RSS

Jessica Chastain și Ralph Lauren: „Banii nu reprezintă motorul nostru.”

El tocmai și-a aniversat cei cincizeci de ani petrecuți în domeniul modei, iar ea i-a împrumutat frumusețea chipului său unui produs semnat de Ralph Lauren: parfumul Woman. Între starul în materie de vestimentație și strălucitoarea actriță, regăsim aceleași coordonate: reușita exemplară, responsabilitatea și entuziasmul profesional.

În Manhattan, într-un loft cu vedere spre Empire State Building, s-au înâlnit Ralph Lauren și Jessica Chastain, amândoi ilustrând, în manieră proprie, „visul american”. El reprezintă legenda modei, care a construit – după cincizeci de ani de carieră – un adevărat imperiu, doar prin forțele proprii. Acest adevărat „self-made-man” a creat o estetică și un stil de viață care astăzi se confundă cu o Americă a „viespilor solitare”, a cowboy-lor, a Hollywood-ului și a multor altor mituri naționale sau universale. Ea? Este una dintre figurile marcante ale cinemaului american, o excelentă actriță, exigentă și influentă. Ascensiunea ei profesională a fost una cursivă, activând atât în zona filmelor independente, cât și în cele cu succes de casă. Momentul de răspântie, „afacerea Weinstein” i-a dat ocazia de a arăta că este și o militantă feministă.

Creatorul de modă și actrița ajung cam în același timp la studioul foto și se îmbrățișează în mod afectuos. În vârstă de 79 de ani, Ralph Lauren se dovedește a fi egal cu el însuși, curtenitor, rafinat și cuceritor. Splendida roșcată, emblema parfumului Woman (creat de Ralph Lauren – n.n.), răspândește aceeași eleganță discretă.

Mag

Madame Figaro Când a avut loc prima întâlnire?

Jessica Chastain – În urmă cu trei ani, când fusesem invitată la un defileu de modă, la casa de modă a lui Ralph. Apoi, după o perioadă de timp, ne-am revăzut în timpul unui dineu, unde am descoperit un bărbat fermecător, atent și pasional. În opinia ta, Ralph, ce crezi că ne-a unit? Vom discuta cu altă ocazie despre o actriță pe care o admir mult…

Ralph Lauren – Ah, eram foarte îndrăgostit de ea, de când era foarte tânără! Atât eu, cât și Jessica îndrăgim perioada de glorie a Hollywood-ului („Vârsta de aur”). Chiar înainte de a o cunoaște personal pe Jessica, îi urmărisem și îndrăgisem toate filmele în care jucase. În momentul în care-am întâlnit-o, am fost frapat de frumusețea ei, dar, mai presus de orice, de inteligența sa. Este o femeie intransigentă, care își respectă cu fermitate toate principiile.

O altă asemănare dintre voi ar fi faptul că amândoi întrupați ideea de „vis american”.

J. C. – N-aș îndrăzni să ne comparăm parcursul profesional. Ralph chiar încarnează adevăratul „vis American”, și nu oricine poate realiza așa ceva. Nu am oricând această ocazie de a îi spune cât de mult îl admir. Universul său este al meu. E o personalitate iconică în adevăratul sens al cuvântului.

R. L. – Parcursul meu profesional ține de miracol și cu asta v-am mărturisit totul, nu mi-l explic altfel… Am crescut în Bronx, într-o familie modestă, cu patru copii. Eram foarte uniți și ne ajutam mult unul pe celălalt, practic, am pornit de la nimic. Niciodată, nu am urmat cursurile vreunei Școli de Modă. Pur și simplu, mă pricepeam să aleg bine veșmintele care să fie pe gustul fetelor. La vârsta de 28 de ani, am desenat câteva modele de cravată și m-am lansat într-o afacere, condus doar de instinct. Apoi, am realizat și alte produse: cămăși, costume și o linie pentru femei, haine pentru copii, apoi, am construit tot acest univers cu decorațiuni și restaurante. Tot ceea ce-am făurit reflectă viața mea, gusturile mele și sensibilitatea mea.

Jessica Chastain, vă regăsiți în parcursul lui Ralph Lauren?

Mag

J. C. – Și eu am crescut într-o familie modestă, dar de pe coasta de Vest, din Sacramento. Niciodată n-am fost o prințesă răsfățată. Am fost crescută de o mamă celibatară, care trudea din greu ca să ne asigure nouă un trai decent. Cele mai dificile pentru noi erau finalurile de lună. Totuși, găseam o sursă de confort urmărind filmele din anii 1940 și 1950: Guys and Dolls, The Philadelphia Story, Blue Skies, Gilda. Peliculele acestea ne ajutau să depășim neajunsurile realității. Mai exact, cred că acesta a fost declicul pasiunii mele pentru cinema.

R. L. – Suntem doi cinefili, iar eu sunt fascinat de aceleași staruri pe care le admiră și Jessica: Marlon Brando, Steve McQueen, Fred Astaire, Gary Cooper, Cary Grant. Am avut șansa de a-i cunoaște pe mulți dintre ei. Însuși Cary Grant a luat dejunul la mine acasă.

J. C. – Mi-ar fi plăcut să fi fost și eu acolo în acea zi ! Nici eu, nici Ralph nu am uitat de unde am pornit. Banii nu reprezintă motorul nostru. Ceea ce ne interesează este să fim creativi.

R. L. – Și fericiți! Am știu să rămân fidel principiilor mele de viață.

Ralph Lauren tocmai a primit un premiu de onoare. Vă mai fac plăcere, încă, omagiile?

R. L. – Am cunoscut atât mărirea, cât și decăderea, eșecurile și am supraviețuit tuturor confruntărilor. Am avut parte de momente în care întreprinderea mea funcționa bine, dar am văzut și cum este să te confrunți cu îndoiala din perioadele mai puțin fericite. În momentele de îndoială, te simți singur. Cu toate acestea, niciodată, nu m-am plâns tatălui meu pentru a nu-l decepționa. Sunt mândru de ceea ce am realizat, dar voi rămâne un etern debutant, fiindcă am trac la fiecare show. Îmi aduc aminte și acum cum a fost la primul defileu de modă, când în mijlocul aplauzelor mă frământa gândul «Oare ce voi prezenta la următoarea colecție?». Într-o lume atât de rapidă și în permanentă schimbare, trebuie să știi să te adaptezi, să rămâi în atenția publicului, iar pentru toate acestea trebuie să știi să răspunzi vibrațiilor lumii în care trăiești. Și, dacă am putut să rezist atâta vreme, a fost pentru că am rămas fidel cu mine însumi.

J. C. – Ralph are dreptate, este important să fii mereu integru. Cred că noi nu trișăm, iar publicul simte asta.

Celebrați fiecare, în felul său, femeia. Este acesta un act militant?

J. C. – Prea des femeile doar îi pun în valoare pe eroii masculini. Mi se pare mai interesant să aleg un personaj imprevizibil, nonconformist și contracurentului. Într-unul dintre cele mai recente filme ale mele, Miss Sloane, chiar mi-a făcut plăcere să întrupez o specialistă în lobbying, o femeie gata de orice pentru a-și atinge scopul, un personaj, care, de obicei, era rezervat bărbaților.

R. L. – Trebuie să schimbăm orientarea. Toată viața mea, în toată cariera mea, am stat alături de femei. În echipa mea, ele au jucat mereu un rol determinant și a fost ilustrat de talentul lor. Ricky, soția mea de mai bine de 54 de ani nu încetează să mă inspire zilnic, la fel ca și fiica mea, Dylan, ale cărei ambiție și tărie de caracter le admir. Iubesc femeile, le respect și le protejez (De peste treizeci de ani, Ralph Laurent este angajat în lupta contra cancerului de sân- n.n).

Ați creat, de asemenea, și costume de film…

R. L. – Deși era un artist declarat antimodă, Woody Allen a îndrăgit costumele pe care le-am creat. În perioada în care am lucrat la vestimentația eroinei din Annie Hall, mă gândeam că ținutele pe care le făcusem pentru Diane Keaton ar trebui purtate în viața de zi cu zi, poate de aceea și silueta aceea androgină (din film) a rămas la modă. La început, nimeni nu agrea acele modele, dar, după premieră, alura a devenit celebră.

Jessica Chastain, cum ați defini stilul Ralph Lauren?

J. C. – Atemporal. Ținutele clasice nu se vor demoda niciodată. În șifonierul meu, există piese de mai bine de zece ani de la casa de modă a lui Ralph! Mai precis, am păstrat vestele pentru că se pot adapta ușor oricărei ținute.

R. L. – Nu caut să fiu neapărat fashion, nu-mi place moda, mai puțin tendințele. O haină ar trebui să țină o viață. Esențiale pentru munca mea rămân: atemporalitatea, eleganța și frumusețea. Am încercat, mai bine de patruzeci de ani, să impun noțiunea de streetwear (ținută lejeră, de stradă), iar astăzi acest „șic fără efort” este foarte în vogă. Nu m-am abătut de la linia mea. Îmi plac mult cowboy-ii, marile spații din Vestul American, natura, care mă inspiră foarte mult, dar și energia orașelor precum Manhattan.

Jessica Chastain, să produci filme, așa cum deja ai făcut-o, ar însemna și un mod în care să spui povești precum face și Ralph Lauren prin colecțiile sale?

J. C. – Locul femeilor în industria cinematografică nu a evoluat. E nevoie de mult timp pentru ca acestea să dețină poziția de creator în această ramură. Trebuie acționat. Deja am lansat un proiect 100 % feminin. În luna mai, la Festivalul de Film de la Cannes, alături de Marion Cotillard, Penélope Cruz, Lupita Nyong’o, Fan Bingbing, am anunțat un viitor film care se numește 355. Îl vom turna în condiții echitabile: același salariu și același timp pentru expunerea pe ecran.

Ce vă putem ura pentru viitor?

J. C. – Noi producții de fim.

R. L. – Să continuăm să creăm și să visăm.

[Traducere și adaptare după articolul realizat de Clara Dufour în revista Madame (Le 29 novembre 2018)]

Articol publicat în revista Catchy

Publicitate
 
Comentarii închise la Jessica Chastain și Ralph Lauren: „Banii nu reprezintă motorul nostru.”

