RSS

Viața unui tânăr la… cântar – All the Money in the World

Sonoritățile de bling-bling ale acestui titlu – All the Money in the Worldrimează perfect cu cinemaul fastuos al lui Ridley Scott (Gladiator, American Gangster, Man on Fire, Enemy of the State, Alien, Blade Runner). În Roma anului 1973, multimiliardarul J. Paul Getty refuză să plătească cele 17 milioane de dolari cerute de niște kidnapperi  pentru eliberarea nepotului său. Din acest sordid fapt divers, mai mult preocupat de puritatea artei decât de conflictul moral, Ridley Scott realizează o peliculă rece și distantă; fără Kevin Spacey (acuzat, recent, de agresiuni sexuale) și înlocuit de Christopher Plummer (optzeci și opt de ani). Filmul, inspirit din fapte reale, îi aduce, alături de seniorul Plummer, pe mai tinerii Michelle Williams și Mark Wahlberg, sub îndrumarea veteranului Ridley Scott.

Răpirea adolescentului John Paul Getty al III-lea (Charlie Plummer) are un efect devastator asupra mamei sale, Abigail/Gail (Michelle Williams), care a divorțat de Getty Jr. și, practic, e lipsită de resurse financiare. Pentru a-și recupera fiul, Gail are la dispoziție o singură soluție: să-l convingă pe fostul ei socru, multimiliardarul J. Paul Getty (Christopher Plummer) să achite suma cerută pentru răscumpărare. În vreme ce viața fiului său e pusă în pericol, iar răpitorii devin mai violenți, Gail se aliază (în mod surprinzător) cu Fletcher Chase (Mark Wahlberg), omul de încredere al bătrânului Getty, indicat de acesta să o ajute.

All the Money in the World 5

Odată cu această reconstituire a unor fapte, consumate în 1973, Ridley Scott pare să fi găsit argumentul potrivit pentru a ilustra viziunea sa pesimistă asupra umanității. Nu vom ști sigur dacă J. Paul Getty a fost neapărat un nemernic, fiindcă Ridley Scott nu pare să îl judece pe acest „self-made-man. Găsește interesant faptul că acest magnat al petrolului a fost un pasionat colecționar de artă. Acesta a scos din rezerve sume imense de dolari pentru a cumpăra o piesă celebră (Vermeer), dar a ezitat să-și scoată familia din încurcături, justificând (cumva) că „există o anumită frumusețe a lucrurilor frumoase, pe care nu o poți regăsi la oameni.” Acest radicalizat „estet” nu e tocmai un personaj comod în thriller, dar îi conferă filmului rezonanța unei profesiuni de credință cvasi-testamentare; cu toate imperfecțiunile ei, viața nu are niciun farmec în fața Creației.

All the Money in the World 1

Pe măsură ce egoismul exacerbat se relevă în mod delirant, scopul mamei tânărului sechestrat este de a-l convinge să-și deschidă baierele sacului de bani și pentru familie. Din aceste rațiuni, pelicula devine un soi de vodevil sângeros despre avariție. Bătrânul pare devorat de pulsiunile demonice ale unui capitalist împătimit de artă. Pentru Getty (mereu fantasticul Christopher Plummer), chintesența vieții se rezumă la o parte din eșecul la scară mondială, omenescul și materialismul se amestecă și rezultă cinismul (J. Paul Getty:„When a man gets wealthy, he has to deal with the problems of freedom. All the choices he could possibly want. An abyss opens up. Well, I watched that abyss. I watched it ruin men, marriages, but most of all, it ruins the children”).

All the Money in the World 2

Getty rămâne tipul de om singuratic a cărui omnipotență îl separă de toți ceilalți din proximitatea sa, un clasic antierou. Totuși, scenariul semnat de David Scarpa (după Painfully Rich: The Outrageous Fortunes and Misfortunes of the Heirs of J. Paul Getty de John Pearson) introduce și un supererou, Mark Wahlberg, fost agent CIA, misteriosul șef al securității bătrânului Getty, care ajunge aliatul lui Gail în cursa contracronometru pentru salvarea fiului răpit. Apariția lui Michelle Williams se înscrie pe linia discreției: nu e nici prea provocatoare, nici prea curajoasă, regia îi sugerează o prezență gracilă, aproape fantomatică. Actrița îi conferă eroinei sale o largă gamă de nuanțe – își reprimă cu greu furia contra odiosului patriarh, refuză să cedeze în fața disperării când jurnaliștii o tracasează. În fond, Gail Harris/ Michelle Williams, mama unui adolescent de șaisprezece ani, se izbește de zidul inflexibil al avariției bătrânului său socru, care nu catadicsește să ia în serios salvarea vieții propriului nepot.

All the Money in the World 3

Prima parte a lungmetrajului ne introduce într-o lungă și laborioasă serie  de flashbackuri într-o aleatorie cronologie cu scopul de a oferi spectatorilor o imagine destructurată, dar cu ambiții de exhaustivitate. Nebulosul prolog are meritul de a prezenta două puncte forte ale peliculei: imaginea și reconstituirea istorică (atât cât i-a permis regia artistică). Ridley Scott orchestrează un adevărat „război al nervilor” debordând de umor negru, pentru a pune mai bine în valoare discursul despre puterea banilor și prețul… vieții. În intenția sa, de-a oferi o re-constituire, cineastul a livrat o încărcătură/poveste corozivă împotriva cupidității, dar a evitat caricaturalul. Cheia de boltă din această satiră a fost Gail Harris, personajul interpretat de Michelle Williams. De asemenea, o adevărată surpriză a reprezentat-o răpitorul calabrez, interpretat de Romain Duris, care-a alimentat din plin tensiunea celorlalți eroi de pe ecran. Tânărul Charlie Plummer (n.n.- nicio legătură cu Christopher Plummer) este, de asemenea, credibil în postura moștenitorului torturat de răpitorii săi. Cu toate acestea, în filmul lui Scott, se resimte contraponderea omenească, fiindcă virtuozitatea machiavelică pune în umbră ființele și le transformă doar în niște prezențe reci sau detașate.

Charlie Plummer;Romain Duris

Ca o adevărată cursă pe viață şi pe moarte, cu plusuri și minusuri, lecția lui Ridley Scott – All  the Money in the World demonstrează că în viață contează fiecare alegere, iar când lupta se dă între iubire și bani, există o singură opțiune cu adevărat valoroasă.

Regia: Ridley Scott

Scenariul: David Scarpa (după Painfully Rich: The Outrageous Fortunes and Misfortunes of the Heirs of J. Paul Getty de John Pearson)

Imaginea: Dariusz Wolski

 

Montajul: Claire Simpson

Muzica: Daniel Pemberton

Producători: Chris Clark, Quentin Curtis, Dan Friedkin, Mark Huffam, Ridley Scott, Bradley Thomas, Kevin J. Walsh

Distribuția:

Michelle Williams –  Gail Harris, mama lui Getty al- III-lea

Christopher Plummer –  J. Paul Getty, bunicul lui  Getty al III-lea

Mark Wahlberg –  Fletcher Chase

Charlie Plummer –  John Paul Getty III, nepotul lui  John Paul

Charlie Shotwell –  copilul John Paul Getty al- III-lea

Romain Duris  –  Cinquanta, răpitor al lui John Paul Getty al- III-lea

Ghassan Massoud – un șeic arab

Andrew Buchan –  John Paul Getty Jr., fiul lui Getty

Durata: 132 min
Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Viața unui tânăr la… cântar – All the Money in the World

Scris de pe ianuarie 22, 2022 în Cinema, Film, Filme de Oscar, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , ,

Sclipirile diamantelor – Breakfast at Tiffany’s

E aproape imposibil ca un cinefil să nu fi auzit vreodată refrenul «Moon River/ Wider than a mile/ I’m crossing you in style/ Someday… » De la Frank Sinatra la REM, mai toți muzicienii au intonat melodia lui Henry Mancini, compusă în mod special pentru filmul realizat de amicul său, Blake Edwards. Așadar, memoria ne-o în fățișează, în acest context, pe delicata Audrey Hepburn, murmurând suav și atingând, cu lungile-i degete, coardele chitarei. Când un  realizator de success (comediile bine „prizate” de public: Pink Panther & The Party) întâlnește o actriță, a cărei eleganță naturală va fermeca generații întregi, nu poate rezulta decât o capodoperă, la fel de dulce precum o cupă de șampanie și la fel de amăruie precum o zi în care ploaia nu mai încetează.

