RSS

Top zece – Cele mai frumoase filme romantice (II)

Romantismul a devenit, de-a lungul timpului, victima propriei sale imagini prea amabile. Bunăoară, avem de-a face cu un termen care strânge sub umbrela sa sentimentalismul, buchetele scumpe de trandafiri, prețiozitatea, apa de roze, lacrimile. De aceea, anumite filme (evident, așezate lângă subspecia-regină: comedia romantică) de dragoste constituie motiv de încântare. Categoria filmelor de dragoste nu se rezumă doar la clasicii Ernst Lubitsch, Woody Allen, Billy Wilder, ci „face ochi dulci” și science-fictionului, realismului, ba chiar și westernului, fără a mai socoti celebrele comedii muzicale. Iată o listă cu doar câteva dintre sutele de filme de gen, cu propuneri pentru vârste, genuri și dispoziții diferite, dar necesare pentru momente mai speciale.

Primul top îl găsiți aici

1 - 45 Years

  • 45 Years (Regia: Andrew Haigh)

Că „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” ne  spun mai toate finalurile de basm, dar niciodată nu știm exact ce-ar putea urma după acest episod. Despre variațiunile hibernale ale vieții de cuplu ne povestește Andrew Haigh, într-o emoționantă peliculă intitulată sugestiv: 45 Years. Kate şi Geoff, un cuplu de pensionari, fără copii, îşi petrec zilele de calm casnic. Se pregătesc de de celebrarea celor 45 de ani de la căsătorie. Dar, ca-n orice poveste cu suspans, apare ceva care e gata să răstoarne întregul eșafodaj. De data aceasta, apare o scrisoare prin care Geoff, eroul poveștii, este înștiințat, că undeva în munți, s-a găsit corpul fostei lui iubite. Așadar, toată viaţa lor trăită în comun, cei 45 de ani din titlu, este pusă acum în discuţie şi sub semnul întrebării.  Charlotte Rampling, în rolul soţiei, premiată la mari festivaluri pentru această partitură emoţionantă, realizează – aici – un joc copleşitor. 45 Years este un film discret, dar teribil în care realizatorul are inteligența de-a prezenta vârsta a treia în alt registru decât ne-am obișnuit să o percepem. Aici, amețeala își are originea în dogoarea iubirii. Cineastul a distribuit doi interpreți de excepție – Charlotte Rampling (nominalizată la Oscar) și Tom Courtenay, capabili să se racordeze la tensiunea din acel univers amenințător. Meandrele suferințelor celor doi eroi trasează și indică un rezultat remarcabil, just. Pentru o asemena tectonică a sentimetelor a fost nevoie de un realizator sensibil și curajos, iar pelicula oferită de acesta rămâne o alternativă pentru „insuportabila ușurătate a ființei”.

allied

  • Allied (Regia: Robert Zemeckis)

Ne întrebăm, uneori, noi, cinefilii, ce ingrediente i-ar fi necesare unui film pentru a face să ni-l amintim cât mai des. Răspunsurile se ivesc cu ușurință: un scenariu bine scris, actori talentați, spectacol cât cuprinde, un strop de intrigă – indubitabil amoroasă -, regie elegantă; așa putem spune: „Bingo!” Pentru (cam) toate aceste motive am putea să ne procurăm bilete la cea mai recentă producție semnată de Robert Zemeckis – Allied. Pelicula oferă o reconstituire istorică impecabilă din punct de vedere stilistic – costume elegante, planuri de țin spectatorul cu sufletul la gură (scena amoroasă din mașina surprinsă de furtuna de nisip, bombardierul german care se prăbușește într-o grădină londoneză), interpretările nuanțate (Marion/Marianne este tocmai ceea ce pretinde? – Max/Brad Pitt devine monoliticul îndrăgostit care-a cedat farmecului irezistibil al „franțuzoaicei” și face totul pentru a salva ființa iubită). În Marocul, cu imagini desprinse parcă  din „O mie și una de nopți”, apoi în Londra sufocată de bombele nemților și în Franța cu satele ocupate de Bosch, reconstituirea este mereu strălucitoare, concentrându-se îndeosebi asupra acțiunilor cuplului  Brad Pitt-Marion Cotillard, în defavoarea celorlalte personaje (secundare). Allied creează impresia unei călătorii în timp între Casablanca și Londra. Această producție de lux readuce, în atenția cinefililor, farmecul divertismentului hollywoodian haut de gamme.

COCO CHANEL & IGOR STRAVINSKY, (aka

  • Coco Chanel & Igor Stravinsky (Regia: Jan Kounen)

În Parisul anului 1913, Coco Chanel, dedicată muncii sale, îşi trăieşte pasionanta iubire cu bogătaşul Boy Capel (Anatole Taubmann). În acelaşi timp, la Teatrul Champs-Élysées, Igor Stravinsky prezintă noua sa compoziţie, Le Sacre du printemps. Coco este fascinată de lucrarea considerată – la acea vreme – drept nonconformistă. Coregrafia îndrăzneaţă (semnată de Ninjinsky) a stârnit indignarea publicului burghez aflat, în sală, la premieră. La şapte ani distanţă, încununată de succes în profesie, Coco este devastată de moartea fulgerătoare, într-un accident auto, a iubitului său. Compozitorul, refugiat în Paris, face cunoştinţă cu cea care schimbase lumea modei feminine. Întâlnirea dintre cei doi artişti capătă accente electrizante. În stilul său direct, Coco îi propune muzicianului să compună la vila ei, din Garches. Igor acceptă şi se instalează, împreună cu soţia şi cei patru copii, în spaţiul oferit de mademoiselle Chanel. Între cei doi artişti – reci şi egoişti -, se înfiripă, totuşi, o legătură încărcată de patimă. Departe de-a indigna, pelicula Coco Chanel & Igor Stavinsky proiectează o lumină nouă, mai caldă, asupra unei poveşti complicate. Eşecul idilei rămâne în umbră, mulţumită reuşitelor artistice. De altfel, se poate spune că a existat şi un al patrulea personaj în această istorie: „fantoma” lui Boy, iubitul pierdut de Coco. Universul intimidant al creatoarei de modă capată nuanţe mai tandre, datorită muzicii lui Gabriel Yared. Estetismul rece al imaginii este îndulcit de cel al coloanei sonore, devoalând fragilitatea artiştilor aflaţi în căutarea soluţiei perfecte a stilului în artă. Rămasă în antologie şi datorită butadelor sale – „Vârsta nu te apără de dragoste, dar dragostea te apără de vârstă” -, faimoasa creatoare uimeşte şi în Coco Chanel & Igor Stavinsky.

4- Kätilö

Temerarul regizor finlandez – Antti Jokinen (Resident, Purge) – este cel care a realizat și drama romantică Kätilö/The Midwife (2015). Bazată pe cartea autoarei Katja Kettu, pelicula aduce în prim-plan  o poveste de iubire dintre o asistentă medicală finlandeză și un ofițer SS, pe fundalul al celui de-al doilea război mondial, în perioada cunoscută drept „Lapland War”. Cineastul n-a evitat tabuurile istoriei și-a expus un film în care reamintește alianța dintre finlandezi și germani. Ca și în alte cazuri, istoria a oferit surprize, iar Finlanda a întors armele, în 1944-1945, împotriva Germaniei naziste și-a semnat un armistițiu cu sovieticii. Construită pe un conflict amplu și beneficiind de încorporarea unei estetici izbitoare, care rimează cu actualitatea, Kätilö/The Midwife transformă ecranul într-o pânză magică pe care sunt proiectate uimitoare peisaje arctice. Întreaga melodramă capătă un aspect luxos datorită efectelor vizuale (slow-motion, imagini split-focus încadrate  cu măiestrie printre imagini neclare). În paralel cu senzațiile tari, la nivel senzorial, se vor consuma și efectele dramei amoroase. Rezistența, forța și iubirea transformă Kätilö/The Midwife într-o emoționantă „plăcere vinovată”.