Scris de pe noiembrie 26, 2022 în Actualitate, Portrete/Interviuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Pygmalion, varianta update – „Her” (o romanţă SF sau când tehnologia se insinuează prea adânc în viaţa reală)

  Her Movie Picture

În plină eră a tehnologiei avansate, Spike Jonze propune o versiune a lui Pygmalion pe măsura timpurilor noastre, o Her computerizată. Activitatea acestui cineast a fost sinonimă cu inovaţia, încă de la începuturile carierei sale de regizor – când realiza video clipuri muzicale, filme documentar – şi până la filme artistice precum Being John Malkovich (1999), Adaptation (2002) sau Where the Wild Things Are (2009). În Her, cineastul plasează acţiunea undeva în viitor (dar nu unul prea îndepărtat, pesemne), în aglomerările urbane din Los Angeles. Theodore Twombly (Joaquin Phoenix), fiind angajat la firma BeautifulHandwrittenLetters. Com., redactează scrisori pentru clienţii incapabili să (mai) aştearnă vorbe încărcate de simpatie, recunoştinţă, durere sau dragoste. Paradoxal, el însuşi suferă de aceeaşi meteahnă ca şi clienţii săi. Soţia lui, Catherine (Rooney Mara), şi-a pierdut răbdarea alături de acest bărbat capabil ”să mângâie” mai mult tastatura. Actriţa Rooney Mara pare să fie urmărită de partitura fetei care-i spune adio “băiatului obsedat de computer”/Nerd, dacă avem în vedere primul ei rol de lungmetraj (The Social Network).

În acest rol, ea apare mai mult în flashback-uri, fără să îl tulbure prea mult pe eroul care se întreţine cu amicii lui (Amy – creatoare de jocuri video şi Paul). Montajul curge alternând prezentul şi trecutul pe fundalul sonor pigmentat cu Karen O, Arcade Fire, The Breeders, într-o estetică magic-personală. Theodore se “salvează” de la doliul despărţirii cu ajutorul unui sistem de operare nou, OS1. Când îl instalează, este încântat să facă cunoştinţă cu Samantha, o voce superbă de femeie (Scarlett Johansson), care pare a fi pătrunzătoare, sensibilă şi surprinzător de simpatică. Samantha este o ascultătoare perfectă, nu îl cicăleşte, nu-l judecă, este un factotum care-i organizează viaţa. Brusc, Theo găseşte un nou motiv de-a se trezi dimineaţa.

Joaquin Phoenix in „Her,” the first feature both written and directed by Spike Jonze (Credit Warner Bros. Pictures)

“Iubirea” lui este briliantul sistem OS1 care-i face traiul confortabil (programează viitoarele întâniri, triază email-urile, corectează scrisorile pentru clienţi, îi picură nimicuri dulci în ureche). La rândul său, Theodore o poartă cu el peste tot – prin oraş, la muncă, la plajă. Intimitatea trece şi pragul dormitorului; ”relaţia” lor progresează (Nu ar trebui să ne mire dacă ne gândim la atuurile GPS-ului sau Siri). S-ar putea spune că Theodore este replica masculină a personajului interpretat de Scarlett Johansson în filmul Lost in Translation. Ca şi el, Charlotte trăieşte drama alienării lângă o persoană nepotrivită şi îşi descoperă sufletul-pereche într-un oraş aglomerat. Imposibilitatea de-a fi alături, în realitate, de persoana iubită este liantul dintre Theodore şi Charlotte. Spike Jonze (ex-soţul regizoarei Sofia Coppola) are, însă, o abordare total neconvenţională asupra naturii dragostei. Samantha (inteligenţă artificială, sofisticată) devine repede caldă şi empatică pentru acest eunuc – Theodore –  cu privirea albastru de tristă. Pe măsură ce lucrurile înaintează, Samantha (vocea senzuală a lui Scarlett Johansson) îşi relevă latura ei independentă, simţul umorului şi ironia, dar şi dorinţa de a ajunge la miezul lucrurilor. Ea are capacitatea de a încerca o varietate de emoţii (“I don’t like who I am right now”, “I need some time to think”) şi analizează matur ceea ce se petrece în acel Wonderland.

Că regizorul a optat să exploreze natura dragostei dintre un bărbat şi o entitate computerizată fără trup (OS) nu este ceva surprinzător. Şi Ridley Scott l-a făcut pe Harrison Ford să cadă pradă inteligenţei artificiale, în Blade Runner, iarAndrew Niccol a creat-o pe S1m0ne (2002). Vicleşugul din Her este că singuraticul Theodore conştientizează faptul că “dragostea” cu “Samantha”/Galatea evoluează ameţitor. Acest sclav al tehnologiei moderne trăieşte coşmarul alienării, dar o face în aşa fel încât singurătatea pare mult mai frumoasă în acest cadru futuristic. După nenumăratele întâlniri aranjate eşuate, acest Pygmalion ultramodern găseşte, precum romanticii, că “…totuşi, este trist în lume“. Prin el, regizorul nu aduce o satiră atât de virulentă simulacrului de viaţă ce ne-ar putea aştepta, cât transcende iubirea, proiectând-o în ideal, cu mult pathos.

HER
„Her” movie poster featuring lead actor, Joaquin Phoenix

Regizor: Spike Jonze. Scenarist: Spike Jonze. Compozitor: William Butler, Karen O. Operator: Hoyte Van Hoytema. Producător: Megan Ellison, Vincent Landay. Monteur: Jeff Buchanan, Eric Zumbrunnen

Distribuţia: Joaquin Phoenix (Theodore), Scarlett Johansson (Voce Samantha), Chris Pratt (Paul), Rooney Mara (Catherine), Kristen Wiig (SexyKitten), Amy Adams (Amy), Matt Letscher (Charles), Bill Hader (Spike Jonze)

Premii, nominalizări, selecţii: Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun scenariu: Spike Jonze; Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun actor – categoria film muzical şi de comedie, nominalizat: Joaquin Phoenix; Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun film – musical şi comedie, nominalizat; Oscar (2014) – Cel mai bun film, nominalizat; Oscar (2014) – Cel mai bun scenariu original, nominalizat: Spike Jonze; Oscar (2014) – Cea mai bună imagine, nominalizat; Oscar (2014) – Cea mai bună muzică, nominalizat: William Butler

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Pygmalion, varianta update – „Her” (o romanţă SF sau când tehnologia se insinuează prea adânc în viaţa reală)

Scris de pe noiembrie 25, 2022 în Cinema

 

Etichete: , ,

Sentimente contrarii și amoruri decompensate – Marriage Story

Familia disfuncțională și criza exsitențială – sună cunoscut ? Desigur, pentru anul cinematografic 2019, astfel de teme au devenit ‘terenul de joacă’ al multor cineaști (și nu doar al lor). Preluând de la maestrul (popularul Woody Allen ) comediilor neyyorkeze o asemenea tematică, Noah Baumbach realizează un portret profund și sensibil al unei căsnicii care se destramă, dar rămâne unită, în Marriage Story. Noah Baumbach provine dintr-o familie în care părinții au divorțat, iar la vârsta maturității, el însuși va deveni un tată care-a divorțat. Ruptura familială îl va urmări și în parcursul profesional, realizând două pelicule ce se ocupă de asemenea tematică (The Squid and the Whale, Mistress America).

“Marriage Story”, regizat de Noah Baumbach, a primit cele mai multe nominalizări, 6, fiind urmat de „The Irishman” al lui Martin Scorsese şi de „Once Upon a Time… in Hollywood” al lui Quentin Tarantino, cu câte 5. Cât priveşte producţiile de televiziune, cele mai multe selecţii, 4, au fost primite de „Chernobyl”, „Unbelievable” şi „The Crown”.

Cea mai bună actriţă în rol secundar într-un film

Kathy Bates, „Richard Jewell”
Annette Bening, „The Report”
Laura Dern, „Marriage Story” – câştigătoare
Jennifer Lopez, „Hustlers”
Margot Robbie, „Bombshell”

Citiți și Câștigătorii Globurilor de Aur 2020

În Marriage Story, regizorul a fost inspirat de propria separare de actrița Jennifer Jason Leigh. Dulcea ironie din titlu sugerează propriul «amor decompensat» și purcede la (auto)analiză incisivă. Marriage Story debutează într-o tonalitate lejeră, cu o dinamică a dilogurilor purtate de Charlie (Adam Driver) și soția sa, Nicole (Scarlett Johansson); fiecare făcând lista cu ceea ce îndrăgește la celălalt. Cu un ritm sacadat, ezitant, cu întoarceri în timp, cu multe călătorii, cineastul analizează, cu meticulozitate, pe parcursul a 137 de minute, viața de familie a unor tineri cu profesiuni artistice. Distribuția acestui veritabil «Kramer contra Kramer douămiist » beneficiază de interpretarea sensibilă a senzualei Scarlett Johansson și de participarea charismaticului lungan Adam Driver, secondați de fascinanta Laura Dern, (câștigătoarea unui Glob de Aur 2020 pentru cea mai bună actriță în rol secundar) sfătosul Alan Alda și de simpaticul Ray Liotta.

Filmul se transformă într-un veritabil studiu al sentimentelor contradictorii, așa cum se prezintă ele și în viața reală a oricărui cuplu încercat de problemele unei actualități trepidante. Mutual, cei doi tineri își reproșează, reciproc, faptul de a fi un “jucător slab”. După un generic sobru, ne sunt prezentate personajele centrale: Nicole și Charlie. Subiective sau nu, privirile aruncate asupra celor doi tineri lasă la vedere gesturile obișbuite din viața cotidiană (cu detalii adesea caracterizante: ceaiul care fierbe, dar nu mai e băut, comanda de pizza, care e mereu înfulecată  în grabă).

Regia e vioaie, iar replicile curg șuvoi printre gesturile excelent surprinse (Operator: Robbie Ryan, care a lucrat și pentru The Favourite); așa încât extraordinarul devine obișnuit,  iar cotidianul glisează într-un flux ce ține și de reverie și de poezie. Bucuria îndrăgostirii arată diferitele fațete, adesea având aspectul unui veritabil «trompe l’œil», îndeosebi când regăsim cuplul la consilierul marital sau la avocat. Mereu, proximitatea și complicitatea analizate au condus la un echilibru fragil, între lejeritatea subtilă și tandra gravitate.

