RSS

Juliette Binoche – actriță totală, femeie enigmatică

 

“În cinema, cât și în viața de zi cu zi, actrița întrupează șarmul à la française. Prin numeroasele sale roluri, Juliette a adus lumea la picioarele ei.

Într-o epocă în care mai toată lumea exhibă totul în exces pe Ecran și, după treizeci și doi de ani de carieră în fața camerei de filmat, când se crede că se cunoaște totul despre o stea, iată că Juliette Binoche își păstrează intact misterul. Ultracunoscută pe întreg mapamondul, ea reușește să transmită – prin intermediul partiturilor artistice – o fărâmă de suflet. Această sensiblitate pare a fi moștenirea lăsată de mama ei, de asemenea actriță, născută într-un oraș polonez, cu influențe mistice, Częstochowa (loc de pelerinaj în Biserica Catholique pentru că adăpostește o icoană cunoscută sub numele „Madona Neagră de la Częstochowa”).

Juliette Binoche reprezintă o excepție în ceea ce privește longevitatea unei actrițe de cinema și încă „nu a spus totul”. Descoperită în 1985 de Jean-Luc Godard, în filmul Je vous salue, Marie, a continuat apoi să turneze sub îndrumarea unor exigenți realizatori: Jacques Doillon, Abel Ferrara, Krzysztof Kieslowski, Michael Haneke. Adaptabilitatea ei, devenită un fel de tropism, în cazul filmelor de autor are directă legătură cu inteligența de netăgăduit. Niciodată snoabă, adesea a întruchipat roluri sobre, chiar dificile și unele solicitante. De la artista atinsă de aripa geniului din Camille Claudel la mama îndoliată din L’Attente, trecând prin boema hoinară din Les Amants du Pont-Neuf, mereu apare – în filmele sale – energică și serenă. Printre cele mai ambițioase proiecte ale sale se numără și cel mai recent rol din teatru (cântăreața Barbara: interpretat în cadrul FNT, 30 octombrie 2017, și pe scena Teatrului Național din București). Actrița declara (în Le journal L’Indépendant) : «Elle a transformé son désespoir en lumière/Ea și-a transformat disperarea în lumină». Pe scândura scenei, ea cântă și interpretează emoționante texte ale „damei în negru”, o premieră pentru artista care „se temea să-și dezvăluie sufletul cântând”.

Paramount Pictures & DreamWorks Pictures Host The Premiere Of "Ghost In The Shell"

Până la apariția sa pe marile ecrane, în celebra peliculă Trois couleurs: bleu (1993), a cineastului Krzysztof Kieslowski, Juliette Binoche se impusese printr-o inefabilă aură: întruchiparea perfectă a ceea ce denumim generic „french touch”: privirea profundă, atrăgătoare și puternică. Ea a devenit cu adevărat actrița franceză care poate să treacă de la girl next door” la femeia sublimă, care se lasă descoperită, dar care niciodată nu se repetă. L-a cucerit pe însuși Louis Malle în Fatale (1992). Într-o perioadă rapidă, cariera sa a devenit una internațională, iar marile case de producție i-au deschis larg porțile. Cât despre recunoașterea din partea profesioniștilor, a fost recompensată cu numeroase premii: César și Premiul de Interpretare la Mostra de la Veneția pentru Trois couleurs: Bleu, Ursul de Argint la Berlin și un premiu BAFTA pentru rolul din The English Patient (1997), apoi un al doilea César pentru rolul din Copie Conforme (2010). Totuși, Juliette Binoche are o viață interioară prea bogată pentru a ține contul statuetelor și pașilor de pe „covorul roșu”. Într-unul dintre interviurile acordate revistei Psychologies Magazine mărturisea: «Curajul unui actor înseamnă ca acesta să facă vizibil intimul. Trebuie să fie gata să arate insuportabilul și să renunțe la convențional și rațional. Eu sunt o actriță care pătrunde în adâncimea ființei umane, în profunzimea sufletului său, în trupul, dar și în zona umbrelor și-a nebuniilor…» Rara sensibiliate pusă în competiție cu forța caracterului îi permite mereu acea justețe a emoțiilor, umorul și distanța ironiei fine.

Pe Juliette Binoche trebuie să o citești printre rânduri pentru; acest fapt o face și mai interesantă. Se citește printre rânduri atunci când personajul ei poartă numele de fată al mamei sale, Stalens, în Les Amants du Pont-Neuf. Realizatorul filmului, Leos Carax, este chiar companionul său de viață. Turnarea se eterniza, parcă, iar ea a fost nevoită de nenumărate ori să refuze propuneri ale altor producători. Echipa se epuiza, iar actrița a sfârșit prin a-și părăsi realizatorul când a descoperit ce final tragic îi rezervase personajului său. Era prea mult. Acum, când ea postează pe contul de Instagram, la douăzeci și șapte de ani distanță, o fotografie d-ale lui Leos pe Pont-Neuf nu e decât o sugestie pentru clipitul de ochi spre povestea sa …pentru cei care știu/înțeleg.

Când a descoperit-o pe ecran, în Rendez-vous de André Téchiné, Daniel Toscan du Plantier scria, în 1985: «Juliette Binoche aduce, în cinemaul francez, o emoție, un farmec, o gravitate care țin de viitor. » Marele producător de film din Franța nu s-a înșelat în premonițiile sale.

Secretul său?

Mereu rămâne ea însăși revelându-și autenticitatea. Rare sunt actrițele care rămân strălucitoare și credibile, păstrând, în egală măsură, și veridicitatea trăsăturilor impuse de film. Feminitea sa îi oferă șansa de a le provoca masculinitatea unora dintre cei mai valoroși actori: Johnny Depp în Chocolat, Daniel Day-Lewis și Willem Dafoe în The English Patient, Jude Law în Breaking and Entering, Jeremy Irons în Fatale, Antonio Banderas în The 33 sau chiar și Robert Pattinson în High Life, primul film S.F. al lui Claire Denis, care va apărea în 2018.

La cei 53 de ani, această eternă «demoiselle» a respins cel puțin patru cereri în căsătorie și-a făcut din libertatea sa forța vitală. Mamă a doi copii (Hana, născută din legătura cu actorul Benoit Magimel, pe care l-a întâlnit în timpul filmărilor de la Enfants du siècle și Raphael, născut dintr-o relație cu scafandrul profesionist André Hallé, pe care l-a cunoscut în perioada turnărilor de la Bleu), continuă să ia metroul fără să fie prefăcută, pozează – la 43 de ani – pentru coperta revistei Playboy (2007) și ia lecții de dans pentru a putea realiza o coregrafie alături de dansatorul Akram Khan (2008).

Juliette Binoche ocolește stereotipurile și evită etichetele. Dacă nu se declară feministă totuși nu ezită să îi ia în derâdere pe oamenii de afaceri – mult prea „interesați” când ea își făcea apariția (guest-star) într-un episod din seria Dix pour cent – , cu mult înainte de scandalul iscat de Harvey Weinstein. Artista mărturisea pentru The Guardian: « Nu sunt obsedată de trecut». Probabil de aici își trage și forța: Juliette Binoche jonglează cu timpul fiind – întotdeauna – deschisă pentru noi orizonturi.”

Traducere și adaptare după articolul Katiei Kulawick Assante, publicat în madame.lefigaro.fr.

 

Articol publicat în revista Catchy.

 

Etichete:

Antidot contra melancoliei sau Forța artei – Les Fantômes d’Ismaël/Ismael’s Ghosts

Mădălina DumitracheEvenimentul e bulversant: dispărută de mai bine de două decenii, o femeie revine în viața fostului soț. Așa cum spunea Jean Starobinsky: „Există în disimulare și în absență o stranie forță care conduce spiritul spre zone inaccesibile”, pelicula Les Fantômes d’Ismaël aduce în prim-plan dragostea și memoria în buclă.

Noul lungmetraj realizat de Arnaud Desplechin schimbă rapid frontierele genurilor și devine ba dramă amoroasă, ba comedie, chiar și thriller, pe alocuri. Această sinteză rezervă partituri generoase unor actrițe de primă mărime precum Marion Cotillard și Charlotte Gainsbourg. Cineastul îmbină accentele autobiografice cu ficțiunea pură, într-o viziune proprie, dar și ca un fel de omagiu adus maeștrilor săi: Bergman, Hitchcock, Resnais și Lacan.

1 - Les Fantômes d'Ismaël (poster)

Așadar, după douăzeci și unu de ani, opt luni și șase zile, fantomele trecutelor iubiri se-ntorc de nicăieri și tulbură apele, într-o manieră unică, în egală măsură lirică, tragică, absurdă. Înainte de începerea filmărilor pentru noul său lungmetraj, viața unui cineast este răscolită de reapariția unei iubiri pierdute. Așa se face că, după mai bine de două decenii de ani, Carlotta revine în viața celui care o crezuse dispărută pentru totdeauna. Întoarcerea fostei iubiri îl găsește pe Ismaël într-o relație cu Sylvia, încercând să-și refacă viața, în timp ce lucrează la un nou film, o producție în care și viața personajului său pare că o ia razna. Trecutul lui Ismaël scoate la iveală trăiri refulate, dar și interacțiuni lipsite de profunzime; personajele trec cu lejeritate de la o lume la alta, astfel încât filmul să developeze o contrariantă intrigă. Les Fantômes d’Ismaël disimulează câteva secrete: idila ratată cu Carlotta, amorul precar, întreținut alături de Sylvia, cât și explorarea fantasmelor unui trecut în care se regăsește și un frate mort, via scenariul filmului de spionaj. În acest echilibru fragil, regăsim raporturile dintre puteri (politică, sentimentală și fizică) pe fondul unor reglări de conturi. Într-o punere în abis („film în film”), în care Mathieu Amalric întruchipează un cineast torturat, Desplechin aduce în prim-plan tipologiile care i-au jalonat filmografia. Cineastul se amuză antrenându-și spectatorii cu obsesiile sale, într-o încercare de manipulare abilă.

2 -Les Fantômes d'Ismaël

Filmul pornește pe fundalul intrigii de spionaj ca apoi să vireze către melodramă (în maniera precedentului său film – Un conte de Noël) în care triunghiul amoros amintește de o altă peliculă semnată de acest regizor – Trois souvenirs de ma jeunesse. Povestea curge liniar, optând pentru flashbackuri cu iz romanțios, pentru o reconstrucție mentală a unei vieți pierdute (cea a fratelui său, diplomatul Ivan Dedalus interpretat de Louis Garrel). Filmul pe care îl turnează personajul interpretat de Mathieu Amalric/ Ismaël, povestește aventurile lui Dedalus. Ppersonaj recurent în filmografia lui Desplechin se poate regăsi în mai multe personalități – în filmul la care lucrează Ismaël e diplomat , spion și e întrupat de Louis Garrel. Personajul e dublul ficțional al fratelui lui Ismaël, Ivan, pe care nu îl vom vedea niciodată. Replica simpatică și cu miez a unui artist torturat de demonii cu care vrea să încheie pace este chiar Ismaël, care trăiește fericit alături de Sylvia (Charlotte Gainsbourg), de profesie astrofizician. Adesea, cuplul se refugiază într-o splendidă casă de la malul mării.

