RSS

Cruella, diavolița care se-mbracă în Prada

Deși timpul s-a scurs nemilos de la prima sa apariție, o ticăloasă de primă mână – care a fermecat și intrigat generații – încă mai e incitantă. După succesul filmului care spune povestea originii lui Maleficent, «suverana răului», producătorii de la studiourile Disney au decis să transpună în filme noi povești despre originile altor personaje negative celebre din arhiva lor. Următoarea oprire: Cruella de Vil, interpretată de-a lungul timpului de Betty Lou Gerson (voce) și apoi de Glenn Close. O eficientă peliculă joacă, în complicatul an 2021, cu pricepere cartea nonconformismului: Cruella. Într-o comedie neagră, sofisticată, ni se explică originile unui personaj malefic (al doilea faimos personaj – villain Disney, după „Maleficent”). Să trecem în revistă „cartea sa de vizită”: Cruella de Vil s-a ivit din adaptarea poveștii lui Dodie Smith, în pelicula din 1961: One Hundred and One Dalmatians /101 Dalmațieni. Din anii ‘90, filmul a cunoscut numeroase adaptări, cu impresionante variațiuni pe temă, atât în cinema, cât și pentru televiziune (în 1997, temuta actriță Glenn Close a întrupat-o pe Cruella, iar în 2021, talentata Emma Stone o înlocuiește în pelicula ce-i poartă numele). Producătorii Andrew Gunn, Marc Platt și Kristin Burr au decis că e timpul ca publicul larg să afle povestea vieții simpaticei răufăcătoare, un fel de «Hannibel Lecter» de la Disney.

Actuala narațiune cinematografică este o poveste neogothică, a cărei cruzime ușoară îl amintește pe Tim Burton, un alt regizor familiar al casei Disney. Bunăoară, sfârșitul anilor ‘70 și începutul anilor ‘80 oferă un cadru ideal pentru complot, când cultura punk a dat naștere unei noi estetici: inițial aflată în zona «trash», codurile sale au fost repede preluate de modă, care le-a transformat în obiecte sofisticate. De asemenea, la acel moment, moda / haute couture a atins statutul de artă plastică. În acest context, Craig Gillespie înfățișează două femei inamice, una geloasă pe succesul celeilalte, cea de pe urmă fiind invidioasă din pricina talentului rivalei sale. Emma Stone este perfectă în Estella, ingenioasă și machiavelică (fără milă) sub masca Cruellei. Adversara ei (Emma Thompson) întruchipează, cu multă clasă și cu mult snobism înghețat, o baroneasă, un soi de muză a eleganței. În concluzie, avem de-a face cu o peliculă ce conține din belșug modă, câini și răzbunare.

Bunăoară, povestea din noul film Cruella ne poartă în anii ‘70, din Londra revoluției punk-rock, pe urmele unei tinere trișoare Estella, o fată ingenioasă și isteață, hotărâtă să își facă un nume și să aibă o carieră în design. Încă din copilărie, Estella (Emma Stone) nu a încetat niciodată să-și provoace colegii și profesorii. Mama ei încercase de zor să-i calmeze temperamentul năvalnic numind-o „Cruella”. Rămasă fără mamă, alături de doi ticăloși de vârsta ei, e implicată în furturi mărunte, apoi trece la escrocherii la scară mai mare. Practic, ni se prezintă o poveste originală despre călătoria unei tinere de la nonconformism la statutul de răufăcătoare stilată. Fata se împrietenise cu o pereche de hoți tineri, atrași de apetitul ei pentru trăsnăi în afara legii, apoi – împreună – și-au „clădit o viață” pe străzile Londrei. Juna teribilistă, plină de energie și creativitate, vede lumea dintr-o perspectivă diferită de cei din jurul ei. A trecut prin drama pierderii mamei, își ascunde părul albit cu vopsea roșie și – totuși – se simte ca un extraterestru printre colegii de școală. La 25 de ani, Estella (Emma Stone) are parte de șansa vieții ei, atunci când Jasper (Joel Fry) îi face rost de un job la magazinul cel mai trendy al momentului, sugestiv numit „Liberty”. Pornește de jos, de la rolul de femeie de serviciu, dar, într-o noapte, spiritul creativ pune stăpânire totală pe ea și fata își face de cap în magazin. A doua zi, e concediată, dar când părăsea magazinul, creația ei/ținuta vestimentară este remarcată de legenda vie a modei, Baroneasa (Emma Thompson).

