanțate, din carne și sânge. Dacă este să ne gândim doar la literatura română (Ioan Slavici – „Moara cu noroc”, Liviu Rebreanu – „Ion” sau Marin Preda – „Moromeții”) nu putem scăpa de senzația unui text cuprinzător și profund, care este – aici – esențializat și, pe jumătate, îmbrăcat  cu o oarecare ‘filosofie socială standard’. De asemenea, paralele cu epica rustică din literatura universală se pot face la nesfârșit, doar dacă-i amintim pe Thomas Hardy, Marcel Pagnol, Knut Hamsun și Laura Ingalls Wilder. Abia la finalul vieții, Andres și Pearu învață o lecție dură: pe măsură ce copiii lor cresc, aceștia resping bizara rivalitate care le-a otrăvit viața. În cele din urmă, detronatul ‘rege Lear’ al fermei din deal este lăsat singur să reflecteze asupra tuturor promisiunilor pe care le-a risipit din pricina mândriei exagerate:„Ce este viața unui bărbat?”, apoi ridicând din umeri: „Doar un fir de iarbă înainte de coasă.”.

Bugetat la aproximativ trei milioane de dolari, Truth and Justice a reprezentat una dintre cele mai scumpe producții din Estonia, aspect reflectat în designul de producție excelent, precum și într-un cadru natural de excepție. Filmările sunt somptuoase, pe măsură ce se schimbă anotimpurile, apar frecvent panoramări din dronă, spectaculos de frumoase. Această saga somptuoasă din punct de vedere vizual este o sărbătoare senzorială, bogată în interioare rustice, fascinante la lumina lumânărilor, detalii pitorești naturaliste (muște și multe alte vietăți de apă), peisaje maiestuoase. Deși totul e vechi, filmul respiră viață și, de ce nu, ne îndeamnă să visăm la o lume occidentală pașnică, orientată către sensuri existențiale.

Pe Mădălina o puteți găsi și aici

 Regia: Tanel Toom
Scenariul:Tanel Toom, adaptare după romanul scris de Anton Hansen Tammsaare
Imaginea:Rein Kotov
Montajul:Tambet Tasuja
Muzica:Mihkel Zilmer

Distribuția:

Priit Loog -Andres

Priit Võigemast – Pearu

Ester Kuntu  – Mari

Maiken Schmidt – Krõõt

Risto Vaidla – Andres în tinerețe

Loora-Eliise Kaarelson – Maret

Indrek Sammul – Sauna-Madis

Marika Vaarik –  soția lui Madis

Durata: 165 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Truth and Justice/Tõde ja õigus

Scris de pe mai 11, 2021 în Cinema, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , ,

Timpul maturizării – L’Avenir/Things to Come

Cum se poate echilibra balanța între libertate și solitudine? În primele zece minute din L’Avenir, spectatorul ar putea fi ușor timorat de cele câteva clișee cinematografice post-Nouvelle Vague. Greu de crezut că niște liceeni pot filosofa pe seama viitorului actualei societăți. Șarmul operei cineastei Mia Hansen-Løve se regăsește în portretul (ocolind caricaturizarea) unei femei mature, un portret care descrie complexitatea psihologică a tuturor personajelor surprinse. Nathalie este modelul femeii aflate în apogeu, silită de viață să re-învețe să trăiască singură, fără soț, fără copii și fără mamă. Nu este cazul vreunei depresii sau a unor crize de isterie, totul este «mezzo note», cu tonalități dulci între gravitate și lejeritate. Filmul basculează în ironie, îndeosebi scenele cu pisica „neagră, bătrână și obeză” (botezată, deloc surprinzător, Pandora!) care, adesea, ne duce cu gândul la felina din seria americană The Night Of. Mia Hansen-Løve a convins exigentul juriu de la Festivalul de Film de la Berlin, prezidat de Meryl Streep, care i-a acordat Ursul de Argint pentru regie.