Breakfast at Tiffany’s continuă să seducă spectatori, iar copiile sale se vând în peste 30 000 de copii anual. Calitățile sunt vizibile și astăzi, la aproape 60 de ani de la apariție (1961): imaginea (Technicolor) semnată de Franz Planer este frumos echilibrată, culoarea fiind în aceleași tonuri pe tot parcursul peliculei (fie în exterior, fie în interioare). Sunetul lui Hugo Grenzbach și John Wilkinson e de prim rang, iar montajul realizat de Howard A. Smith este excelent.

«Este povestea unei fete care trăiește singură și care e plină de temeri.» Iată cum o descria Paul Varjak (fermecătoarul George Peppard), un tânăr scriitor aspirant la glorie, aflat în pană de inspirație (totodată, gigolo pentru o damă matură, dar bogată) pe tinerica sa vecină, cu voce voalată, Holly Golightly – Lula Mae Barnes (numele ei real). Aparent, Holly era o femeie plină de viață, care „respira doar fericire”. Zilele sale se derulau între cupe de șampanie rostogolite de la prânz și scurtele escapade până la teribila «Sing Sing» pentru a recupera un „buletin meteo” de la vreun „naș” mafiot, culminând cu zgomotoasele petreceri din apartamentul ei. Nu știm sigur ce fel de activități desfășura Holly pentru a-și subvenționa trebuințele, dar ne este permis a crede că, în timp ce domnii îi ofereau  50 de dolari pentru a se „(re)pudra” în toaletele cluburilor de noapte, nu ne putem aștepta să fi făcut „conversații de salon”. Burlăcița vioaie căuta „tătuci” bogați care să devină o cârjă aurită cu care să înlăture dureroasele traume ale copilăriei curmate brusc. Fericirea acestei tinere era prea zgomotoasă ca să poată fi sinceră. Modul său de a vorbi încontinuu despre nimicuri, evitarea tăcerii, fentarea oricărei întâlniri cu sine și cu gândurile sale negre, ne lasă mari semne de întrebare. Cel mai bizar mod de a petrece un așa-zis mic dejun a fost o hălăduială printre luxoasele vitrine de la magazinul de bijuterii Tiffany’s.

Execentrică, sclipitoare, „defazată”, Holly e un veritabil personaj de cinema, ca și cum viața reală nici nu ar fi existat. Totuși, nimic din acest cortegiu de aparențe, croite cu dibăcie, nu o împiedică să fie umană, mai ales în momentele în care lăsa garda jos și nu își mai putea controla reacțiile. În fond, Holly rămâne fetița care-a ieșit brusc din copilărie și care a văzut viața în mai toate nuanțele ei, fiind nevoită să stea singură pe propriile picioare, deși era înconjurată de nisipuri mișcătoare. Tânăra gracilă și gălăgioasă visa la o libertate asigurată de un mariaj cu un bărbat bogat, dragostea nexistând într-o astfel de ecuație.

Adaptarea după romanul omonim (publicat în 1958) al lui Truman Capote se concentrează doar asupra unui personaj: Holly și evită filonul tragic. Celelalte personaje sunt fascinate de șarmul și de extravaganța acestei tinere și i se subordonează. Cel care o analizează și conferă poveștii un punct de vedere este scriitorul Paul Varjak. El este persoanjul care ne-o prezintă pe Holly obiectiv: o pasăre închisă într-o colivie aurită, care mai scapă pe ici-colo și rătăcește fără rost, dar care se întoarce rapid, fiind incapabilă să se adapteze lumii înconjurătoare și «ticăloșilor» care-o populau. În cvasi-totalitate, scenele filmului se derulează într-un imobil în care viețuia Holly și, prin care, Blake Edwards încearcă să ne ilustreze modul în care se derula existența acestei „Luminițe”. Excentricele ei escapade o făceau să revină în acel spațiu în care ea se considera apărată, chiar dacă inima sa devenise aproape imună la dragoste.

Pentru o astfel de eroină, Blake Edwards se gândise să o distribuie pe Marilyn Monroe (care turna The Misfits). Se pare că cel mai renumit sex-symbol feminin avea să sufere  după această premieră, conștientă fiind că ratase o ofertă de calibru. Bunăoară, șansa de a primi „rolul vieții” sale i-a revenit lui Audrey Hepburn. Actrița i-a împrumutat lui Holly Golightly fragilitatea și eleganța dusă la rafinament. Așadar, cele mai mari orori puteau fi rostite cu clasă, fără pic de vulgaritate, iar rochiile semnate Givenchy păreau turnate pentru gracila ființă care hălăduia dimineața pe trotuarele din Fifth Avenue/New York.

Citiți povestea:

Breakfast at Tiffany’s: de ce Audrey Hepburn a câştigat rolul creat pentru Marilyn Monroe

Firescul era la el acasă, Holly Golightly devenise ea. Prin urmare, și cineastul a renunțat la glumițele de tipul celor din «Laurel & Hardy» și-a abandonat gagurile burlești. Realizatorul a abordat tonalitatea comicului matur, adesea tragic, după modelul lui Chaplin. Chiar dacă există multe gaguri, ele sunt ritmate de muzica (jazz) lui Henry Mancini, iar impresia generală devine una de film dulce-amărui. Să nu uităm că în anul în care se realize pelicula, funcționau încă restricțiile impuse de „Codul de producție” în ceea ce ținea de portretizarea prostituției pe ecran. Cu toate acestea, ecranizarea se îndepărteză de la profunzimile romanului și se rezumă la o prezentare holywoodiană  a unei femei cu spirit liber („free-spirited women”) devenite aici un fel de «fetiță pierdută în marele oraș».

Chiar dacă  are parte de „happy-end”/final fericit, Breakfast at Tiffany’s lasă loc de interpretări și de o suită de întrebări: Ochelarii negri chiar puteau să-i ascundă lacrimile ? Și-au terminat micul-dejun la Tiffany’s? Chiar ar fi putut Paul să o facă fericită pe Holly, fără să o sufoce? Pelicula rămâne cel mai celebru cocktail de sofisticare urbană, în care anxietățile sunt date uitării într-un nostalgic Manhattan, în care întreg New York-ul devine terenul de joacă al unor tineri aflați la răscrucea timpurilor (finalul anilor ‘50 și început de ’60). Locul de joacă al identității și al pretenției, completat de măști, duce la o pisică îmbibată de ploaie pe o alee murată de apă (parte integrantă a artifcialității identității). Avem încă nevoie de această ecranizare, fie și sentimentală, ca să găsim adevărurile din spatele sofisticării, așa cum ne place să admirăm, ca și Holly, infinitele sclipiri ale diamentelor.

Regia: Blake Edwards

Scenariul: George Axelrod (după romanul omonim scris de Truman Capote)

Imaginea: Franz Planer

Montajul: Howard A. Smith

Muzica: Henry Mancini

Producători: Martin Jurow, Richard Shepherd

Distribuția:

Audrey Hepburn (Holly),

George Peppard (Paul),

Patricia Neal (Mrs Failenson),

Buddy Ebsen (Doc Golightly),

José Luis de Vilallonga (José),

Alan Reed (Sally Tomato),

Stanley Adams (Rusty Trawler),

Mickey Rooney (M. Yunioshi)

Durata: 1h55

Pe Mădălina o puteți găsi și aici

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Sclipirile diamantelor – Breakfast at Tiffany’s

Scris de pe ianuarie 21, 2022 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Cum să îl găsești pe Făt-Frumos

 

_Flirting_in_the_Parlor_

Cunoaştem cu toţii basmele clasice, devenite populare prin celebritate. În aceste poveşti, există mereu binomul «femeie-bărbat» supus unor probe dificile. Se poate lesne observa că, de obicei, femeia este cea care trebuie să depăşescă nişte obstacole pentru ca binomul să rămână perfect încadrat în replica de final “şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”.

Norman Rockwell (1894-1978)|Marriage Counselor, 1963|Illustration intended for The Saturday Evenin Post, c. 1963 but unpublished; offered to Ladies Home Journal, 1972

Şi nu numai atât, femeilor li se cere să facă eforturi suplimentare pentru că Făt-Frumos este, desigur, prietenos şi atrăgător, dar cu un uşor deficit de personalitate (gust şi inteligenţă). El este un erou pozitiv graţie farmecului personal şi atât; adesea, este foarte… evaziv.