În metropola britanică, într-o Londra situată temporar între Swinging Seventies și mișcarea punk din anii ‘80, Cruella a căutat să răzbată în modă, până când baroneasa von Hellman (Emma Thompson), o figură importantă la acea epocă (o posibilă subtilă trimitere la personajul întrupat de Meryl Streep în The Devil Wears Prada), i-a observat modelele și i-a apreciat talentul. Londra era centrul modei, dar și al anarhiei la vremea respectivă, așadar reprezintă cadrul ideal în care putea fi plasată evoluția Estellei, un copil creativ și ingenios, care devine Cruella: o femeie malefică, inteligentă și dornică de răzbunareAflată în miezul eternului conflict dintre generații, Cruella e captivantă, fiindcă războiul cu baroneasa care dorea neapărat să-și mențină intact prestigiul, chiar dacă nu mai excela întru creativitate, o valorizează. Parctic, Cruella, tânăra creatoare de modă cu un imens talent, nu poate străluci din pricina manevrelor baronesei. Relația lor pune în mișcare un întreg mecanism de evenimente care o vor determina pe Estella să scoată la lumină partea sa răutăcioasă și să devină răzbunătoarea Cruella. Umilită de șefa ei, Estella va deveni Cruella și o va face să trăiască adevărate coșmaruri. Emma Stone a fost alegerea perfectă pentru acest rol, reușind să întrupeze un personaj egoist, răutăcios. Pur și simplu, reușește să treacă de la registrul răutăcios la cel sensibil în doar câteva secunde. E o actriță impecabilă, care a putut să se contopească cu personajul legendar: trece cu ușorință de la răutăcioasa simpatică la sensibila emotivă.

Regia lui Craig Gillespie aduce în zona exaltării aceste femei sofisticate. Cadrul scenografic și costumele somptuoase se succed pe parcursul unor cadre (oarecum sistematice) și zboruri cu drone. Trebuie să recunoaștem că regizorul este abil în alegerea cadrelor secvență. Rezultatul este captivant, ritmat, colorat şi relevant în măsura în care explorează o poveste de coloratură feministă, dar – mai ales – puterea influenţei exemplului pozitiv în devenirea noastră. Desigur, un „film de familie”, Cruella face parte, totuși, din tendința întunecată pe care studiorile Disney o explorează din ce în ce mai des. Umorul este omniprezent, iar jocul actrițelor este încântător, chiar și în cruzime. Punctul de actracție rămâne interpretarea Emmei Stone într-un rol multifacțial propice pentru îmbrăcarea încrucișată. În două ore și zece minute, Emma Stone întruchipează, pe rând, o menajeră, un (asistent) stilist, o «femme fatale», ba chiar un gunoier    cu mustață, de fiecare dată, cu același sentiment de a intra în scenă pentru o prezentare spectaculoasă. Cruella devine  oportunitatea pentru Stone de a-și etala talentul actoricesc, uneori nu fără a forța nota, într-o producție care pretinde imagini ciudate, anarhiste și dezordonate, dar totul rămâne întotdeauna foarte curat și controlat, obținând simpatie pentru diavolițe, fie și îmbrăcate în Prada.

Pe Mădălina o puteți găsi și aici

Regia: Craig Gillespie

Scenariul: Dana Fox, Tony McNamara după 101 Dalmațieni de Dodie Smith

Imaginea: Nicolas Karakatsanis

Decorurile: Fiona Crombie

Costumele: Jenny Beavan

Montajul: Tatiana S. Riegel

Muzica: Nicolas Britell

Producția: The Walt Disney Company

Distribuția:

Emma Stone (Cruella),

Emma Thompson (Baroana von Hellman),

Paul Walter Hauser (Horace),

Emily Beecham (Catherine),

Joel Fry (Jasper),

Kirby Howell-Baptiste (Anita),

Mark Strong (Boris)

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Cruella, diavolița care se-mbracă în Prada

Scris de pe iulie 23, 2021 în Blockbuster, Cinema, Film, Modernitate, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Bonnie & Clyde à la française – Adieu les cons!