L’Avenir 1

Cineasta povestește, cu tonul dulce-amărui, despre eterna cursă în căutarea fericirii. Și, ca totul să fie în deplin acord, Nathalie își petrece timpul alergând după autobuz, tren sau după taxiuri, parcă născută să fie mereu în mișcare, dar lipsită de orice undă de panică sau nervozitate. Ultimele cadre din film o prezintă cu nepotul, nou-născut, în brațe. Pelicula este o permanentă alternanare între cuvinte și liniște, din care nu lipsește umorul și autorironia („Passé 40 ans, on est bonne à jeter”). Comunista de odinioară face cumpărturi, dar, totodată, nu încetează să-i invoce pe Jean-Jacques Rousseau sau peVladimir Jankélévitch pentru a oferi modele tinerilor. Această dramă inteligentă este iluminată de prezența radioasă a încântătoarei Isabelle Huppert. Eroina principală, cvadragenara Nathalie, își iubește profesia – predă filosofie la un liceu parizian și este coordonatoarea unei colecții de studii filosofice la o prestigioasă editură din Paris. Scopul său? Să ofere elevilor cheia gândirii (independente), să-i învețe pe tineri să găsească singuri soluții pentru problemele vieții.

L’Avenir 2

Căsătorită cu un profesor de filosofie (cu idei conservatoare), are doi copii, abia ieșiți din adolescență și trebuie să o îngrijească permanent pe mama sa, o fostă manechină, cu reale probleme psihice. Traiul burghez o face pe această femeie matură să nu adereze la ideile (ce țin de libertarianism) tânărului Fabien (Romain Kolinka), fostul ei elev. Continuă să publice studiile filosofice, deși e agasată de marketingul agresiv. Când soțul ei (André Marcon) o părăsește pentru o femeie mai tânără, iar mama sa moare, Nathalie hotărăște să învețe să ia totul de la început și face primii pași prin vizitarea protejatului său, la Vercors. La o astfel de femeie, umorul devine politețea disperării. În noua situație –ambiguă – va încerca să stabilească un acord astfel încât să nu afecteze libertatea nimănui, iar vechile legături să nu se degradeze. Aluzivă, lejeră și cu accente grave pe atmosferă, regia ajută spectatorul să traverseze cu ușurință acest univers intello-chic. Nathalie zugrăvește arta de-a trăi fără compromisuri sau permanentul exercițiu spiritual. Suverană în acest univers este inegalabila Isabelle Huppert. O putem surprinde în acea vibrantă traiectorie, plină de sensibilitate, în care viața devine o adevărată probă (găsirea sensului profund filosofic). Femeia matură de pe ecran învață „să moară puțin câte puțin”, dar să rămână fermă, păstrând distanța cuvenită dintre spiritul critic și curiozitate – Nathalie este ironică, nostalgică și sceptică în egală măsură. Mia Hansen-Løve abordează cu serenitate condiția femeilor trecute de pragul celor patruzecei de ani, adesea considerate, de unii – „bune de aruncat la gunoi”/„femmes bonnes à jeter à la poubelle”. Povestea din L’Avenir este, în fapt, cea a unui dezastru, a unei catastrofe  pe care filosofia se vede nevoită să o contempleze cu un calm uimitor. Deși este relatată precum o melodramă încărcată cu strigăte și lacrimi, dar și cu solitidinea copleșitoare, drama se relevă grație interpretării impecabile a lui Isabelle Huppert. Aflată mereu între două puncte diferite, actrița face ca stoicismul filosofic al eroinei să pice în mișcările unui clovn placid care-și exprimă durerea cu mult umor: aruncă buchete de flori, se ocupă de crizele suicidare ale mamei depresive, discută cu preotul, merge (neînsoțită) la cinema, sortează cărți, o îngrijește pe nedorita Pandora și aleargă într-o cursă fără oprire („Last but not least”).