Norman Rockwell – Couple at Midnight

Versiunile (post)moderne ale basmelor, realizate în studiourile Disney, demonstrează că bietul Făt-Frumos nu are prea multe opţiuni. Astfel, în Mica Sirenă, prinţul Eric are în faţa lui mereu o femeie de excepţie, dar cade pradă aparenţelor şi nu poate să aprecieze valoarea reală a celei care i se oferă. În ignoranţa lui, chiar o lasă să plece. Ca şi Cenuşăreasa, Ariel apelează la tot felul de personaje feminine (naşă, bunică, surori) ca să capete înfăţişarea care ar putea să-i capteze atenţia lui Făt-Frumos. Din păcate, la el funcţioneză cu succes formula “scopul scuză mijloacele” şi nu strâmbă din nas că pantoful de cristal era un truc, ci o va plimba pe Cenuşăreasă pe frumosul lui cal alb. La fel şi în Albă-ca-Zăpada, prinţul n-o găseşte pe frumoasa fată până ce aceasta nu moare. Pare destul de lipsit de imaginaţie, căci el se îndrăgosteşte de un cadavru expus de nişte pitici. În Rapunzel, Făt-Frumos, lipsit de ambiţie, nu e apt să găsească o soluţie pentru a o elibera pe blondină din turnul ei, nu e în stare să realizeze nici măcar o scară mobilă. Capacitatea de sacrificiu de sine o etalează, cu succes, Belle din Frumoasa şi Bestia. Aflată departe de protecţia paternă, ea îngrijeşte cu abnegaţie şi iubire o bestie ca abia, în final, această creatură să se transforme într-un bărbat adevărat.

Se pare că în mai toate basmele, prinţesele îşi găsesc prinţii, dar cu un preţ destul de piperat. Ca să ajungă la acel izbăvitor “au trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi”, ele semnează pactul cu un oarece compromis. În general, femeia plăteşte – şi în basme – un preţ mai mare. Orice am crede fiecare dintre noi despre fericire şi amor, deşi poate părea jignitor, totuşi Făt-Frumos (din basme) este cel care-i oferă eroinei o viaţă perfectă. De aceea, nu contează preţul pe care ea trebuie să îl plătească.

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Cum să îl găsești pe Făt-Frumos

Scris de pe ianuarie 20, 2022 în Eseu, Postmodernitate, Poveşti, Relativitate, Tipare

 

Etichete: , , , ,

STRĂIN PENTRU TINE, STRĂIN PENTRU CEILALȚI – „CIGARE AU MIEL”

Cinematograful ne-a obișnuit cu imaginea algerienilor din Franța doar în poziția imigranților (de natură economică). Iată că pelicula „Cigare au miel” schimbă acest stereotip și devine o poveste cinematografică de o infinită delicatețe despre puterea eliberatoare a senzualității.

Având-o în prim-plan pe tânăra Selma (Zoé Adjani, nepoata lui Isabelle Adjani, da, «așchia nu sare departe de trunchi»), filmul devine o veritabilă pledoarie pentru emancipare. Așadar, în 1993, la Neuilly-sur-Seine, o întâlnim pe Selma, o studentă franco-algeriană, dintr-un mediu bogat, crae își caută calea între legile contradictorii ale familiei și ale generației sale. Familia ei berberă face parte din burghezie și este laică. În vârstă de șaptesprezece ani, Selma simte că nu aparține acestui mediu. În acel an, părinții săi urmăreau cu uimire știrile de la televiziune despre războiul civil care le sfâșiase țara de origine, fără să se poată pune de acord asupra atitudinii pe care să o adopte. Selma pendulează între microcosmosul familial, care se străduiește să recreeze acasă un mic colț de Kabylie, și școala de afaceri în care tocmai a intrat după bacalaureat. Părinții ei se așteaptă ca Selma să fie o tânără înțeleaptă, oferindu-i în același timp „partide bune”. În egală măsură, fata se simte puternic atrasă de Julien, un tânăr atrăgător întâlnit la studii. Selma, despre care bănuim că nu este foarte emancipată, educată fiind de niște părinți autoritari și nu foarte permisivi, descoperă acolo viața de student și obiceiurile ei.https://www.youtube.com/embed/luy1s3ZH9yc?feature=oembed

Conjunctura (mediul în care evoluează la Universitate) o determină să abordeze atitudinea unei tinere ‘în largul său’, stăpâne pe senzualitatea și sexualitatea sa. Adesea, Selma se confruntă cu situații sexiste și umilitoare, fie cu Julien (amorezul ei), căruia i-a ascuns lipsa de experiență, fie cu ceilalți colegi. Dar cui îi pasă la ce aspiră? Pentru prima dată, frumoasa adolescentă conștientizează limitele impuse de regulile stricte ale familiei ei patriarhale și de modul în care acestea îi afectează intimitatea. Pe măsură ce islamismul preia țara ei de origine și familia ei se prăbușește, Selma descoperă puterea propriei ei dorințe. Ea trebuie să reziste, să lupte și să meargă pe calea a ceea ce înseamnă să devii ‘o femeie liberă’. Într-o scenă frumoasă, Selma, întinsă în mijlocul studenților adormiți, după o seară de integrare, ridică privirea. Pe măsură ce camera se îndepărtează de ea într-o urmărire lentă, este dificil să nu consideri această mișcare ascendentă ca pe o metaforă a universalității poveștii ei; Selma este într-adevăr ridicată într-un fel de alegorie a suferinței feminine, cu o exhaustivitate a temelor abordate.

Zoé Adjani în «Cigare au miel»  (2020)Departe de titlul puternic, Cigare au miel / Honey Cigar se dovedește a fi o poveste inițiatică sensibilă. Zoé Adjani poartă întreg filmul pe umerii ei delicati, întruchipând subtil toate fațetele Selmei preocupate să prezinte celor din jur ‘cea mai bună versiune a sa’. După un an de experinețe, ea va descoperi căile propriei dorințe, în special cu sprijinul literaturii erotice arabe. Încetul cu încetul, Selma se revoltă împotriva dictaturilor contradictorii care o îndeamnă să fie ceea ce ea nu poate fi în realitate. Chiar dacă această poveste cinematografică are loc în 1993, conștientizarea dreptului de a dispune de propriul corpul se poate lejer aplica fetelor/adolescentelor de astăzi. Traiectoria Selmei este paralelă cu emanciparea mamei sale, fascinantă prin radicalitatea ei. Întrupată de Amira Casar, evoluția acesteia fascinează în egală măsură cu cea a Selmei.

Zoé Adjani & Amira Casar în «Cigare au miel» (2020)La început, o burgheză algeriană exasperată, obsedată de aparențe, o adevărată ‘gospodină/nevastă disperată’, care se vaită întruna, amintind „sacrificiilor” ei pentru familie, alege, în final, un angajament curajos pentru algerienii ei, dar și pentru sine. Antagoniste, mama și fiica își vor croi drum una spre cealaltă, întorcându-se la sursă, în satul Kabyle, unde bunica Selmei continuă să trăiască în ciuda vicisitudinilor prin care trece țara. Ritul de trecere (trecerea la maturitate) este pentru Selma o formă de emancipare, în același timp și o perioadă de creare a legăturilor sociale. Filmul se bazează pe această construcție cu două capete: a exista pentru sine înseamnă și (și mai presus de toate?) a exista pentru alții, sau mai degrabă în raport cu ceilalți. În primele scene, autodescoperirea pare să alunece rapid în obligații sociale: precum „deflorarea” pe care și-o provoacă sau terifianta scenă în care este forțată, în patru picioare, să declame un text obscur. Oglindind aceste scene de confruntare socială cu momente de intimitate, regizorul oferă cea mai convingătoare idee a filmului: dorințele personale ale unui tânăr adult pot fi rapid eclipsate de cele pe care i le impune societatea din care face parte. Kamir Aïnouz filmează scenele de intimitate cu tandrețe și multă modestie, care contrastează cu violența inițierii în sexualitate a Selmei. Această senzualitate este, în primul rând, inerentă în apropierea pe care regizorul o menține cu personajul. Camera urmărește mișcările personajelor care interacționează cu sau în jurul eroinei, refuzând multiplicarea cadrelor în favoarea mișcărilor mai mari: uneori o mână care îi mângâie brațul, alteori corpul ei coborând spre altul.Dacă trupul ei este întotdeauna punctul de plecare pentru aceste mișcări, nuditatea ei nu este niciodată expusă, deși joacă un rol central în anumite scene. Este de salutat interpretarea actriței Zoé Adjani, care joacă acest rol delicat cu o intensitate neobișnuită. Realizatorul are o indicație clară asupra reprezentării corpului feminin – modul de a-l lăsa parțial în afara ecranului și de a prefera mișcările sau privirile unei expuneri mai crude la nuditate.