3 - Les Fantômes d'Ismaël

În acest cadru idilic, ca prin magie, se ivește cea pe care mai toată lumea o credea moartă: Carlotta (Marion Cotillard), prima soție a lui Ismaël, dispărută fără urmă cu mai bine de douăzeci de ani în urmă. Aceasta e hotărâtă să-și regăsească vechea viață, inclusiv fostul soț. Ca și personajul dispărut din filmul Vertigo (de Hitchcock), al cărui portret o fascinează pe eroina interpretată de Kim Novak, Carlotta/Marion are și ea dreptul la o pictură, singura amintire pe care Ismaël a păstrat-o de la ea. Reverența față de marele Hitch se oprește aici fiindcă aici, Carlotta seamănă disperare în jurul său, îndeosebi în cazul lui Ismaël, dar și-al tatălui său, el însuși cineast/Bloom (László Szabó). Triunghiul amoros oferă cele mai frumoase cadre din acest film – întâlnirea dintre Sylvia și un Ismaël tulburat de femeia care îi dădea sens vieții sale, până la scenele aproape suprarealiste dintre Carlotta și Sylvia (curiozitate și sete de putere, două fațete total opuse la iubirii cineastului).

4 - Les Fantômes d'Ismaël

Mathieu Amalric se încadrează perfect în acest tip de univers, iar Charlotte Gainsbourg ne uimește cu sensibitatea eterată afișată de eroina pe care o încarnează atât de vibrant. În replică, Marion Cotillard pare să fi fost o idee stupefiantă pentru distribuție. Simplă, naturală, dar răvășitoare, reprezintă feminitatea carnală. Surâsul inconfundabil o ajută pe frumoasa actriță și mai mult să contureze o ființă bulversantă, aflată la limită cu supranaturalul – o fantomă care vine să revendice drepturi din trecut, un monstru de egoism și de nerecunoștință, dar căruia cu greu îi poți aduce reproșuri. Acest „hop” din scriitură este depășit grație angajamentului total al acestei uimitoare artiste.

5 - Les Fantômes d'Ismaël

În acest complex dispozitiv, problematica perspectivei (în cadrele cu tablouri precum The Arnolfini Portrait de Van Eyck sau din Renașterea italiană) evidențiază și mai bine acel „du-te-vino” stilistic greu de stăpânit. La Desplechin, pista narativă poate ascunde în ea însăși o multitudine de alte căi/posibilități, ca într-o Matrioșca, iar efectul de oglindă deformatoare este amestecat, în mod subtil, cu umorul. Multiplicarea orizonturilor poveștii și căutările teoretice oferă multiple posibilități de interpretare acestei pelicule cu nuanțe bergmaniene. Această „slăbiciune” se regăsește și în cazul metaforelor dacă avem în vedere pictura, arta în care formele pot fi abstracte sau figurative. Grație imaginii splendide, realizate de Irina Lubtchansky, Les Fantômes d’Ismaël atinge intensități pe care anumite digresiuni l-ar fi putut pune în umbră; așadar, pistele false alimentează neliniștile cineastului. În falsa ficțiune, Ismaël se confruntă cu efectele „în oglindă” – sursă de intense frustrări. Cu toate acestea, pelicula nu deviază, ci capătă forță emoțională, tinzând spre un ademenitor amestec de comic și teoretizare, așa cum rar mai întâlnim (greu de stăpânit așa combinație de monstruozitate combătută cu amor, iar moartea e privită anecdotic). Fără să teoretizeze prea mult ficțiunea, Arnaud Desplechin pune în valoare forța creatorului îndrăgostit, iar Les Fantômes d’Ismaël reprezintă o declarație de dragoste pentru ficțiune, artă, cinema și viață.

Regia: Arnaud Desplechin
Scenariul: Arnaud Desplechin, Julie Peyr, Léa Mysius
Imaginea: Irina Lubtchansky
Decorurile: Toma Baqueni
Costumele: Nathalie Raoul
Sunetul: Nicolas Cantin, Sylvain Malbrant, Stéphane Thiébaut
Montajul: Laurence Briaud
Muzica : Grégoire Hetzel
Distribuția:
Mathieu Amalric – Ismaël
Marion Cotillard – Carlotta
Charlotte Gainsbourg – Sylvia
Louis Garrel – Ivan
Alba Rohrwacher – Arielle / Faunia
Hippolyte Girardot – Zwy
Durata: 1h54

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Antidot contra melancoliei sau Forța artei – Les Fantômes d’Ismaël/Ismael’s Ghosts

Scris de pe august 13, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Cannes, Filme franțuzești, Moravuri, Relativitate

 

Etichete: , , , , , , , , ,

La umbra unei tinere în floare – „Chloe” (dramă erotică actualizată)

Producătorul renumitelor filme Ghostbusters, No String Attached sau Up in the Air, Ivan Reitman, a încercat să adapteze Nathalie de Anne Fontaine, lucrând alături de scenarista Erin Cressida Wilson şi de realizatorul de origine armeniană, născut în Egipt, Atom Egoyan.  A crezut că a găsit, astfel, ingredientele de care avea nevoie pentru a oferi un remake seducător.

În 2004, Anne Fontaine a reunit pe ecran cuplul mitic Ardant-Depardieu, din La Femme d’à côté de François Truffaut, pentru filmul Nathalie. Relaţia dintre cei doi iubiţi intrase într-o zonă moartă, de aceea Bernard (Gérard Depardieu) îi mărturiseşte soţiei sale, Catherine (Fanny Ardant). Aceasta (stereotipul burghezei pariziene) se decide să o angajeze pe Marlène (Emmanuelle Béart), o animatoare, ca să-i testeze fidelitatea soţului ei. De la acest triunghi amoros pleacă şi regizorul peliculei Chloe încercând să obţină mai mult decât reuşise Anne Fontaine.

„Chloe” – US theatrical release Poster/Afișul oficial al filmului

În versiunea nouă, rolul soţiei este interpretat de Julianne Moore, care se îndoieşte de fidelitatea soţului ei (Liam Neeson), profesor de muzică la o universitate. În rolul tinerei escorte (escort girl), menită să-l seducă pe stimabilul profesor, a fost distribuită Amanda Seyfried, descoperită graţie peliculei Mamma Mia!, deşi senzuala Scarlett Johansson ar fi putut fi o versiune mult mai ”apetisantă”. Prenumele protagonistei nu a fost ales la întâmplare, ci datorită semnificaţiei sale etimologice, simbolizând înverzirea (întinerirea), poate de aceea  a fost distribuită (ingenua şi senzuala) Amanda Seyfried.

Amanda Seyfried © Sony Pictures Classics

După fiecare întâlnire, seducătoarea Chloe îi povestea soţiei aventurile cu soţul, presărând amănunte picante. În acest mod, se naşte o relaţie ambiguă între cele două femei, legătură ce va bulversa total viaţa familială a lui Catherine.

Amanda Seyfried & Julianne Moore © Sony Pictures Classics

Dacă scenariul a rămas aproape neschimbat, realizatorii au adus unele modificări subtile ca să imprime suspans acestui thriller. Aici, Catherine este măcinată de nelinişte, dar nu are nicio dovadă clară, câtă vreme în Nathalie, soţul îşi mărturisise singur infidelitatea. Din aceste frământări se va naşte intriga din filmul Chloe, scoţând la iveală un permanent joc de-a v-aţi ascunselea. Spectatorul se regăseşte prins între meandrele suspiciunilor lui Catherine. Liam Neeson interpretează cu mare fineţe psiholgică eminentul profesor, admirat de studentele sale, şi lasă publicul să descopere că rolul său a fost doar un pretext pentru construirea relaţiei dintre cele două femei.

Liam Neeson & Julianne Moore © Sony Pictures Classics

Dacă în filmul lui Anne Fontaine, acţiunea se derula într-un Paris istoric, producătorul canadian şi-a turnat remake-ul în Toronto, făcând o adaptare modernă. În ambele pelicule cele două femei aparţin unor lumi diametral opuse, dar Atom Egoyan a încercat să nu dea mare importanţă clivajului social dintre eroine. Chloe se adaptază rapid decorurilor luxoase în care evolueză, aşa cum i-o cerea meseria ei, să fie cameleonică. Arta de a se camufla este subliniată prin vestimentaţia ei, mereu adecvată mediului în care acţiona. Ea nu este, ca Nathalie, o caricatură a prostituatei, ci trece cu uşurinţă de la seducătoarea înfocată la tânăra fragilă, anunţând o personalitate complicată.

Ceea ce incită la acest film este procesul de narare utilizat, care va rămâne aproape liniar. Nu vedem pe ecran decât o dată cuplul Liam Neeson (soţul) – Amanda Seyfried (Chloe). Relaţia dintre cei doi apare doar în povestirile fetei şi în imaginaţia lui Catherine. Realizatorul exploatează resorturile dramaturgiei clasice printr-o modalitate modernă, raportându-se mereu la aparenţe şi la fragilitatea sinelui. De aceea, operatorul utilizează jocul plastic dintre lumini şi umbre şi accesorizează scenografia cu oglinzi.

Liam Neeson & Julianne Moore © Sony Pictures Classics

Locuinţa familiei Stewart indică aparteneţa la burghezia înstărită şi este refugiul acestei familii. Fiecare membru are spaţiul său personal – fiul, un adolescent rebel contra autorităţii materne, se refugiază în camera sa, iar tatăl său se izolează în biroul propriu. Cei doi bărbaţi rămân conectaţi la restul lumii prin intermediul Internetului, în timp ce Catherine pare să fi pierdut legătura cu mediul exterior. Regizorul Egoyan a relevat impactul pe care tehnologia actuală îl are asupra relaţiilor umane. Băiatul surfează pe Net, tatăl său poartă discuţii discrete, pe chat, cu studentele sale, ceea ce stârneşte neliniştea Catherinei. Ea devine chiar intruzivă penetrând, pe rând, spaţiul intim al celor doi bărbaţi din viaţa sa, care comunicau pe web. În mod paradoxal, reţeaua mondială este (aici) un spaţiu al intimităţii. Totuşi, acest element al vieţii moderne rămâne doar anecdotic şi nu se constituie într-un punct important al naraţiunii filmice. Internetul inserat în acest remake are rolul de-a aminti de noile medii de comunicare.