L’Avenir 3

Cineasta „profită” de eroina sa pentru a contura o satiră la adresa tarelor societății occidentale actuale, în  care mercantilismul a detronat cu violență pasiunea pentru a gândi. Delicatețea filmului rezidă în permanenta circulație a obiectelor și a trupurilor,  ce devin detalii simple și concrete, vizibile și sensibile, ce relevă doliul și zbuciumul interior al personajului central (Nathalie). Decorul (Decorul: Anna Falguères) însoțește mereu evoluția stărilor interne ale eroinei – e plin de fantome, de afecte, dar și de speranță. Renunțarea la traiul tihnit al unei lungi vieți conjugale se reflectă tot în spații: abandonarea peisajelor din Bretania, partajul bunurilor (cărți!), spațiile noi din Vercors. Scenariul încearcă să profileze frumusețea tristă a persoanei care-a descoperit libertatea.Tema iluziei se face văzută datorită briliantei piste false care, încă de la debut, va induce spectatorului ideea unei idile (de tip oedipian) cu Fabien, care o așteaptă (mereu) la ieșirea de la cursuri sau în gară. Apoi, schimbul de volume poate fi asemuit cu unul  de suflete. Permanent, eroina va stabili un acord perfect între viața privată și profesie. Cărțile pe care le citește sunt ecourile propriei sale existențe: Difficile liberté de Emmanuel Levinas, La Mort de Jankélévitch sau Les Pensées de Pascal din care Nathalie  redă un pasaj la funeraliile mamei:„L’Avenir semble compromis.”

L’Avenir 4

Pe străzile din Paris, printre peisajele din Vercors sau Bretania, primăvara sau iarna, imaginea (Imaginea: Denis Lenoir) este de-o frumusețe fără de cusur. Natalie, acest „mic soldat” înaintează, aleargă, urcă, coboară…funcționează. Filmul urmărește ritmul lui Nathalie, curge precum merge Isabelle Huppert și e purtat pe notele din coloana sonoră supervizată de Raphael Hamburger. Eroina regăsește senzațiile pe care le crezuse uitate: căldura unei îmbrățișări într-o gară pustie, savoarea trăncănitului despre lucrurile (aparent) neimportante, dulceața gânguritului unui bebeluș. Re-învățarea, reluarea și transformarea unei înfrângeri într-o victorie este lecția despre libertate pe care Nathalie ne-o spune pe ecran. În L’Avenir, totul se reunește într-o nuanțată formă culturală, dar cu mesaje directe și clare – în care transmiterea de emoții și sentimente se realizează între diferite generații prin canale asemănătoare:părinte-copil, profesor-elev.

L’Avenir 5

Regia: Mia Hansen-Løve

Scenariul: Mia Hansen-Løve

Imaginea: Denis Lenoir

Decorul: Anna Falguères

Costumele: Rachèle Raoult

Sunetul: Vincent Vatoux, Olivier Goinard

Montajul: Marion Monnier

Distribuția:

Isabelle Huppert – Nathalie Chazeaux

André Marcon – Heinz

Romain Kolinka – Fabien

Édith Scob – Yvette Lavastre

Sarah Le Picard – Chloé

Solal Forte – Johann

Elise Lhomeau – Elsa

Lionel Dray – Hugo

Durata: 102 min

Premii :

Berlin International Film Festival, 2016 – Best Director: Mia Hansen-Løve

Selecții oficiale în festivaluri:

New York Film Festival, Istanbul Film Festival, Bucharest International Film Festival,

Taipei Film Festival, New Zealand International Film Festival, New Horizons Film Festival, Melbourne International Film Festival

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Timpul maturizării – L’Avenir/Things to Come

Scris de pe mai 10, 2021 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste, Filme franțuzești

 

Etichete:

Plictisul care ucide – „Madame Bovary”

madame-bovary-toronto-film-festival

Cineasta de orgine franceză, Sophie Barthes, instalată de câțiva ani la New York , declara că ecranizarea romanului Madame Bovary ar rima cu sinuciderea. Alături de alți temerari care-au transpus pe ecran opera de căpătâi a lui Gustave Flaubert (publicată în 1856) – printre care și celebrii Claude Chabrol, Jean Renoir sau Vincente Minnelli – Sophie Barthes se va preocupa îndeosebi de imagine, de estetica luminii pentru a putea capta atenția spectatorului care vizionează Madame Bovary (2014). Dificultatea, în cazul acesta, este de-a găsi cheia potrivită pentru a nara plictiseala fără să plictisească. Prizonieră a unei existențe terne – Emma Bovary – își caută refugiul în lectură. Literatura populară (cu povești romanțioase) o ispitește, trezindu-i dorința pentru o nouă viață.