Keira Knightley and Mark Ruffalo in "Begin Again"

  • New York Melody/Begin Again (Regia: John Carney)

Amatorii de comedii muzicale, ornate cu puţin kitsch sau doar însiropate, se pot abţine de la a urmări New York Melody/Begin Again. Noua producţie a lui John Carney se poate alătura clasicelor The Umbrellas of Cherbourg /Parapluies de Cherbourg sau The Sound of Music, dedicate melodiei ce trebuie ascultată şi privită numai cu… bucurie. Graţie unui flashforward , spectatorul o descoperă pe Gretta (Keira Knightley), o tânără englezoaică ce interpretează, cu multă pasiune, un cântec, într-un băruleţ din agitatul New York. Audienţa este scăzută în rândul acelui public pestriţ. Singurul spectator care intuieşte talentul fetei este Dan (Mark Ruffalo). Muzicianul lucrase la o casă de discuri, dar ritmul lui încetinit (din ultima perioadă) îi adusese concedierea chiar în ziua în care-a poposit în localul de cartier. Gretta este fata bună, care stă în umbra iubitului ei (un cântăreţ rock de oarecare succes) şi compune melodii. Cei doi amorezi visau să cucerească împreună „the big City”. Filmul este delicat, dar lipsit de artificii, iar aerul de lejeritate nu sufocă profunzimea trăirilor personajelor, de aceea putem spune că are o notă aparte.

6 - Far from the Madding Crowd

  • Far from the Madding Crowd (Regia: Thomas Vinterberg)

Dacă viziunea lui Thomas Hardy  asupra societății britanice este ceva mai sumbră decât cea a lui Jane Austen, era nevoie să sufle și un vânticel mai romantic asupra romanului Far from the Madding Crowd. Cineastul Thomas Vinterberg a realizat o ecranizare (pe baza unui scenariu de David Nicholls) cu scene ce țin de naturalism, dar și de lirism, în Far from the Madding Crowd (2015). În plină epocă victoriană, o tânără – Bathsheba Everdeene – trebuie să administreze ferma moștenită de la unchiul său. Frumoasa Bathsheba, orfană de la o vârstă fragedă, încearcă să se descurce singură, fără ajutorul vreunui bărbat, fapt care displace multora, inclusiv muncitorilor care-i lucrau terenurile. Bathsheba nu vrea să se căsătorească decât cu un bărbat pe care să-l (și) iubească. Seducătoarea moșieriță este curtată, simultan, de trei bărbați: oierul Gabriel Oake, bogatul ei vecin – domnul Boldwood – și sergentul Troy. La vremea când scria acest roman, Thomas Hardy nu era decât un promițător poet din Dorset, ci deloc controversatul autor al pesimistelor și modernelor romane Jude the Obscure  și Tess of the d’Urbervilles, care au făcut ca el să ajungă o remarcabilă figură a literaturii. Soarta încăpățânatei orfeline, care-a îndrăznit să refuze un vajnic păstor doar pentru că era mândră de singura ei moștenire: educația, este prezentată, cu fior liric, în cea mai recentă ecranizare a danezului Thomas Vinterberg. Această fascinantă poveste ne face să ne gândim dacă nu cumva, subjugat de trăinicia iubirii, danezul Vinterberg nu și-a vândul sufletul Hollywood-ului. Totuși, în vremuri cinice, e bine să păstrezi valorile care-au făcut lumea să dureze: devotamentul și iubirea.

7 - Blue Jasmin

În Blue Jasmine, cinema-ul balzacian se împleteşte cu umorul coroziv al lui Woody Allen. Remarcabilă este prezenţa (pentru întâia oară) lui Cate Blanchett în acest film. Iradianta actriţă australiană întrupează o femeie de vârstă mijlocie, fisurată pe toate părţile. După ce totul se prăbuşeşte în jurul ei, inclusiv mariajul cu afaceristul bogat Hal (Alec Baldwin), eleganta Jasmine (Cate Blanchett), membră a înaltei societăţi din New York se mută cu sora ei, Ginger (Sally Hawkins), în modestul apartament al acesteia, din San Francisco, pentru a încerca să-şi facă ordine în viaţă. Rămâne cu o singură obsesie – să nu-şi altereze „imaginea”. Deşi îşi poate păstra, încă, aparenţa aristocratică, Jasmine e un dezastru emoţional, lipsindu-i capacitatea de a-şi asigura traiul. Ajunge la San Francisco într-o stare emoţională fragilă, sabotată de cocktailul de antidepresive consumat zilnic. După ani de zile, de viaţă trăită într-o minciună confortabilă, Jasmine nu-şi poate reveni din cauza multiplelor pierderi (soţ, avere, poziţie socială). Jasmine este un personaj tragic, înrădăcinat în lumea de astăzi, având aerul unei Blanche DuBois – nu ştie să-şi reprime suferinţa. După ce-a interpretat numeroase roluri de regină, Cate Blanchett este, aici, o suverană decăzută, ca într-o piesă de Shakespeare. Având avantajul interpretărilor din teatru, actriţa imprimă distincţie şi acestui personaj nevrotic din galeria lui Woody Allen. Sub aspectul interpretărilor actoriceşti, Blue Jasmine apare ca un film laborios, mai toţi actanţii îşi compun cu virtuozitate partitura: Alec Baldwin este tiranul şic, Bobby Cannavale este masculul alfa, fără mari apăsări, Michael Stuhlbarg este dentisul libidinos şi solitar. Deşi începe ca o comedie, filmul Blue Jasmine sfârşeşte ca o dramă, în acordurile melodiei Blue Moon, cu o eroină singură în plină stradă, abandonată sieşi. Pe măsură ce înaintează în vârstă, cineastul  nu-şi ameliorează perspectiva asupra umanităţii, rămâne la fel de nemilos.

8 - A Promise

  • A Promise (Regia: Patrice Leconte)

Ce poate fi mai incitant împotriva codurilor înțepenite și-a formalismului, decât o poveste de iubire? De-a lungul timpului, clasicul triunghi amoros a înflăcărat scriitori și cineaști. Patrice Leconte s-a aventurat pe terenul nisipurilor mișcătoare al adaptărilor, ecranizând  nuvela lui Stefan Zweig: Die Reise in die Vergangenheit. În Germania antebelică, Friedrich Zeitz – un tânăr fără avere – este angajat ca secretar personal al unui patron de uzină siderurgică, Karl Hoffmeister. Cum starea sănătăţii magnatului nu este foarte bună, imobilizat la pat de o problemă cardiacă, Hoffmeister îl invită pe Friederich în casa lui. Încet-încet, tânărul va avansa (are ca responsabilitate și educarea lui Otto, fiul lui Hoffmeister), dar începe să se simtă atras de Charlotte, tânăra soţie a şefului său. Ambiția lui este amenințată de propriile dorințe romantice. Reușita peliculei nu rezidă în soliditatea dramei narative (ce poate fi mai cunoscut decât triunghiul amoros?), ci în sensibilitatea cu care tratează pasiunea reținută, durata și intensitatea dorinței neconsumate. Ca în mai toate ecranizările după Zweig, se regăsesc și aici dragostea dejucată, gelozia sexuală, nostalgia, fatalismul și snobismul.