Adaptarea semnată de Atom Egoyan nu ne conduce, din păcate, spre mari interogaţii, ci ne transformă doar în simpli spectatori pasivi. Finalul moralizator al acestui thriller erotic indică doar o actualizare a vechii reţete a dramei erotice. Lăsând deoparte răceala din poveştile intelectuale cu care şi-a obişnuit publicul, regizorul Egoyan creează o dramă intimistă, senzuală (graţie trioului actoricesc), captivantă, deşi previzibilă pe alocuri.

Regizor: Atom Egoyan. Scenarist: Erin Cressida Wilson. Compozitor: Mychael Danna. Operator: Paul Sarossy. Producător: Jeffrey Clifford, Joe Medjuck, Ivan Reitman. Monteur: Susan Shipton.
Distribuţia: Amanda Seyfried (Chloe), Julianne Moore (Catherine Stewart), Liam Neeson (David Stewart), Max Thieriot (Michael Stewart), Meghan Heffern (Miranda)

 

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la La umbra unei tinere în floare – „Chloe” (dramă erotică actualizată)

Scris de pe august 12, 2020 în Cinema, Film, Filme de dragoste

 

Etichete:

Rugăciune în imagini – To the Wonder

La mai puțin de doi ani de la The Tree of Life (Premiul Palme d’Or la Cannes, 2011), Terrence Malick oferă un magnific poem vizual despre neputinţa omului de a iubi în măsura iubirii divine. Dacă puternica peliculă premiată la Cannes a fost percepută ca o încercare de-a oferi o dimensiune metafizică pentru înţelegerea vieţii, cu To the Wonder cineastul american relevă o abordare mai umilă. Această nouă realizare este o reflecţie filosofică şi spirituală despre dragostea pământească şi iubirea divină. Filmul devine un poem-rugăciune, în care melancolia sună ca o pledoarie sfâşietoare. Însuşi titlul ne trimite cu gândul la ideea de credinţă şi convingeri (nu neapărat religie).

To The Wonder © 2013 – Magnolia Pictures

Neil (Ben Affleck) şi Marina (Olga Kurylenko) îşi descoperă dragostea într-un cadru special: Le Mont Saint-Michel. Ea este o ucrainiancă divorţată şi are o fetiţă de zece ani, iar el crede că a găsit “femeia vieţii lui”. După ce părăsesc Franţa şi se stabilesc în Statele Unite, în Oklahoma, singurătatea o copleşeşte pe Marina. Neil nu bagă de seamă, iar femeia suferă, căutând alinarea în sfaturile unui preot catolic (uimitorul Javier Bardem), el însuşi confruntat cu dileme. După duoul Jessica Chastain şi Brad Pitt, regizorul american aduce în prim-plan cuplul Ben Affleck-Olga Kurylenko, ce se bucură de îndrăzneala formală. Camera de filmat devine “plutitoare”, sedusă de neîncetata răsucire graţioasă a eroinei şi se stabilizează doar în contact cu staticul, dar expresivul, personaj masculin. Dialogurile par să dispară, lăsând loc unui câmp sonor încărcat cu numeroase voci (în franceză, engleză, rusă, spaniolă), nu neapărat legate de imaginile pe care le însoţesc. Muzica (Shostakovich, Rachmaninov şi Wagner) înnobilează acest poem cinematografic. Marina se întoarce în Franţa împreună cu fiica ei, iar Neil se va consola cu Jane (Rachel McAdams), o mai veche cunoştinţă, regăsită din întâmplare. Marina e brună, iar Jane e blondă. Bărbatul nu ştie pe care dintre cele două femei o iubeşte cu adevărat. Departe de orice sentimentalism ieftin, Malick oferă o perspectivă justă. Personajele sale se confruntă cu deziluziile, vorbind despre alegerile făcute în viaţă, exprimând sentimente indicibile şi angoase difuze. În mai toate filmele lui Malick, tensiunea deţine un rol major. În To the Wonder, regăsim această stare în dragostea Marinei raportată la slăbiciunile lui Neil sau în pendulările între mistic şi tentaţie ale preotului Quintana. Filmul avansează după un ritm ciclotimic, alternând bucuria extatică cu tristeţea. Fiecare moment de înălţare este urmat de-o cădere. După ce-au fost suspendaţi între cer şi pământ (în simbolicul loc – Le Mont Saint -Michel), cuplul cade din paradisul amorului şi al pasiunii către pământul lumii profane, cu tot angrenajul ei de nelinişti.

Ben Affleck (Neil) and Olga Kurylenko (Marina)/Credits: What’ s on TV

Orice cadru din film capătă un sens atâta vreme cât este legat de existenţă şi de moarte. În modul acesta, se-ntoarce către dramă, transformând tensiunea în finitudine, utilizând un fel de “strabism” ce pulsează în fiecare imagine. Filmele lui Terrence Malick se adaptează, mai degrabă, ritmului existenţei înseşi decât naraţiunii de tip clasic, urmărind fluxul vieţii ce merge către moarte. Estetica acestui regizor surprinde visul, sentimentul şi credinţa.

Sub lumina soarelui malickian, totul străluceşte căci viaţa este filmată şi amplificată. În filmul To the Wonder, regăsim bizoni, dar şi perdele albe, iarbă, dar şi supermaket-uri, apă şi cer şi cosmosul într-un ritm elegiac. Camera de înregistrare vrea să “atingă” tot ce vede. Orice plan de filmare se derulează precum un botez iradiat de soare. Cineastul transpune emoţiile de bază – fericirea, tristeţea, dorinţa – prin mijloace cinematografice subtile, aproape senzualiste.

Depăşind formalismul (de tip “inginerie a mijloacelor”), To the Wonder sensibilizează spectatorul trimiţindu-l către marile interogaţii.

Regizor: Terrence Malick. Scenarist:
Terrence Malick. Compozitor: Hanan Townshend. Operator: Emmanuel
Lubezki. Producător: Nicolas Gonda, Sarah Green. Monteur: Christopher
Roldan, Mark Yoshikawa

Distribuţia: Rachel Weisz – Dinah, Rachel McAdams – Jane, Javier Bardem -Tata Quintana, Ben Affleck – Neil, Olga Kurylenko – Marina, Barry Pepper – Tata Barry, Michael Sheen, Amanda Peet.

Via WebCultura

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Rugăciune în imagini – To the Wonder

Scris de pe august 12, 2020 în Cinema, Film, Filme de Oscar, Iubire

 

Etichete:

Binevenită într-o vârstă hibridă – Ghost in the Shell

Fără sclipiri de diamant și fără a se pretinde drept capodoperă a genului, pelicula din 2017- Ghost in the Shell (scenariul urmează trama din Robocop și se înnoadă cu mitul din Frankenstein) – marchează, totuși, o reușită. O scurtă privire spre anul 1995 ne arată că internetul nu devenise încă rețeaua mondială pe care o știm astăzi, dar creatorii săi formulau întrebări despre viitorul omenirii. În 2017, filmul-cult, Strange Days regizat de Kathryn Bigelow, cu un scenariu scris de James Cameron și Jay Cocks și filmul Johnny Mnemonic de Robert Longo (adaptare după povestirea lui William Gibson) – primesc o replică: Ghost in the Shell. Recenta peliculă, o adaptare după seria manga cu același nume (realizată de Masamune Shirow), este o creație aflată la jumătatea drumului dintre filmul de acțiune și reflecția filosofică (asupra disoluției identității în rețeaua informatică). Cu siguranță, benzile desenate manga semnate de Masamune Shirow (1989), dar și filmul de animație cu titlu omonim (1995) au funcționat ca un filon pentru regizorul Rupert Sanders, care folosește aproape cadru cu cadru materialul original. După Akira de Katsuhiro Ōtomo (1988), Ghost in the Shell (1995) a devenit cel mai important anime care rezumă acel mit inițiatic din cultura japoneză care capătă pertinență pe măsură ce progresul științific ia amploare. Ideea unui remake i-a lezat pe toți cei pasionați de opera originală, iar alegerea actriței pentru rolul principal a stârnit multe polemici. Filmografia decorativei Scarlett Johansson (Under The Skin, Her, Avengers, Lucy) a recomandat-o ca fiind însăși „reflexia asupra corporalității”. Însuși titlul acestui proiect artistic face referire la un context în care sufletul omenesc este găzduit de un corp artificial.

Ghost In The Shell

Ghost in the Shell este povestea lui Major, un hibrid unic om-cyborg. În viitorul apropiat, cea mai mare parte a oamenilor sunt „tunaţi cibernetic”, sporindu-li-se unele simţuri şi puteri, precum vederea, puterea sau chiar inteligenţa. Hanka Robotics – cea mai mare companie din lume pentru dezvoltarea acestei tehnologii – are un proiect secret: acela de-a dezvolta un corp mecanic, cunoscut şi ca o „cochilie”, capabil să integreze un creier uman, ci nu Inteligenţă Artificială. O tânără femeie, Mira Killian (Scarlett Johansson), singura supravieţuitoare a unui atac ciberterorist – este aleasă ca subiect de teste după ce trupul ei pare să fi fost distrus iremediabil. Alegerea se dovedeşte a fi un real succes, Killian fiind transformată într-un agent   de luptă împotriva terorismului. După un an, ajunge să primească gradul de maior în Secţia 9 a diviziei Antitero. Împreună cu echipa ei, Killian reuşeşte să dejoace un atac terorist. Apar, însă, complicații: Killian începe să aibă nişte halucinaţii, dar Dr. Ouelet (Juliette Binoche), cea care   s-a ocupat de crearea sa, le consideră doar mici erori pe care nu le ia în considerare. Acțiunea se derulează pe fundalul unui megalopolis retro-futurist, în care peisajul e alcătuit din clădiri, dar și din holograme înalte cât zgârie-norii. Peste tot, plutește senzația că unele corporații duc o luptă acerbă să vândă produse, deși aproape toți o duc de pe o zi pe alta, într-o atmosferă apăsătoare.

Ghost in the Shell 2

Așadar, într-o Japonie în care mulţi oameni au creiere cibernetice, majoritatea locuitorilor nu au corpuri naturale, ci doar combinații între organisme și roboți. Deși există membre și ochi artificiali, identificăm și creiere îmbunătățite prin microcipuri, care permit unei persoane să învețe o limbă străină în doar un minut. În această lume, hacking-ul a devenit o amenințare reală. Atacatorii cibernetici îşi obligau victimele să comită orice infracţiune. Așa se face că halucinaţiile devin frustrante pentru Killian deoarece îşi aminteşte foarte puţine lucruri despre trecutul ei. Când află că gheişa pe care a ucis-o în atentatul terorist dejucat a fost atacată de o entitate cunoscută doar sub supranumele de „Kuze” (Michael Pitt), Killian încalcă protocolul şi se afundă în propria Inteligenţă Artificială pentru a găsi răspunsuri. Folosindu-se de informaţiile pe care le-a adunat, Killian şi Batou (Pilou Asbæk), un coleg al ei, urmăresc hackerul până la un club de noapte al celor de la Yakuza, unde sunt prinşi într-o ambuscadă. Devotată lichidării celor mai periculoși criminali și extremiști, Section 9 se vede confruntată acum cu un inamic al cărui singur scop este distrugerea progreselor făcute de Hanka Robotics în cybertehnologie.