În munca sa, Baumbach folosește distanțarea (fie prin montaj, fie chiar în același cadru). Se prefigurează îndepărtarea, mai întâi geografică: plecarea lui Nicole din New York spre Los Angeles, apoi este anunțat divorțul. Talentații artiști au un copil: Henry. Micuțul devine, în egală măsură, legătura dintre cei doi, dar și ‘bariera’ care-i separă. Cineastul menține pluralitatea tonurilor și încearcă să îi ofere fiecăruia dintre personaje dreptul la un punct de vedere. Justețea opțiunii sale se regăsește în bogăția de nuanțe: de la cruzimea verbală, când replicile șuieră printre pereții elegantei vile, dar și tandrețea mărturiilor din jurnalul lui Nicole.

După ce au semnat actele de divorț, cei doi par să nu mai existe în același plan. Conflictul schimbă și ruta geografică, așa că Nicole va trăi, alături de Henry, sub cerul degajat din Los Angeles, câtă vreme Charlie va rămâne în spațiul sumbru din New York. Mereu lansa fraze toride («We’re a New York family / Suntem o familie de neyworkezi », «Fuck the space !/ La naiba cu spațiul!» – către cei care încercau să îl convingă să ajungă în California.

Grav, dar și lejer, sensibil, dar și plin de cruzime, Marriage Story e un caleidoscop al sentimentelor contrarii, de o bulversantă veridicitate. Așa se face că, printr-un simplu travelling, putem surprinde sensibilitatea lui Nicole într-o discuție rece, aproape mecanică, fără sentimentalisme, în care fiecare încearcă să își ascundă adevăratele gânduri: eroina se îndreaptă către singurătatea mută, în lacrimi. Orice detaliu poate modifica percepția asupra unei simple secvențe din acest film.

Deși tușele sunt bine trasate, Marriage Story evocă complexitatea raporturilor amoroase. Lui Nicole i se dă dreptate (părăsise trupa de teatru independent a soțului ei pentru a turna un episod-pilot dintr-un serial televizat, la Hollywood), eroina  – întrupată cu sensibilitate de Scarlett Johansson (aici, departe de ținutele glamoursexy) – își dorește independența, libertatea, vrea să se simtă utilă în relație, importantă, să facă lucruri și pentru ea, să nu se simtă dată la o parte, să aibă dreptul la alegeri personale. Charlie are un stil ușor autoritar, un stil mascat prin atenția excesivă arătată, prin bunătatea lui și modul în care tratează unele situații mai dificile. Statutul social îl face să simtă un fel de superioritate față de soția lui, Nicole. La ambii eroi, regăsim nuanțe de ură, dar și de tandrețe, de gelozie, dar și acceptare în urma unei căsătorii eșuate. Realizatorul se îngrijește, în permanență, să capteze și să ofere indicibile senzații, parcă dintr-o nevoie de a prezerva frumusețea unu trecut comun frumos al celor doi tineri. Un rol important în diluarea melancoliei le revine avocaților celor două părți (Laura Dern dă măsura unui temperament comic cu mare potențial, câștigând în fața lui Ray Liotta). Cu toate acestea, durerea e palpabilă și chiar e dovedită/susținută pe ecran.

Deși pornește de la o poveste personală (nota autobiografică a regizorului), Marriage Story devine ambițioasa “autopsie” artistică a unor sentimente profunde. Emoționantă, povestea de pe ecran face să persiste senzația dulce-amăruie a unui amor revolut.

***

Regia: Noah Baumbach

Scenariul : Noah Baumbach

Imaginea : Robbie Ryan

Decorurile: Lizzie Boyle, Nicki Ritchie, Adam Willis

Costumele : Mark Bridges

Sunetul : Avi Laniado

Montajul : Jennifer Lame

Muzica : Randy Newman

Distribuția :

Adam Driver – Charlie

Scarlett Johansson – Nicole

Laura Dern – Nora Fanshaw

Alan Alda – Bert Splitz

Ray Liotta – Jay

Durata: 2h17

Articol publicat în revista Cacthy

 
Comentarii închise la Sentimente contrarii și amoruri decompensate – Marriage Story

Scris de pe noiembrie 24, 2022 în Uncategorized

 

Forța poveștilor – The Wonder

Florence Pugh este acasă în această dramă de epocă ademenitoare. După deschiderea ciudată – și deja dezbinătoare –, această peliculă este o explorare sinceră a credinței și adevărului. Filmul nu începe printre mlaștinile Irlandei, așa cum promite trailerul, ci în lumina dură a unui studio de film. Secvența de deschidere a filmului The Wonder, a lui Sebastián Lelio, începe pe un platou de film contemporan, iar camera se rotește pentru a dezvălui decorul unui Midlands irlandez din secolul al XIX-lea. Vocea lui Niamh Algar este cea care ne ghidează prin contextul pământului devastat de ‘Marea Foamete: „Oamenii pe care urmează să îi întâlniți, personajele, cred în poveștile lor cu devotament deplin. Nu suntem nimic fără povești. Așa că vă invităm să credeți în acesta.”

Cineastul anticipează în mod deliberat imposibilitatea de a suspenda credința în jurul acestei povești. Totuși, trebuie să credem în această poveste, deoarece «Minunea», adaptată după lucrarea omonimă a Emmei Donoghue, se ridică deasupra celui de-al patrulea perete pentru a deveni o peliculă cu o atmosferă aparte. Filmul are la bază colaborarea dintre regizorul Sebastián Lelio și scenarista Alice Birch, care a adaptat lucrarea Emmei Donoghue, din 2016. În cele din urmă, camera se apropie de o navă de pasageri întunecată și mizeră, în care se află Lib Wright, eroina întrupată de Florence Pugh. Acțiunea se desfășoară în 1862. Lib este o asistentă engleză chemată peste mare, în Irlanda, pentru a verifica ‘un miracol’. O fetiță de unsprezece ani, Anna O’Donnell (Kíla Lord Cassidy), trăiește fără mâncare timp de patru luni. Practic, Anna O’Donnell (Kíla Lord Cassidy) supraviețuiește fără mâncare de patru luni.

Lib este acolo doar pentru a raporta ceea ce vede și aude, nu pentru a oferi vreun diagnostic. Ea urmează să urmărească fata timp de două săptămâni și să raporteze comisiei auto-numite de bărbați. Dezbaterea dintre credință și știință trebuie lăsată în seama oamenilor din sat (interpretați, în parte, de Toby Jones, Brian F O’Byrne și Ciarán Hinds). La sosire, Lib descoperă că a fost chemată și o călugăriță pe nume sora Michael (Josie Walker), care ar urma să o supravegheze pe timpul nopții. Când o întâlnește pe fată pentru prima dată, ea spune că supraviețuiește prin „mana din cer”. Mama ei Rosaleen (interpretată de mama reală a lui Cassidy, Elaine) spune că fiica ei nu are nevoie să mănânce. Lib este uluită de stilul de viață profund religios al familiei, scepticismul ei reflectându-l pe al nostru. Ea o verifică în mod obiectiv pe fată, suspiciunea ei crescând pe măsură ce devin apropiate. Apare și un jurnalist, pe nume William Byrne (Tom Burke), dornic să scrie un articol despre fată. Are și el o poveste, care va fi un fir de legătură cu intervenția pe care o va asigura ulterior. Remarcabila Florence Pugh ancorează arderea lentă a atmosferei. Atât Pugh, cât și Burke sunt magnetici, aruncați ca niște faruri în mijlocul întunericului din The Wonder, unde secretele de coșmar și dogmele prosperă

Anna a fost hrănită prin magnetism? Fotosinteză? Molecule de miros? Sau, după cum susține ea, de „mană din cer”? Adevărul despre înfometarea/postul Annei înseamnă puțin pentru poveste. Nici nu este prea greu de ghicit. «Minunea», în schimb, se bazează pe disconfortul enigmatic de a fi atras în cel mai întunecat secret al altei persoane. Pe măsură ce Lib devine mai aproape de fată, suspiciunile cresc.

Indiferent de faptul că se dezvăluie ca un thriller pentru a construi pe această întâmplare neîncrezătoare, The Wonder este mai puțin interesată să afle adevărul Annei. Regizorul s-a axat pe interpretarea modernă a diviziunii dintre faptă și credință, dogmă și prgmatism, ca face ca pelicula să devină o tulburătoare dramă cu ardere lentă. Florence Pugh este controlată în mod uimitor ca asistenta Lib, ancorând propriul nostru scepticism, precum și procesându-l pe al ei. ‘Minunea’ se dezvăluie ferm prin chipul actriței Florence Pugh, în timp ce ea conectează punctele pe baza observațiilor ei. E nevoie să-i privim cu atenție fața în timp ce se dă înapoi sub șocul adevărului când acesta se dezvăluie. Fermecătoarea actriță este ajutată de prezența lui Cassidy în rolul Annei, care oferă o performanță remarcabilă, întrupând o fată prinsă sub greutatea obsesiei religioase. Partitura tensionată și bântuitoare a lui Matthew Herbert propulsează necazul intern, în timp ce folosirea magistrală a luminii de către directorul de imagine Ari Wegner îl face să pară un film de groază.

Directorul de imagine Ari Wegner o încadrează pe Pugh ca și cum ar fi un șoarece care se târăște pringre căpriori, mic și ușor, drapat de umbră. Între timp, muzica lui Matthew Herbert, cu un ton zguduitor, dar efectiv modern, bubuie dedesubt ca un sistem digestiv de pârghii și roți dințate.

Florence Pugh împarte ecranul în ciocnirea dintre știință și credință. După atâtea povești care rulează în jurul celeilalte lucrări a lui Pugh (Midsommar), The Wonder trece prin zgomot cu o putere tăcută, prezentând o examinare intensă, emoționantă și profund emoționantă a credinței, științei, cât și durerea sau pericolele evlaviei extreme, plătite cu un preț teribil.

Deși The Wonder începe și se termină cu o meta-rezoluție, care este persuasivă, regizorul rămâne ferm interesat de dificultatea poveștii. Cea mai mare parte a acțiunii, cu excepția acelei ultime reprize realizate rafinat, rămâne internă. The Wonder este genul de film care ne măgulește pentru că ne lasă impresia că suntem mai deștepți decât majoritatea personajelor sale, dacă nu chiar la fel de deștepți precum regizorul.

Regia: Sebastián Lelio
Scenariul: Emma Donoghue, Alice Birch și Sebastián Lelio după The Wonder de Emma Donoghue
Imaginea: Ari Wegner
Montajul: Kristina Hetherington
Coloana sonoră: Matthew Herbert
Distribuția:
Florence Pugh – Elizabeth “Lib” Wright
Kíla Lord Cassidy – Anna O’Donnell
Tom Burke – William Byrne
Niamh Algar – Kitty O’Donnell / Naratorul
Elaine Cassidy – Rosaleen O’Donnell
Caolán Byrne – Malachy O’ Donnell
Toby Jones – Dr. McBrearty
Ciarán Hinds – Părintele Thaddeus
Dermot Crowley – Sir Otway
Durata: 103 min.