Madame Bovary Poster ©Warner Bros

Realizată în Perche/Normadia, cu un buget redus, forțând creativitatea și planurile B, această nouă adaptare cinematografică restituie, cu eleganță, esența clasicismului literaturii universale. Flaubert a fost un romantic, cu o sensibilitate aproape feminină, rafinată; a riscat să se pârjolească decât să accepte mediocritatea. Pentru cineasta Barthes, opera lui Flaubert rămâne o provocare, iar eroina sa – Emma Bovary – este un fel de “cutie neagră”, încărcată de enigme. Așadar, Sophie Barthes a vrut să rămână fidelă mai mult spiritului decât literei romanului, remodelând intriga și permițându-și libertăți în privința unor personaje. Acest soi de emancipare salutară i-a permis realizatoarei să se-ndepărteze de ceea ce știm că este o adaptare servilă și a imprimat un ritm dinamic filmului.

Pelicula se deschide – în mod surprinzător – cu catastrofa finală, înainte de-a opera un flashback și de-a retrasa parcursul personajului. Bunăoară, Sophie Barthes a comprimat câteva episoade romanești, a renunțat la anumite personaje sau le-a contopit. Astfel, marchizul d’Andervilliers (Logan Marshall-Green) și Rodolphe Boulanger nu reprezintă decât un singur personaj, concentrând toate acele calități care au condus la seducerea Emmei. De asemenea, scena balului la marchizul d’Andervilliers și ieșirea călare (alături de Rodolphe), sunt transformate în partida de vânătoare de la castelul de la Vaubyessard. Ca și-n romanul lui Flaubert, în care Charles nu dansa, și aici el este exclus de la acest tip de loisir aristocratic, preferând deliciile inofensive ale bufetului  în locul micilor plăceri ale vânătorii, lăsându-și soața pradă mâinilor dibace ale marchizului. Dacă la Flaubert, semnul pasivității soțului molâu este metafora bovină, aici, cerbul reprezintă soțul încornorat/înșelat. Condensarea intrigii dramatice și reducerea numărului de personaje sunt elemente care conferă eficiență acestei ecranizări.

”Madame Bovary”  (Henry Lloyd-Hughes&Mia Wasikowska © Warner Bros)

Probabil, pentru acei spectatori care păstrează vie în memorie imaginea lui Isabelle Huppert (din ecranizarea lui Chabrol) alegerea Miei Wasikowska, pentru personajul omonim, ar putea fi  o surpriză. Interpretarea junei actrițe este sobră, departe de suspinele și accesele de tandrețe ale pasionalei muze chabroliene. Mia Wasikowska propune o nouă versiune a lecturii personajului și-i conferă Emmei aerul ei juvenil și mai multă fermitate. În viziunea lui Sophie Barthes, Emma este femeia-copil, tânăra care nu dorește să se maturizeze și refuză să părăsească universul romanelor de adolescență. Eroina lui Flaubert a fost condamnată de societatea în care ea trăit pentru proiecțiile romanțioase ce nu cadrau cu statutul ei de soție. Mediul mic-burghez este cel mai acerb inamic al Emmei. Cineasta îți protejează eroina și ne-o prezintă, mai degrabă, ca pe o victimă a unor false idealuri, păstrate din adolescența prelungită. De aceea, realizatoarea își concentrează atenția asupra primilor ani ai mariajului tinerei și elimină episodul maternității, inclusiv pe micuța Berthe. De-aici, reiese excesul de sentimentalism al eroinei, care devine o reflexie a unui microunivers ingenuu.