9 - The Past

  • Le passé/The Past (Regia: Asghar Farhadi)

După patru ani de la despărţire, Ahmad soseşte de la Teheran la Paris, la cererea soţiei sale franţuzoaice, pentru a începe formalităţile de divorţ. În timpul scurtei sale şederi, descoperă că între soţia lui şi fiica lor, Lucie, există o relaţie tensionată. Eforturile lui de a diminua acest conflict duc la dezvăluirea unui secret, din trecut, ascuns cu dibăcie. Filmul începe cu întâlnirea, la aeroport, dintre Marie (Bérénice Bejo) şi Ahmad (Ali Mosaffa), care venise recent în Franţa. Acţiunile administrative, legate de divorţ, trebuiau grăbite căci fosta lui soţie aştepta un copil din noua sa relaţie cu Samir (Tahar Rahim). În spatele unei vitrine, Marie îl zăreşte pe Ahmad, care se apropie. Între cei doi se-ncheagă o discuţie vie, dar „mută” pentru spectatori, din pricina unui geam. Această secvenţă metaforică prevesteşte ceea ce se va derula în Le passé – nimeni nu aude, nimeni nu ascultă pe nimeni. Pelicula se-nscrie în linia precedentelor realizate de cineastul iranian – ba nervi întinşi, ba plânsete în surdină. Pasiunea ghidează fiecare dintre personaje, în majoritate fisurate de câte-o tragedie. Fiecare dintre aceşti eroi afişează trăirile unei aparente normalităţi care nu ar putea trezi prea multe suspiciuni. Regizorul iranian relevă multitudinea de posibilităţi şi relativitatea adevărului ce se află în spatele unei relaţii amoroase sau familiale. Cineastul posedă talentul foiletonist, dar şi forţa unui tragedian. Fiind lesne de confundat cu o banală poveste de viaţă, Le passé are, totuşi, forţa şi intensitatea unei tragedii. Actorii sunt uimitori, Ali Mosaffa poate fi considerat revelaţia filmului, iar Tahar Rahim şi luminoasa Bérénice Bejo dovedesc încă o dată talentul regizorului de a-şi alege distribuţia. Jocul actoricesc al copiilor, mai ales interpreţii lui Fouad (Elyes Aguis) şi Lucie (Pauline Burlet), este demn de toată admiraţia.

10 - I Origins

  • I Origins (Regia: Mike Cahill)

Cu pelicula I Origins, cineastul Mike Cahill rămâne pe același teritoriu, al science-fictionului realist, după ce-a surprins publicul cu Another Earth (prezentat la Deauville, în 2011) și fascina prin descoperirea unei planete asemănătoare cu Terra. Complet independent, Mike Cahill își realizează filmul în multiple calități: producător, scenarist și monteur. Cineastul american își urmează șirul interogațiilor asupra originilor omului și ale misterelor vieții de după moarte, narând aventurile unui specialist în biologia moleculară. Ca și în cazul primului său lungmetraj (Another Earth), propune un SF, dar temeinic ancorat în cotidian, fără efecte speciale, doar sondând omenescul și marile mistere. Abordarea este una riscantă, dar Cahill știe să șlefuiască o perlă cinematografică, mixând religia cu știința, în imagini eterice (Mike Cahill în colaborare cu Markus Förderer). Michael Cahill nu are nevoie de trucuri/multe efecte speciale pentru a-și conduce spectatorii într-o lume paralelă, cvasi-asemănătoare cu a noastră, însă radical decalată. Nimic din imaginile proiectate pe ecran, cu un minim de mijloace tehnice, nu ar induce în eroare sau ar putea surprinde pe cineva care trăiește în lumea actuală. Într-un oraș plin de frenezie, personajele, dotate cu multă fantezie, se întâlnesc, se iubesc, apoi se pierd. Vertijul ocular din I Origins (jocul de cuvinte omofone I/Eye) se vrea un răspuns la întrebările de natură filosofică pe care, asemenea lui Mike Cahill, orice ființă umană și le-a pus măcar o dată în viață. Fără să divulge misterul pe ecran, cineastul conservă sensul miraculosului și lasă loc pentru continua mirare, nestrivind „corola de minuni a lumii”.

Articol publicat în revista Catchy

Reclame
 
Comentarii închise la Top zece – Cele mai frumoase filme romantice (II)

Scris de pe octombrie 23, 2019 în Cinema, Film

 

Etichete: ,

Forța de-a refuza fericirea îngustă – Mal de pierres/From the Land of the Moon

 

Nimic nu a făcut-o pe cineasta Nicole Garcia (Place Vendôme) să se înspăimânte la ideea că ar părea de „modă veche”, atunci când a ales să ecranizeze romanul eponim (Mal di pietre, Éditions Liana Levi), scris de Milena Agus, realizând pelicula Mal de pietrres.

Într-o epocă (anii ‘50) în care dorința de a-și găsi iubirea adevărată e considerată scandaloasă sau chiar semn de nebunie, într-un oraș mic din sudul Franței, Gabrielle nu găsește destul spațiu pentru a-și exprima emoțiile și sentimentele. Când omul se simte nefericit, totul în jurul lui pare fără noimă, searbăd și ieftin. Părinții tinerei, persoane înstărite, socotesc că ar fi potrivit să îi găsească, degrabă, un soț; optează pentru muncitorul José, un ins răbdător și generos, care nu refuză propunerea familiei. Deși este mereu înconjurată de afecțiunea și atenția bărbatului cu care s-a căsătorit, Gabrielle nu acceptă iubirea lui și se simte mereu constrânsă de regulile societății de după al doilea război mondial. Viața lor capătă o nouă turnură în momentul în care, după repetate avorturi spontane, femeia trebuie să urmeze un tratament pentru pietrele de la rinichi. Cu eforturile familiei, soția lui José este internată la un sanatoriu din Alpi. Aici, printre alți pacienți, îl întâlnește pe André Sauvage, un tânăr locotenent revenit de pe frontul din Indochina. În apropierea acestui bărbat, Gabrielle va cunoaște o altă latură a vieții – dragostea pasională.

Mal de Pierres 0

Fără a trăda spiritul romanului, Nicole Garcia încearcă să ilustreze destinul acestei femei pentru a releva forța imaginativă de care femeile dau dovadă, în pofida oricăror piedici. Romanescul poveștii, adânciturile intrigii, numeroasel flashback-uri, personajele ce par decupate din romanele psihologice din secolul al XIX-lea – nimic din toate acestea nu o rețin pe cineastă din a înfrunta modernitatea ultra-tehnologizată, construind o poveste, melodramatică, cu parfum de epocă. Acest film sensibil și emoționant relevă calitățile scriitoricești ale lui Jacques Fieschi și eleganța stilului regizoarei (cei doi se află la a opta lor colaborare). Chiar dacă structura în flashback-uri nu e novatoare, îi permite privitorului să pătrundă mai bine motivația acestei femei, prinsă între sentimentele năvalnice și prejudecățile unei societăți cvasi-arhaice. Percepută, în mica ei comunitate (croită pe stigmatizare), drept „nebună”/„deranjată”, Gabrielle nu renunță la visurile și dorințele sale, chiar iluzorii.

Mal de Pierres 1

Eroina interpretată de Marion Cotillard (Two Days, One Night, Allied) a moștenit – angoasele, melancolia prelungită și interogările fără sfârșit – de la celelalte personaje feminine (interpretate de Nathalie Baye sau Catherine Deneuve) din filmografia lui Nicole Garcia. În Provența anilor 1950, în care mama conduce o exploatație agricolă, fiica trăiește deopotrivă frustrarea și mânia de-a fi sortită unui bărbat ales ca soț de autoritatea maternă. Deși încercase să își exerseze farmecele feminine asupra profesorului căsătoit, care-i împrumuta cărți, fata se expune goală în fața privirilor scandalizate ale unor zilieri spanioli; singurul care-și abate privirea cu mai multă atenție asupra sa este José (Àlex Brendemühl).

Mal de Pierres 5

Aproape vândută lui José, de mama sa, tânăra îi declară de la început că nu îl va iubi: „ Je ne coucherai pas avec vous. Je ne vous aime pas, ne vous aimerai jamais.” Tânărul tace și o contemplă. Apoi, acceptă toate capriciile și exagerările ei. José pare dăltuit în neclintirea sa. Formidabilul personaj care mai mult tace și se adâncește în priviri va demonstra nebănuita forță a iubirii. Orbită de pasiune, Gabrielle nu poate mult timp să îl vadă clar. Prima parte a filmului ține în ceață senzualitatea bărbatului de lângă tănăra focoasă. Întâlnirile dintre cei doi soți, de la sanatoriul elevețian, par formale și reci. Atenția spectatorului este abătută de apariția militarului rănit pe frontul din Indochina fiindcă acest misterios  locotenent reaprinde flacăra în privirile tinerei ce părea doar o somnambulă în propria-i viață. Expresivitatea chipului frumos al lui Marion Cotillard reduce din frenezia intrigii, astfel peripețiile din scriitură par nesemnificative  în raport cu intensitatea trăirilor actriței. Emoțiile pe care le transmite sunt precise și bine direcționate. Senzuală și incandescentă, Marion Cotillard oferă din frumusețea ei acestei eroine purtată doar de-o singură dorință: de a iubi și de-a fi iubită. Nebunește. Îndrăgostită, aparent, de André (Louis Garrel), Gabrielle va reuși să revină acasă, după tratamente, și să dea naștere unui fiu.