Ironiști de fel, francezii încearcă să ia peste picior chiar și maladiile care te condamnă la moarte, așa cum o face Albert Dupontel în Adieu les cons!/Adio, proștilor! (pelicula care a câştigat premiul César pentru «Cel mai bun film» anul acesta). Cineastul livrează spectatorilor un neobișnuit amestec de comedie și dramă, într-o reverență față de Terry Jones, unul dintre fondatorii celebrului grup de comedianți britanici Monty Python (care a decedat în ianuarie 2020 și care a jucat în două dintre filmele lui Dupontel: The Creator și Locked Out). Actorul-regizor lansează un al șaptelea film, fidel stilului său coroziv, într-o  incitantă comedie cu nuanțe tragice, dinamitând coduri din dorința de a atrage atenția asupra pericolului dezumanizării.

Așadar, totul începe într-o tonalitate dramatică: Suze Trappet, în vârstă de 43 de ani, se găsește într-o răscruce existențială. Biata coafeză – Suze Trappet (Virginie Efira) – se confruntă cu nemiloasa situația în care ,,timpul nu mai are răbdare” cu ea; spray-urile folosite în salonul ei de coafură i-au compromis plămânii şi mai are doar câteva luni de trăit. În asemenea situație, decide să să-şi găsească copilul născut pe când avea doar cincisprezece ani, pe care părinţii ei o forțaseră să-l dea în adopție. Solicitând ajutor la «Evidenţa populaţiei», îl întâlneşte pe Jean-Baptiste Cuchas/J.B. (Dupontel), un informatician de excepție, dar inhibat, depresiv şi, mai ales, hotărât să se sinucidă. Dupontel este și el un bărbat trecut de prima tinerețe, un bun profesionist, dar aflat în plină epuizare, pe care societatea cinică și nemiloasă se pregatește să-l trimită mult prea devreme în rândul celor considerați ,,expirați”. În nebuneasca investigație birocratică, ea se intersectează și cu Serge Blin (Nicolas Marié), un bibliotecar orb de un entuziasm excesiv. Improbabilul trio se aventurează într-o călătorie ilară și plină de peripeții pentru a găsi copilul de mult pierdut al lui Suze. Cei trei se angajează într-o căutare atât de spectaculoasă pe cât de improbabilă.

Scris împreună cu Xavier Nemo, Adieu les cons! ne permite să identificăm câteva constante ale cinematografiei lui Albert Dupontel. Pentru cel de-al șaptelea lungmetraj, Albert Dupontel împinge cursorii universului său și mai mult, odată cu întâlnirea a trei victime ale muncii: o coafeză care suferă de o boală autoimună cauzată de utilizarea lacurilor, un birocrat competent, dar demis, deoarece era… „prea bătrân”, un slujbaș cu o carieră ruinată de violența poliției. Și în această peliculă, regăsim tema filiației, discutată deschis; de asemenea, regăsim personaje care își găsesc cu greu locul într-o societate din ce în ce mai cinică. Dincolo de statutul lor social distinct, coafeza care a devenit victima unei boli profesionale Virginie Efira), informaticianul experimentat, dar subminat de perimarea poziției sale (însuși Dupontel), și fostul agent EDF (Nicolas Marié) care a devenit arhivar orb în urma unei greșeali a poliției, sunt personaje reprezentative pentru o clasă de mijloc în derivă.

Scenaristul Albert Dupontel nu trebuie decât să sape în absurdul societății noastre pentru a dezvolta cadrul kafkian al filmului său: atunci când toată lumea funcționează  prin intermediul ecranelor, cum să facă față unui fișier care nu este computerizat? Adieu les cons! a fost considerat drept o ‘tragedie burlescă’, dar  se râde copios, chiar dacă lacrimile sunt de râsu’-plânsu’. Și de această dată, filmul e îmbibat cu umor negru (recurent în munca cineastului) și de amestecul neobișnuit de naturalism și tonalitatea ireală, aici cu  un amețitor mixaj al mișcărilor camerei, prim-planurilor și escaladării sunetului. Colaboratorii cineastului au mers mână în mână, de la montajul (cu fason publicitar semnat de Christophe Pinel) frenetic la muzica bine ritmată a lui Christophe Julien, până la efectele speciale ale lui Cédric Fayolle care dorea să adauge poezie în decorurile urbane. În acest film, există multă precizie pentru locul artei și al locurilor de întâlnire. Fie că este vorba de dans, arhitectură, literatură, poezie, muzică, fotografie, cinematograf, conservator și chiar un bistro sau o piață cu baloane, aceste prezențe creează legături, participă la frumusețea lumii. Dimpotrivă, absența lor subliniază dezumanizarea, generalizarea și banalizarea mizeriilor cotidiene. Ca o constantă, trecerea de la burlesc la dramă se străduiește să convingă. Echipa tehnică îi este mereu loială cineastului: camera se rotește pentru multiplicarea punctelor de vedere subiective. Truda lui Alexis Kavyrchine, directorul de imagine, oferă o ‘fotografie’ care amintește de cea a filmelor lui Jean-Pierre Jeunet, facilitând credibilitatea acestui film.