Ghost in the Shell 3

Eroina nu e doar un simplu robot, lipsit de atitudini, de frământări, de dileme şi alegeri, aplicând mecanic legea (Major lucrează sub supravegherea directă a unui ministru, interpretat de celebrul Takeshi Kitano), ci  îmbină farmecul suav, aproape copilăresc, cu duritatea în portretizarea femeii-cyborg. Chipul lui Scarlett Johansson exprimă emoții, pe când trupul său se mișcă robotic. Muzica semnată de Kenji Kawai sporește efectul hipnotic al filmului. Mitul lui Frankenstein (creat de Mary Shelley) este, aici, doar o masă de epave aflate sub impulsul revoluției electrice. Cu ajutorul anvelopei carnale a lui Johansson – rece, vocală și mereu puternică – filmul redefinește monstruozitatea mașinăriei tehnologizate, etalând o reflexie a inteligenței artificiale.

Anamaria Marinca plays Dr. Dahlin in Ghost in the Shell from Paramount Pictures and DreamWorks Pictures.

Distribuția internațională reunește actori precum danezul Pilou Asbæk, în rolul lui Batou, secundul lui Major. Fizicul impozant al lui Asbaek a fost recomandarea pentru alegerea lui în rolul de soldat dur, dar și acel simț aspru al umorului a contat. Aspectul de bărbat masiv („uriaș cu suflet duios”), dar și doza de sensibilitate de care Batou dă dovadă – îl transformă într-un bun companion pentru Major. Deși românca Anamaria Marinca are un rol episodic, acesta devine important în film, căci Marinca este unul dintre oamenii de știință incluși în programul prin care Major a devenit un cyborg cu creier omenesc. Actrița dă dovadă de încredere în propriile forțe și manifestă stăpânire de sine, în conformitate cu poziția personajului ei, relevând talentul bine educat. Pentru îngrijirile de rutină, există cercetătoarea Dr. Ouelet (Juliette Binoche), care se implică activ în binele eroinei centrale. Calitățile lui Binoche transformă personajul de pe ecran într-o ființă afabilă, dar ușor atinsă de o adiere de anxietate, probabil menită să  pună la îndoială valoarea morală a muncii, a vieții și a lumii ei. În această ambițioasă re-lectură transculturală făcută la Hollywood, regăsim din plin referințele nipone și motive din videoclipul lui Björk (All if full of love – Chris Cunningham).

Scarlett Johansson plays The Major and Juliette Binoche plays Dr. Ouelet in Ghost in the Shell from Paramount Pictures and DreamWorks Pictures in theaters March 31, 2017.

Ghost in the Shell rămâne o abordare reverențioasă față de un model (manga/Masamume Shirow), iar fumusețea rece a imaginilor (3D) și decorul numeric din acest univers high-tech se armonizează cu actualul context hollywoodian.

Regia: Rupert Sanders

Autor (după seria desenată The Ghost in the Shell): Masamune Shirow

Scenariul: Jamie Moss, William Wheeler

Imaginea: Jess Hall

Montajul: Billy Rich, Neil Smith

Muzica: Lorne Balfe, Clint Mansell

Distribuția:

Scarlett Johansson  – Major/Motoko Kusanagi

Pilou Asbæk – Batou

Michael Pitt  – The Laughing Man

Takeshi Kitano  – Daisuke Aramaki

Juliette Binoche  –  Dr. Ouelet

Chin Han – Togusa

Lasarus Ratuere – Ishikawa

Anamaria Marinca –  Dr. Dahlin

Durata: 1h 47 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Binevenită într-o vârstă hibridă – Ghost in the Shell

Scris de pe august 11, 2020 în Blockbuster, Cinema, Film, Modernitate, Postmodernitate

 

Etichete: ,

Cineaştii pe divan

Având aproximativ aceeaşi vârstă (brevetul cinematografului a fost înregistrat de fraţii Lumière în 13 februarie 1895, Freud a folosit pentru prima oară termenul de „psihanaliză” într-un articol publicat la data de 30 martie 1896), „uzina de vise” şi „ştiinţa sufletului” au o istorie reciproc determinată.

Înrudirea dintre vis şi film începe de la condiţiile de vizionare. Obscuritatea, imobilitatea, suspendarea temporală amintesc de procesul terapeutic, ca şi cum în faţa unui public cufundat într-un fel de hipnoză se derulează fantasme. Identificarea spectatorului cu eroul de pe ecran este un proces similar cu ceea ce medicii numesc „transfer de personalitate”, iar vedetele reprezintă arhetipurile la care aspiră. Structurat ca un limbaj, după cum demonstrează Jaques Lacan, inconştientul se manifestă prin simboluri şi imagini nonverbale, prin ceea ce psihiatrii numesc „procese primare”. Încă de la primele proiecţii ale filmelor lui Méliès, cinematograful şi-a probat caracterul iraţional, pendulând adesea între real şi onirism.

Imaginarul, reveria, asemeni filmului, reprezintă o formă complementară a unor proiecte eşuate sau, pur şi simplu, o deschidere utopică spre o altă lume, evadarea în nonrealitate, în ficţiune. Secretul audienţei cinematografului se datorează, fără doar şi poate, nevoii de defulare.
Psihanaliza
Secolul cinematografului este numit adesea „schizofrenicul secol XX”, „paranoia”, formă de maladie mentală, colectivă sau individuală, fiind în egală măsură o estetică şi un stil, de la origini consubstanţială cinematografului.

Dacă până mai ieri, psihanaliza era apanajul înaltei societăţi, astăzi se vorbeşte de o „democratizare” a fenomenului: pe divanul din cabinetul medicului instalându-se categoriile cele mai variate de pacienţi. Însăşi psihanaliza a cunoscut o adevărată „revoluţie culturală”. În prezent, se constată chiar o desacralizare a discursului analitic, care a devenit mai puţin teoretic şi mult mai pragmatic. Astfel, de la psihanaliza existenţială, inspirată de Sartre şi Heidegger, s-a ajuns la şedinţele de rebirth/ renaştere, care în realitate se reduc la practicile uneori periculoase ale unor guru de ocazie. În schimb, ficţiunea filmică (în măsura în care cinematograful continuă să fie un instrument de vulgarizare a teoriilor psihanalizei) poate să o ia razna în aberante fantezii de genul Total Recall (r. Paul Verhoeven, 1990) cu ultra sofisticate efecte speciale, dar de gust îndoielnic.

De aceea, merită să rememorăm câteva filme care, inspirându-se direct din tehnicile psihanalizei, oferă posterităţii mărturii despre personalitatea creatoare a unora dintre cei mai importanţi cineaşti ai secolului al XX-lea.

Fellini s-a mărturisit în mai multe pelicule, care însumează zeci de proiecţii ale vieţii sale interioare. Monstrul ieşit din străfundurile mării în La dolce vita (1959) deschide poarta subconştientului, eroul fellinian urmând a întreprinde călătorii speciale în sine însuşi unde descoperă conflicte, erori, angoase pe care va trebui să şi le asume. Oscilând între o şedinţă de psihanaliză şi examinarea unei conştiinţe tulburate astfel îşi defineşte chiar cineastul capodoperele 8 ½ (1963) acel mozaic de amintiri şi fantasme ale regizorului Guido (Marcello Mastroiani), aflat în criză de inspiraţie. Mama personajului, direct implicată în obsesia păcatului sexual, se face vinovată de mortificarea religioasă, iar cvasi-sinuciderea e soluţia logică a unei vieţi irosite.

Filmele următoare, într-un fel sau altul, prelungesc această introspecţie în priză directă, inventariind temele fetiş – simboluri dragi realizatorului: plaje, cortegii, faruri, fântâni, petreceri, circul, nava, luna. Chiar dacă în Giulietta degli spiriti (1965), de exemplu, raporturile dintre autor şi personaje se inversează în ordinea transexualităţii practicate şi în alte filme. Conform declaraţiei lui Fellini însuşi, Satyricon (1969) e „un vis”, „un rug pentru ticurile şi maniile mele”, „e partea uitată a naturii umane cea mai intimă, pe care trebuie să o înfruntăm şi să o cunoaştem. Dacă putem accepta – pe plan raţional sau iraţional- faptul că această parte e cea mai importantă, cea mai reală din noi, atunci filmul, dintr-o dată, devine apropiat, familiar, inocent”. Imaginile supradimensionate ale distrugerii Pompeiului prefigurează distrugerea Babelului, a eului, a societăţii: un film labirintic în care Dedalul Minotaurului face aluzie şi la enigma Sfinxului, şi la legenda lui Oedip. Unde sunt limitele inconştientului şi care sunt graniţele biografiei personale? Judecând după Amacord sau La voce della luna (1990) e greu de spus pentru că Fellini se află în continuă căutare a propriului eu: E la nave va (1983).

Resnais plasează şi el sub semnul labirintului un film aparent de factură strict intimistă precum L’année dernière à Marienbad (1961), unde un psihiatru X pare a lucra la elucidarea traumei lui A :”..inconştientul este un lucru pe care-l avem toţi şi nu sunt sigur că e prea diferit de la un om la altul”. Chiar dacă nu mai e la modă critica biografică, ar fi interesant de urmărit felul în care unicitatea creaţiei regizorului francez se clarifică printr-un dublu reflex: colaborarea sa cu scriitorii care i-au furnizat scenarii ce s-au păstrat mereu în corespondenţă secretă atât cu angoasele lumii moderne, cât şi cu sensibilitatea cineastului, el însuşi marcat de „răni narcisiace” încă de când, copil unic şi bolnăvicios, îşi petrecea timpul filmându-şi prietenii cu un aparat de amator.
Psihanaliştii susţin că amintirea traumatică lasă urme adânci în subconştient: nimic nu se uită, ba mai mult, aducerile aminte împiedică libertatea acţiunilor prezente.

Bergman, unul dintre cei mai „autobiografici” cineaşti contemporani, nu face altceva: „Personajele filmelor mele sunt exact ca mine, adică animale mânate de instincte, şi care, în cel mai bun caz, gândesc atunci când vorbesc. Corpul constituie partea lor principală, cu un mic lăcaş pentru suflet.” Fanny und Alexander (1983) şi Eften repetitionen / After the Rehearsal (1984) – în care s-a reprezentat direct, la vârsta copilăriei când s-a conturat aversiunea faţă de tatăl său şi respectiv la maturitate când senzualitatea şi ingenuitatea feminină acţionează stimulativ asupra creatorului – sunt filme realizate după o carieră foarte feminină”, populată cu protagoniste învăluite într-o complicitate afectivă. Angoasa obsedantă care-l caracterizează îşi are sorgintea în filozofia existenţialistă a lui Kirkegaard, care îşi concentra atenţia asupra singurătăţii iraţionale.