Zoé Adjani în «Cigare au miel» (2020)O altă trăsătură distinctivă a narațiunii vizuale a lui Kamir Aïnouz este ‘colecția de priviri’ masculine îndreptate către eroină. Dacă aceste cadre recurente insistă, desigur, asupra privirii masculine la care este expusă în permanență o femeie, ele fac și aceste personaje să existe într-un mod special. Acest ansamblu de priviri arată cât de mult poate fi multipilicat sensul acestor priviri: dacă unele sunt cu adevărat amenințătoare, altele sunt și destul de liniștitoare (frumosul schimb tăcut cu soldatul din Kabylia, de exemplu, moment singular într-o scenă nuanțată, de amenințare, este mai degrabă o formă de umanitate redescoperită). În ciuda acestei nuanțe, filmul nu scapă complet de un anumit maniheism, prin atribuirea mai multor personaje masculine unor comportamente tipice (figura tutelară a tatălui, dintr-un net patriarhat). Cu toate limite la vedere, pe fondul unor pretenții puternice – în special privind egalitatea de gen, dar și moștenirea culturală, patriotică, orientarea sexuală, filmul identității păstrează totuși o anumită singularitate, care merită interesul spectatorilor. „Cigare au miel” rămâne un vibrant portret al unei tinere în căutarea identității.

Regia: Kamir Aïnouz

Scenariul: Kamir Aïnouz

Imaginea: Jeanne Lapoirie

Decorurile: Angelo Zamparutti

Costumele: Isabelle Pannetier

Sunetul: Laurent Benaïm

Montajul: Albertine Lastera

Muzica: Julie Roué

Distribuția:

Zoé Adjani – Selma

Amira Casar – Mama

Lyes Salem – Tatăl

Louis Peres – Julien

Durata: 1h36 min.

Mădălina Dumitrache

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la STRĂIN PENTRU TINE, STRĂIN PENTRU CEILALȚI – „CIGARE AU MIEL”

Scris de pe ianuarie 19, 2022 în Cinema, Feminin, Filme franțuzești, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Sentimente contrarii și amoruri decompensate – Marriage Story

Familia disfuncțională și criza exsitențială – sună cunoscut ? Desigur, pentru anul cinematografic 2019, astfel de teme au devenit ‘terenul de joacă’ al multor cineaști (și nu doar al lor). Preluând de la maestrul (popularul Woody Allen ) comediilor neyyorkeze o asemenea tematică, Noah Baumbach realizează un portret profund și sensibil al unei căsnicii care se destramă, dar rămâne unită, în Marriage Story. Noah Baumbach provine dintr-o familie în care părinții au divorțat, iar la vârsta maturității, el însuși va deveni un tată care-a divorțat. Ruptura familială îl va urmări și în parcursul profesional, realizând două pelicule ce se ocupă de asemenea tematică (The Squid and the Whale, Mistress America).

“Marriage Story”, regizat de Noah Baumbach, a primit cele mai multe nominalizări, 6, fiind urmat de „The Irishman” al lui Martin Scorsese şi de „Once Upon a Time… in Hollywood” al lui Quentin Tarantino, cu câte 5. Cât priveşte producţiile de televiziune, cele mai multe selecţii, 4, au fost primite de „Chernobyl”, „Unbelievable” şi „The Crown”.

Cea mai bună actriţă în rol secundar într-un film

Kathy Bates, „Richard Jewell”
Annette Bening, „The Report”
Laura Dern, „Marriage Story” – câştigătoare
Jennifer Lopez, „Hustlers”
Margot Robbie, „Bombshell”

Citiți și Câștigătorii Globurilor de Aur 2020

În Marriage Story, regizorul a fost inspirat de propria separare de actrița Jennifer Jason Leigh. Dulcea ironie din titlu sugerează propriul «amor decompensat» și purcede la (auto)analiză incisivă. Marriage Story debutează într-o tonalitate lejeră, cu o dinamică a dilogurilor purtate de Charlie (Adam Driver) și soția sa, Nicole (Scarlett Johansson); fiecare făcând lista cu ceea ce îndrăgește la celălalt. Cu un ritm sacadat, ezitant, cu întoarceri în timp, cu multe călătorii, cineastul analizează, cu meticulozitate, pe parcursul a 137 de minute, viața de familie a unor tineri cu profesiuni artistice. Distribuția acestui veritabil «Kramer contra Kramer douămiist » beneficiază de interpretarea sensibilă a senzualei Scarlett Johansson și de participarea charismaticului lungan Adam Driver, secondați de fascinanta Laura Dern, (câștigătoarea unui Glob de Aur 2020 pentru cea mai bună actriță în rol secundar) sfătosul Alan Alda și de simpaticul Ray Liotta.

Filmul se transformă într-un veritabil studiu al sentimentelor contradictorii, așa cum se prezintă ele și în viața reală a oricărui cuplu încercat de problemele unei actualități trepidante. Mutual, cei doi tineri își reproșează, reciproc, faptul de a fi un “jucător slab”. După un generic sobru, ne sunt prezentate personajele centrale: Nicole și Charlie. Subiective sau nu, privirile aruncate asupra celor doi tineri lasă la vedere gesturile obișbuite din viața cotidiană (cu detalii adesea caracterizante: ceaiul care fierbe, dar nu mai e băut, comanda de pizza, care e mereu înfulecată  în grabă).

Regia e vioaie, iar replicile curg șuvoi printre gesturile excelent surprinse (Operator: Robbie Ryan, care a lucrat și pentru The Favourite); așa încât extraordinarul devine obișnuit,  iar cotidianul glisează într-un flux ce ține și de reverie și de poezie. Bucuria îndrăgostirii arată diferitele fațete, adesea având aspectul unui veritabil «trompe l’œil», îndeosebi când regăsim cuplul la consilierul marital sau la avocat. Mereu, proximitatea și complicitatea analizate au condus la un echilibru fragil, între lejeritatea subtilă și tandra gravitate.

În munca sa, Baumbach folosește distanțarea (fie prin montaj, fie chiar în același cadru). Se prefigurează îndepărtarea, mai întâi geografică: plecarea lui Nicole din New York spre Los Angeles, apoi este anunțat divorțul. Talentații artiști au un copil: Henry. Micuțul devine, în egală măsură, legătura dintre cei doi, dar și ‘bariera’ care-i separă. Cineastul menține pluralitatea tonurilor și încearcă să îi ofere fiecăruia dintre personaje dreptul la un punct de vedere. Justețea opțiunii sale se regăsește în bogăția de nuanțe: de la cruzimea verbală, când replicile șuieră printre pereții elegantei vile, dar și tandrețea mărturiilor din jurnalul lui Nicole.

După ce au semnat actele de divorț, cei doi par să nu mai existe în același plan. Conflictul schimbă și ruta geografică, așa că Nicole va trăi, alături de Henry, sub cerul degajat din Los Angeles, câtă vreme Charlie va rămâne în spațiul sumbru din New York. Mereu lansa fraze toride («We’re a New York family / Suntem o familie de neyworkezi », «Fuck the space !/ La naiba cu spațiul!» – către cei care încercau să îl convingă să ajungă în California.

Grav, dar și lejer, sensibil, dar și plin de cruzime, Marriage Story e un caleidoscop al sentimentelor contrarii, de o bulversantă veridicitate. Așa se face că, printr-un simplu travelling, putem surprinde sensibilitatea lui Nicole într-o discuție rece, aproape mecanică, fără sentimentalisme, în care fiecare încearcă să își ascundă adevăratele gânduri: eroina se îndreaptă către singurătatea mută, în lacrimi. Orice detaliu poate modifica percepția asupra unei simple secvențe din acest film.