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Forța poveștilor – The Wonder

Scris de pe noiembrie 23, 2022 în Cinema, Film, Morală, Moravuri

 

Manifestări ostentative ale bogăției și lupte orchestrate -Dubai Bling

Manifestări ostentative ale bogăției și lupte orchestrate 

 Provocarea artei sau a gândirii critice este ultimul lucru pe care îl caută un cetățean de rând. Cu toții ne dorim o experiență amețitoare, un fast-food subnutrient care să ne ajute să facem față cerințelor muncii grele. Nu prea vrem să ne angajăm intens în ceea ce urmărim: avem nevoie doar de un flux liniștitor de imagini colorate, golite de sens, pentru a adormi și acesta este rolul pe care îl ocupă în mare parte… reality-show-ul. Încă din 1973, americanii au inventat genul de emisiune de televiziune care să aducă încasări uriașe din simpla examinare a vieții de zi cu zi a unor cetățeni ultra-bogați. Așadar, reality- show-ul An American Family (de la PBS) poate fi considerat un pionier al acestui gen. Serialul a stabilit modelul pentru gen: fetișizarea bogăției și a excesului, relațiile familiale disfuncționale și adoptarea consumerismului ca stil de viață. Cu toate acestea, adevărata explozie a acestui gen de emisiune a început odată cu The Real World, din 1992, de la MTV, care a cunoscut succesul prin descrierea sinceră a sexualității, religiei și abuzului de substanțe interzise. Spectacolul a devenit senzațional prin modul intenționat scandalos și ieftin de exploatare a problemelor fierbinți, într-o manieră sentimentalistă și, astfel, a reușit să deschidă o fascinată pagină de antropologie culturală. Bunăoară, fiecare emisiune din această categorie, care a urmat: Big BrotherReal Housewives sau Love Island – reflectă realitățile particulare ale vremurilor sale: relațiile moderne, capitalismul nerușinat, schimbarea atitudinii față de sex, ascensiunea individualismului și comercializarea din artă. Am putea spune că reality-show-ul a demonstrat modul în care atât subiecții, cât și telespectatorii au regresat; popularitatea este un produs secundar al unei culturi globale care e dispusă să se vadă pe sine doar în cea mai grosolană și reductivă lumină. Factorii care au condus la succesul acestui ‘produs’: cererile economice în creștere și scăderea puterii artei și declinul gândirii critice.

Dubai Bling nu este primul reality-show arab. De-a lungul anilor, au apărut diverse alte emisiuni, printre care Hiya Wa Huwa, serialul saudit care relatează viața actriței Aseel Omran și a soțului ei, Khaled al-Shaer. În general, televiziunea arabă s-a păstrat departe de ceea ce pare a fi dezordinea totală a omologilor săi americani sau britanici.

Iată că, Dubai Bling ajunge, totuși, un grozav teren de joacă pentru antreprenorii ambițioși, dar și pentru gospodine: un paradis veșnic însorit, fără probleme ce țin de rasă sau clasă socială, un hub multicultural, în care oricine, de oriunde, poate face ce vrea. Aici, nu întâlnești niciodată categoria/subclasa filipinezilor și a pakistanezilor, printre altele, care încearcă să-și întrețină familiile acasă, nu-i întâlnești niciodată pe expații nefericiți înăbușiți de grandoarea și artificialitatea orașului, nu întâlnești niciodată arabul ciudat, forțat să se ascundă în dulap, de fapt, nu întâlnești niciodată pe nimeni care să nu creadă că viața în Emirat este fantastică. Cu alte cuvinte, este imaginea pe care Dubai și-a proiectat-o ​​de mult despre sine, o imagine pe care Netflix o propagă fericit și orbește. Pentru milioane de arabi dezavantajați, care se luptă cu problemele pricinuite din cauza condițiilor economice îngrozitoare și a conservatorismului religios, Dubai a apărut – la începutul secolului – ca o oază de libertate: un centru multicultural care poartă puține norme arabe, un loc în care oamenii din fiecare națiune și rasă ar putea trăi armonios, în timp ce marșează constant pentru a îndeplini promisiunea capitalistă (de a se îmbogăți). În fapt, Dubai Bling , probabil, nu se adâncește în politică, pictând un portret plictisitor, la nivel de suprafață, care nu diferă de reclamele plictisitoare pe care le vezi în avioane. Nici nu ilustrează virtuțile orașului: arta înfloritoare și scena literară, absența discriminării religioase, etica de lucru estimabilă. În schimb, vinde visul că orice nebun pe jumătate talentat, cu un aspect frumos, conexiuni/relații sau o avere de familie poate să ajungă «cineva». La fel ca majoritatea reality-show-urilorDubai Bling reafirmă stereotipurile: blonda prostuță, sauditul nebun de bogat, căutătorul de aur, gospodina arabă geloasă, logoreea indiană.

Dubai Bling S1. Loujain Adada “LJ” in Dubai Bling S1. Cr. Courtesy of Netflix © 2022

Din start, trebuie precizat faptul că noul reality-show produs de gigantul de streamingNetflix, oferă o privire fascinantă asupra realității nespuse din Dubai. Dincolo de estetica kitsch și narațiunea simplă, se află o proiecție asupra imaginii pe care emiratul și-a proiectat-o ​​de mult despre sine. Ancorat în lumea milionarilor din emirat, Dubai Bling este un tur de forță al «capitalismului pe steroizi», creat de o rețea americană, dar cu o uluitoare apatie față de realitatea regiunii.

Primul episod, intitulat – cu perspicacitate – „Habibi, bine ați venit în Dubai”, îi prezintă pe protagoniștii emisiunii. Destul de iritant este și faptul că mai toate personajele din serie trebuie să aibă un acronim americanizat, așa cum este și Loujain Adada sau LJ. Practic, aceasta este văduva libaneză a unui magnat saudit, care s-a mutat în Dubai împreună cu cei doi copii ai săi, după moartea prematură a soțului ei. LJ e portretizată drept  personificarea ‘blondinei prostuțe’ în persoană, deși i se tot caută justificări (părăsită de mică de mama sa, care s-a mutat în SUA), ea rămâne o veritabilă ‘căutătoare de aur ’. Așadar, în primul episod, vedem cum LJ merge la o întâlnire aranjată cu un tânăr antreprenor, la fel de iritant ca și ea, Ebraheem al-Samadi, proprietarul american-kuweitian al unei companii de succes numită Forever Roses, specializată în… trandafiri. Când nu își gestionează afacerea sau nu se îngrijește de mama lui (o americancă albă, musulmană docilă), Samadi își petrece zilele complăcându-se în situații ce țin de zona bârfelor.

La fel, dintre cuplurile din serial, cel mai bizar pare a fi cel format din perechea excesiv de americanizată Marwan al-Awadhi, alias DJ Bliss, și Danya Mohammed, alias ‘Diva Dee’! Bliss, așa cum îl numesc prietenii săi, este un producător de muzică, fără talent, care umblă și vorbește ca o caricatură ieftină de la Hollywood a unui bărbat afro-american. Pe de altă parte, Danya este genul de gospodină ce pare mai preocupată să descopere adevăratele motivații din spatele deciziei soțului ei de a suporta o intervenție chirurgicală estetică (abdomen ‘cu pătrățele’), decât să le ofere o educație decentă copiilor săi. Și, dintr-un motiv misterios, cei doi nu vorbesc niciodată în arabă, deși engleza lor nu este atât de rafinată pe cât ar crede ei. Mai puțin stridenți, dacă nu mai strălucitori, sunt gazda radioului și antreprenorul australo-libanez Kris Fade și logodnica sa mexicano-americană, Brianna, alias BKris este un tip amabil, liniștit, fără nicio îndemânare vizibilă sau vreo pasiune pentru izbucniri demne de îngroșat (e discret când descoperă că soțul prietenului său este plecat în oraș de „Ziua Îndrăgostiților”). Mai intriganți sunt gospodina britanico-irakiană, Safa Siddiqui, și soțul ei, omul de afaceri indian, Fahad. De remarcat este faptul că toți cei din serial sunt un fel de antreprenori. Safa este îngrozită de ideea că are un alt copil și că i se deteriorează fizicul și își îndreaptă de zor atenția asupra lansării unei noi linii de modă. Fahad poate fi amabil, dar furia lui bine îmbuteliată aruncă o umbră de rău augur asupra căsniciei, iar aceasta devine – practic – singura intrigă interesantă din serial. Deși pare mult spus, fiindcă totul este extrem de previzibil. Cele mai agreabile personaje sunt Zeina Khoury, directoarea libaneză a companiei de imobiliare de lux, High Mark, și Lojain Omran, o prezentatoare saudită de televiziune, devenită actriță. „Mulți oameni au devenit milionari în Dubai, iar eu sunt unul dintre ei”, spune Zeina Khoury, directorul executiv al Highmark Real Estate. Ambele femei par relativ rezonabile în comparație cu ceilalți membri ai distribuției,  deși tendința lor pentru dramă, lux și superficialitate se află în deplină concordanță cu restul lotului de  personaje.

Nici realizatorii, nici personajele nu susțin idealuri progresiste. Practic, libertatea sugerează doar spectacolul: Dubai este cel mai potrivit pentru creșterea familiilor în medii închise și sigure. În acest sens, Dubai devine echivalentul arab al suburbiei Americii: un habitat înăbușitor, guvernat de principii conformiste de la care niciun cetățean nu are voie să se abată. Personajele petrec o parte considerabilă a spectacolului plângând din cele mai banale motive. Mai toate manifestă o mare ignoranță a privilegiilor lor. Cu  toții sunt bucuroși să întoarcă spatele realităților mai presante din jurul lor. Aproape toate personajele se îmbracă în cel mai ridicol mod. Totuși, toți sunt fericiți că spectatorii râd pe cheltuiala lor. În concluzie, Dubai Bling  îndeplinește o dorință de bază pentru spectatorul mediu/din clasa de mijloc: să-l facă să se simtă superior acestor oameni bogați, dar neinteligenți.