Inspirându-se direct din Jung, Bergman foloseşte metafora pentru figurarea inconştientului colectiv în secvenţe onirice din Fängelse / Prison (1949), unde moartea e o femeie frumoasă în doliu, iar lumea celorlalţi o adevărată pădure umană. După ce i-a oferit lui Bille August scenariul, Bergman publică o carte – confesiune, în care îşi reabilitează tatăl (prezentat în opera sa filmică: pastor riguros, tiranic, un om al datoriei, incapabil de tandreţe, un dictator domestic, rece, laş şi violent).

Antonioni a deschis drumul psihologismului în cinematograful postrealist. Dacă în filme îşi proiectează propriile fantasme, nu înseamnă că nu acordă atenţie egală factorilor exteriori, problemelor de adaptare şi dezvoltare a individului în universul tehnocratic – Il Deserto Rosso (1964) sau standardizat (Blowup, 1966). Fineţea psihologică a analizelor sale cinematografice se poate explica, într-o oarecare măsură, prin faptul că în copilărie a fost înconjurat de femei, multe verişoare: Le amici (1955). Unele personaje îi seamănă în L’avventura, Anna citindu-l pe Scott Fitzgerald, sau în Il crido (1957) bărbatul la fel de trist precum însuşi cineastul când a fost părăsit de soţia sa, Laetitia. Plecând de la conflictele personale, regizorul tinde să ajungă la originea nevrozei provocate de incapacitatea de comunicare şi repercusiunile ei, ce ţin de un sentiment de frustrare etalat în trilogia alienării.

L’avventura (1960), La notte (1961) şi L’eclisse (1962), care se derulează pe fundalul unei lumi despre care regizorul spune că e „bolnavă de Eros”. Nu o dată apare şi conflictul oedipian, antrenând deopotrivă sentimentele de rivalitate sau culpabilitate, clasicul triunghi amoros putând să însemne, ca în Blowup, un martor nedorit, care va fi obligat să-şi caute o realitate paralelă, interioară ca refugiu iluzoriu şi efemer.

Vorbind despre criza de identitate a protagonistului (Jack Nicholson) din Professione: reporter (1975), Antonioni se confesează:”Nu era un subiect al meu. L-am cucerit turnând filmul. Deşi am dorit adeseori şi eu să nu fiu cel care sunt, să-mi schimb identitatea pentru a găsi un nou raport cu semenii mei.”

Bunuel „colecţionează” perversiuni sexuale şi fixaţii nevrotice puternic marcate de misticism, fără să dea importanţă explicaţiilor de ordin psihanalitic şi le atribuie Le chien andalou (1928). Parabolă a naşterii vieţii, dar şi a negării tuturor tabuurilor şi preceptelor ce sufocă personalitatea, Viridiana (1960) e centrată pe trinitatea bunueliană erotism-religie-moarte şi reliefează eşecul dogmatismului. El angel exterminator (1962) descrie procesul autodistructiv al societăţii ajunse în pragul degenerării mentale ancorată în formele egoismului hedonist, înregistrând şi alte constante bunueliene, simbolurile freudiene, satira alienării, umorul negru, apetitul pentru suprarealism. Viaţa dublă a unei aristocrate (Catherine Deneuve), care se prostituează încercând să scape de o traumă din adolescenţă, Belle de jour (1967) sau drama unei orfane (tot Catherine Deneuve) ce devine amanta tutorelui ei (Fernando Rey) – Tristana (1969) denunţă puritanismul cantonat în fatalism şi ipocrizie, aşa cum Le charme discret de la bourgeoisie (1972) inventariază cutumele unor personaje inconştiente şi ridicole, mimând distincţia şi respectabilitatea, când de fapt ele se complac în adulter, alcool şi drog, fascinate de forţa banului, precum soţul frustrat de o soţie frigidă în Le journal d’une femme de chambre (1964). Dacă La joven (1959) transfigurează interdicţia oedipiană, în schimb un film de început, El (1952), e portretul unui schizofrenic capabil de sublimare în incinta unei mănăstiri. Culpabilitatea şi delirul amoros sunt explicabile prin educaţia puritană asemeni celei primite de cineast şi care l-a împins la acest gen de creaţie. Filmografie-rechizitoriu, opera lui Bunuel încă îi mai fascinează pe psihanalişti.

Tarkovski, cel care obişnuia să-I sfătuiască pe apropiaţii lui:”Dacă doreşti să obţii ceva în artă, dacă doreşti să faci cinema bun, să nu fii impersonal, să nu te temi de pronumele eu„, avea să se „abandoneze” pe ecran, mai întâi, acelui copil îndrăgostit de artă, ce avea o privire proaspătă asupra realităţii înconjurătoare (oricât de monotonă ar fi ea) Katok i skripka / Compresorul şi vioara (1961) sau oricât de periculoasă în Ivano detstvo / Copilăria lui Ivan, unde războiul se derulează având ca laitmotiv dorinţa de pace şi fericire a puştiului ce-şi visa mama între flori şi cai, sub o ploaie de vară. În filmul cvasi-biografic dedicat lui Andrei Rubliov (1972), pictorul este hărţuit de îndoieli, disperare şi luciditate; se face ecoul dilemelor omului de creaţie, dar şi ale omului religios. Solyaris (1972) este un poem al cunoaşterii prin ştiinţă, dar şi printr-o hipersensibilitate ce face posibilă existenţa „oceanului raţional”, care conservă trecutul în forme aproape palpabile (casa părinţilor sau soţia moartă).

Autobiografia propriu-zisă a acestui cineast sfâşiat de contradicţii, interesat deopotrivă şi de Dumnezeu, dar şi de antroposofie şi parapsihologie, se află reflectată în Zerkalo / Oglinda (1976). Filmul este chiar „povestea vieţii mamei mele, el relatează şi o parte din viaţa mea (…) nu e legat numai de istorie, ci şi de aspiraţiile mele ca autor. Filmul este o confesiune. Noi avem o datorie faţă de cei care ne-au dat viaţă şi trebuie să le declarăm dragostea noastră.”

Stranietatea străbaterii zonei interzise din Stalker / Călăuza (1979) echivalează cu plonjarea psihanalistului în subconştientul acestui cineast damnat, obligat să emigreze cu preţul unei imense suferinţe sufleteşti, fixată în Nostalghia (1983) şi în Offret (1986). Filme în care, prin intermediul protagoniştilor (Oleg Iankovski şi Erland Josephson), demersul psihanalitic patetic transgresează în supranatural, secătuirea interioară căpătând rezonanţe concrete în mediul înconjurător (visele apocaliptice ale lui Alexander sau sincopa profetică a factorului), căci un adevărat artist are darul de a prevedea propriul destin, dar şi pe cel al omenirii.

Allen a fost considerat drept „reversul comic” al lui Ingmar Bergman, deşi avea să demonstreze că poate regiza şi serios, exact în maniera maestrului, Interiors (1978), dar şi aleatoriul „bergmanesc”- Stardust Memories (1980), propunându-se drept un caz interesant pentru un psihanalist cinefil. Autor total, interpret-scenarist-regizor, Woody Allen, a imprimat o tentă mai mult autobiografică eroului său generic – intelectualul complexat, veşnic preocupat de statutul social, de origine şi de sex, printr-un umor ce poate deveni uneori uşor absurd, de sorginte livrescă, cu multă ironie fină ce îi consolidează subtila şi foarte personala autoparodiere. De la Everything you always wanted to know about sex but you were afraid to ask (1972) la A Midsummer Night’s Sex Comedy (1982), sau la analiza relaţiilor de familie din Hannah and Her Sisters (1986), doar fanii pot aprecia evoluţia personajului său până la tânărul scriitor complexat din Midnight in Paris (2011).

În Annie Hall (1977), înrăit adept al psihanalizei, îşi potenţează angoasele metafizice şi sentimentale de culpabilitate şi frustrare, pe care le etalează sau le ascunde în prezenţa partenerei, Diane Keaton (parteneră şi în viaţa reală, la vremea aceea), obiect al afecţiunii sale reale, căreia îi va dedica şi următorul său film, Manhattan (1979).

În Husbands and Wives (1992), îşi exhiba un adulter anticipativ, relatând despre cupluri ce se rupeau ca să se refacă, sub forma unui reportaj amatoristic, asezonat cu lungi confesiuni adresate unui psihiatru invizibil. Uneori, Allen a avut generozitatea să lase în prim-plan personajul feminin ca în pelicula Another woman (1988), unde Gena Rowlands, surprinzând altă femeie (Mia Farrow!) la o şedinţă cu psihanalistul ei, descoperă că nu stă aşa de bine cu nervii precum credea; sau în Crimes and misdemeanors (1989), unde, ca simplu regizor documentarist, personajul său se păstrează la periferia studiului moral pe care-l întreprinde. Repere strict psihanalitice jalonează filme precum Oedipus Wrecks (1989, scurt-metraj din New York Stories), în care un avocat nu poate scăpa de obsesia mamei tiranice; Zelig (1984) sau The Purple Rose of Cairo (1985) sau Midnight in Paris (2011), unde tema transferului de personalitate e bine speculată, pe o canava fie istorică, fie romantică.

Este recunoscut faptul că, timp de mai bine de 40 de ani, Woody Allen nu a făcut altceva decât să se expună pe sine „dezbrăcat”, sub rezerva constrângerii impuse de ficţiune, prin creaţiile sale. Acestea sunt aşa de influenţate de psihanaliză, încât ar putea fi lesne considerate un substitut al acesteia. Cineastul a transformat propriile nemulţumiri în energie umoristică şi balsam pentru sine şi pentru publicul său spectator, mărturisind, sub masca personajului din Melinda and Melinda (2004): „Râdem ca să mascăm teroarea morţii care ne apasă.”

 

Articol publicat în revista LiterNet

 

Etichete: , ,

Dorința regăsită – Dolor y gloria/ Pain and Glory

O bulversantă călătorie intimă, o călătorie menită să facă lumină, grație forței cinematografului, Dolor y gloria/Pain and Glory este o dramă autoreflexivă a lui Pedro Almodóvar, cu Antonio Banderas în rolul unui cineast (Almodovar) fictiv. Paradoxal, deși este unul dintre răsfățații Festivalului de la Cannes (a fost în competiție de cinci ori), spaniolul, în vârstă de 69 de ani, nu a câştigat niciodată râvnitul Palme d’Or.
Recenta peliculă a uimit publicul prin autenticitatea și prin infinita tandrețe, sintetizând mai toate obsesiile artistice ale celebrului regizor, devoalând o tulburătoare intimitate, fără tușe exhibiționiste. Așadar, Dolor y gloria oferă spectatorilor perspectiva asupra morții a unui regizor vârstnic, aflat la pensie. În acest registru personal, Pedro Almodóvar i-a încredințat dificila partitură lui Antonio Banderas.