Mal de Pierres 3

În partea a doua, situațiile încep să se lămurească, iar viața lui Gabrielle părea să curgă liniștit între  postura de mamă devotată și aspirația (secretă) de a-l revedea pe junele Sauvage. Reglarea planurilor celor două părți ale filmului (în care predomină elipsa) se realizează mai târziu, prin acel twist, un flashback al iubițior, din epilog. Culorile și decorurile provensale (adevărate cartoline) contrastează cu cele înecate în negură din cadrul aplin (sanatoriul) și accentuează, astfel, pasiunea febrilă și aproape viscerală ce stă la baza tuturor acțiunilor acestei eroine. Imaginea semnată de Christophe Beaucarne face posibilă compararea stărilor eroinei; cadrele largi (provincia, marea, muntele, satul) ce adăpostesc tăcerile eroinei lasă loc lirismului  muzicii lui Daniel Pemberton (Steve Jobs). Nu poate trece neobservată contribuția celor doi actori din rolurile secundare: Alex Brendemühl (soțul) și Brigitte Roüan (mama) care-au conturat și mai bine expresivitatea și forța artistică a talentatei Marion Cotillard în această compoziție borderline.

Mal de Pierres 4

Pasiunea are leac? Nicole Garcia a trasat pe ecran un portret, ca un tablou de Van Gogh, în dorința de-a omagia femeile vibrante.

Regia: Nicole Garcia
Scenariul: Jacques  Fieschi, Natalie Cartier,  Nicole Garcia
Imaginea: Christophe Beaucarne
Montajul: Simon Jacquet
Decor: Arnaud De Moleron
Sunetul: Jean-Pierre Duret

Distribuția:
Marion Cotillard – Gabrielle
Louis Garrel – André Sauvage
Alex Brendemühl – José
Brigitte Roüan – Adèle
Victoire du Bois– Jeannine

Durata: 120 min.

Durata: 120 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Forța de-a refuza fericirea îngustă – Mal de pierres/From the Land of the Moon

Scris de pe octombrie 22, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Cannes, Filme de dragoste, Filme franțuzești, Morală, Moravuri

 

Etichete: ,

Romeo și Julieta cu mitraliere – Allied

Ne întrebăm, uneori, noi, cinefilii, ce ingrediente i-ar fi necesare unui film pentru a face să ni-l amintim cât mai des. Răspunsurile se ivesc cu ușurință: un scenariu bine scris, actori talentați, spectacol cât cuprinde, un strop de intrigă – indubitabil amoroasă -, regie elegantă; așa putem spune: „Bingo!” Pentru (cam) toate aceste motive am putea să ne procurăm bilete la cea mai recentă producție semnată de Robert Zemeckis – Allied.

Așadar, vom savura gustul dulce-acrișor al unei melodrame de factură elegantă, urmărind povestea unor spioni în timpul celui de-al doilea Război Mondial. În Casablanca anului 1942, în serviciul de contraspionaj al trupelor aliate, agentul Max Vatan se va întâlni cu Marianne Beauséjour, o franțuzoiacă din Rezistență, aflată într-o misiune de mare risc. Cei doi sunt implicaţi într-o acțiune extrem de periculoasă dincolo de liniile inamice. Apoi, se reîntâlnesc la Londra, unde relaţia lor este pusă la grea încercare din cauza presiunilor războiului. Se naște o frumoasă relație, plină de pasiune, dar pe fondul demoralizant al conflagrației. Tinerii eroi se vor căsători și își vor continua traiul în comun la Londra, având și o fetiță nou-născută. La doar câteva luni distanță, Max este informat de serviciile secrete britanice că Marianne ar putea fi spioană germană; are doar 72 de ore la disoziție pentru a afla adevărul despre cea de care se îndrăgostise și pe care o iubea.

allied-0

Allied își bifurcă povestea în două planuri – cel al misiunii unor agenți angajați să îl lichideze  pe ambasadorul nazist și cel al poveștii melodramatice dintre doi spioni care se îndrăgostesc, deși sunt aflați în tabere adverse. Max Vatan este întrupat de inegalabilul Brad Pitt, antrenat deja în filmul lui Tarantino, Inglourious Basterds, să vâneze naziști periculoși. Alături de un asemenea star de maximă strălucire, nu putea să stea decât o actriță diafană și talentată, în egală măsură, așa cum este delicata Marion Cotillard. Pelicula se bucură de-o imagine senzuală (Operator: Don Burgess) ce pune în valoare costumele ultra-elegante. Astfel de estetică (clasică) nu trădează niciodată cauza cinema-ului. Privitorii din fotolii au șansa de-a admira crepuscule romantice, rochii satinate, mult brun și ambră, priviri scânteind de pasiune, un cuplu ce amintește nostalgicilor de cuplul Humphrey Bogart & Ingrid Bergman și de iconicul film Casablanca (R: Michael Curtiz, 1942).

allied-1

Allied oferă o reconstituire istorică impecabilă din punct de vedere stilistic – costume elegante, planuri de țin spectatorul cu sufletul la gură (scena amoroasă din mașina surprinsă de furtuna de nisip, bombardierul german care se prăbușește într-o grădină londoneză), interpretările nuanțate (Marion/Marianne este tocmai ceea ce pretinde? – Max/Brad Pitt devine monoliticul îndrăgostit care-a cedat farmecului irezistibil al „franțuzoaicei” și face totul pentru a salva ființa iubită). În Marocul, cu imagini desprinse parcă  din „O mie și una de nopți”, apoi în Londra sufocată de bombele nemților și în Franța cu satele ocupate de Bosch, reconstituirea este mereu strălucitoare, concentrându-se îndeosebi asupra acțiunilor cuplului  Brad Pitt-Marion Cotillard, în defavoarea celorlalte personaje (secundare).

allied-2

Franceza aproximativă a canadianului (originar din Ontario) Max Vatan/Brad Pitt alternează cu engleza șăgalnicei Marianne/ Marion Cotillard, iar aventura, ușor desuetă, colonialistă, incită și invită privitorul să pătrundă în miezul poveștii de pe ecran. Zemeckis livrează, astfel, o dramă amoroasă cu lovituri de teatru hitchcockiene bazându-se pe farmecul charismaticului Pitt (adorabil în rostirea limbii lui Molière) și de seducătoarea Cotillard. Căminul celor doi eroi fericiți, doldora de fotografii/chrom și acuarele pictate de Marianne, este fisurat de incertitudine. Dacă trădarea din rețeaua de spionaj și cea sentimentală se dovedesc reale, Vatan/Pitt ar trebui să o lichideze pe femeia duplicitară. Mai puțin violent decât în pelicula lui Quentin Tarantino, Brad Pitt trece cu brio prin acest ciclu spion-iubit-soț-tată-spion, reușind să mențină la cote înalte suspansul.

allied-4

Ca un cineast fin, Robert Zemeckis aduce un omagiu (indirect) cinema-ului de gen și îmbină cu talent Marea Istorie cu mica istorie/poveste, precum în peliculele lui Michael Curtiz (Casablanca) sau Anthony Minghella (The English Patient) și evidențiază efortul unui om afectat de o gravă criză a conștiinței, confruntându-se cu lupta dintre pasiune și datorie.

allied-5

Allied creează impresia unei călătorii în timp între Casablanca și Londra. Această producție de lux readuce, în atenția cinefililor, farmecul divertismentului hollywoodian haut de gamme.