În lumea lui Albert Dupontel, plăcerea rezidă și în reunirea cu trupa sa de actori. Excelentul Nicolas Marié, cu entuziasmul său neclintit, aduce o latură clovnică improbabilului duo Suze & J.B.; de data aceasta, „nebunul” poveștii este el. Râdem de excentricitatea pe care o aduce personajului domnului Blin, dar niciodată de handicapul său. Scena de deschidere cu Bouli Lanners  – ca medic – dă tonul pentru restul filmului, amestecând umorul și tragicul. Limbajul profesional ridicol al lui Philippe Uchan și Michel Vuillermoz, respectiv șeful lui J.B. și psiholog, este o adevărată încântare. De asemenea,talentul actoricesc al actriței Virginie Efira e pus în valoare de rolul acestei femei copleșite de situație/Suze Trappet. Acest personaj à l’italienne ne reamintește de rolurile întrupate (în anii ’60) de fermecătoarele Claudia Cardinale și Sophia Loren. Umorul usturător și mizantropia sunt contrabalansate, în această peliculă, de infinita tandrețe pe care cineastul o are pentru cei doi eroi bătuiți de soartă.

Adieu les cons! este o fabulă cinematografică uluitoare, de la început până la sfârșitul îndrăzneț, unde burlescul și lirismul se armonizează. Dacă inaptitudinea a devenit normă și «a fi la margine» arătând umanitate și solidaritate îți permite să trăiești, în sfârșit poți să te regăsești: Mala vida! În această narațiune burlescă, care înfățișează dezumanizarea societății contemporane, regăsim toată duioșia lui Albert Dupontel pentru «infirmii exitsenței», sugerând că și cei slabi pot avea forță.

Pe Mădălina o puteți găsi și aici

Regia: Albert Dupontel

Scenariul: Albert Dupontel

Imaginea: Alexis Kavyrchine

Montajul: Christophe Pinel

Muzica:  Christophe Julien

Distribuția:

Virginie Efira –  Suze Trappet

Albert Dupontel – Jean-Baptiste Cuchas/ J.B.

Nicolas Marié –  Serge Blin

Jackie Berroyer –  Dr Lint

Philippe Uchan –  M. Kurtzman

Bastien Ughetto –  Adrien

Durata: 87 min.

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Bonnie & Clyde à la française – Adieu les cons!

Scris de pe iulie 22, 2021 în Cinema, Film, Modernitate, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Cinderella în Ținutul Guernsey – The Guernsey Literary And Potato Peel Pie Society

Mădălina DumitracheEclecticul realizator al celebrei comedii romantice Four Weddings and a Funeral propune o adaptare fidelă, dar – pe alocuri, edulcorată – a unui roman scris de Mary Ann Shaffer și nepoata sa, Annie Barrows: The Guernsey Literary And Potato Peel Pie Society. Pelicula păstrează atât titlul, cât și verva romanului care abordează subiecte grave; o epopee postbelică, dulce-amăruie, despre trădare, chestiuni literare, brave tinere și iubiri, totul într-un decor marin, în mod voit supraîncărcat. Așadar, în Londra anului 1946, Juliet Ashton, o tânără scriitoare – aflată într-o pană de inspirație – primește o misterioasă scrisoare de la „Clubul Literar” din Guernsey (creat în timpul ocupației naziste pentru a abate atenția de la adevăratele intenții ale unei grupări de rezistență). Incitată, dornică să afle mai mult, Juliet se hotărăște să plece pe insulă pentru a-i întâlni pe enigmaticii membri ai „Cercului de literatură”. Dawsey Adams, șarmantul fermier  – autorul acelei epistole -, împreună cu ceilalți localnici îi vor schimba cursul vieții. Corespondența dintre juna scriitoare și fermierul aflat în căutare de sfaturi literare va fi deplin fructificată. Așa s-ar rezuma datele unei duioase melodrame realizate după bestsellerul american. Tânăra scriitoare va scrie o carte despre experiența locuitorilor insulei Guernsey din timpul războiului. Prin urmare, rezultatul va fi o neașteptată legătură durabilă între ea și localnici.