Prin urmare, așa cum sugerează titlul (à la Tolstoi), filmul aduce în prim-plan confruntarea unui artist ce-a cunoscut succesul cu neputința în fața bolii, care trebuie să se descurce acum cu depresia și cu pierderea speranței. Problematica morții a dat mereu de furcă cineaștilor, dar în cazul de față sensibilul spaniol abordează toamna vieţii într-o cheie meditativă minoră. Pasiunea pentru cea de-a șaptea artă reprezintă de fapt depășirea deznădejdii, fiindcă pasiunea regiei de film ar putea fie cuceri moartea, fie duce la acceptarea acesteia. Scenariul, semnat tot de Pedro Almodóvar, abundă în amintiri și regăsiri (în carne și oase) după zeci de ani, într-o viață de artist aflat în suferință.

Așadar, Salvador Mallo este un realizator care a cunoscut succesul, dar care nu mai poate realiza filme în continuare din pricina numeroaselor dureri fizice care-i amărăsc traiul. De apusa lui glorie amintesc pereții imensului său apartament. Trecuta sa glorie îi minează interiorul pentru că nu mai poate filma, paralizat de dureri și de trecerea timpului nemilos. Totuși, acest decor reprezintă identitatea creatoare a personajului; încă mai păstrează urmele copilăriei, amintirile închise într-o cutie de sub pat, din camera mamei sale.

Ca un meta-comentariu, înainte de a-i opera esofagul, chirurgul îl întreabă dacă viitorul său film va fi o dramă sau o comedie. Așezat pe masa de operaţie, realizatorul îi răspunde: «You never know… », înainte de a adormi de la anestezic. Precum secretul lui Polichinelle – sub forma unei ghicitori – întreg filmul se concentrează asupra unei anumite ambiguități autobiografice, care se tot refuză și întârzie devoalarea misterului. În scurta scenă din deschidere, un travelling se deplasează din fundul piscinei pentru a dezvălui o cicatrice care traversează întreaga coloană vertebrală a lui Salvador. Ca un ecou al acestor prime imagini, corpul realizatorului se află pe parcursul intrigii încadrat de liniile roșii ale unui scaner. Aceste planuri au valoarea unei încadrări, deoarece artistului nu-i place să discute despre despre sine, ci despre creațiile sale. Desele flashback-uri din copilărie nu sunt decât o altă formă a iubirii sale dintâi: arta.

Permanenta pendulare trecut-prezent se realizează prin două personaje din trecutul său: un actor pe care nu îl văzuse de 32 de ani și o piesă de teatru (monolog) pe care Salvador a scris-o și la care un asistă Federico, unul dintre vechii săi iubiți. Așa se face că din întâmplare, îl întâlnește pe Alberto Crespo, un actor pe care nu îl mai văzuse de trei decenii. După proiecția filmului său, Sabor, la cinemateca din Madrid, îl regăsește pe acest actor toxicoman, care va fi sursa memoriei „involuntare”. Imediat, își rememorează copilăria petrecută în Paterna, alături de mama sa, primele iubiri, actorii cu care-a lucrat, dar îşi reaminteşte şi pierderea mamei. Imaginile surprind anii ’60, când a plecat spre Valencia, apoi anii ’80 și prima sa dragoste, din Madrid, apoi prezentul și toate durerile. La toate acestea, se adaugă vidul din fața incapacității de-a continua să turneze.

În postura de dublu spiritual al cineastului, Antonio Banderas a împrumutat din caracteristicile fizice ale acestuia (s-a îmbrăcat și s-a pieptănat precum cineastul spaniol) și s-a lăsat prins în terapie de confesiuni. Mai mult de atât, apropierea dintre Salvador și însuși Pedro Almodóvar funcționează pe mai multe niveluri, fiindcă apartamentul din film e o replică a celui din realitate, iar numele unor fișiere din computerul lui Salvador sună precum titlurile unor filme de-ale lui Almodóvar. Mărturisirile artistice se-ndreaptă spre o suprafață fragilă, iar eroinele sunt omiprezente: mama, o actriță care devine asistenta sa personală.

Întrupată de Penélope Cruz, Jacinta în tinerețe și de Julieta Serrano, la bătrânețe, mama cineastului este în egală măsură dură, dar și iubitoare, pudică, dar și indiscretă. Imobilizat în camera lui sau pe canapeaua din salon, cu ochii închiși, Salvador se lasă pradă trecutului său. Își regăsește copilăria rurală, dar precară în La Mancha, însă o copilărie în care-a descoperit dragostea pentru cinema. Imaginea conservă densitatea carnală și plină de viață a unor vremuri apuse. Montajul e calm, iar scriitura cinematografică se scurge invers față de regretele cineastului, exprimate prin deziluziile personajelor.

Mai puțin crud decât precedentele sale filme, Dolor y gloria e sensibil diferit și prezintă o latură de mare delicatețe a cineastului. Ca în niște (veritabile) tablouri vivante, filmul ne prezintă relațiile interumane în diferite momente: inversarea rolurilor și-a locurilor, schimburile dintre un muncitor analfabet și un copil care îl învață să citească, apoi insolența primelor emoții. Trupurile și suferința morală exprimă durerea de a fi, dar și gloria de-a supraviețui.

Copilăria e prezentată ca fertilitate, o inepuizabilă sursă, care nu cunoaște durerea. Amintirile lejere, dar și cele dureroase se propagă ca o adicție la melancolie. Forța creatoare, misterioasă și surprinzătoare în egală măsură e pusă față în față cu depresia, într-o subtilă „reglare de conturi”. În fond, tema centrală din Dolor y gloria, rămâne creația. Fiecare element constitutiv din Dolor y gloria participă la o sinteză a filmografiei lui Almodóvar, fiind o veritabilă reconstrucție a amintirilor artistice. Singură, dorința face ca timpul pierdut să se întâlnească cu cel regăsit. De-o tulburătoare sinceritate, Dolor y gloria rămâne un film romanesc, despre creație.

Regia: Pedro Almodóvar

Scenariul: Pedro Almodóvar

Imaginea: José Luis Alcaine

Decorurile: Antxón Gómez

Costumele: Paola Torres

Sunetul: Marc Orts

Montajul: Teresa Font

Muzica : Alberto Iglesias

Distribuția:

Antonio Banderas – Salvador Mallo

Asier Etxeandia – Alberto Crespo

Leonardo Sbaraglia – Federico

Nora Navas – Mercedes

Penélope Cruz – Jacinta în tinerețe

Durata : 1h52

 
Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Dorința regăsită – Dolor y gloria/ Pain and Glory

Scris de pe august 10, 2020 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Ménage à quatre – „The Host”

Realizatorul peliculelor Gattaca, In Time şi S1m0ne, Andrew Niccol, se încumetă să facă o adaptare după un roman al lui Stephenie Meyer. Neozeelandezul, un nume de referinţă pentru peliculele SF, înfăţişează, în filmul The Host, o lume postapocaliptică, invadată de nişte entităţi extraterestre eterice, dornice să instaureze o nouă ordine, rigidă, dar într-un „sos mormonic”.

Ideea pericolului pe care îl reprezintă invazia este deja clasicizată în literatura de gen: The Puppet Masters (după romanul lui Robert A. Heinlein). Scriitoarea Stephenie Meyer, autoarea celebrei The Twilight Saga, a scris (în 2008) romanul The Host, în care a reprezentat o lume „nouă”, maniheistă. Coloniştii Terrei sunt un soi de „îngeri”, care invadează trupurile pământenilor. Dacă pentru saga The Twilight, scriitoarea a folosit ca surse de inspiraţie autori precum Jane Austen (Pride and Prejudice pentru The Twilight), Emilie Brontë (The Wuthering Heights pentru Eclipse) şi William Shakespeare (Romeo and Juliet pentru New Moon), în romanul S.F., The Host, a avut ca sursă de inspiraţie o metaforă creştină. Obiectivul invadatorilor, din romanul ecranizat de Andrew Niccol, este unul de natură pacifistă: aceste forţe ocupau diferite planete pentru a le „reglementa” organizarea şi încercau să îmbunătăţească raporturile dintre locuitori.

Saoirse Ronan, Max Irons, Jake Abel © Invision

Păstrând aceste date din scriitura originală, regizorul şi-a plasat actorii într-un cadru minimalist futurist. Invadatorii sunt costumaţi în haine albe şi au priviri „celeste” anormal de sclipitoare. În vreme ce aceşti „îngeri” circulă cu vehicule ultrarapide, câţiva pământeni s-au retras într-o mişcare de rezistenţă, ducând un trai ce aminteşte de cel al primilor creştini – clişeu ce ţine de unele distopii. Printre cei care n-au fost invadaţi se numără şi tânăra Melanie Stryder (Saoirse Ronan). Ea este o fiinţă rară, care opune rezistenţă când Căutătoarea (Diane Kruger) îi implantează în trup un „suflet”/una dintre entităţile eterice extraterestre. Între cele două forţe se va da o permanentă luptă: Melanie nu cedează, încercând să-şi păstreze sufletul în trupul invadat. Wanda/Invadatoarea găseşte la gazda-i rebelă tot ceea ce este mai dificil în interiorul unei fiinţe umane: emoţii, pasiuni şi amintiri. Mai mult decât atât, Melanie opune rezistenţă în faţa acestei încercări de deposedare. Într-un final, o convinge pe Wanda să-i devină aliată.

Saoirse Ronan (Melanie Stryder)© Invision

Căutătoarea, interpretată de Diane Kruger – ce afişează un aer glacial germanic – o hărţuieşte pe Wanda pentru a obţine informaţiile necesare ca să descopere unde se ascundeau ultimii locuitori ai Terrei, neinvadaţi. Aici, Melanie îi va regăsi pe unchiul ei, Jeb (William Hurt), pe mătuşa Maggie (Frances Fisher) şi pe frăţiorul de numai unsprezece ani, Jamie (Chandler Canterbury) trăind într-o peşteră bine adaptată pentru orice tip de invazie.