Regizor: Robert Zemeckis
Scenarist: Steven Knight
Operator: Don Burgess
Muzica: Alan Silvestri
Producător: Graham King, Steve Starkey, Robert Zemeckis
Monteur: Mick Audsley, Jeremiah O’Driscoll
Distribuţia:
Brad Pitt (Max Vatan)
Marion Cotillard (Marianne Beausejour)
Lizzy Caplan (Bridget)
Charlotte Hope (Louise)
Raffey Cassidy (Anna Vatan)
Jared Harris (Frank Heslop)
Anton Lesser (Emmanuel Lombard)
August Diehl (Hobar)
Simon McBurney (S.O.E. Official)
Daniel Betts (George Kavanagh)
Marion Bailey (Mrs. Sinclair)
Anton Blake (German Ambassador)
Matthew Goode (Guy Sangster)

Articol publicat în revista Catchy

 
Scrie un comentariu

Scris de pe octombrie 21, 2019 în Blockbuster, Cinema, Film, Iubire

 

Etichete: , , ,

Julia, o legendă

Mădălina DumitracheÎn recenta peliculă – Wonder – luminoasa regină a starurilor joacă alături de Owen Wilson și o întrupează pe mama unui băiețel handicapat. Cu irezistibilul ei farmec natural, Julia prezintă acest nou proiect în care toleranța devine cuvântul-cheie.

Julia Roberts are o stare de spirit excelentă. În picioarele goale, cu taiorul peste o cămașă roșie, în colanți negri, cu ochelari „de tocilară” (lentile exagerat de mari), așezată pe canapea, comentează, cu o voce de majoretă, despre provocarea pe care-a primit-o  din partea copiilor care-au participat la vizionarea recentei sale pelicule, Wonder. În acest film, a întruchipat-o pe Isabel, o mamă exemplară confruntată cu handicapul băiețelului ei.

„Ați fi fost o mamă la fel de bună precum Isabel?” „Credeți că un handicap i-ar putea schimba cuiva caracterul?” Julia privește cu admirație. „Nu-i așa că puștii ăștia sunt nebuni? Chiar pun întrebări adevărate… Nu știu dacă eu eram așa de matură la vârsta lor.”

julia roberts1

Se auzea c-ar fi distantă, inaccesibilă muritorilor de rând, dar, în acea dimineață, ea s-a hotărât  să joace după o altfel de partitură și să uite că este una dintre cele mai puternice actrițe de la Hollywood (și din punct de vedere financiar, deoarece, după cel mai recent clasament Forbes, ar încasa douăsprezece milioane de dolari pe an), desemnată de cinci ori, de revista People, drept cea mai frumoasă femeie din lume și răsplătită, în 2000, cu premiul Oscar pentru rolul din Erin Brockovich. Julia: o legendă.

O fiică a Sudului

„Nu folosesc săpunul.”

În fața dumneavoastră, cel mai larg zâmbet, mare cât întreg canionul din Colorado, gata să-nghită lumea și râde zgomotos de se simte și-n oglinzile apartamentului din hotelul londonez Corinthia Hotel. „Am cincizeci de ani și nu-mi mai amintesc de momentul în care nu eram celebră”, zice ea. Nici urmă de cochetărie, nici vorbă de aroganță în aceste vorbe. Pentru ea, celebritatea înseamnă o secundă de adevăr nud, un fel de redundanță, o evidență – așa cum ai afirma că ea are ochi căprui ca aluna și un compas în loc de picioare.

„Notorietatea nu-i deranjează pe cei care o doresc. Pe mine, ea m-a eliberat. M-am eliberat de toate obligațiile.” De unde reiese și fantezia anumitor ținute ale sale: blugi găuriți, tricouri minuscule, rochii de seară asortate cu flori. „Să nu uităm că sunt o fiică a Sudului. M-am născut în Georgia, acolo un se derula și acțiunea din celebrul Gone with the Wind, nu prea departe de Nashville, capitala muzicii country. De fapt, sunt foarte legată de rădăcinile mele. Nu folosesc săpunul ca să nu poluez apa din pânza freatică, beau lapte de soia, pe care îl achiziționez de la o băcănie coreeană din Malibu și îmi place foarte mult să tricotez.” Gloria a atins-o de la o vârstă așa de fragedă, încât a ajuns – în final – vaccinată împotriva isteriei generale și contra tentațiilor vanității.

Iată că, totuși, Julia Roberts știe să fie sublima „ambasadoare” a parfumului Lancôme, La vie est belle, într-o rochie-furou, cu strasuri, dar și starul luminos care sparge codurile și merge în picioarele goale pe treptele de la Cannes, în 2016, în timpul prezentării filmului realizat de Jodie Foster, Money Monster. O regină cool care știe să-și împartă, în ritm propriu, viața alături de soțul ei, Daniel Moder (operator-șef, pe care l-a întâlnit la turnarea filmului Mexican), și cei trei copii ai lor. „Nu mai mult de un film pe an. Am o familie și-o grădină de legume”, zice ea.

„Îmi plac luptătorii”

„Aleg, de obicei, filmele sau personajele ce denotă voință, rolurile feminine în care eroinele biruiesc toate dificultățile datorită tenacității. Poate unii vor zâmbi, dar cred că Pretty Woman e, în felul său, un film despre susținere. Demonstrează că și o prostituată care face trotuarul pe Hollywood Boulevard se poate salva grație inteligenței și farmecului personal. E chiar un film care demontează determinismul social. Pe de altă parte, Notting Hill, invers, desființează mitul hollywoodian povestind despre modul în care un star adulat se transformă și-și găsește fericirea alături de un tânăr librar fără un sfanț. Evident, nu fac acum referire la rolurile mele din Erin Brockovich, unde întruchipez o femeie care-a îngenuncheat o poluantă multinațională, nici despre cel din Money Monster. Îmi plac luptătorii, persoanele care-i apără pe cei oprimați și le insuflă speranță. În Wonder, filmul realizat de Stephen Chbosky, interpretez rolul lui Isabel, care trebuie să facă față unei situații dificile – fiul ei se născuse cu o malformație a feței. Isabel este o femeie modernă, sagace, realistă, o persoană adevărată care știe să lupte. Mi-ar plăcea să mă asemăn cu acest personaj.”

„Niciodată lumea n-a fost atât de violentă”

„Am fost uimită de primirea atât de rezervată a acestui nou film. Acesta e un film despre bunăvoință, aceea a unei mame pentru fiul ei, a unui soț pentru familia sa. Profesorii adresau elevilor lor mesaje despre toleranță. Când Isabel și-a dus prima oară băiețelul la școală, i-a șoptit, terorizată, soțului său: „Să sperăm că nu vor fi răi cu el.” Astăzi, ar trebui să nu ne mai temem de așa ceva. Și, cu toate astea, niciodată lumea n-a fost atât de violentă.”

„M-am calmat, m-am măritat”

„Sunt născută într-o familie modestă din Smyrna, la nord-vest de Atlanta, în Georgia. De mică, am muncit mult. Îmi ador profesia. Am reușit să fac cincizeci de filme în cincizeci de ani! Cariera mea e divizată în două părți. Există un „înainte” de un „după” Erin Brockovich. Înainte, eram o actriță de comedii romantice, Pretty Woman, My Best Friend’s Wedding, Notting Hill. După, m-am mai calmat, m-am căsătorit, am făcut copiii și m-am hotărât să fiu mai selectivă în alegerea rolurilor. Am învățat să aștept filmul potrivit la momentul potrivit, desigur, cu realizatorul potrivit. Îmi place foarte mult să turnez alături de prietenii mei Steven Soderbergh, George Clooney sau Owen Wilson, care-l interpretează pe soțul meu din Wonder.”

"Money Monster" Photocall - The 69th Annual Cannes Film Festival

împreună cu George Clooney (2016)

„Profesia mea trebuie să fie în acord cu viața mea personală”

„Am trei copii, sunt căsătorită de mai bine de cincisprezece ani. Toate acestea se construiesc. Nu pot să aleg între familie și profesie, încerc să le fac bine pe amândouă. Din când în când, mai trebuie să și arbitrez. Nu pot să înșir un film unul după celălalt. Nu sunt chiar așa de rezistentă. Țin neapărat ca activitatea mea profesională să fie în acord cu viața mea personală și nu invers.”

press room at the 73rd Annual Academy Awards

Los Angeles, le 25 martie 2001

La Hollywood e o perioadă așa de grea”

„Nu-mi pot încă imagina cum unii bărbați puternici pot abuza de vulnerabilitatea tinerelor actrițe. Ceea ce mă scoate din sărite e să constat că întrebarea cea mai des adresată femeilor e: „Ai fost hărțuită?” sau „Cum ai putut îndura astfel de umilință?” Dar de ce nu-i întreabă pe bărbați: „De ce v-ați purtat așa?” sau „Le-ați cerut iertare femeilor?” Eu chiar eram rezervată pentru că am avut șansa de a fi repede recunoscută/apreciată în acest mediu, am câștigat mereu bine și am fost plătită chiar mai bine decât unii bărbați. Această situație m-a ținut departe de astfel de presiuni. Ceea ce trăim noi astăzi mă duce cu gândul la o altă perioadă sumbră, cea a Mccarthy-ismului. Da, la Hollywood e o perioadă așa de grea.”