1 - The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society

Pelicula se deschide cu un magnific cer în cadru, înțesat de stele, vopsit în maniera unui tavan de teatru, iar camera de filmare însoțește lent umbrele chinezești care se strecoară pe o porțiune de drum de coastă. Deodată, drumul călătorilor, care se întorceau de la o cină veselă, este barat, pe neașteptate, de apariția unor temuți naziști. Brusc, intrăm în contact cu misteriosul „Club Literar” din Guernsey, creat ad-hoc de temerara Elizabeth. Imaginea se-agită în mod brutal când ocupanții germane le cer regruparea, bănuind că în spatele acestora se ascundea o mișcare de rezistență. Spectatorii au fost preveniți.

2 - The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society

Noul film al lui Mike Newell, mai puțin cunoscut pentru sobrietate, adaptează parti-pris-urile unei excesive stilizări, à l’anglaise, în folosul istoriei mai degrabă romanțioase decât siropoase. Întreaga Europă fusese devastată de ravagiile războiului, iar Londra fusese aproape demolată; cu toate acestea, în primele secvențe ne e prezentată fermecătoarea și eleganta scriitoare, Juliet Ashton, într-o Anglie din care părea că nu lipsește nimic. Războiul pare destul de îndepărtat de acei oameni zâmbitori care o înconjoară pe Juliet. Abia realizase o biografie a celebrei Anne Brontë (ce-i drept, într-un modest tiraj), iar lipsa de inspirație o lăsa fără venituri. După ce primește misterioasa epistolă, înzestrata autoare se-ndreaptă către uimitoarea insulă, în căutarea unei curajoase femei dispărute în timpul anilor de ocupație. „Clubul de Lectură” reprezenta speranța acelor locuitori. Așteptau cu nerăbdare apariția romanelor, eseurilor și poeziilor pentru  a pune între paranteze o existență năpădită de foamete, griji și frica față de ocupanți.

3 - The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society

Romanul, epistolar în esență, a captivat cititorii prin fantezie; elogiul lecturii aduce o undă luminoasă între paginile sumbre din acea insulă anglo-normandă. Împreună cu Jersey, Insulele Canalului au fost singurele teritorii britanice ocupate, între 1 iulie 1940 și 9 mai 1945, de Germania nazistă, în timpul celui de al doilea Război Mondial. Înainte de ocuparea acestora, un mare număr de copii au fost trimiși în Anglia, iar germanii au făcut deportări ale locuitorilor în lagărele din sudul Germaniei. Fanii bestsellerului vor regăsi toate ingredientele în această ecranizare care-a transpus cu eficiență tonalitățile autumnale, destul de bine pudrate, dar a și adus un strop de sirop (necesar). Regăsim, în adaptarea acestei cărți, și romanța dintre două persoane din clase sociale diferite (o scriitoare și un fermier), decorul de epocă (Marea Britanie, Londra postbelică și insula anglo-normandă Guernsey, flashbackurile istorice (ocuparea insulei de naziști), secrete dramatice relevate rând pe rând, situații comice, roluri secundare făcute să devină atașante chiar și în situațiile tensionate (li se citește tonul pe chipuri) și alte accesorii care s-ar potrivi de minune unei comedii romantice (un „cel mai bun prieten” gay). Rapelul se face de-ndată, fiindcă realizatorul nu e nimeni altul decât Mike Newell (Four Weddings and a Funeral). Ca și în cazul amintitei producții, cineastul mizează pe capacitatea interpreților din distribuție de a găsi tonurile indicate de el pentru personajele din ecranizare.