Dubai Bling

Data premierei: oct. 2022 (Emiratele Unite/Dubai)

Durata unui episod: 45 min.

Producător: Netflix

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Manifestări ostentative ale bogăției și lupte orchestrate -Dubai Bling

Scris de pe noiembrie 22, 2022 în Uncategorized

 

Don’t Worry Darling

Mecanica misterului

Oare, când vor învăța oamenii să o asculte – în sfârșit – pe Florence Pugh?

Cine nu și-ar dori să locuiască într-o suburbie luxoasă precum cea de la Victory, cu casele sale minimaliste, moderne de la mijlocul secolului trecut, și să ia parte la petrecerile sclipitoare, îmbibate cu băutură? Iată că unele familii tinere și atrăgătoare își găsesc îndeplinirea tuturor dorințelor și nevoile împlinite, sub strălucirea idilică a soarelui din California de Sud, în recenta peliculă Don’t Worry Darling a Oliviei Wilde. Fiecare lampă și orice rochie de cocktail, fiecare mașină decapotabilă sau clinchetul unui pahar de Martini, toate devin o reflectare perfectă a retro șic-ului din această peliculă.

Al doilea film al Oliviei Wilde are o distribuție plină de stele, condusă de Florence Pugh, Chris Pine și Harry Styles; conține un scenariu și o poveste originale. Este un film strălucitor, cu buget mare și reprezintă una dintre puținele lansări pe care Warner Bros le-a făcut în 2022. Are, practic, cam toate datele pentru a fi considerat un succes cinematografic major. Totuși, ceva nu e deloc în regulă aici. Florence Pugh o interpretează pe Alice, o tânără din ce în ce mai nemulțumită de viața ei idilică, în stilul anilor 1950, alături de soțul ei, Jack. Proiectul Victory, condus într-o manieră de cult de către charismaticul Chis Pine/Frank, îi angajează pe toți tinerii bărbați din acea parte din California, lăsându-și soțiile acasă să facă cumpărături, să gătească, dar să nu pună întrebări.

Acest lucru este clar pentru spectatori încă de la început, iar această suspiciune sâcâitoare o roade din ce în ce mai mult pe Alice cea înflăcărată a lui Florence Pugh. Viața lor, a gospodinelor de suburbie, pare una de huzur, trebăluind cu aparate casnice sau pălăvrăgind la piscină, în așteptarea soților. În cazul lui Alice, după cumpărături, obișnuia să îi servească chipeșului ei soț o cină delicioasă în luxoasa lor sufragerie.

Așadar, Don’t Worry Darling își propune să exploreze tirania patriarhatului, deghizat în fericire domestică. Din păcate, nu este o idee nouă, dar putem identifica multe citate din pelicule precum The Stepford Wives, Mad Men. Urmărind-o cu atenție pe eroina centrală, întrupată cu farmec de Florence Pugh, ne-o reamintim din teribilul MidsommarAlice de acum devine vocea rațiunii. Efortul ei de a avertiza pe toată lumea despre curentele subterane sinistre, dintr-un așa-zis cadru vesel, ne aduce aminte de munca ei viscerală din Midsommar.

Desigur, eroina întruchipată de Florence Pugh nu este menită a fi doar o păpușă frumos îmbrăcată. Actrița arată bine în costumele elegante, iar camera de filmat o iubește. Este o prezență puternică, neliniștitoare.

Avem de-a face cu o comunitate de familii selecte, cu gândire de viitor, mutate în Palm Springs-ul anilor ’50. „Este un mod diferit. O modalitate mai bună”, își asigură oaspeții fermecătoarea Shelley (Gemma Chan), la una dintre numeroasele serate ale filmului. Soțul ei este fondatorul orașului, Frank, întruchipat cu toată priceperea vicleană a unui lider de cult mulțumit de sine de simpaticul Chris Pine. Fiecare zi este la fel. Bărbații pleacă dimineața la serviciu, purtând cutiuțele pentru mâncare în mână, în drum spre locurile de muncă secrete din «Victory Project», despre care nu pot discuta cu soțiile lor. Alice îi trimite o bezea soțului, apoi începe să dea cu aspiratorul, spală cada băii, apoi merge la cursurile de dans. Olivia Wilde – cu un machiaj ‘ochi de pisică’ și un rânjet conspirator – o interpretează pe vecina & prietena sa cea mai apropiată, Bunny. Acest personaj aduce o notă mai plăcută și conferă umor acestei lumi din ce în ce mai înfiorătoare. Dar, încetul cu încetul, Alice începe să-și pună la îndoială reperele. Anxietatea ei evoluează de la paranoia nervoasă la teroarea legitimă, pe măsură ce descoperă mai multe despre acest loc, iar Florence Pugh face totul palpabil. Imaginile îi vin sub formă de șuvițe, se confruntă cu niște coșmaruri teribile, care o trezesc în întuneric. Florence Pugh o înalță pe Alice dincolo de scris, portretizând  o femeie pe deplin dispusă să-și piardă mințile pentru a se elibera de vraja domestică din Victory Project.

Realizatoarea Wilde se bazează prea mult pe aceste imagini: clipuri alb-negru ale dansatorilor în stil ‘Busby Berkeley’ sau prim-planuri ale globilor oculari. Devin repetitive și obositoare, mai degrabă deranjante. Muzica greoaie, semnată de John Powell, devine insistentă și parcă încearcă să ne sugereze cum să ne simțim la fiecare pas. Filmul ei este luxuriant, stilizat și colorat, cu mașini, rochii și case de culoarea bomboanelor. Wilde încearcă să construiască o viziune a unei Americi dispărute de mult făcând o declarație despre o „perioadă a feminismului care s-a încheiat cu aproximativ 40 de ani în urmă”. Conceptul și regia sunt îndrăznețe, dar scenariul lui Wilde este încărcat cu clișee de thriller psihologic – lampa cu gaz a soțului, vecinul dizident pe care nimeni nu-l crede, secvențele de vis ale înecului – toate au mai fost făcute înainte.

Totuși, odată ce Alice își găsește curajul să-l confrunte pe Frank cu privire la suspiciunile ei, rezultă cea mai puternică scenă a filmului.  Florence Pugh și Chris  Pine se duelează verbal. Chimia lor trosnește în acel ‘paradis misogin’. Fiecare este egal cu celălalt în ceea ce privește precizia și tehnica. În sfârșit, există o tensiune reală. Ceea ce este ironic este că mantra lui Frank și a lui Shelley, pentru cetățenii lor venerabili, este una a controlului: importanța ținerii haosului la distanță, a menținerii simetriei și unității. Dar, pe măsură ce pelicula se-ndreaptă spre concluzia culminală și neintenționat hilară, Wilde pierde strânsoarea. Ritmul este puțin neregulat, dar ea se grăbește să descopere misterul suprem cu o groapă de expunere masivă care este atât amețitoare, cât și perplexă.

Cu toate acestea, meșteșugul expus este impecabil, de la imaginea strălucitoare realizată de Matthew Libatique (colaboratorul obișnuit al lui Darren Aronofsky) la designul de producție impecabil a lui Katie Byron, până la costumele de nerăbdare de la Arianne Phillips. Atât echipa tehnică, cât și cea artistică au făcut ca Don’t Worry Darling să fie vizionat în mod constant, până la (ne)sfârșitul său. Să sperăm că mulți spectatori vor avea întrebări și după aceea, iar acele conversații după film vor fi probabil mai stimulatoare decât filmul în sine.

Pe Mădălina o găsiți și aici.

Regia: Olivia Wilde
Scenariul: Katie Silberman, Carey Van Dyke, Shane Van Dyke
Imaginea: Matthew Libatique
Decorurile: Katie Byron
Montajul: Affonso Gonçalves
Muzica : John Powell
Distribuția:
Florence Pugh – Alice Chambers
Harry Styles – Jack Chambers
Chris Pine – Frank
Olivia Wilde – Bunny
Shelley – Gemma Chan
Premiera internațională 22 sept. 2022
Data premierei în România: 23 sept. 2022
Durata: 2h02

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Don’t Worry Darling

Scris de pe noiembrie 19, 2022 în Uncategorized

 

Lupoaica din L.A.& N.Y. – Molly’s Game

Jessica Chastain ar merita, cu prisosință, un premiu Oscar pentru rolul din recenta producție a lui Aaron Sorkin. Nominalizată deja de două ori (The Help și Zero Dark Thirty) flamboianata roșcată ar putea să-și adjudece „omulețul de aur” pentru rolul „Prințesei pokerului”, din Molly’s Game. Filmul aduce în prim-plan povestea campioanei olimpice la schi, Molly Bloom, care – timp de un deceniu – s-a aflat în spatele celor mai exclusiviste şi mai costisitoare partide de poker, situație existând înainte de a fi arestată în toiul nopţii de șaptesprezece agenţi FBI, echipaţi până în dinţi. Printre jucători/clienții săi se regăseau staruri hollywoodiene, vedete din lumea sportului, magnaţi americani, ba chiar şi mafioți ruși. Singurul sau aliat va fi Charlie Jaffey (Idris Elba), abilul avocat, convins de fiica lui adolescentă să o apere şi – totodată – cel care avea să afle că, de fapt, Molly reprezintă mult mai mult decât răspândeau zvonurile despre ea.

Molly's Game 1

«Jessica are acel „ceva” unic, un amestec de senzualitate și forță pe care-l emana și adevărata Molly Bloom» mărturisea Sorkin, cineastul care-a trecut în spatele camerelor după ce-a scris scenarii de succes (The Social Network, The Newsroom, Steve Jobs). Emeritul scenarist, devenit regizor, demonstrează măsura talentului construind o personalitate puternică, interpretată de uimitoarea Jessica Chastain. Pentru prima sa încercare regizorală, Aaron Sorkin propune un film cu accente feministe. Molly Bloom, care nu e una și aceeași cu eroina ficțională din opera lui James Joyce, există în realitate (o fostă campioană olimpică la schi, ajunsă organizatoare de jocuri în tripourile de lux americane). Originară din Colorado, antrenată de inflexibilul său părinte (Kevin Costner), aflată mereu într-o cursă cu sine însăși, Molly Bloom trebuie „să se reinventeze” după accidentul de la Jocurile Olimpice. În 2004, ajunge în Los Angeles cu gândul să urmeze o carieră în avocatură. Nevoită să se întrețină prin munca sa, lucrează pe post de chelneriță, dar și de secretară a unui patron. Ajutată de acest psihopat manipulator, ea descoperă teribilul univers al pokerului clandestin de la Hollywood.