Traducere și adaptare după articolul realizat de Isabelle Girard | (Madame – 22 dec. 2017)

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Julia, o legendă

Scris de pe octombrie 20, 2019 în Înţelepciune, Cinema, Feminin, Portrete/Interviuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

Cercul pasionaţilor de arte liberale – Liberal Arts

Cunoscut graţie sitcomului de succes, How I Met Your Mother, premiat cu un Emmy, cineastul Josh Radnor a făcut o cotitură, aducând un film de nişă. Liberal Arts narează despre viaţa dintr-un campus universitar. Pelicula tratează lumea intelectualilor americani, din anii 2000, realizatorul mergând în Ohio, să filmeze chiar în Universitatea în care el şi-a realizat studiile, Kenyon College din Gambier. Acest film indie a fost selecţionat la Sundance 2012.

Uşor de recunoscut după rolul Ted Mosby din serialul produs de CBS, actorul Josh Radnor interpretează de această dată un tânăr universitar care se confruntă cu o criză de identitate cauzată şi de trecerea pragului celor 35 de ani. Locuieşte în New York, tocmai s-a despărţit de iubita sa şi trebuie să-i viziteze un fost profesor, aflat în pragul pensionării. Personajul, Jesse, a fost un student serios, care şi-a petrecut anii frumoşi ai tinereţii în universitate / Alma Mater. La sfârşitul anilor de studiu, a obţinut un post într-un birou de admitere a tinerilor în facultate.

liberal-arts

Eroul trebuie să ia parte la dineul oferit de fostul său profesor, Richard Jenkins, de aceea trebuie să revină la vechea sa universitate. Aici, o întâlneşte pe Zibby (Elizabeth Olsen), o tânără de nouăsprezece ani, plină de pasiuni. Fata este îndrăgostită nebuneşte de muzica clasică, de mersul pe jos, este fascinată de teatru şi de improvizaţie şi…lista poate continua. Regizorul-scenarist-interpret aruncă o provocare spectatorilor douămiişti, arătând că un profesor mai poate, totuşi, avea dileme etice. Astfel, lui Jesse i se pare imposibil să se implice într-o relaţie cu tânara de nouăsprezece ani, având în vedere resorturile morale. În această încercare de a zugrăvi lupta dintre pasiune şi moralitate, cineastul ne dezvăluie, mai mult sau mai puţin plictisitor, meditaţiile (personajelor implicate) despre complexitatea naturii umane. Unii oameni se maturizează, iar alţii întârzie acest proces sau alţi oameni pot deveni cinici şi amari când dau nas în nas cu bătrâneţea. Din fericire, există şi personaje care descoperă, la timp, noi sensuri ale existenţei.

Campusul universitar american are un aer fermecător, părând un imens univers protector, o adevărată Alma Mater (“mamă hrănitoare” în limba latină). Filmul are în vedere educaţia peripatetică (eroii discută plimbându-se), iar acel colţişor din America se vrea asemănător centrelor universitare europene. Personajul Jesse are chiar aerul lui Owen Wilson din Midnight in Paris. Realizatorul fimului ne oferă o juxtapunere a Manhattan-ului cu peisajele idilice ale acestui campus din mediul rural. Profesorul Peter Hoberg (Richard Jenkins) este un idealist care i-a împărtăşit lui Jesse cam tot ce acesta ştie, mai puţin deziluziile. Actorul Richard Jenkins (Killing Them Softly) combină amărăciunea cu amabilitatea, transformându-le în ”mărci” personale. Filmul are, aici, o uşoară tuşă din celebra peliculă, Dead Poets Society.

Graţie acestui dascăl, Jesse o întâlneşte pe Zibby. Ea îi captează atenţia prin acel ”joie de vivre”, fiind deopotrivă sensibilă, inteligentă dar şi rece. Personajul interpretat de Elizabeth Olsen este bine articulat. Actriţa este magnetică pe ecran şi nu aduce nimic din ceea ce ne-am obişnuit să numim “Manic Pixie Dream Girls“. Vraja dintre cei doi se leagă printr-un obiect magic, un CD cu muzică clasică, astfel pelicula devine foarte Woody Allen-iană livrându-ne un Jesse care pluteşte plin de fericire prin Manhattan, universul lui fiind modificat de Mozart şi Massenet.

Din păcate, între cei doi există o diferenţă majoră de ani. Farmecul comediei este amplificat şi în scena în care Jesse calculează rapid şi realizează că la vremea când el va împlini 87 de ani, Zibby va avea (doar) 71. Realitatea îl îndepărtează de pasiune. Discrepanţa este mai evidentă în privinţa referinţelor literare. El este cuprins de groază când descoperă că o fiinţă aşa de fină ca Zibby citea cărţi despre vampiri. Este intrigat de succesul neobişnuit de mare al popularei serii pentru adolescenţi, Twilight, şi ar putea face un şoc anafilactic aflând că aceste volume se vând foarte bine pe Amazon Kindle. După acel moment în care Jesse realizează diferenţa de netrecut, filmul virează către un registru mai delicat, de comedie morală, tânărul profesor se arată foarte scrupulos, dar şi galant, evitând astfel categoria “dobitoc confuz”.

Totuşi, fanteziile erotice nu sunt pe deplin eludate în acest film indie. După criza morală, Jesse se întâlneşte cu experimentata Judith Fairfield, profesoara care i-a insuflat, în vremea studenţiei, dragostea pentru poeţii romantici. La momentul întâlnirii, ea are un vădit aer castrator şi-şi prezintă dezamăgirile asortate cu alcool şi tutun. Farmecul infailibil al lui Allison Janney face mai uşor digerabilă caricatura personajului – universitarul care şi-a pierdut tinereţea studiind literatura romantică.

Pe fondul acestor poveşti, Josh Radnor introduce şi o serie de personaje, care sunt destul de uşor de identificat, având în vedere zona în care se derulează acţiunea – un campus universitar. Apar şi eroi precum cel interpretat de Zac Efron, chiulangiul sau studentul-şaman. Nat (Zac Efron) „poartă pălăria invers”(căciula în miez de vară), semnalând astfel că el este deosebit de ceilalţi şi rosteşte aforisme ca şi cum ar fi Thoreau al acelui campus. De asemenea, apare şi un personaj mai puţin fericit, Dean (John Magaro), care se simte adesea ”neferict într-un mod agresiv”, aparent, pentru că ar fi citit prea mult David Foster Wallace.

S-ar putea interpreta greşit dacă nostalgiile şi meditaţiile multora dintre personaje ar fi interpretate ca o pantă ”anti-literatură”; în fond, toţi oamenii sensibili traversează şi melancolii. Pelicula Liberal Arts este doar o comedie iubitoare de carte, ornată cu gesturi manierate. Sunt de apreciat pledoariile pentru mersul pe jos, servietele în care încap operele lui Shakespeare şi ale lui Keats sau un joc de şah portabil. Filmul ne invită să redescoperim cuvintele de dragoste, farmecul scrisului de mână şi al corespondenţei, vraja muzicii clasice. Epigraful filmului este din Ecleziast: “Cel ce cunoaşte mai mult suferă mai mult”.

Toate acestea sunt argumente pentru un elitism academic ce-ar trebui cultivat. Filmul seamănă cu ceea ce spunea Zibby despre saga Twilight – “Nu e Tolstoi, dar nu este nici televiziune şi mă poate face fericită.” – este un film emoţionant, care nu te poate lăsa rece.