4 - The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society

Având în vedere materialul romanesc generos, am putea spune că rețeta nu funcționează chiar la parametrii optimi, ci lasă impresia de ușoară „complezență”. Eroina, o tânără marcată de bombardamentele lansate asupra Londrei, nu se poate adapta la viața citadină prea rapid reconstruită și pare că vrea să scape de angajamentul de mariaj (față de un ofițer american bogat și posesiv). În acest punct se află atunci când începe corespondența cu tânărul fermier care găsise adresa ei într-o carte pe care o deținuse. Hotărârea ei, fără nicio ezitare, de a descoperi farmecul pitoresc al unui „Club Literar” devine puțin rocambolescă.

The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society

Ultima imagine din film, în care frumoasa londoneză apare într-un gros-plan, incită imaginația spectatorului, dar și indulgența. Am putea spune că, după două ore de vizionare, am asistat la un fel de „Cinderella în Ținutul Guernsey”, mai ales că Lily James întrupează (și aici) frumusețea naturală și amabilitatea cuceritoare; cam după fiecare secvență, ne bucură privirile etalând câte-o nouă rochie. Printre acei țărani cultivați și imaginile bucolice, spectatorul se lasă purtat de torentul de melancolie și poezie pe care o degajă interpreții. Cu toate că nu excelează în inventivitate, The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society are meritul de a deștepta gustul pentru parfumul filmelor old-fashion, din perioada 1940-1950, plăcerea de a citi în tainice grădini, de a scrie și de nu uita că șarmul poate fi găsit și acolo unde nu te-ai fi așteptat.

Regia: Mike Newell

Scenariul: Don Roos, Kevin Hood, Thomas Bezucha după romanul The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society de Mary Ann Shaffer și Annie Barrows

Imaginea: Zac Nicholson

Decorurile: James Merifield

Costumele: Charlotte Walter

Sunetul: Alistair Crocker

Montajul: Paul Tothill

Muzica: Alexandra Harwood

Distribuția:

Lily James  – Juliet Ashton

Michiel Huisman – Dawsey Adams

Glen Powell – Mark Reynolds

Jessica Brown Findlay – Elizabeth McKenna

Katherine Parkinson – Isola Pribby

Matthew Goode – Sidney Stark

Tom Courtenay – Eben Ramsey

Penelope Wilton – Amelia Maugery

Durata: 123 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Cinderella în Ținutul Guernsey – The Guernsey Literary And Potato Peel Pie Society

Scris de pe iulie 20, 2021 în Cinema, Feminin, Film, Iubire, Lectură, Moravuri

 

Etichete: , , , , , ,

Când o plagă infectează ținutul, iar pasiunea vexează inima – „The Painted Veil”

Intensitatea emoțională e la cote maxime dacă analizăm seria de  ‘coincidențe’: anii ‘20, China, epidemie. În egală măsură odă masculinității rănite, elegie a iubirii, dar și imn închint devotamentului și abnegației medicale, The Painted Veil devine și o pasionantă incursiune întru descoperirea sinelui. Așadar, în Londra anilor ‘20 un cuplu de tineri se confruntă cu problemele iscate după un mariaj de convenție. Avem de-a face cu o dramă amoroasă într-un context istoric bine determinat. Pelicula realizată de John Curran reprezintă a treia ecranizare după romanul omonim al scriitorului W. Somerset Maugham. Destul de îndepărtat de genul melodramatic în care strălucise odinioară Greta Garbo, filmul, recompensat cu Globul de Aur, se bucură de un scenariu semnat Ron Nyswaner. În 1993, acesta a primit premiul Oscar pentru „Cel mai bun scenariu” pentru filmul Philadelphia. Ron Nyswaner rafinează – în  The Painted Veilun ‘Bildungsroman‘ într-o sensibilă poveste de iubire.

The Painted Veil aduce în prim-plan o situație pe care cei mai mulți o cunoaștem din realitate: într-o relație, unul oferă, iar celălalt nu știe să se bucure de ceea ce primește, până nu pierde totul. Bunăoară, este momentul potrivit să (re)vedem doi actori fenomenali (Edward Norton și Naomi Watts), o vibrantă poveste de dragoste, țesută pe canavaua unui scenariu de Oscar, o istorie plasată într-un decor autentic. Chiar dacă e destul de asemănătoare cu Out of Africa, iar aspectul de carte poștală ilustrată ne duce cu gândul la vechile litografii din crom, The Painted Veil aparține cinemaului britanic clasic: o poveste de dragoste atemporală care impresionează prin evoluția sa de la indiferență (cazul lui Kitty) și blocaj emoțional (cazul medicului) la pasiune și iubire puternică.