Molly's Game 2

Pe afișul filmului, vedem silueta unei dame sexy, sigură de sine, privind cu hotărâre de la înălțimea mormanului de dolari peste care e așezată. Pe această eroină a întrupat-o Jessica Chastain. În spatele ținutelor de lux se află o femeie de afaceri care încearcă să domine jocurile. Tânăra ambițioasă devine egală cu bărbații, se joacă cu banii acestora, dar – întotdeauna – cu inteligență și omenie. Astfel, dacă anumiți jucători, care pierduseră sume mari, cereau o nouă partidă, ea le oferea această nouă șansă. Fără să cedeze vreodată avansurilor sexuale venite din partea bărbaților, dar acceptând anumite comisioane ilegale, ea și-a construit un profitabil imperiu. În cercul ei de jucători se aflau și staruri precum Leonardo DiCaprio, Ben Affleck sauTobey Maguire, fără ca aceste nume să fie menționate în film.

Molly's Game 3

Nimic din traiectoria sa personală nu părea să indice lumea pokerului. Antrenată de mică cu greutățile vieții de sportiv de performanță, Molly Bloom era mereu împinsă de la spate, de tatăl ei/un sever «pater familias», pentru a-și depăși propriile limite. Chiar dacă se accidentează grav, tânăra nu se lasă învinsă (se ridică singură în fața medicilor de la Serviciile de ajutor medical). Povestea acestei «Lupoaice de pe Wall Street» este desprinsă din realitate (exact ca și în cazul personajului interpretat de  Leonardo DiCaprio/Jordan Belfort, din filmul lui Martin Scorsese – The Wolf of Wall Street). Jessica Chastain e convingătoare – în linia personajelor frumoase și puternice – Zero Dark Thirty, Miss Sloane și nu se ferește să  lase la vedere vulnerabilitățile eroinei sale (abuzul de narcotice și medicamente antidepresive combinate cu alcool, spaimele femeii singure într-o lume nesigură) făcând slalom printre anumite lungimi ale discursurilor și printre unele clișee (este impresionantă viteza rostirii sale și cadența mărturisirilor, greu de urmărit printre calupurile de imagini cu mese de joc și cărți etalate). Rodată în războiul nervilor, ajunge să cocheteze cu dezastrul, mutându-se în alt tripou de lux, în New York, unde are de-a face chiar cu mafioții ruși. Trădată de cei pe care odinioară îi acoperise, se vede târâtă în sala de judecată. Cea care se autointitulase „Prințesa Pokerului” și dominase lumea escortelor de lux (angajate-colaboratoare), totdeauna în postura de câștigătoare, folosindu-se de sex-appeal, dar fiind mereu distantă, ferindu-se de alte combinații cu „partenerii” e nevoită să cedeze. Îi cere ajutorul avocatului incoruptibil admirabil interpretat de Idris Elba și îi mărturisește cu sinceritate totul.  Într-o lume dominată de bărbați puternici, Molly Bloom fusese atât o combatantă, cât și rezistentă.

Molly's Game 4

Pelicula poartă amprenta «style Sorkin»: ilustrarea minuțioasă, decupajul hiper-ritmat și introducerile făcute de vocea din off (care mai îndulcește scriitura didacticistă și dinamizează superficialitatea explicativă). Cu toate lungimile, povestea de pe ecran e captivantă. Cineastul știe cum să își convingă spectatorii că iau parte la scenele din viața acestei luptătoare. Întreg dispozitivul explică cum o fostă sportivă de performanță se impune într-un mediu care nu e deloc al său. Fluiditatea demonstrativă se bazează pe montaj și pe vocea din off . Cu toate acestea, Sorkin nu se limitează să ofere o banală lecție despre jocul de cărți și despre antreprenoriatul ilegal. Reușește să portretizeze și să dea adâncime eroinei, grație deselor flashbackuri (copilăria și adolescența). Este de apreciat calitatea imaginii semnate de daneza Charlotte Bruus Christensen. Această narațiune anti-cronologică/subiectivă permite o mai bună înțelegere a dimensiunii omenești a „lupoaicei” din L.A & N.Y. Așadar, adaptarea memoriilor lui Molly Boom subliniază clar că „toate numele sunt fictive” – în pofida presiunilor juridice și morale, tânăra nu s-a abătut de la decizia sa (nu voia să le ruineze viața celor care o trădaseră).

Molly's Game 5

Înconjurată de Idris Elba, Michael Cera și Kevin Costner (emoționantă scena reîntâlnirii de la patinoarul din Central Park/New York), Jessica Chastain face jocul și filmul. Molly’s Game își duce spectatorii de nas, le deschide ochii asupra acelui maelstrom al Ego-ului şi îi atenţionează de a nu se trezi când este prea târziu – ieşirea din haosul irezistibil al dorinţei.

Regia: Aaron Sorkin

Scenariul: Aaron Sorkin

Producători: Mark Gordon, Amy Pascal, Matt Jackson

Muzica: Daniel Pemberto

Imaginea: Charlotte Bruus Christensen

Montajul: Alan Baumgarten, Elliot Graham, Josh Scaeffer

Distribuția:

Jessica Chastain – Molly Bloom

Samantha Isler – Molly (în adolescență)

Piper Howell –  Molly (în copilărie)

Idris Elba  – Charlie Jaffey, avocatul lui Molly

Kevin Costner – Larry Bloom, tatăl lui Molly

Chris O’Dowd –  Douglas Downey

Durata: 140 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Lupoaica din L.A.& N.Y. – Molly’s Game

Scris de pe noiembrie 18, 2022 în Cinema, Film, Filme de Oscar, Moravuri, Postmodernitate

 

Etichete: , , ,

Acel sentiment exclusivist numit dragoste – The Last Letter From Your Lover

S-ar mai putea spunea astăzi ceva nou despre dragoste (exclusivistul sentiment)? Regizorul Augustine Frizzell se încumetă la o adaptare după o carte de succes, încercând să demonstreze virtuțile scrisorilor, atât de bogate în emoții,  pentru cei care nu și-au anesteziat încă simțurile, copleșiți de atâta tehnologie. Bunăoară, amatorii de melodrame scăldate în roz fané, în care trecutul se împletește sinuos cu un prezent suficient de strălucitor vor fi pe deplin încântați de producția The Last Letter from Your Lover. Ecranizare a romanului celebrei JoJo Moyes (Me Before You) reprezintă un bun motiv de a regândi ceea ce ar putea însemna „să nu-ți ratezi șansa”. Așadar, o jurnalistă ambițioasă (Felicity Jones) găsește o serie de scrisori de dragoste secrete și descoperă povestea de dragoste interzisă a unui cuplu din anii ’60 (Shailene Woodley și Callum Turner). Această luxoasă colecție de povești de dragoste, îmbinate mai mult după un stil emoțional, conține ingredientele unei melodrame standard: amnezie, întâlniri ratate, scrisori pierdute, cinici care sunt uimiți de puritatea iubirii reale, decoruri fastuoase și costume fabuloase,  și – desigur – oameni foarte drăguți care sunt fermecați unul de celălalt.

În prima poveste prezentată pe ecran, Shailene Woodley și Callum Turner se îndrăgostesc unul de celălalt, într-o idilă plină de obstacole. O întâlnire întâmplătoare, în anii 1960, conexiuni ratate și despărțiri cu ochii umezi pe diferite peroane din gările londoneze ne canalizează spre (re)memorarea melodramelor de epocă à la Hollywood (An Affair to Remember). În al doilea plan narativ, fermecătoarea Felicity Jones/Ellie devine un amestec de Carrie Bradshaw și Bridget Jones, intersectându-se cu un simpatic arhivar care o ajută să strângă scrisorile eroilor din prima poveste, ca apoi cele două narațiuni filmice să se contopească într-o rescriere britanică, bine caligrafiată, a celebrei pelicule The Notebook.

Bunăoară, Ellie (Felicity Jones), o jurnalistă, din Londra contemporană, care nu are prea multe imbolduri romanțioase, este însărcinată să scrie un articol despre un jurnalist care murise recent. Trebuie să treacă de un arhivar destul de înghețat și formal pe nume Rory (Nabhaan Rizwan) pentru a obține acces la arhiva editorului.  Acolo, găsește o scrisoare de dragoste de-a dreptul romantică, către cineva identificat doar ca „J”, de la un expeditor identificat doar ca „ Boot”. Grație flashback-urilor, vom descoperi povestea lui J (Shailene Woodley în rolul Jennifer Stirling). Așadar, pe la mijlocul anilor ’60, sofisticata Jennifer își revine după o amnezie suferită în urma unui accident de mașină. „Îmi spuneai Larry”, îi amintește cu blândețe soțul ei frumos și bogat (Joe Alwyn) când ea îl numește Lawrence. Apoi, într-un dialog cu eleganta ei prietenă, e asigurată de aceasta din urmă că ea are „o viață perfectă”. Cu toate acestea, Jennifer nu își dă seama ce îi lipsise. Putem spune că nu doar amnezia o face pe Jennifer să se simtă pierdută. Soțul ei o tratează ca pe un frumos ornament pe care îl vizitează între călătoriile de afaceri și o roagă doar să le țină companie doamnelor la cină, în timp ce bărbații vorbesc despre afaceri și evenimentele din plan mondial.

Puțin mai târziu, un corespondent străin, Anthony O’Hare (Callum Turner), sosește să-l intervieveze pe Anthony în timp ce soții Stirling se aflau într-o stațiune de lux din Franța. Previzibil, O’Hare și Jennifer rămân – o bucată de vreme – împreună în mijlocul luxoasei stațiuni,  în timp ce așteaptă ca Stirling să se întoarcă dintr-o (altă) călătorie de afaceri. Așadar, se vor împleti povești despre două cupluri, mergând «înainte și înapoi », pe măsură ce relațiile se dezvoltă. Ellie și Rory continuă căutarea scrisorilor și, astfel, povestea a ceea ce s-a întâmplat cu J și Boot. Desele repetițiile din film indică paralelele dintre cele două cupluri, la o distanță de jumătate de secol. Ambele povești  încep cu un ușor antagonism, fără vreun motiv special, în afară de faptul că poveștile de dragoste care încep cu conflictul ‘sunt mai interesante’. Cei patru protagoniști avuseseră și experiențe nefericite în relații, deci nu putem admite că tânjeau să iubească și să fie iubiți fără să aibă o fărâmă de îndoială. Ambele povești prezintă scene ale unui cuplu care dansează atât de intim într-un club, încât muzica să conducă și la o întâlnire intimă (privată). Scrisorile de dragoste sunt foarte înflăcărate, dar sunt puțin generice. Cadrul scenografic e mereu unul luxos, iar costumele purtate de Shailene Woodley sunt superbe – inspirate de Jackie Onassis & realizate de designerul Anna Robbins, totuși, acestea umbresc ceea ce spune și face de fapt persoana care poartă acele ținute.  Înscriindu-se în linia unor pelicule precum Possession,  Message in a BottleThe Love LetterLove LettersLetters to Juliet sau alte producții marca Hallmark, și The Last Letter from Your Lover are meritul de a prezenta povești despre oameni care descoperă puterea iubirii prin scrisori romantice.