Regizor: Josh Radnor; Scenarist: Josh Radnor; Compozitor: Ben Toth: Operator: Seamus Tierney; Producător: Brice Dal Farra, Claude Dal Farra; Monteur: Michael R. Miller.

Distribuţia: Zac Efron (Nat), Elizabeth Olsen (Zibby), Josh Radnor (Jesse), Allison Janney (Profesoara Judith Fairfield), Elizabeth Reaser (Ana), Richard Jenkins (Profesorul Peter Hoberg), Kate Burton (Susan), Michael Weston (Miles).

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , ,

Cu dragoste, pentru toate femeile „rele” și pentru bărbații care le înțeleg, Angelina

 Angelina Jolie strălucește din nou pe coperta ediției americane a revistei Elle. Populara actriță, care se pregătește pentru lansarea unui nou blockbuster (Maleficent: Mistress of Evil) e șic și strălucitoare (stilist: Elizabeth Stewart) într-o serie de fotografii realizate de fotograful Alexi Lubomirski.
Pornind de la rolul interpretat de celebra actriță, Maleficent, în care a fost nevoie de apariţia unui curent postmodern care să acorde o şansă personajelor negative din cultura pop, jurnaliștii americani o „descos” pe Jolie, căutând să dezvăluie „întăriturile” acestei femei celebre. Recent realizată, pelicula Maleficent 2/ Suverana Răului propune o abordare modernă, ce închide ochii în faţa conservatorismului şi-i dă amploare personajului hulit. Iată cum explică Angelina Jolie necesitatea existenței acelor „fete rele” într-un material ce va apărea în ediția din septembrie 2019 a revistei Elle.

«Care este de fapt puterea unei femei libere (trup și spirit) și de ce a fost percepută drept periculoasă atâta timp? În trecut, chiar în Vechiul Testament, exista o frază care a fost tradusă literal: „Nu lăsa o vrăjitoare să trăiască”. Așa se explică de ce mii de persoane au fost persecutate și ucise pentru presupuse acte de vrăjitorie/ magie, numai dacă amintim procesele din epocile timpurii din Europa, apoi din Lumea Nouă/ America. Majoritatea acestora era formată de femei.

Ca și în cazul teoriei conspirației, orice lucru pe care nu îl poți explica (fie și o simplă îmbolnăvire a unui copil) ar putea fi pus pe seama activității unei presupuse femei malefice. În astfel de cazuri, ele erau văduvele, acele femei aflate în zonele marginale ale societății sau chiar tinere seducătoare, calitățile lor fizice fiind atribuite practicilor ce țin de magie.

Femeile ar putea fi acuzate de vrăjitorie doar pentru că au avut o viață sexuală liberă, pentru că și-au exprimat opiniile despre politică, religie sau pentru că pur și simplu s-au îmbrăcat diferit. Cu siguranță, dacă aș fi trăit în acele vremuri, aș fi fost pusă să ard pe rug doar pentru că am ales să fiu eu însămi.

Acuzația de vrăjitorie a fost folosită pentru deținerea unui anumit control și pentru punerea sub tăcere a femeilor în aproape toate societățile și în fiecare secol. Ioana dArc a fost mistuită de foc în Franța secolului al XV-lea pentru idolatrie și erezie, inclusiv pentru faptul că a purtat straie bărbătești. Inițial, acuzaţiile la adresa ei pomeneau despre anumite practici (dansa la miezul nopții în jurul unui copac) ce erau descrise ca fiind vrăjitorești.

Este atât de ridicol, încât pare aproape amuzant să consideri că o femeie care dansează sau cântă în public este privită ca fiind indecentă în multe țări chiar și astăzi. Iată cum, șase secole mai târziu, fetele din Iran care postează videoclipuri sau dansează sunt categorisite ca având un comportament inacceptabil și se consideră că încalcă în mod vădit dogma religioasă.

Încă din vremuri imemoriale, femeile care se răzvrăteau chiar și în mod involuntar împotriva a tot ceea ce reprezenta normă, erau etichetate imediat ca fiind „ciudate”, „nelegiuite”, „periculoase”. Ce surprinde este maniera în care acest tip de prejudecăți a persistat de-a lungul secolelor și încă mai „colorează” lumea în care trăim. Este uimitor cât de des femeile care candidează pentru funcții politice în țările democratice sunt descrise drept „vrăjitoare”. Dacă se reunesc astăzi mai multe femei puternice, imediat se va spune că se adună pentru a semna un pact cu diavolul. În multe țări, femeile care susțin drepturile omului sunt încă etichetate„deviate”, „mame rele”, „dificile” sau „libertine”.

În munca mea, deseori călătoresc în țări unde știu că, dacă aș fi cetățean acolo, opiniile și acțiunile mele ca femeie m-ar putea expedia în închisoare sau m-ar expune pericolului fizic. Apărătoarele drepturilor omului din întreaga lume sunt încarcerate pentru părerile lor politice sau pentru apărarea lor sau a celorlalți, dovedind un curaj greu de imaginat. Adesea, în numele religiei, tradiției sau culturii condamnă progresele lumii moderne, iar independența și energia creatoare a femeilor sunt încă deseori văzute ca o forță periculoasă care trebuie controlată. Să luăm în considerare aproximativ 200 de milioane de femei și fete în viață astăzi, care au suferit mutilări genitale. Sau cele aproximativ 650 de milioane de femei și fete din întreaga lume care au fost silite să se căsătorească înainte de a împlini 18 ani.

«Adesea, le spun fiicelor mele că lucrul cel mai important pe care îl pot face pentru ele însele este să își dezvolte inteligența. Nu există nimic mai atrăgător – sau încântător – decât o femeie independentă, stăpână pe propriile opinii».

Mii de femei și fete sunt ucise de membrii familiei în așa-numitele „crime de onoare” anuale, drept pedeapsă pentru exercitarea propriei voințe. În această vară, când mii de femei sudaneze au ieșit pe străzile din Khartoum cerând alegeri libere în țara lor, s-a ordonat lovirea fetelor și s-au înregistrat numeroase violuri, în mare parte făcute de forțele de securitate.

Nimic din toate acestea nu e menit să respingă sau să redea pentru o clipă abuzurile teribile făcute și împotriva bărbaților și a băieților – inclusiv acuzațiile moderne de „vrăjitorie”. Dar, uitându-ne în întreaga lume, trebuie să ne întrebăm: de ce se cheltuie atât de multă energie pentru a menține femeile într-o poziție secundară?

Analizate în această lumină, „fetele rele” sunt doar femei obosite de nedreptate și de abuzuri. Ele sunt femeile care refuză să respecte regulile și codurile în care nu cred și pe care nu le consideră cele mai bune pentru ele însele sau pentru familiile lor. Sunt acele femei care nu vor renunța la vocea și drepturile lor, chiar cu preţul vieții. Dacă există atâta răutatea, atunci lumea are nevoie de „femeile rele”.

Este de asemenea adevărat că femeile nu se trezesc în fiecare dimineață dorind să se lupte. Vrem să fim capabile de blândețe, pline de grație și de iubire – nu toată lumea se naște pentru a lupta. Și chiar nu avem puteri magice. Ceea ce avem noi este capacitatea de a ne susține reciproc și de a lucra cu bărbații valoroși, care apreciază și respectă femeile, considerându-le ca fiind egalele lor.

Îmi amintesc de un tată, pe care l-am cunoscut prima dată când am fost într-o tabără de refugiați afgani, din Pakistan, în timpul guvernării talibanilor. Fusese așa de rău bătut, încât i se îngălbeniseră ochii din pricina leziunilor la nivelul ficatului, doar pentru că și-a trimis fiicele la școală. Îmi amintesc apoi de soția unui sirian, care paralizase după ce a fost împușcată în coloana vertebrală de un lunetist. Acesta era protejată de soțul iubitor și devotat, trăind într-o tabără de refugiați, fără nicio șansă de a pleca altundeva. Nu pot să nu fiu mândră de fiii mei pentru că își respectă surorile, se respectă între ei și vor deveni bărbați adevărați. Descoperirea propriei meniri în viață trebuie să ne facă să lucrăm cu noi înșine. Și tot femeile pot ajuta, grație instinctelor lor, la adaptarea pentru noile nevoi ale societății.