Anumite elemente ale regiei concură la această impresie: a doua secvență a filmului o arată pe Emma făcând exerciții de gimnastică, înconjurată de alte tinere, în grădină. Grădina – spațiu închis – o protejează pe tânăra Emma, deși ea se autoexpune unei anumite discipline. Fetele execută, aproape mecanic, mișcări ce ne sugerează niște marionete lipsite de liberul arbitru. Mai târziu, la căsătoria fiicei sale, domnul Rouault (Olivier Gourmet) îi oferă un mic dar, rămas de la mama ei, decedată. Intrarea în viața de adult, simbolizată prin celebrarea nunții, pare a fi contrazisă de acel mic obiect ce aparținea universului copilăriei eroinei. După căsătorie, Emma își va decora căminul așa cum se aranjează o casă de păpuși. Scena din deschidere este admirabilă, din perspectiva imaginii de film; eroina aleargă pe cărarea din pădure îmbrăcată cu o rochie în ton cu natura autumnală. Suflul personajului permite spectatorilor să anticipeze motivul fugii disperate. Acordul dintre culorile din această scenă sugerează dispariția, eroina se afundă în decor, înainte de-a sucomba, din pricina otrăvii, prăvălindu-se pe covorul de frunze moarte. Nu putem să omitem, prin această scenă a fugii (reluată și-n epilog), omagiul adus lui Claude Chabrol, care-a filmat această fugă într-un plan similar, devenită imagine pentru afișul filmului său. Frumusețea imaginii este amplificată și de măiestria cu care-au fost concepute costumele, îndeosebi rochiile Emmei.Ținutele eroinei indică metamorfozarea ei progresivă, iar muzica amplifică stările de tensiune. Dacă filmul pare inegal, Sophie Barthes excelează în evocarea monotoniei traiului pe care-l ducea Emma, când plictisul o cotropise. Regizoarea evidențiază un cotidian opresant și repetitiv. Ticăitul continuu al orologiului, scârțîitul patului, praful care a acoperit buchetul de nuntă, ariile exersate de Emma la pian reveneau mereu  ca un refren care punctează rutina insuportabilă. Numeroasele cine ale cuplului Emma-Charles (Henry Lloyd-Hughes) alternează cu scenele de intimitate conjugală. Prezența motivului “femeii la fereastră” indică inerția și fantazarea eroinei. Melancolia ei este marcată și de păianjenul care devine o emblemă a vanității în plasa căreia pică Emma, păcat ce-o conduce spre un sfârșit tragic. Sophie Barthes pune în lumină modernitatea eroinei care-ncearcă să umple vidul existențial prin consumul… material. În pofida unei frumuseți plastice deosebite, filmului realizat de Sophie Barthes îi lipsește ironia flaubertiană, iar scenele romantice alternează brutal cu cele cinice. Agonia eroinei este terifiantă în roman, câtă vreme, în film, este doar eufemizată. Istoria se reduce la un (banal) adulter, dacă ne gândim că Homais (Paul Giamatti) este transformat dintr-un personaj șters, într-unul eficient, chiar dacă el constituia marele victorios al poveștii, fiind personificarea prostiei și a vicleniei.

”Madame Bovary” (Photo – Mia Wasikowska ©Warner Bros)

Dacă Flaubert se-ndrepta spre insignificant și urâțenie ca să scrie o operă modernă, Sophie Barthes propune un film elegant, dar academic, fără excese de originalitate. Condensând opera lui Flaubert, cineasta doar a ilustrat căderea unei femei copleșite de dorințe hedoniste, iar năzuința către ascensiunea socială îi va fi fatală. Noua ecranizare, lipsită de originalitate, se poate constitui într-un util exercițiu de stil. Rămâne actuală zicerea, din final, a abatelui Bournisien: “Nous sommes nés pour souffrir/Ne-am născut ca să suferim”.