Cu toată atmosfera cvasiapocaliptică prezentată, interesul spectatorilor se îndreaptă spre un imbroglio sentimental. Odată ajunsă în comunitatea celor din „mişcarea de rezistenţă”, se confruntă cu alt gen de probleme. Eroina „cu dublă personalitate” nu este crezută de oameni, iar fostul ei iubit se-ndoieşte şi el de existenţa reală a lui Melanie; Jared (Max Irons) nu vede decât extraterestra care i-a uzurpat trupul iubitei sale. Pe de altă parte, Ian (Jake Abel) – tânărul său amic – dezvoltă o pasiune pentru „sufletul” găzduit de trupul lui Melanie. Putem spune, prin urmare, că avem de-a face cu un veritabil „ménage à quatre„.

Saoirse Ronan & Max Irons Photo by Alan Markfield © Open Road Films

Dacă în relaţia cu Jared, lucrurile sunt cât de cât clarificate, la Ian relaţia devine mai ambiguă. Duoul Melanie/Wanda şi Ian se confruntă cu o situaţie neclară. Aflaţi în faţa unui superb peisaj stâncos (filmările realizate în Albuquereque, New Mexico), cei doi se găsesc într-un impas căci Ian încă nu ştie dacă este atras de trupul lui Melanie sau de sufletul Wandei. Sufletul care nu se stinge şi-şi forţează ocupantul să-i devină aliat naşte dileme binare. Abia la finalul filmului, găsim soluţionarea acestei ambiguităţi născute dintr-o separare între minte şi trup.

Saoirse Ronan & Max Irons/Photo by Alan Markfield © Open Road Films

Coexistenţa a două suflete într-un singur trup a atras-o pe tânăra actriţă Saoirse Ronan, care deja s-a făcut remarcată pentru abilităţile ei de a atinge registre largi (gingăşie mixată cu forţă) în filmul Hanna (r. Joe Wright, 2011). Aici, suava actriţă este un fel de Kristen Stewart (Bella din saga The Twilight) mult mai combativă, ea trebuie să arbitreze două spirite contradictorii. În creierul său de tip faţă-verso, se dă o permanentă luptă deoarece există şi doi pretendenţi opuşi (unul senzual, celălalt mai grijuliu).

Diane Kruger & Saoirse Ronan Photo: Alan Markfield © Open Road Films

Vânătoarea de oameni îndeamnă la o reflecţie filosofică asupra naturii umane, dilemă născută dintr-o frustrare. Cele 125 de minute ale peliculei predispun la plictiseală, ritmul şchiopătează, căci regizorul se concentrează, mai degrabă, asupra dilemelor sentimentale. Melanie este sfâşiată între dragostea ei pentru Jared şi pasiunea Wandei pentru Ian. În acest fel, regizorul se îndepărtează de la subiectul central al unui S.F., care priveşte lupta pentru libertate, preferând dilemele romantice adolescentine (inter-specii).

Filmul The Host este departe de a fi o reuşită, dar nu displace în totalitate. Este de apreciat maniera în care un subiect atrăgător, cu intrigă amoroasă, este plasat într-un S.F. cu alură distopică, având şi o distribuţie la fel de atrăgătoare.

Regizor: Andrew Niccol
Scriitor: Stephenie Meyer / Scenarist: Andrew Niccol
Operator: Roberto Schaefer / Producător: Stephenie Meyer, Paula Mae Schwartz, Steve Schwartz, Nick Wechsler / Monteur: Thomas J. Nordberg
Distribuţia: Saoirse Ronan (Melanie Stryder), Diane Kruger (Căutătoarea), William Hurt (Jeb Stryder), Frances Fisher (Maggie Stryder), Boyd Holbrook (Kyle O’Shea), Jake Abel (Ian O’Shea), Max Irons (Jared Howe), Chandler Canterbury (Jamie Stryder)

(Via LiterNet)

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revistaBel-Esprit

 
Comentarii închise la Ménage à quatre – „The Host”

Scris de pe august 9, 2020 în Blockbuster, Cinema

 

Etichete:

Destine la răscrucea dintre ape – The Light Between Oceans

 Mădălina DumitracheAsemenea celor două fețe ale lui Ianus (zeul ușii, al sărbătorilor, al riturilor de trecere și al fenomenelor de tranziție, al începuturilor, dar și al finalurilor), se articulează și recenta producție – The Light Between Oceansecranizare a romanului omonim, semnat de M. L. Stedman. Realizatorul filmelor Blue Valentine (2010) și The Place Beyond The Pines (2013), Derek Cianfrance, s-a lăsat sedus de pasionanta poveste în care dragostea și datoria se vor duela și-a oferit publicului o peliculă situată la granița dintre psihodramă și melodramă.
Așadar, la câțiva ani distanță după încetarea Primului Război Mondial – undeva în Australia, pe  o insulă (Janus Rock) uitată de lume – Tom Sherbourne viețuiește alături de tânăra lui soție, Isabel Graysmark (numele ei sugerează marca tristeții). Departe de existența tumultoasă, fostul combatant, care păstrează urme (traume) ale participării la marea conflagrație, duce acum un trai liniștit.

the-light-between-oceans-1

Fericirea lor solitară este umbrită de faptul că Isabel nu poate avea copii, de aceea, frumoasa soție, după două avorturi spontane, dă semne de îngrijorare. Într-o zi, o ambarcațiune eșuată pe plaja insulei produce o schimbare majoră în viața celor doi eroi. La bordul bărcii, găsesc cadavrul unui bărbat, dar și un bebeluș în viață. Isabel își imploră soțul să ignore îndatoririle și regulile de la serviciu (falsificarea unor date, neraportarea evenimentului), să îngroape trupul bărbatului și să ia copilașul; tânăra femeie voia să păstreze pruncul pentru a-l crește ca și cum ar fi fost al lor. Din dragoste pentru soția sa, Tom se lasă convins și acceptă. Realitatea, însă, le va strica ordinea, iar secretul le va sfârteca inimile și …viața. În timpul unei vizite, pe continent, la familia lui Isabel, Tom află că, în oraș, există o femeie – Hannah/Rachel Weisz – care și-a pierdut (în mod tragic) soțul și copilul. Data dispariției lui Frank Roennfeldt (soțul lui Hannah) coincide cu cea în care  el și Isabel au găsit barca și copilașul. Răvășit de vinovăție, Tom îi trimite o scrisoare anonimă, dezvăluind că soțul ei se odihnește în pace, iar copila lor/Lucy este în viață. Noua opțiune a lui Tom stabilește o răscruce la care fericirea/căsnicia lui e pusă în balanță.

the-light-between-oceans-2

The Light Between Oceans este o melodramă bine-unsă, care beneficiază de participarea unui duo actoricesc de o mare finețe: Alicia Vikander – Michael Fassbender (un cuplu de îndrăgostiți și în viața reală, idila înfiripată chiar pe platourile de filmare ale acestei producții). Derek Cianfrance a subliniat elementele de forță, care dau o altitudine amețitoare și, astfel, a suscitat emoția la cote maxime. Povestea (ușor abracadabrantă), amestecată cu „formol” și-o estetică pastel-marin (multitudine de valuri, plaje, stânci, pescăruși), ce se aseamănă cu tablourile bunicii, va produce multe lacrimi privitorilor. Realizatorul este un artizan care nu dorește să stârnească valuri inutile și lasă, la suprafață, doar grația dureroasă a marilor povești melodramatice.

the-light-between-oceans-3

Precum Tom/Michael Fassbender, care lucrează pe post de paznic de far pentru Commonwealth, într-o insulă australiană, cu numele mitologicului Ianus, filmul este polarizat între doi versanți opuși: posibilitatea unui destin idilic sau reversul, pavat cu tragedie. Tom/Michael Fassbender întrupează perfect acest paradox. Tăcerea eroului ascunde o durere insuportabilă provocată de urmele unei copilării tulburate, dar și de traumele războiului. Titlul marchează metafora biblică și trimite la genealogia eroului, pentru că Tom se află în căutarea unui „paradis pierdut”. Imaginile de pe ecran grăiesc de la sine: din pricina faptului că i-a cedat soției sale o noapte și nu a vegheat lumina farului – alegorie pentru bine și rău – conștiința i se tulbură, iar suita de tragedii ce se vor abate asupra vieții acestui cuplu devine un fatum anunțat (semnalizat și de pianul dezacordat din coloana sonoră). Disputa dintre dragoste și datorie s-a iscat, iar cadrele scăldate de lumina surprinsă de Adam Arkapaw (operatorul de la Macbeth de J. Kurzel) ne duc cu gândul  la peliculele lui Terrence Malick, încărcate de logica „suflului divin”. Oceanul dezlănțuit, natura de nestăvilit (peisaje filmate în Noua Zeelandă și Tasmania), concentrarea pe problemele psihologice ale personajelor, situate în spații virgine –  tot dispozitivul unei dulci claustrări solicită, din partea spectatorului, respectul pentru natură și determină o anumită înțelegere față de capriciile ei.

the-light-between-oceans-4

Permanent între două mări, caracterul lui Tom devine dual. Apele oceanului  guvernează sentimente și destine, peisajul ia forma gândurilor, iar povestea capătă un aer metafizic, grație operatorului de imagine. Cianfrance nu-și poate ascunde sensiblitatea pentru cinema-ul clasic: adaptarea romanului lui M. L. Stedman se aseamănă cu cele mai izbutite melodrame ale lui Joseph L. Mankiewicz  (The Ghost and Mrs. Muir).

Totuși, în afara citării unor maeștri ai genului, melodrama realizată de Cianfrance nu este lipsită de unele căderi – ritmul induce ideea de monomanie. Scenele de cruzime se derulează în afara câmpului și lasă privitorul să-și închipuie suferințele îndurate de protagoniști. Ferecat în tainița gândurilor sale apăsătoare, Tom păstrează enigma din The Light Between Oceans. În egală măsură fragilă și pasională, Isabel/Alicia Vikander îl bulversează prin natura ei organică, așa cum o face și natura disperată a eroinei interpretatate de Rachel Weisz. Astfel, lungmetrajul nu ne oferă mereu moment-cheie. Pe alocuri, ca în orice melodramă, muzica lui Alexandre Desplat ține ritmul (cântul unei femei, plânsetul unui copil) și marchează tensiunile. Michael Fassbender are o carismă incredibilă, iar frumusețea actorului nu este torpilată de emoțiile pe care le transmite personajul său; bărbatul torturat atât de trecutul chinuitor, cât și de evenimente din actualitate – ce-i tulbură conștiința – demonstrează o putere de concentrare fără seamăn.

the-light-between-oceans-5

Derek Cianfrance își confirmă măiestria în a picta fresce tragice, devoalând obscuritatea din spatele luminii și monstruozitatea ascunsă după bunătate – mereu două fațete ale aceluiași chip. Elegant și serios, filmul The Light Between Oceans, romanesc, dar și romantic, ar putea face să plângă chiar și o stană de piatră.

the-light-between-oceans-5

Regizor: Derek Cianfrance
Scriitor: M. L. Stedman
Scenarist: Derek Cianfrance
Operator: Adam Arkapaw
Muzica: Alexandre Desplat
Producător: David Heyman
Monteur: Jim Helton, Ron Patane

Distribuţia:
Alicia Vikander (Isabel Sherbourne)
Rachel Weisz (Hannah Roennfeldt)
Michael Fassbender (Tom Sherbourne)
Caren Pistorius (Adult Lucy Grace)
Emily Barclay (Gwen Potts)
Anthony Hayes (Vernon Knuckey)

Durata: 132min.