Este leste de înțeles –  astăzi, epistolele de dragoste sunt greu de realizat, iar schimbul de intimități, ambalate în expresii rafinate, pare și mai greu de imaginat. Drept urmare, cea mai autentică emoție – exprimată în acest film –  poate fi amărăciunea lui Ellie tânjind după acea lume a scrisorilor de iubire și sperând la un text care ar putea suna, cel mult, așa: „Hei, iubito, dacă vrei să-ți schimbi viața …” urmat de unele hashtag-uri și emoji-uri. Cu toate acestea, dragostea rămâne mereu acel sentiment după care toți tânjim, deși  – uneori – pare a fi exclusivist.

Pe Mădălina o puteți găsi și aici

Regia: Augustine Frizzell

Scenariul: Nick Payne și Esta Spalding după romanul omonim scris de Jojo Moyes

Imaginea: George Steel

Montajul: Melanie Ann Oliver

Muzica: Daniel Hart

Distribuția:

Felicity Jones – Ellie Haworth

Callum Turner –  tânărul Anthony O’Hare

Ben Cross  – Anthony O’Hare (în vârstă)

Joe Alwyn – Laurence Stirling,  soțul lui Jennifer Stirling

Shailene Woodley – tânăra Jennifer Stirling

Diana Kent – Jennifer Stirling (în vârstă)

Durata: 110 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Acel sentiment exclusivist numit dragoste – The Last Letter From Your Lover

Scris de pe noiembrie 17, 2022 în Cinema, Feminin, Iubire, Melodramă, Modernitate, Morală

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

Infinitele nuanțe ale geniului – „The Man Who Knew Infinity”

În ultima vreme, lumea cinematografiei și-a îndreptat atenția spre ființele de geniu care-au contribuit la progresele științei pentru binele omenirii. Pe această linie, se înscriu recentele producții de la Hollywood, The Theory of Everything, The Imitation Game sau Steve Jobs, care-au adus nominalizări, pentru interpreții principali, la Premiile Oscar: Eddie Redmayne, Benedict Cumberbatch și Michael Fassbender. Producătorii din “Uzina de Vise” au continuat lista cu The Man Who Knew Infinity (2016).

Dev Patel © Animus Films, Edward R. Pressman Film, Kreo Films

Așadar, este timpul ca Dev Patel, talentatul actor din pelicula lui Danny Boyle, Slumdog Millionare, să dea viață, pe ecran, matematicianului Srinivasa Ramanujan. Drama biografică, realizată de Matt Brown, prezintă contribuția acestui matematician de geniu la evoluția calculului matematic superior, el fiind cel care-a găsit “Integrala divină”.

Filmele de la Hollywood umanizează eroii cunoscuți de spectatori doar din enciclopedii sau dicționare și prezintă unele aspecte, mai puțin confortabile, din viața intimă: manifestări ale sclerozei, homosexualitate sau crizele din pragul alienării. Nu lipsesc – nici aici – femeile care, potrivit legendei, stau în spatele succesului acestor mari bărbați și îndură supliciul alături de geniile de lângă ele, conștiente de importanța lor. În prezentarea indianului care-a făcut ca în anul 2012, Google Doodle să celebreze 125 de ani de la nașterea sa, povestea cinematografică nu ocolește divergențele dintre lumea vestică și cea orientală și propune mai multă înțelegere, deschidere și toleranță.

Mai întâi, ne este prezentat, în 1913, într-un templu din Madras (astăzi, Chennai, India), tânărul Ramanujan scriind de zor, aproape ca un posedat, șiruri numerice. În pofida reținerilor șefului său britanic, Sir Francis Spring (Stephen Fry), junele indian îl contactează pe matematicianul G. H. Hardy, de la Colegiul Trinity, Cambridge. Srinivasa Ramanujan, căsătorit cu o frumoasă indiancă, dar prea puțin îndrăgită de soacra (Arundhati Nag) posesivă (matriarhatul funcționa perfect), se vede nevoit să străbată mii de kilometri pentru a ajunge în Anglia, la Cambridge, să-și vadă visul împlinit: de-a publica lucrările matematice (partițiile infinitului). Băiatul, care a crescut în sărăcie, reușește să fie admis la renumita Universitate și – îndrumat de profesorul său, G. H. Hardy (Jeremy Irons) – devine un pionier  al teoriilor matematice, considerat mai târziu unul dintre cei mai străluciți matematicieni ai secolului al XX-lea.

Pivotul narativ îl constituie copleșitoarea muncă a acestui tânăr indian, obstrucționat de barierele culturale, etnice ale lumii din timpul Primul Război Mondial, condamnat să suporte suferințele cauzate de distanță și  de aroganță. După prima scrisoare primită de la Ramanujan, sarcasticul profesor G.H. Hardy binevoiește să-i acorde o șansă. Deși inițial i se părea totul o glumă, la insistențele colegului său, John Littlewood (Toby Jones), se preocupă de evoluția talentatului indian (Littlewood:“Don’t be intimidated. Great knowledge comes from the humblest of origins”.) Superioritatea afișată (uzuală, mai ales în acea formă de academism) și tachinările matematicianului cu clasă nu îl dezarmează pe Ramanujan, dimpotrivă îl ambiționează.

Dev Patel, Jeremy Irons & Toby Jones © Animus Films, Edward R. Pressman Film, Kreo Films

Duoul actoricesc de calibru, Irons-Patel, redă complicata relație ce se stabilește între doi oameni fundamnetali opuși, dar pe care îi unește o mare pasiune: matematicile superioare (Hardy: “We are merely explorers of infinity, in the pursuit of perfection”). Personajul interpretat de Patel capătă credibilitate și primește simpatia publicului fiindcă actorul știe să evidențieze resorturile care îl motivau pe erou să treacă peste obstacole și să își urmeze – cu o obsesivă stare de urgență – dorința de-a arăta ce poate. Partea  cea mai dificilă îi este rezervată lui Jeremy Irons, care a ilustrat, cu măiestrie, mentorul care-a modelat spontaneitatea și intuiția de geniu a stăruitorului tânăr. Confruntat el însuși cu rigurozitatea lumii academice, cu ironiile și chiar aluziile referitoare la viața lui dedicată exclusiv matematicii, neavând și o viață privată (soție, copii), venite chiar din partea celui pe care îl îndruma, Hardy îl acceptă pe incomodul outsider sub protectoratul său. Războiul rupe multe dintre legăturile abia sudate și produce încurcături.

Jeremy Irons & Dev Patel © Animus Films, Edward R. Pressman Film, Kreo Films

Astfel, Ramanujan își neglijează sănătatea (vegetarian fiind avea mari probleme cu alimentația din Regat), îndură cu greu lipsa scrisorilor soției (din egoism sau alte rațiuni, mama lui le făcea “pierdute”); la rândul ei, Janaki (Devika Bhise) se crede dată uitării și se retrage la familia ei. Drama apare odată cu îmbolnăvirea lui Ramanujan, tuberculoza îl va ține departe de tot ceea ce îndrăgea. Suportul lui Hardy dă roade, astfel, tânărul își vede visul împlinit, izbutind să ofere și o demonstrație științifică pentru ceea ce găsise doar intuitiv (calcule). Folosirea minții, în defavoarea inimii, i-a folosit, dar, din păcate, pentru puțin timp, fiindcă – reîntors în India, alături de Janaki, proaspătul membru al Academiei Regale britanice – va claca în fața nemiloasei boli. La doar un an de la traversarea oceanului, la vârsta de 32 de ani, matematicianul moare.

Remarcabila performanță actoricească a lui Dev Patel a conturat perfect modulațiile reușitelor sale artistice și-a elucidat enigma unui om timid, introvertit și profund religios, dar și un matematician genial, care-a renunțat la soție, mamă, tradiții, viață…doar pentru a-și urma visul. (“I have nothing – do you know what I’ve given up to be here”). Noblețea sufletească a brahmanului – care și-a urmat credința supremă – este evidențiată și în relația cu Hardy (Srinivasa Ramanujan: “I owe you so much”. G.H. Hardy: “No, no, no. It’s I who owe you”.)

Dev Patel © Animus Films, Edward R. Pressman Film, Kreo Films

În această ecuație, într-o stranie colaborare, Hardy-Ramanujan apar ca doi desăvârșiți artiști în forme matematice. Scena (cu umbrela de ploaie – a lui Hardy – pe o vreme însorită) în care Ramanujan pare că îl convinge pe ateul Hardy de existența lui Dumnezeu ilustrează avantajul acestei relații complementare, iar compozițiile rolurilor denotă măiestria actorilor interpreți.

Cei doi talentați actori umanizează o poveste uimitoare, fac abordabilă matematica și ne îndeamnă să fim mai îngăduitori cu scorțoasa lume din mediul academic. The Man Who Knew Infinity este o peliculă clasică, în maniera serialelor de duminiă, care validează talentul unor mari actori, ilustrează noblețea sufletului unor oameni remarcabili și invită privitorul să urmeze infinita cale a destinului. Acest nou Good Will Hunting, cu aer colonial, convinge și invită la înțelegere.