Deși tușele sunt bine trasate, Marriage Story evocă complexitatea raporturilor amoroase. Lui Nicole i se dă dreptate (părăsise trupa de teatru independent a soțului ei pentru a turna un episod-pilot dintr-un serial televizat, la Hollywood), eroina  – întrupată cu sensibilitate de Scarlett Johansson (aici, departe de ținutele glamoursexy) – își dorește independența, libertatea, vrea să se simtă utilă în relație, importantă, să facă lucruri și pentru ea, să nu se simtă dată la o parte, să aibă dreptul la alegeri personale. Charlie are un stil ușor autoritar, un stil mascat prin atenția excesivă arătată, prin bunătatea lui și modul în care tratează unele situații mai dificile. Statutul social îl face să simtă un fel de superioritate față de soția lui, Nicole. La ambii eroi, regăsim nuanțe de ură, dar și de tandrețe, de gelozie, dar și acceptare în urma unei căsătorii eșuate. Realizatorul se îngrijește, în permanență, să capteze și să ofere indicibile senzații, parcă dintr-o nevoie de a prezerva frumusețea unu trecut comun frumos al celor doi tineri. Un rol important în diluarea melancoliei le revine avocaților celor două părți (Laura Dern dă măsura unui temperament comic cu mare potențial, câștigând în fața lui Ray Liotta). Cu toate acestea, durerea e palpabilă și chiar e dovedită/susținută pe ecran.

Deși pornește de la o poveste personală (nota autobiografică a regizorului), Marriage Story devine ambițioasa “autopsie” artistică a unor sentimente profunde. Emoționantă, povestea de pe ecran face să persiste senzația dulce-amăruie a unui amor revolut.

***

Regia: Noah Baumbach

Scenariul : Noah Baumbach

Imaginea : Robbie Ryan

Decorurile: Lizzie Boyle, Nicki Ritchie, Adam Willis

Costumele : Mark Bridges

Sunetul : Avi Laniado

Montajul : Jennifer Lame

Muzica : Randy Newman

Distribuția :

Adam Driver – Charlie

Scarlett Johansson – Nicole

Laura Dern – Nora Fanshaw

Alan Alda – Bert Splitz

Ray Liotta – Jay

Durata: 2h17

Articol publicat în revista Cacthy

 
Comentarii închise la Sentimente contrarii și amoruri decompensate – Marriage Story

Scris de pe ianuarie 19, 2022 în Uncategorized

 

Doar fericirea e mereu la fel – Scenes from a Marriage

Postmodernitatea e marcată în mod vizibil de reinterpretări și remake-uri mai mult sau mai puțin atrăgătoare. Așa se explică și reactualizarea unui ‘superbrand’ durabil al secolului XX: Ingmar Bergman. Căsătorii dizolvate și discuții interminabile despre durabilitatea unui sentimet au tot existat (vezi doar filmele de ‘disecție a dragostei’ ale lui Woody Allen, Richard Linklater și Noah Baumbach). Hagai Levi produce, de ani de zile, pelicule în acest sens: BeTipulIn Treatment. Bunăoară, a venit timpul și pentru patosul bergmanian, într-un context aparte pentru orice tip de relație: o pandemie care ne-a închis simultan și ne-a separat de ceilalți.

După cum reiese din filmulețul de prezentare al recentului serial, Scenes from a Marriage, charisma și chimia pot merge foarte departe, așa cum se simte între starurile Oscar Isaac și Jessica Chastain, personajele principale din miniseria (marca HBO). Cu siguranță, acest cuplu care emană senzualitate reprezintă cel mai puternic atu al adaptării lui Hagai Levi după serialul suedez semnat de Ingmar Bergman.Așadar, în 2021, o adaptare a miniseriei clasice a lui Ingmar Bergman, Scenes from a Marriage/„Scene dintr-o căsnicie” reexaminează teme fundamentale precum dragostea, ura, dorința, monogamia, mariajul și divorțul, prezentate din perspectiva unui cuplu american contemporan.

Problematica monogamiei a fost adesea prezentată în seriale și lungmetreje, doar dacă ne gândim la A Most Violent Year, realizat în 2014 de J.C. Chandor, sau la cuplurile întrupate de Leonardo DiCaprio și Kate Winslet în Titanic și apoi în Revolutionary Road. Straturile divizive, pasionale și resentimentate pe care Isaac și Chastain le adaugă cuplului lor în prăbușire, aici – în Scenes from a Marriage, oferă un fel de meta-comentariu la pasajele de timp, maleabilitatea identităților noastre și imposibilitatea monogamiei din pelicula A Most Violent Year . De-a lungul celor cinci episoade, asistăm la scene lungi în care aparatul de filmat surprinde doi eroi care fierb, plâng, țipă sau se sărută, ca într-un carusel emoțional. Oscar Isaac și Jessica Chastain au talentul de a depăși profunzimea (limitată) a personajelor de pe ecran sau nuanțele scenariului. Acești actori excelează în prezentarea a doi oameni care nu pot să nu se rănească reciproc ori de câte ori se află în aceeași cameră, fie intenționat, fie din întâmplare, doar pentru că se cunosc atât de bine.

În pelicula semnată de Hagai Levi, doi cvadragenari – Jonathan (Isaac) și Mira (Chastain) – par a fi fericiți. Foștii colegi de la Universitatea Columbia s-au reîntâlnit la câțiva ani distanță, apoi s-au căsătorit. La zece ani de la mariaj, aflăm că Jonathan predă Filosofie la Tufts și are grijă de fiica lor, micuța Ava, în vreme ce Mira este vicepreședinte al unei companii de tehnologie și principalul susținător financiar al familiei. Designerul de producție, Kevin Thompson, a configurat „un cuib” confortabil: multe fotografii de familie, stive de cărți, mobilier practic-elegant, atmosferă care reflectă mai degrabă prosperitatea decât romatismul; cei doi soți beau mult vin, iar rutina lor indică o situație clară: au puțin timp unul pentru celălalt.

Conversațiile din fața camerei de filmare dezvăluie modul în care Mira și Jonathan s-au întâlnit, modul în care se definesc ei înșiși ca indivizi și, important, faptul că sunt împreună de zece ani și au o fiică. Serialul-sursă (originalul suedez) a inspirat numeroși alți realizatori (nenumărate filme, emisiuni TV). Bunăoară, în actualul serial, Levi imită și oglindește miniseria originală, cu titluri de episod identice sau ușor modificate, personaje secundare care sunt chinuit romantice (interpretate de Corey Stoll și Nicole Beharie, care apar doar într-un singur episod), și întrebări despre suprapunerile dintre ideologia progresistă și o instituție la fel de conservatoare precum căsătoria monogamă. Aceste ‘omagii’ sunt intenționate – dar rezultatele lor finale variază de la previzibil la copleșitor. Dinamica de putere a lui Levi părea (inițial) fascinantă, dar nu modifică semnificativ poveștile sau motivațiile personajelor. Uneori, luptele perechii se tot învârt,  în mod repetat. Nu este necesar un cadru de rupere a celui de-al patrulea perete. Perspectivele se schimbă subtil de-a lungul celor cinci episoade, dar se simte mereu un decalaj narativ. Povestea este ajutată vizual de imaginea semnată de Andrij Parekh. Obiectivul urmărește cu atenție personajele în timp ce trec din cameră în cameră și în sus și în jos pe scări; simțul observațional și claustrofobia omniprezentă devin punctul central, dar sunt încet-încet ameliorate. Aproape fiecare aspect tehnic din serial este fie eficient, fie suficient, dar rareori ajung să fie remarcabile. Aerul rarificat există doar pentru că Chastain și Isaac însuflețesc miniseria atât în ​​momentele sale liniștite, cât și în cele tensionate. Chipul expresiv al Jessicăi Chastain pâlpâie între resemnare epuizată, disconfort, furie guturală și reconsiderare conciliantă de nenumărate ori. Instabilitatea omniprezentă a Mirei e relevată de replicile rostite ba bâlbâit, ba povocator de focoasa roșcată, iar zâmbetul ei întărește această stare de fapt. Pe de altă parte, interpretarea lui Isaac afișează un Jonathan cu un comportament constant și liniștit, dar și cu unele momente mai greu de stăpânit (felul în care își scoate ochelarii, brusc se apleacă pentru a aprinde o țigară de la brichetă, mâna  dusă cu frustrare prin păr). Energiile contrastante ale actorilor conduc spre unele dintre cele mai reușite scene ale seriei.Levi își împarte casa în tranșee opuse: eroii poziționați mereu între dorință și resentimente. Pe măsură ce Jonathan și Mira își pierd calmul în moduri dezordonate, înfocate și rușinoase, șuvoiul emoțional activează interogațiile despre mariaj în mintea spectatorului. Se presupune că orice parteneriat care supraviețuiește scăderii febrei carnale dintr-o relație se instalează într-o versiune a ‘jocului de rol’.