Naomi Watts & Edward Norton © Glen Wilson/Warner Independent Pictures

Așadar, pentru Kitty Fane (Naomi Watts) superficialitatea burgheziei londoneze înseamnă refugiul ideal. Din momentul în care familia a refuzat să-i susțină capriciile de ‘fetiță răsfățată’ din înalta societate, singura ei salvare a venit din partea lui Walter Fane, timidul medic care o ceruse de soție și i-a propus să se mute la Shanghai. La prima vedere, Walter avea aparența unui gentleman: degaja eleganță și avea știința bunelor maniere. Statutul său de medic îi aduce beneficii acestui intelectual introvertit. La rândul său, Walter își redefinește sensul vieții în contextul mariajului cu frumoasa Kitty. Cuplul ajunge să locuiască la Hong Kong, spațiul în care răzgâiata Kitty va întreține o relație adulterină cu șarmantul Charlie Towsend, la rândul său căsătorit cu o altă femeie. Mistuitoarea gelozie îl determină pe Walter să adopte decizii care le modifică personajelor viața într-un fel în care nici nu și-ar fi imaginat. Aparent stângaci, dedicat totalmente muncii sale de bacteriolog, Walter se va izbi de aspectul mistuitor al iubirii orbite de gelozie, în momentul în care va  descoperi infidelitatea soției sale. După ce s-a convins că soția îl înșală cu un alt bărbat, reputatul bacteriolog o duce într-un teritoriu îndepărtat (Ching Yan) din China colonială, încercând să combată devastatoarele efecte ale holerei. Din păcate pentru Kitty, Charlie nu este dispus să renunțe la poziția lui socială pentru o simplă aventură. Rănită de abandonul amantului ei, Kitty își însoțește soțul într-o regiune în care epidemia de holeră răpusese mare parte din populația și așa rărită din pricina războiului. Confruntându-se cu refuzul lui Townsend de a-și părăsi propria soție, Kitty îl urmează pe medic. Chiar dacă inițial nu îl iubise pe soțul ei, Kitty realizează eroarea în care se aflase. ‘Vălul’ pică de pe fruntea tinerei și încearcă să îl recucerească pe tăcutul Walter. Acesta din urmă își pierde viața tot din cauza cumplitei maladii și își petrece ultimele clipe din viață alături de soție. Kitty se întoarce în Anglia. Tragedia continuă. Moartea subită a mamei sale o determină să-și urmeze tatăl, avocat numit judecător într-o colonie din Caraibe. Din acel moment, Kitty se hotărăște să-și dedice viața educației copilului pentru ca acesta să nu repete greșelile care îi marcaseră ei viața.

Naomi Watts © Glen Wilson/Warner Independent Pictures

Drama multiformă iradiază datorită prezenței cuceritoare a magneticei Naomi Watts. Acțiunea se articulează în jurul evoluției eroinei întrupate de frumoasa Naomi Watts. Naturală și rafinată, actrița dă la iveală un personaj simpatic, în pofida superficialității inițiale. Realizatorul flirtează cu academismul, dar – în unele cadre – pică in extremis. Filmului nu-i lipsește amploarea, ci ritmul (redundanța obosește uneori). În rest, povestea devine credibilă, iar scenele de amor electrizante dintre Naomi Watts (perfectă în ținutele din teribilii ani ‘20) și Liev Schreiber (amantul ei) întrețin atmosfera încinsă deja de contextul istoric. Dragostea și spiritualitatea se îngemănează pe teritoriul oriental: nebănuitele căi și ocolișuri îi dezvăluie lui Kitty profunzimi pe care nu le bănuise. Datorită credințelor orientale (filosofia Tao), tânăra femeie înțelege că „puternic este cel care se cucerește pe sine”. Tot ea îi recunoaște lui Walter meritul de a fi un om cu adevărat superior. Măicuțele catolice din Franța completează atmosfera de profunde transformări sirituale, deoarece ‘frivola de odinioară’ înțelege acum ce ]nseamn[ compasiunea și oferă ajutor copiilor defavorizați. Diana Rigg este credibilă în postura Maicii Starețe. Talentatul Edward Norton ne convinge de capacitatea sa de seducție – chipul lui ilustrează deplin interiorizarea profundă a unor trăiri autentice.