Premii, nominalizări, festivaluri:

Festivalul de Film de la Veneția, 2016

Leul de Aur: nominalizat – Derek Cianfrance

Premiul Juriului: nominalizat – Derek Cianfrance

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Destine la răscrucea dintre ape – The Light Between Oceans

Scris de pe august 7, 2020 în Cinema, Iubire, Melodramă

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

O femeie puternică – The Post

Mai întâi a fost All the President’s Men (1976, regia: Alan J. Pakula), filmul despre afacerea Watergate și despre rolul jurnalismului de investigație.

Intransigența și profesionalismul, reperele societății americane, sunt omagiate acum într-o țară cu adevărat democratică,într-un magistral thriller politic, devenit manifest pentru libertatea presei. Așadar, neobositul Steven Spielberg revine pe marile ecrane, alături de Meryl Streep şi Tom Hanks, cu The Post: Secretele Pentagonului/ The Post; aduce în prim-plan controversatul subiect al unuia dintre cele mai mari scandaluri care au zguduit vreodată Pentagonul. În egală măsură, rolul (Katharine Graham, prima directoare a unei publicații de mare anvergură – The Washington Post) realizat de uimitoarea Meryl Streep demonstrează de ce trebuie reanalizat locul pe care trebuie să-l ocupe femeia în societatea modernă. În contextual actual, al unei Americi conduse de un președinte care se joacă cu minciuna/ fake news și Constituția, a patra putere în stat se vede nevoită să se bazeze și pe astfel de „miracole” (care să garanteze libertatea de expresie) de tipul acestei recente pelicule.

The Post 1

În rol principal îl regăsim pe Tom Hanks, care îl interpretează pe editorul Ben Bradley, cel care alături de Katharine Graham (Meryl Streep), prima femeie editor al unui ziar american important, se angajează într-o cursă contra cronometru împotriva publicației The New York Times. Miza este uriașă: deconspirarea unei mari mușamalizări guvernamentale, care implică informații referitoare la trei decenii de activitate a patru preşedinţi ai Statului american. Pentru a fi siguri de izbândă, cei doi – Ben Bradley şi Katharine Graham – trebuie să-si depăşească propriile neînţelegeri, câtă vreme carierele lor sunt expuse unor riscuri maxime, iar libertatea lor rămâne în suspensie. După ce The Washington Post a decis să publice, în 1971, o serie de documente clasificate, secretele guvernamentale descoperite au aruncat în aer scena politică din SUA.

Probând și de astă-dată înalta-i măiestrie artistică, Steven Spielberg ilustrează cu nostalgie o epocă  apusă – fumul plutește deasupra redacției, telefoanele sunt voluminoase, nodul de la cravată e desfăcut, manșetele sunt suflecate, iar ziariștii își țin picioarele pe birou. Atmosfera e încărcată, ca pe un veritabil câmp de luptă, se aude țăcănitul ca de mitralieră al mașinilor de scris. Pentru a pune în scenă, în acest cadru, un episod atât de învăluit, a fost nevoie de o scriitură clară (Scenariul: Liz Hannah, Josh Singer) care să nu inducă plictiseală spectatorului de azi. Așa se face că regizorul a insistat asupra confruntărilor politice și juridice iscate între jurnaliști și Casa Albă, dar a prezervat complexitatea și lipsa de transparență a evenimentelor istorice. Bradlee nu se temea de nimic, mai ales că își exercita cu îndârjire profesiunea și o încurajează  pe Katharine Graham să publice documentele (Kay Graham: „Do you have the Papers”? [pause] Ben Bradlee: „Not yet”).

The Post 2

Într-o epocă în care femeile erau invitate (politicos) în salon atunci când bărbații luau decizii importante, portretul realizat – de nimeni alta decât – Meryl Streep pune în valoare hotărârea nestrămutată a aristocraticei Katharine Graham de a continua acțiunile defunctului său soț. Alături de Tom Hanks, actrița imprimă un aer omenos întregii pelicule. Îndrăznețul pariu al celor doi jurnaliști pune în suspans două cuvinte-cheie: conștiință și încredere. Conștiința profesională și cea morală, dar și reciproca încredere dintre protagoniști antrenează o dinamică a libertății – pentru ceilalți, pentru cotidian, dar și pentru țară. Chiar dacă, pe alocuri, academismul realizării contravine gusturilor actuale, Spielberg transmite elan prin eroii săi. Odată ce New York Times era cenzurat, din rațiuni juridice, sosise rândul celor de la The Washington Post (a doua sursă mediatică din Columbia) să preia acel risc – să devină liderul informațiilor naționale publicând documentele interzise (Kay Graham: „News is the first rough draft of history”). Existau numeroase întrebări: să cadă și ei pradă presiunilor judecătorești, mai ales că nu aveau aceleași resurse financiare precum colegii lor de la The Times? Să arunce în șomaj zeci de angajați și să le distrugă familiile? Să fie trimiși la închisoare din pricina convingerilor democratice? Toate aceste interogații planau până în ziua în care Bursa le-a oferit șansa unei garanții (asupra investițiilor). Personajul interpretat de Tom Hanks îi ține isonul și își suflecă mânecile și îi răspunde stagiarului care îl întrebase cu naivitate dacă spionarea redacției de la The Times e… „legală”.

The Post 3

Rafinat, cu aleasă delicatețe, realizatorul își invită spectatorii în acest plonjeu în „newsrooms” cu scopul de-a trezi interesul tinerilor pentru ceea ce (mai) înseamnă cu adevărat „putere” sau „progres”, fără a lăsa impresia că doar a încercat să popularizeze un moment tensionat din istoria recentă a Statelor Unite. Această lecție despre democrație e dublată de tematica de natură feministă, în condițiile în care inegalitățile și umilințele la care-au fost supuse femeile sunt prezente și azi (delațiunile pe rețele sociale). Katharine Graham este editorul, dar și fiica fostului patron de la Post, cât și văduva ultimului șef (care s-a sinucis) – prin urmare, dirija singură destinele de la The Washington Post și trebuia să opteze între deontologie sau rațiunile interne din redacție, între ideologie sau pragmatism. Armele lui Spielberg sunt puternice: formidabila Meryl Streep, care trece prin toată gama emoțiilor (discuția telefonică de dinaintea deciziei de-a publica documentele clasificate e în cel mai pur stil hitchcokian), dialogurile atent cizelate, un maestru al operatoriei (Imaginea: Janusz Kaminski) și un recul istoric esențial (divertismentul poate căpăta forma unui ambițios pamflet). Personajul interpretat cu talent de Meryl Streep reprezintă modelul de eroină prinsă în capcanele istoriei: într-o lume dominată de mentalități patriarhale, în care rostul femeii se rezuma doar la a fi soție, mamă și gospodină, să aibă un comportament docil și să nu se vâre în politică, Katharine/Kay Graham dă peste nas ego-ului masculin găsind echilibrul dintre îndrăzneală și suplețe. Discriminată din poziția de femeie, lipsită de sprijinul celor din consiliul de administrație, aflată în contradicție cu amicii săi din sfera politică, Kay dă dovadă de ceea ce înseamnă adaptare la condiții, prin gesturi mici, dar eficiente, puse în valoare de mereu atentul Spielberg (discuțiile de la telefon despre nunta fiicei președintelui Nixon și cercelul lui Katherine, tergiversările și micile stângăcii printre colaboratorii masculini, mingea nepoatei lui Kay ajunsă în mâinile lui Ben aflat în căutare de „subiecte”, „câștigurile” fetiței lui Ben din vânzarea de limonadă colegilor tatălui ei, discuția discretă dintre Kay și tânăra hispanică angajată la Curtea Supremă de Justiție). Maestrul Spielberg explorează cu finețe toate nuanțele și dezvoltă abil ramificațiile intrigii.

NOR_D22_062817_111715.raf

În cazul acestui cineast, politica e un schimb de forțe, minuțios redate (gestică, priviri, fapte). La reușita decupajului a contribuit întreaga distribuție (în rolurile secundare îi regăsim pe Carrie Coon, Bradley Whitford, Alison Brie, Sarah Paulson, Tracy Letts, Matthew Rhys și Jesse Plemons). Operatorul Janusz Kaminski respectă toate codurile genului: contra-plonjeu, plonjeuri, cadre joase (redacția de la The Washington Post), mișcări ample și lirice în egală măsură, bunăoară The Post reprezintă o adevărată lecție de regie care îmbină dinamismul cu eleganța. În centrul acestei catedrale vizuale, oamenii vor rămâne regi, fiindcă Steven Spielberg și-a clădit edificiul imaginilor pe un ideal (moral, politic și omenesc).

În The Post, gesturile concrete capătă valoare abstractă, iar funcțiile prozaice devin utopii sentimentale; prea puțin contează președinții, opresiunile, viteza amețitoare a progresului, singur, doar Omul contează.

The Post 5

Articol publicat în revista Catchy

Regia: Steven Spielberg

Scenariul: Liz Hannah, Josh Singer

Imaginea: Janusz Kaminski

Decorurile: Rick Carter

Costumele: Ann Roth

Montajul: Michael Kahn, Sarah Broshar

Muzica: John Williams

Producători : Amy Pascal, Steven Spielberg, Kristie Macosko Krieger

Distribuția:

Meryl Streep – Kay Graham

Tom Hanks  – Ben Bradlee

Sarah Paulson – Tony Bradlee

Bob Odenkirk – Ben Bagdikian

Tracy Letts – Fritz Beebe

Bradley Whitford – Arthur Parsons

Bruce Greenwood – Robert McNamara

Durata: 1h55

Premii, nominalizări:

Premiile Oscar, 2018

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film
Steven Spielberg Nominalizat
Amy Pascal Nominalizat
Kristie Macosko Krieger Nominalizat
Cea mai buna actrita in rol principal – Meryl Streep  Nominalizat

Premiile Globul de Aur, 2018

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film (drama) Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun actor (drama) – Tom Hanks Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai buna actrita (drama) – Meryl Streep Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu
Josh Singer Nominalizat
Liz Hannah Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai buna coloana sonora – John Williams  Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun regizor – Steven Spielberg Nominalizat

 

 
Comentarii închise la O femeie puternică – The Post

Scris de pe august 6, 2020 în Blockbuster, Cinema, Feminin, Film, Filme de Oscar, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web