Prăbușirea unei căsătorii nu mai e de mult o noutate, să ne amintim totuși că seria (din șase părți) a lui Bergman (din 1973) a condus chiar la o rată a divorțurilor din Suedia acelei perioade. Serialul produs de HBO este un studiu plin de patos al intimității, care ne amintește de puterea originalului, dar fără a susține cu adevărat argumentul pentru o actualizare. Rămânem cu o certitudine: fragilitatea cuplului de pe ecran lansează un avertisment către cei care s-ar putea identifica cu eroii întrupați cu talent de Jessica Chastain și Oscar Isaac. Ne reamintim butada bătrânului Tolstoi: „Toate familiile fericite sunt la fel; fiecare familie nefericită este nefericită în propriul fel.”

Pe Mădălina o puteți găsi și aici

Regia: Hagai LeviScenariul:

Hagai Levi și Amy Herzog

Imaginea: Andrij Parekh

Montajul: Yael Hersonski

Muzica: Evgueni and Sacha Galperine

Distribuția:

Oscar Isaac – Jonathan

Jessica Chastain – Mira

Sophia Kopera – Ava

Durata unui episod: 56-63 min.

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Doar fericirea e mereu la fel – Scenes from a Marriage

Scris de pe ianuarie 18, 2022 în Cinema, Cultură, Iubire, Modernitate, Morală

 

Etichete: , , , , , , , ,

„Trădăm plângând, râdem trădând” – Carnavalul

Care mai este (adevăratul) Caragiale ? Întrebarea ascunde o falsă problemă, fiindcă ceea ce l-a interesat pe Alexa Visarion este doar Caragiale al anului 2018. Cu siguranță, directorul de scenă a pornit de la premisa de a-l integra pe Caragiale sensibilității contemporane și a marșat din plin. Viziunea regizorală din spectacolul Carnavalul este una originală, în care textele lui Caragiale sunt decupate și reasamblate (Selecția textelor din dramaturgia Caragialiană: Ionel Nicolaev ), trimițând „măștile” într-o neliniștitoare răspântie, la intersecția ultimelor veacuri (glisând cu energia disperării printre secolele XIX, XX, XXI). Trecând prin scene, desprinse – parcă – din acel teatru filmat al lui Gheorghe Naghi, cu decor și costume de veritabil ev galant francez, în mahalaua desfundată asemănătoare cu cea din celebrul film «De ce trag colopotele, Mitică ?» (Regia: Lucian Pintilie), se ajunge la marile aglomerări din actualitate. Spațiul devine un adevărat vector al aventurii teatrale, fiindcă actorii se amestecă, în mod voit, printre spectatori.

Afișul spectacolului © TNME

Directorul de scenă a avut dreptate optând pentru o altă realitate a piesei lui Caragiale, oferind publicului șansa întâlnirii cu un inedit univers spectacular. Așadar, după introducerea „căruței cu paiațe” (megieșe cu cele ale lui Matei Millo) și-a maselor zgomotoase din contemporaneitate (Expresie corporală: Irina Slobodeaniuc), zăbovim în atmosfera meschină a frizeriei lui Nae Girimea, cu oglinda pătată de muște și Iordache spălându-se impudic pe picioare în fața privitorilor, cu Mița cotrobăind printre rufele murdare ale amantului (ba chiar aruncând în sobă câteva !). Este atmosfera dezolantă a „antreului” cârciumei în care are loc carnavalul, cu pereții spoiți economic într-un alb-gri murdar, cu closetul folosit drept garderobă de „dame” și „fanți” (de fapt, persoane „onorabile”). Este carnavalul care se consumă derizoriu și astăzi, în spații largi, un bal de mahala (Scenografia: Irina Gurin ) devorată de tragismul existenței sale obscure, dar (voit) sclipicioasă (ghirlandele luminoase din fundal ne trimit cu gândul al iluminatul marilor orașe din perioada Crăciunului). Este o mizerie generală, tomberoanele invadează spațiul scenic, iar unele tablouri par desprinse din distopia ecranizată recent, The Handmaid’s Tale. În acest context, comicul nu este numai sarcastic, ci și – inevitabil – trist (aluzia la Chaplin este iminentă – bărbieritul, globul pământesc din fundal).

Consecvente convenției, personajele lui Caragiale sunt esențe umane firești surprinse involuntar în situații comice. Exemplul strălucit este Mița Baston transformată de interpretarea actriței Ana Tkacenko într-o explozie de energie comico-tragică. La fel este și Iordache (Iurie Focșa), mai ales în partea a doua, când agitația fadă l-a obosit. «Bibicu’» (Petru Hadârcă) și Pampon (Ion Mocanu) sunt variante nuanțate, pline de-o vervă seducătoare, ale interpretărilor magistrale realizate odinioară de Grigore Vasiliu-Birlic și Constantin Giugaru. Un candit-perfid portret realizează și Ghenadie Gâlcă în rolul «Catindatului», care umple scena de voioșie, amintind de memorabila interpretare a lui Aurel Cioranu. Didina Mazu (Olesea Sveclă) și Nae Girimea (Anatol Durbală) sunt mai aproape de modelele actualității (costumele se află undeva la granița dintre epoci, mixând elemente de sec. XIX cu XX/XXI), iar Nae în versiunea lui Anatol Durbală exploatează erotismul excesiv și poantele de limbă ale lui Caragiale (alegând gagul chaplinian), elocvent prin însăși ambiguitatea sa. Comicul de limbaj și ridiculizarea fizionomiei personajelor desăvârșesc satira. Când ies pe scenă, Autorul și actorii arată ca niște posedați, care nu iartă nicio clipă publicul. Permanent, spectatorul este conectat la un delir «fără oprire… fără poticnire… fără împotrivire… fără scăpare… fără sfârşit… Desăvârşit!» – aşa cum mărturisește însuși regizorul Alexa Visarion.

Viciile diurne (ipocrizia, absenţa unei orecare spontaneităţi morale) sunt experienţe răvăşitoare noaptea, căci eul diurn caragialian joacă într-un decor de carnaval/bâlci nocturn, iar actorii Anatol Durbală, Ion Mocanu, Petru Hadârcă, Ghenadie Gâlcă, Iurie Focşa, Ana Tkacenko, Valentin Zorilă, Mihai Zubcu, Dan Melnic, Olesea Sveclă/Cornelia Maros-Suveică, Angela Ciobanu, Nicolae Ghereg, Doriana Zubcu-Mărginean, Draga-Dumitriţa Drumi, Ecaterina Mardari racordează, cu farmec și dăruire, spectatorul contempran la o matrice spirituală cunoscută – mahalaua, spiritul gregar. Fără îndoială, inserturile din celelalte texte caragialiene au fost necesare pentru a reliefa „banalitatea răului”. De mare efect este introducerea personajului Râsu’ Plânsu’(expresiv-emoționantă actrița Ecaterina Mardari), un fel de alter-ego al Autorului, pentru că „masca” ne conduce, precum un ghid-comentator, printre beteșugurile unei lumi pestrițe și zgomotoase, dar găunoase. Întreaga echipă ne ajută să înțelegem mult mai bine că efervescenţa lui Caragiale se înscrie sub semnul nopţii (evident, nu este noaptea romantică, fertilă în visuri, trăiri şi afectivitate, bântuită de figurile şi simbolurile marilor corespondenţe cosmice); e noaptea încărcată de evenimente (umane), de trădări şi confruntări dramatice. Bunăoară, devine mai ușor de înțeles că scrisoarea de adio a funcționarului e vârâtă neglijent în plicul la care nimeni nu se uită («Un plic contabil. Un pachețel cu un pol în foiță. „Milioane, boule!”»); enigma plutește. Așadar, privitorul din fotoliu trebuie să răspundă singur provocării lansate de autor & realizator: „De ce s-o fi omorât Anghelache?”. Un important element al contrabalansării devine ilustrația muzicală (Ilustraţie şi aranjament muzical: Şerban Fleancu) – JohannStrauss, Vivaldi, Boccherini, Carl Orff/Carmina Burana contrapunctați de melosul lăutăresc.