Madame Bovary

Regizor: Sophie Barthes
Scenarist: Felipe Marino
Operator: Andrij Parekh
Muzica: Evgueni Galperine, Sacha Galperine
Producător: Sophie Barthes, Felipe Marino, Joe Neurauter
Monteur: Mikkel E.G. Nielsen

Distribuţia

Ezra Miller (Leon Dupuis)
Laura Carmichael (Henriette)
Mia Wasikowska (Emma Bovary)
Paul Giamatti (Monsieur Homais)
Rhys Ifans (Monsieur Lheureux)
Logan Marshall-Green (The Marquis)

Selecții la festivaluri

Festivalul Internațional de Film din Toronto
Festivalul de Film din Telluride
Festivalul de Film din Sidney
Festvalul de Cinema Deauville, 2015

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Plictisul care ucide – „Madame Bovary”

Scris de pe mai 9, 2021 în Cinema, Cultură, Feminin, Filme de dragoste, Morală, Moravuri

 

Etichete:

Nunțile barbare – Hacksaw Ridge

Mădălina DumitracheUnul dintre cei mai surprinzători realizatori rămâne australianul Mel Gibson, care  uimește încă o dată cu producția Hacksaw Ridge, a cărei premieră a avut loc la Festivalul de Film de la Veneția (anticamera Oscarului). Prolificul cineast a pregătit un pachet cu surprize vizuale ce marchează o ideologie aparte: deși detești războiul, trebuie să elogiezi combatanții. Mel Gibson a construit o fabulă cinematografică despre pacifism, bazându-se pe excese de violență. Vizionar în concepție, Hacksaw Ridge derutează și iscă interogații, dar, în egală măsură, emoționează prin măiestrie artistică.

Țesută din adevăruri istorice, povestea cinematografică plină de suferință evocă un trecut nu prea îndepărtat (al doilea Război Mondial) pentru asanarea morală a privitorilor contemporani. Așadar, filmul aduce în prim-plan imaginea lui Desmond Doss (1919-2006), un voluntar american, care a refuzat să ucidă sau să poarte arme, rămânând fidel convingerilor sale religioase (adventist de ziua a șaptea), dar a servit ca medic, alături de soldații americani care au luptat împotriva japonezilor, în Pacific.

Hacksaw Ridge 0

Confruntat cu ostilitățile din partea camarazilor, dar și cu dogmele și ierarhiile militare, Doss va reuși să ofere o magnifică lecție de eroism în bătălia de la Hacksaw Ridge (Okinawa), salvând 75 de răniți căzuți între liniile japoneze, chiar sub focul inamicului necruțător. A fost decorat, în 1945, cu Medalia de Onoare a Congresului, pentru curajul său, chiar de președintele american Harry Truman. Băiatul timid, din Virginia, a devenit o pildă vie de abnegație, spirit de sacrificiu și patriotism (Captain Glover: „All I saw was a skinny kid. I didn’t know who you were. You’ve done more than any other man could’ve done in the service of his country. Now, I’ve never been more wrong about someone in my life, and I hope one day you can forgive me”).

Hacksaw Ridge 1

Interpretarea rolului acestui soldat, ieșit din canoanele clasice, i-a fost încredințată actorului Andrew Garfield, al cărui aer de adolescent rebel s-a potrivit perfect tipologiei. Mel Gibson excelează  în găsirea unei chei potrivite pentru armonizarea emfazei hollywoodiene și fermitatea unui individ/caracter unic. Filmul a fost croit pe tiparul unui parcurs moral: antrenamentul recrutului urmărește punerea în abis a mentalității cazone, apoi triumful final: Doss probează vitejia care îl va face să apară în ochii camarazilor ca un veritabil luptător. Regăsim toate ingredientele unui blockbuster radical fiindcă filmul realizat de Gibson oferă din plin realism vizual (aproape de naturalism) care „izbește” (mutilări, cadavre sângerânde roase de șobolani, detonări în lanț) și irită retina privitorilor.

Hacksaw Ridge 3

Ecuația în care sunt implicate violența și adevărul traversează mai toată filmografia lui Mel Gibson (Braveheart, The Passion of the Christ, Mad Max, Apocalypto). Idealismul pacifist etalat pe un fond de ultraviolență ține de filosofia personală a  celebrului realizator, mai toate elementele fondatoare ale barbarului din Braveheart și Apocalyto sunt reunite în Hacksaw Ridge, redând cu fidelitate un scenariu dantesc. Abil mânuitor al secvențelor care emoționează, Mel Gibson introduce și o elegantă romanță, un subtil contrapunct pentru imensul câmp de luptă ce acaparează ecranul, după cum și violența tatălui (abrutizat de ororile Primului Război Mondial) va fi „îndulcită” prin salvarea lui Doss de la pericolul Curții Marțiale (grație intervenției paterne).