Poate fi greu să ne găsim timpul necesar ca să ne întrebăm cine vrem să fim cu adevărat – nu ceea ce noi credem că ceilalți vor aproba sau vor accepta, ci cine suntem cu adevărat. Când te asculți pe tine, poți alege să faci pasul înainte și să înveți și să te schimbi. Îmi amintesc când eu am făcut acest pas: când aveam 20 de ani, întâlnind refugiați în Sierra Leone, când se încheia un brutal război civil. Am înțeles pentru prima dată nivelul de violență care există în lume și ce însemna realitatea vieții pentru milioanele de persoane afectate de conflict și prigoană. Cred că așa am descoperit sensul muncii și scopul vieții mele.

De multe ori, le spun fiicelor mele că cel mai important lucru pe care îl pot face este să-și dezvolte mintea/spiritul. Vă puteți pune mereu o rochie drăguță, dar nu contează ce purtați la exterior dacă mintea nu este puternică. Nu este nimic mai atrăgător – aș putea spune chiar fermecător – decât o femeie independentă, cu cu o voință puternică și cu păreri proprii.

Cu dragoste, pentru toate femeile „rele” și pentru bărbații care le înțeleg, Angelina».

Traducere și adaptare după articolul din revista ELLE

Articol publicat ]n revista Catchy

 
Comentarii închise la Cu dragoste, pentru toate femeile „rele” și pentru bărbații care le înțeleg, Angelina

Scris de pe octombrie 19, 2019 în Înţelepciune, Cinema, Feminin, Film

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Tandră şi terifiantă – Maleficent

A fost nevoie de apariţia unui curent postmodern care să acorde o şansă personajelor negative din cultura pop; după incitanta relectură a partiturii Maşterei (The Queen) din Mirror Mirror, realizată de Julia Roberts, a venit şi rândul Angelinei Jolie să o întrupeze pe ursitoarea din cunoscutul basm Frumoasa din pădurea adormită. Sub egida prestigioasei case de producţie, Disney, Maleficent (2014) propune o lectură modernă, ce închide ochii în faţa conservatorismului şi-i dă amploare personajului hulit.

Impresionanta magie, ce se degajă din poveştile fraţilor Grimm, Charles Perrault sau Hans Christian Andersen, s-a transformat în canon, graţie tiparului. Odată cu evoluţia tehnologiei, s-a primenit şi o parte din ceea ce părea imuabil în cultură. Scenarişti, regizori şi producători, alături de echipe largi, au reciclat vechile basme, oferind noi “soluţii” publicului amator de feerii în 3D.

Linda Woolverton  vine cu propria versiune şi cu o viziune originală despre ursitoarea din celebrul basm. Astfel, o prezintă spectatorilor pe Maleficent, tânăra gardiană a ţinutului zânelor, ducând un trai fericit, lipsit de griji, în vecinătatea regatului locuit de oameni. Totuşi, tihna ei este tulburată de actul de trădare al unui om (cel căruia îi oferise inima sa). Tânărul Stefan îi va fura aripile şi, odată cu ele, o parte din putere. Vanitatea şi dorinţa perfidă de mărire a unui om vor şubrezi sentimentele lui Maleficent. Rănită, zâna cu corniţe va deveni o creatură vindicativă. Bunele ei sentimente se preschimbă într-un blestem pe care îl va arunca asupra descendentei (Aurora –Elle Fanning) lui Stefan, devenit rege prin furtul de aripi. Fiica regelui va cădea într-un somn prelung la împlinirea vârstei de şaisprezece ani.

Prinţesa Aurora trăieşte ocrotită de trei ursitoare, dar şi de o persoană care i-a ghidat mereu paşii, din umbră. Maleficent a înţeles că destinul micuţei ar putea să schimbe definitiv chiar soarta regatului ei. Pacea depindea doar de un singur “amănunt”. Pe măsură ce creşte, Aurora este prinsă între dragostea pentru pădurea în care a copilărit (ascunsă din ordinul tatălui ei) şi regatul oamenilor în care trebuie să-şi urmeze destinul. Maleficent înţelege că Aurora este cea care deţine cheia concilierii dintre lumea magică a pădurii şi cea a oamenilor. Puternic ataşată de fetiţă (împotriva voinţei sale), Maleficent este silită să ia decizii radicale, care vor transforma cele două lumi pentru totdeauna. Supusă unei permanete pendulări între duioşie şi duritate, ursitoarea se luptă pe două planuri, cu sine şi cu rivalul ei. Acest personaj, destul de ambiguu – plin de nuanţe şi de subtilităţi – a fost încredinţat celebrei Angelina Jolie, ea însăşi o persoană controversată.

În vreme ce afişul o prezintă pe Angelina-Maleficent într-un contrast de calitate, albul chipului este contrabalansat de negrul corniţelor de elf malefic, filmul nu adoptă această estetică tranşantă. Actriţa îşi interpretează rolul imprimându-i o multitidine de nuanţe: îndoială, temere, furie şi…multă forţă. Deşi este (aproape) înspăimântătoare din pricina costumului complicat, Angelina Jolie nu va caricaturiza personajul şi nu va cădea pradă exceselor, precum a făcut Charlize Theron în rolul Maşterei- Ravenna din Snow White and the Huntsman.

Partea nevăzută a icebergului o reprezintă costumele, având în vedere concepţia artistică a filmului, admirabil condusă de Robert Stromberg. Reuşitele grafice ale echipei de tehnicieni  s-au tradus prin acea lume feerică a zânelor(destul de “avatarescă”, deşi a mai scăpat şi câte-o “notă falsă” în multitudinea efectelor speciale, mai ales din zona (epică) de luptă. Creaturile înaripate, monştrii din pădure, transfigurarea oamenilor în animale ţin publicul cu respiraţia tăiată mai bine de două ore, într-un spectacol vizual plin de dinamism.

Distribuţia  a fost bine aleasă, iar Angelina Jolie îşi etalează atât calităţile de actriţă, cât şi tandreţea de mamă (pentru câteva minute, pe ecran, apare chiar fiica ei, micuţa Vivienne Pitt-Jolie, într-o scenă de mare sensibiltate). Dualitatea misterioasă şi senzualitatea actriţei sunt de admirat în partitura malefic-duioasă, iar Aurora devine, la rândul ei, o dulce-durere pentru Maleficent.

Întorsătura din scenariu face ca publicul feminin să tresalte de bucurie când cele două eroine – Maleficent şi Aurora – ies triumfătoare dimpreună, fără sprijinul vreunui personaj masculin. Desigur, există şi ajutoare de nădejde din zona bărbătească (precum Diaval – Sam Riley), dar sunt menţinute într-o zonă marginală (regele Stefan e chiar caricatural portretizat). În final, Maleficent şi Aurore vor păstra linia iniţiată de prinţesele “emancipate” – Rapunzel (Tangled, 2010), Elsa şi Anna (Frozen, 2013).

Destinat unui public familial, Maleficent seduce şirelevă caracterul nuanţat al unei eroine, apropiind-o de omenesc, prin tărie şi slăbiciune deopotrivă. Producţia studiourilor Disney rămâne un blockbuster, ce-şi asumă multe libertăţi de interpretare spre îndreptarea răului clasicizat.

Maleficent

Regizor: Robert Stromberg
Scenarist: Paul Dini, Linda Woolverton
Compozitor: James Newton Howard
Operator: Dean Semler
Producător: Don Hahn, Joe Roth
Monteur: Richard Pearson

Distribuţia:
Angelina Jolie (Maleficent)
Elle Fanning (Prinţesa Aurora)
Peter Capaldi (Regele Kinloch)
Sharlto Copley (Stefan)
Juno Temple (Thistletwit)
Lesley Manville (Flittle)
Imelda Staunton (Knotgrass)
Sam Riley (Diaval)
Brenton Thwaites (Prince Phillip)
Kenneth Cranham (King Henry)
Hannah New (Princess Leila)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web