Lectura regizorală ne propune împrospătarea percepției în contact direct cu relevanța extraordinară a unei înțelegeri în densitate. De un estetism aparte și cu o viziune orginală (inteligent articulată), Carnavalul montat la TNME se impune prin adânca putere de pătrundere a textelor lui Caragiale – „Râsu-Plânsu și Nimicu’/E tripticu’-șiretlicu’/Vieții triste de paiață../Rezistăm- sau facem față?!…

„Carnavalul” după Ion Luca-Caragiale

Regie: Alexa Visarion

Adaptare: Alexa Visarion

Scenografie: Irina Gurin

Expresie corporală: Irina Slobodeaniuc

Selecţia textelor: Ionel Nicolaev

Ilustraţie şi aranjament muzical: Şerban Fleancu

Durata: 2 h 40 min / Pauză: Da

Spectacol prezentat de Teatrul „Mihai Eminescu” din Chișinău

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la „Trădăm plângând, râdem trădând” – Carnavalul

Scris de pe ianuarie 17, 2022 în Actualitate, Morală, Moravuri, Teatru

 

Etichete:

Pygmalion, varianta update – „Her” (o romanţă SF sau când tehnologia se insinuează prea adânc în viaţa reală)

  Her Movie Picture

În plină eră a tehnologiei avansate, Spike Jonze propune o versiune a lui Pygmalion pe măsura timpurilor noastre, o Her computerizată. Activitatea acestui cineast a fost sinonimă cu inovaţia, încă de la începuturile carierei sale de regizor – când realiza video clipuri muzicale, filme documentar – şi până la filme artistice precum Being John Malkovich (1999), Adaptation (2002) sau Where the Wild Things Are (2009). În Her, cineastul plasează acţiunea undeva în viitor (dar nu unul prea îndepărtat, pesemne), în aglomerările urbane din Los Angeles. Theodore Twombly (Joaquin Phoenix), fiind angajat la firma BeautifulHandwrittenLetters. Com., redactează scrisori pentru clienţii incapabili să (mai) aştearnă vorbe încărcate de simpatie, recunoştinţă, durere sau dragoste. Paradoxal, el însuşi suferă de aceeaşi meteahnă ca şi clienţii săi. Soţia lui, Catherine (Rooney Mara), şi-a pierdut răbdarea alături de acest bărbat capabil ”să mângâie” mai mult tastatura. Actriţa Rooney Mara pare să fie urmărită de partitura fetei care-i spune adio “băiatului obsedat de computer”/Nerd, dacă avem în vedere primul ei rol de lungmetraj (The Social Network).

În acest rol, ea apare mai mult în flashback-uri, fără să îl tulbure prea mult pe eroul care se întreţine cu amicii lui (Amy – creatoare de jocuri video şi Paul). Montajul curge alternând prezentul şi trecutul pe fundalul sonor pigmentat cu Karen O, Arcade Fire, The Breeders, într-o estetică magic-personală. Theodore se “salvează” de la doliul despărţirii cu ajutorul unui sistem de operare nou, OS1. Când îl instalează, este încântat să facă cunoştinţă cu Samantha, o voce superbă de femeie (Scarlett Johansson), care pare a fi pătrunzătoare, sensibilă şi surprinzător de simpatică. Samantha este o ascultătoare perfectă, nu îl cicăleşte, nu-l judecă, este un factotum care-i organizează viaţa. Brusc, Theo găseşte un nou motiv de-a se trezi dimineaţa.

Joaquin Phoenix in „Her,” the first feature both written and directed by Spike Jonze (Credit Warner Bros. Pictures)

“Iubirea” lui este briliantul sistem OS1 care-i face traiul confortabil (programează viitoarele întâniri, triază email-urile, corectează scrisorile pentru clienţi, îi picură nimicuri dulci în ureche). La rândul său, Theodore o poartă cu el peste tot – prin oraş, la muncă, la plajă. Intimitatea trece şi pragul dormitorului; ”relaţia” lor progresează (Nu ar trebui să ne mire dacă ne gândim la atuurile GPS-ului sau Siri). S-ar putea spune că Theodore este replica masculină a personajului interpretat de Scarlett Johansson în filmul Lost in Translation. Ca şi el, Charlotte trăieşte drama alienării lângă o persoană nepotrivită şi îşi descoperă sufletul-pereche într-un oraş aglomerat. Imposibilitatea de-a fi alături, în realitate, de persoana iubită este liantul dintre Theodore şi Charlotte. Spike Jonze (ex-soţul regizoarei Sofia Coppola) are, însă, o abordare total neconvenţională asupra naturii dragostei. Samantha (inteligenţă artificială, sofisticată) devine repede caldă şi empatică pentru acest eunuc – Theodore –  cu privirea albastru de tristă. Pe măsură ce lucrurile înaintează, Samantha (vocea senzuală a lui Scarlett Johansson) îşi relevă latura ei independentă, simţul umorului şi ironia, dar şi dorinţa de a ajunge la miezul lucrurilor. Ea are capacitatea de a încerca o varietate de emoţii (“I don’t like who I am right now”, “I need some time to think”) şi analizează matur ceea ce se petrece în acel Wonderland.

Că regizorul a optat să exploreze natura dragostei dintre un bărbat şi o entitate computerizată fără trup (OS) nu este ceva surprinzător. Şi Ridley Scott l-a făcut pe Harrison Ford să cadă pradă inteligenţei artificiale, în Blade Runner, iarAndrew Niccol a creat-o pe S1m0ne (2002). Vicleşugul din Her este că singuraticul Theodore conştientizează faptul că “dragostea” cu “Samantha”/Galatea evoluează ameţitor. Acest sclav al tehnologiei moderne trăieşte coşmarul alienării, dar o face în aşa fel încât singurătatea pare mult mai frumoasă în acest cadru futuristic. După nenumăratele întâlniri aranjate eşuate, acest Pygmalion ultramodern găseşte, precum romanticii, că “…totuşi, este trist în lume“. Prin el, regizorul nu aduce o satiră atât de virulentă simulacrului de viaţă ce ne-ar putea aştepta, cât transcende iubirea, proiectând-o în ideal, cu mult pathos.

HER
„Her” movie poster featuring lead actor, Joaquin Phoenix

Regizor: Spike Jonze. Scenarist: Spike Jonze. Compozitor: William Butler, Karen O. Operator: Hoyte Van Hoytema. Producător: Megan Ellison, Vincent Landay. Monteur: Jeff Buchanan, Eric Zumbrunnen

Distribuţia: Joaquin Phoenix (Theodore), Scarlett Johansson (Voce Samantha), Chris Pratt (Paul), Rooney Mara (Catherine), Kristen Wiig (SexyKitten), Amy Adams (Amy), Matt Letscher (Charles), Bill Hader (Spike Jonze)

Premii, nominalizări, selecţii: Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun scenariu: Spike Jonze; Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun actor – categoria film muzical şi de comedie, nominalizat: Joaquin Phoenix; Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun film – musical şi comedie, nominalizat; Oscar (2014) – Cel mai bun film, nominalizat; Oscar (2014) – Cel mai bun scenariu original, nominalizat: Spike Jonze; Oscar (2014) – Cea mai bună imagine, nominalizat; Oscar (2014) – Cea mai bună muzică, nominalizat: William Butler

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Pygmalion, varianta update – „Her” (o romanţă SF sau când tehnologia se insinuează prea adânc în viaţa reală)

Scris de pe ianuarie 17, 2022 în Cinema

 

Etichete: , ,

Pygmalion, varianta update – Her

În plină eră a tehnologiei avansate, Spike Jonze propune o versiune a lui Pygmalion pe măsura timpurilor noastre, o Her computerizată. Activitatea acestui cineast a fost sinonimă cu inovaţia, încă de la începuturile carierei sale de regizor – când realiza video clipuri muzicale, filme documentar – şi până la filme artistice precum Being John Malkovich (1999), Adaptation (2002) sau Where the Wild Things Are (2009).