The Man Who Knew Infinity

Regie: Matt Brown
Scenariu: Matt Brown, Robert Kanigel
Operator: Larry Smith
Producător: Matt Brown Jon Katz Edward R. Pressman Sofia Sondervan Joe Thomas
Dev Patel – Srinivasa Ramanujan

Distribuția

Jeremy Irons – G.H. Hardy
Toby Jones – Littlewood
Stephen Fry – Sir Francis Spring
Jeremy Northam – Bertrand Russell
Kevin McNally – Major McMahon
Shazad Latif – Chandra Mahalanobis
Pádraic Delaney – Beglan
Devika Bhise – Janaki

(Via WebCultura)

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Infinitele nuanțe ale geniului – „The Man Who Knew Infinity”

Scris de pe noiembrie 14, 2022 în Uncategorized

 

Privind înapoi cu duioșie – Brooklyn

Mădălina DumitracheEste foarte interesant cum doi cineaști precum scenaristul Nick Hornby (About a Boy) și regizorul John Crowley (Boy A, Intermission) – renumiți pentru producțiile cu specific masculin/boyish works – lansează o provocare prin recenta lor peliculă: Brooklyn (2015). Povestea cinematografică are în prim-plan, de această dată, o tânără irlandeză pornită pe drumul devenirii, dar cu escală în New York. Așadar, ne aflăm la începutul anilor ’50, când Eilis Lacey (Saoirse Ronan) – o tânără irlandeză, care trăiește în sud/estul Irlandei, alături de mama (Jane Brennan) și de sora ei, Rose (Fiona Glascott) – se decide să-și caute alt drum în viață. Orașul în care locuiește (Enniscorthy) poartă urmele anilor grei de după război, iar Eilis este în imposibilitatea de-a găsi un loc de muncă decent, în vreme ce sora ei ocupă un post de contabil. Singura ei speranță rămâne Lumea Nouă/America. După o călătorie plină de peripeții, ajunge în New York/ Brooklyn, oraș în care comunitatea irlandeză era foarte bine închegată. Cu ajutorul preotului Flood (Jim Broadbent), își găsește un loc de muncă la un mare magazin și locuiește într-o pensiune, alături de alte tinere aflate în căutarea unei vieți mai bune. Universul feminin din pensiunea doamnei Kehoe se aseamănă cu cel din pelicula Mona Lisa Smile.

Brooklyn 1

Metropola o bulversează într-o primă fază pe frageda irlandeză, care suferă de dor și se blochează când persoane străine încearcă să se angajeze într-o conversație cu ea. Timpul lui Eilis se scurge printre orele petrecute în spatele tejghelei, citind scrisorile de acasă (de la mama sau de la sora ei) și conversând la cină cu tinerele colocatare din pensiunea (cu aspect matriarhal) doamnei Kehoe. Orașul în care trăiește acum contrastează cu prăfoasa urbe din Wexford. În New York, femeile poartă pantofi roșii, rochii viu colorate, eșarfe și ochelari de soare, iar bărbații sunt volubili și nu seamănă deloc cu tinerii dați cu ulei în păr (à la Gary Cooper) și care poartă „același sacou bleumarin” – totuși, Eilis se mișcă prudent în acest nou decor. Șocul multiculturalismului lasă urme din primele minute asupra delicatei Eilis.

Brooklyn 2

Narațiunea cu subiect decupat din anii’50, centrată pe imaginea femeii, a fost mult timp coloana vertebrală a cinema-ului popular. Publicul contemporan, familiarizat și cu un romantism surescitat, trebuie să-și recalibreze reacțiile. Pentru spectatorii îndrăgostiți de filmele din perioada ’30-’40, anii de glorie ai lui Bette Davis, Joan Crawford și Barbara Stanwyck, Brooklyn aduce o gură de aer proaspăt. Filmul ar fi putut fi doar dulceag fără contribuția esențială a uneia dintre cele mai inteligente și convingătoare actrițe din generația ei: Saoirse Ronan. Nick Hornby (scenarist și pentru An Education) a realizat scenariul pe baza romanului lui Colm Tóibín. Legăturile profunde cu străbunii și țara natală – iată una dintre coordonatele existenței pentru orice irlandez, de aceea sentimentul dezrădăcinării va fi atât de bine zugrăvit de fragila Eilis/Saoirse. Faptul că irlandezii sunt povestitori neîntrecuți a devenit axiomatic, la fel și acela că unii dintre ei cântă precum îngerii (există, evident, o astfel de scenă în care ni se prezintă un solo de-o melncolie copleșitoare, la cina oferită de parohia irlandeză conaționalilor fără adăpost). Din păcate, pentru orice preot cu inimă de aur, așa cum este părintele Flood, există și contrabalans: teribila Mrs. Kehoe – o femei cu atât de multe impulsuri contradictorii -, desprinsă parcă din piesele lui Oscar Wilde.

Brooklyn 3

Operatorul Yves Bélanger surprinde îmbogățirea experienței lui Eilis, lărgind orizonturile: cadrele cu străzile înguste și interioarele din bisericile austere și reci din Irlanda vor alerna cu animația de peste Atlantic, toate reflectate în privirea albastră a lui Eilis/Saoirse. Deși lipsită de vlagă în primele momente de pe teritoriul Lumii Noi, tânăra va trece peste ruptură și va găsi o „fereastră deschisă” odată cu apariția lui Tony. Filmul se-nrudește cu peliculele din categoria émigré cinema (In Amrica, 2002, Jim Sheridan sau The Immigrant, 2013, James Gray) și evocă neputințele și zbaterile celor care-și schimbă cursul vieții (locul și identitatea). În Irlanda natală, Eilis era o fiică cu un trecut, în America este doar o femeie cu un viitor; în ambele poziții, starea nu este tocmai confortabilă. Muzica are rolul de povestitor și marchează atât noile versuri, cât și vechiul refren din viața tinerei. Scena de la cina de Crăciun răscolește dorul de casă și accentuează talentul înnăscut al irlandezilor (Iarla Ó Lionáird intonează magistral un cântec de dragoste tradițional irlandez (Casadh an t-Súgáin). Instalatorul italian – Tony – va schimba traiectoria oscilantă a junei irlandeze. Vorbind o engleză cu accent, dar dornic de-a avea familia sa, Tony (Emory Cohen cu un aer de James Dean stângaci) o introduce în universul multicultural al Lumii Noi. Deși asimetria dintre cei doi tineri este evidentă (fizic, cultural), incongruența va cumpăni în dragoste și o va forța pe Eilis să aleagă. Întorsătura din scenariu – moartea subită a surorii din Irlanda – va modifica atitudinea eroinei. La revenirea în țara natală, Eilis va fi curtată (la impulsul familiilor) de junele Jim Farrell (Domhnall Gleeson). Arătosul moștenitor, cu aspect de preppy boy, pare partida perfectă pentru suava Eilis. Deodată, tânăra cu sclipiri în privire se află în ingrata situație de-a alege. Cumpăna din Brooklyn se reduce la această decizie a lui Eilis. Așa-zisa „potrivire perfectă” să fie cheia care desferecă drumul spre fericire? Din fericire, eroina nu se încadrează la categoria fetelor naive și pasive, dispuse să-i lase pe alții să decidă pentru ea, ci știe să acționeze cum e mai bine pentru viitorul ei. În balanță, exista opțiunea de-a trăi alături de un bărbat frumos, înstărit și curtenitor, dar într-o lume cu mentalități obtuze, limitată, iar cealaltă variantă era cea de-a fi iubită de-un june modest, dar onest, într-o lume deschisă și lipsită de false pudori. La doar puțin peste douăzeci de ani, Saoirse Ronan aduce mereu ceva deosebit, la fiecare nou rol, acum, o simplitate îmbinată cu un aer de misticism.

Brooklyn 4

Privirea de ciută, vorbirea în tonuri joase, atitudinea fermă – toate – conferă  un stil lipsit de ornamente. Acțiunile ei de pe ecran ne fac să intuim gândurile și faptele personajului său. Gesturile, minuțios nuanțate, inflexiunile vocii fac din Saoirse Ronan o prezență convingătoare și cuceritoare. Clipirile de furie și uitătura stranie ne fac să înțelegem disprețul pe care îl avea Eilis față de persoanele lașe și limitate din orașul ei natal, așa cum era bătrâna intrigntă care-i mărturisea perfid: „The world is a small place.” La această actriță, dezvoltarea interioară se reflectă coerent în schimbarea exterioară. Ochii ei privesc mai departe, spre o Lume Nouă; este precum o roză care s-a deschis după ce-a parcurs o lungă și întortocheată călătorie.Totul este bine pus la punct în aceste imagini, drama care se derulează pe ecran este înduioşătoare, iar tânăra poartă pe umerii ei tot romantismul și toată frumusețea din Brooklyn.

Deși nu este lipsit de unele clișee (scenele de traversare a Oceanului, triajul, renumita Coney Island, simetria început-final, precum în clasicul All About Eve din 1950), Brooklyn nu rămâne doar old-fashioned (costumele și machiajul sunt fidele epocii descrise), ci este o emoționantă poveste despre împăcarea cu sine, cu trecutul și acceptarea cu seninătate a viitorului. În acest rit de trecere, în pofida dorului copleșitor, eroina vrea să ştie cine este cu adevărat și privește stăruitor undeva… departe.

Regizor: John Crowley
Scenarist: Nick Hornby
Operator: Yves Bélanger
Muzica: Michael Brook
Producător: Finola Dwyer
Monteur: Jake Roberts

Distribuţia:
Saoirse Ronan (Eilis Lacey)
Domhnall Gleeson (Jim Farrell)
Michael Zegen (Maurizio)
Emory Cohen (Tony)
Mary O’Driscoll (Miss McAdam)
Julie Walters (Doamna Kehoe)
Eileen O’Higgins (Nancy)

Premii, nominalizări, selecţii:
Globurile de Aur (2016) – Cea mai bună actriţă într-un rol principal, nominalizat: Saoirse Ronan
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Julie Walters
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Nick Hornby
Premiul BAFTA (2016) – Cele mai bune costume, nominalizat: Odile Dicks-Mireaux
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun machiaj și hairstyle, nominalizat: Morna Ferguson, Lorraine Glynn
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Saoirse Ronan
Premiul BAFTA (2016) – Cel Mai Bun Film Britanic, nominalizat: Finola Dwyer, John Crowley, Nick Hornby

Oscar (2016)
Cea mai bună actriţă într-o dramă, nominalizat: Saoirse Ronan
Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Nick Hornby

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Privind înapoi cu duioșie – Brooklyn

Scris de pe noiembrie 14, 2022 în Cinema, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Jurnalist, mamă, soție și visătoare cu texte în regulă, ajunsă pe tărâmurile soarelui în Egipt, m-am îndrăgostit iremediabil de aceste locuri și m-am transformat într-o Povestitoare! Acest blog este locul unde povestim despre oameni, locuri, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web