Hacksaw Ridge 2

Facilitatățile metaforice ale maestrului Mel Gibson sunt la ele acasă și în acest film: verbiajul religios, modelul de abnegație, confruntarea cu realitățile multiple, complementare și comprehensive – toate ilustrează legitimitatea unei diversități de convingeri (Cpt. Glover: „Most of these men don’t believe the same way you do, but they believe so much in how much you believe”). Să nu pierdem din vedere și planul second, în care sălbăticia și cruzimea inamicilor japonezi „reechilibrează” inocența eroului, iar imaginile de pe ecran ne reamintesc de tablourile lui Goya.

Hacksaw Ridge 4

Paradoxul acestui film rezidă în însăși omenia lui Doss în contrast cu ororile violenței (Desmond Doss: „Help me get one more”). Pentru a reliefa moralitatea înaltă a eroului, cineastul o pune în antiteză cu abjecția inamicului nipon, dând un sens profund peliculei. Precum eroul de pe ecran, care i-a răspuns afirmativ căpitanului la întrebarea: „Ești conștient că inamicul nostru este un veritabil Satan?”, Gibson are un punct de vedere inconfortabil, dar plin de sens. Hacksaw Ridge stabilește un acord între violență și mesajul religios, realizează o „nuntă barbară”, încercând să trezească conștiițele adormite ale contemporanilor.

Hacksaw Ridge 5

Regia: Mel Gibson

Scenariul: Andrew Knight, Robert Schenkkan

Imaginea: Simon Duggan

Montajul: John Gilbert

Muzica: Rupert Gregson-Williams

Distribuția:

Andrew Garfield – Desmond T. Doss

Teresa Palmer – Dorothy Schuttle

Hugo Weaving -Tom Doss

Vince Vaughn – Sergent Howell

Sam Worthington – Cpt. Glover

Rachel Griffiths – Bertha Doss

Matthew Nable – Lt. Cooney

Luke Bracey – Smitty

Durata: 139 min.

Premii, nominalizări, festivaluri:

Premiile Oscar, 2017:

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film
Bill Mechanic Nominalizat
David Permut Nominalizat
Cel mai bun actor in rol principal – Andrew Garfield Nominalizat
Cel mai bun regizor – Mel Gibson Nominalizat
Cel mai bun mixaj de sunet
Kevin O’Connell Nominalizat
Robert Mackenzie Nominalizat
Andy Wright Nominalizat
Peter Grace Nominalizat
Cel mai bun montaj – John Gilbert Nominalizat
Cel mai bun montaj de sunet
Andy Wright Nominalizat
Robert Mackenzie Nominalizat

Premii Globul de Aur, 2017:

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film (dramă) Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun actor (dramă) – Andrew Garfield Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun regizor – Mel Gibson Nominalizat

Premiile BAFTA, 2017:

Categoria Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor, rol principal – Andrew Garfield Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun scenariu adaptat
Andrew Knight Nominalizat
Robert Schenkkan Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun sunet
Robert Mackenzie Nominalizat
Andy Wright Nominalizat
Peter Grace Nominalizat
Kevin O’Connell Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun montaj – John Gilbert Câștigător
Premiul BAFTA pentru machiaj şi hairstyle – Shane Thomas Nominalizat

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Nunțile barbare – Hacksaw Ridge

Scris de pe mai 9, 2021 în Blockbuster, Cinema, Creştinism, Film, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Jurnalist, mamă, soție și visătoare cu texte în regulă, ajunsă pe tărâmurile soarelui în Egipt, m-am îndrăgostit iremediabil de aceste locuri și m-am transformat într-o Povestitoare! Acest blog, Iubendia, este locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web