În Her, cineastul plasează acţiunea undeva în viitor (dar nu unul prea îndepărtat, pesemne), în aglomerările urbane din Los Angeles. Theodore Twombly (Joaquin Phoenix), fiind angajat la firma BeautifulHandwrittenLetters. Com., redactează scrisori pentru clienţii incapabili să (mai) aştearnă vorbe încărcate de simpatie, recunoştinţă, durere sau dragoste. Paradoxal, el însuşi suferă de aceeaşi meteahnă ca şi clienţii săi. Soţia lui, Catherine (Rooney Mara), şi-a pierdut răbdarea alături de acest bărbat capabil ”să mângâie” mai mult tastatura. Actriţa Rooney Mara pare să fie urmărită de partitura fetei care-i spune adio “băiatului obsedat de computer”/Nerd, dacă avem în vedere primul ei rol de lungmetraj (The Social Network). În acest rol, ea apare mai mult în flashback-uri, fără să îl tulbure prea mult pe eroul care se întreţine cu amicii lui (Amy – creatoare de jocuri video şi Paul). Montajul curge alternând prezentul şi trecutul pe fundalul sonor pigmentat cu Karen O, Arcade Fire, The Breeders, într-o estetică magic-personală.

Theodore se “salvează” de la doliul despărţirii cu ajutorul unui sistem de operare nou, OS1. Când îl instalează, este încântat să facă cunoştinţă cu Samantha, o voce superbă de femeie (Scarlett Johansson), care pare a fi pătrunzătoare, sensibilă şi surprinzător de simpatică. Samantha este o ascultătoare perfectă, nu îl cicăleşte, nu-l judecă, este un factotum care-i organizează viaţa. Brusc, Theo găseşte un nou motiv de-a se trezi dimineaţa.

“Iubirea” lui este briliantul sistem OS1 care-i face traiul confortabil (programează viitoarele întâniri, triază email-urile, corectează scrisorile pentru clienţi, îi picură nimicuri dulci în ureche). La rândul său, Theodore o poartă cu el peste tot – prin oraş, la muncă, la plajă. Intimitatea trece şi pragul dormitorului; ”relaţia” lor progresează (Nu ar trebui să ne mire dacă ne gândim la atuurile GPS-ului sau Siri).

S-ar putea spune că Theodore este replica masculină a personajului interpretat de Scarlett Johansson în filmul Lost in Translation. Ca şi el, Charlotte trăieşte drama alienării lângă o persoană nepotrivită şi îşi descoperă sufletul-pereche într-un oraş aglomerat. Imposibilitatea de-a fi alături, în realitate, de persoana iubită este liantul dintre Theodore şi Charlotte. Spike Jonze (ex-soţul regizoarei Sofia Coppola) are, însă, o abordare total neconvenţională asupra naturii dragostei. Samantha (inteligenţă artificială, sofisticată) devine repede caldă şi empatică pentru acest eunuc – Theodore –  cu privirea albastru de tristă. Pe măsură ce lucrurile înaintează, Samantha (vocea senzuală a lui Scarlett Johansson) îşi relevă latura ei independentă, simţul umorului şi ironia, dar şi dorinţa de a ajunge la miezul lucrurilor. Ea are capacitatea de a încerca o varietate de emoţii (“I don’t like who I am right now”, “I need some time to think”) şi analizează matur ceea ce se petrece în acel Wonderland.

Că regizorul a optat să exploreze natura dragostei dintre un bărbat şi o entitate computerizată fără trup (OS) nu este ceva surprinzător. Şi Ridley Scott l-a făcut pe Harrison Ford să cadă pradă inteligenţei artificiale, în Blade Runner, iar Andrew Niccol a creat-o pe S1m0ne (2002). Vicleşugul din Her este că singuraticul Theodore conştientizează faptul că “dragostea” cu “Samantha”/Galatea evoluează ameţitor. Acest sclav al tehnologiei moderne trăieşte coşmarul alienării, dar o face în aşa fel încât singurătatea pare mult mai frumoasă în acest cadru futuristic. După nenumăratele întâlniri aranjate eşuate, acest Pygmalion ultramodern găseşte, precum romanticii, că “…totuşi, este trist în lume“. Prin el, regizorul nu aduce o satiră atât de virulentă simulacrului de viaţă ce ne-ar putea aştepta, cât transcende iubirea, proiectând-o în ideal, cu mult pathos.

Regizor: Spike Jonze. Scenarist: Spike Jonze. Compozitor: William Butler, Karen O. Operator: Hoyte Van Hoytema. Producător: Megan Ellison, Vincent Landay. Monteur: Jeff Buchanan, Eric Zumbrunnen

Distribuţia: Joaquin Phoenix (Theodore), Scarlett Johansson (Voce Samantha), Chris Pratt (Paul), Rooney Mara (Catherine), Kristen Wiig (SexyKitten), Amy Adams (Amy), Matt Letscher (Charles), Bill Hader (Spike Jonze).

Premii, nominalizări, selecţii: Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun scenariu: Spike Jonze; Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun actor – categoria film muzical şi de comedie, nominalizat: Joaquin Phoenix; Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun film – musical şi comedie, nominalizat; Oscar (2014) – Cel mai bun film, nominalizat; Oscar (2014) – Cel mai bun scenariu original, nominalizat: Spike Jonze; Oscar (2014) – Cea mai bună imagine, nominalizat; Oscar (2014) – Cea mai bună muzică, nominalizat: William Butler

Articol publicat în revista Webcultura

 

Etichete: , , ,

Dor de Eminescu

Ne place  mereu să-i depănăm povestea, începută ca o profeţie în miez de iarnă şi sfârşită aici, pe pământ, într-o zi de vară.

Putem să credem că Eminescu e o lacrimă vie, putem să visăm că a trecut ca un zbor  în lumea umbrelor ca să ne ocrotească. Dar, în parfumul de smirnă şi aducere-aminte, el mereu ne va apărea ca să vorbească despre faptul că, înainte de toate, a fost un om, pe care destinul pământesc l-a transformat în fascinaţie dureroasă şi mit.

A vorbi despre Eminescu astăzi este ca şi cum ai încerca să mărgineşti nemărginitul. Despre el s-a spus totul şi pare imposibil să mai adaugi ceva încărcat de sensuri noi, fără a aluneca în vulgarizatoarea înşiruire de superlative cu care manualele şcolare ne-au obişnuit de-a lungul timpului.

Eminescu înseamnă o iubire tragică, veche de  când lumea. Încărcătura ei de romantism, de sensibilitate, a fost adesea aruncată – de pe soclurile imaginaţiei noastre – în realitatea brută ce ne-nconjoară pe toţi. L-au divinizat şi l-au hulit şi s-a revărsat multă patimă către el, uitând că, năzuind către lumină, el a fost, înainte de orice, un om. A purtat naşterea sa ca pe un semn de bunăstare pentru neamul lui şi pentru aceasta, el a trecut prin zi, prin noapte, a iubit şi-a plâns, a visat şi s-a chinuit.

A vorbi despre Eminescu înseamnă a resimţi o imensă, apăsătoare căinţă. Înainte de toate, îi suntem datori cu acest sentiment nu dintr-o ipocrită pioşenie pentru cel a cărui operă cuantifică trăsăturile spiritului nostru naţional, ci în dreptul contemporaneităţii ce îşi nedreptăţeşte (mai mereu) geniile. Câteodată, pare departe de lumea noastră pentru că noi îl aşezăm departe, mult prea departe, deasupra, mult prea sus.

A te referi la Eminescu ca la o existenţă concretă e mai mult decât o simplă provocare a închipuirii şi a minţii (când spui Eminescu, te gândeşti –  de fapt  – la opera Poetului). A vorbi despre Eminescu, acum, înseamnă a te supune mustrării de cuget – regretului că noi suntem efemeri, iar el este “Luceafărul  nemuritor”.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Jurnalist, mamă, soție și visătoare cu texte în regulă, ajunsă pe tărâmurile soarelui în Egipt, m-am îndrăgostit iremediabil de aceste locuri și m-am transformat într-o Povestitoare! Acest blog, Iubendia, este locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web