Edward Norton © Glen Wilson/Warner Independent Pictures

Pe fundalul unei Chine rurale, o femeie superficială a descoperit în soțul ei o ființă generoasă, capabilă să ierte și să-i acorde înțelegere. Trădarea, iubirea, devotamentul, dar și dorința de iluminare modifică traiectoria personală a eroinei. Occidentalii dominatori, suferința și boala unei populații vlăguite de lupte sângeroase – toate conferă accente de actualitate unei pelicule de o mare frumusețe vizuală. Plasticitatea imaginii, «cuplul-vedetă» și tema (transformarea profundă și reevaluarea priorităților din viață) fac din pelicula The Painted Veil un film perfect pentru orice tip de criză.

Naomi Watts & Edward Norton © Glen Wilson/Warner Independent Pictures

Regia: John Curran

Scenariul: Ron Nyswaner, bazat pe romanul „Vălul pictat”de W. Somerset Maugham

Imaginea: Stuart Dryburgh

Muzica: Alexandre Desplat

Montajul: Alexandre de Franceschi

Distribuția:

Edward Norton – Walter Fane

Naomi Watts – Kitty Garstin Fane

Toby Jones – Waddington

Diana Rigg – Maica Stareță

Anthony Wong Chau Sang – Colonelul Yu

Liev Schreiber – Charles Townsend

Juliet Howland – Dorothy Townsend

Durata: 125 min.
Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Când o plagă infectează ținutul, iar pasiunea vexează inima – „The Painted Veil”

Scris de pe iulie 19, 2021 în Cinema, Cărţi, Film, Filme de dragoste

 

Etichete:

Dragoste și ură în umbră – In the Fade/Aus dem Nichts

Sub faldurile unui aparent „revenge movie” la feminin, In The Fade se înscrie printre creațiile remarcabile, cu amprentă personală, din filmografia lui Fatih Akin (Auf der anderen Seite,  Soul Kitchen, The cut). Cineastul german de origine turcă nu contenește să realizeze cronici ale conflictelor intime, dar și de natură politică, din țara sa, într-o perioadă în care multiculturalismul e încurajat de conducători (doar din rațiuni electorale). Recentul lungmetraj In the Fade s-a inspirat din fapte reale: seria de crime rasiste, comise de grupările neonaziste între anii 2000 și 2007 (o supraviețuitoare, Beate Zschäpe, s-a confruntat cu judecătorii). Realizatorul Fatih Akin i-a oferit compatrioatei sale, Diane Kruger, unul dintre cele mai solicitante, dar în egală măsură, ofertante, roluri din cariera sa de până acum. Frumoasa actriță germană joacă aici în limba maternă, deși are numeroase partituri atât în Europa, cât și la Hollywood. Epopeea, cu accente intime, este ecoul dureroaselor atentate care-au cutremurat în ultimii ani bătrânul continent.

1 - In The Fade

Brusc, „de nicăieri”/„aus dem nichts”, viața hamburghezei Katjei Sekerci se destramă, când soțul ei, Nuri (Numan Acar), și fiul lor, Rocco (Rafael Santana), sunt uciși în urma unui atentat cu bombă. Prietenii și familia încercă să-i ofere tot sprijinul de care ea are nevoie, iar  Katia reușește, astfel, să facă față înmormântării. Evenimentele curg implacabil, căutarea continuă a autorilor atacului și aflarea adevăratelor cauze care stau în spatele acestei crime absurde complică perioada de doliu a Katjei deschizând răni și născând noi îndoieli. Danilo Fava (Denis Moschitto), avocat, prietenul cel mai bun al lui Nuri, o reprezintă pe Katia în procesul împotriva a doi suspecți: un cuplu de tineri neonaziști. Procesul o aduce pe Katja la capătul răbdării, cu toate acestea, pentru ea nu există alternativă: vrea – cu orice preț – să se facă dreptate. Mai multe tragedii au fost comprimate într-una singură: acea explozie cu nefastele ei urmări. Soțul ei fusese un ex-deținut, de origine kurdă, chiar blonda nemțoaică tatuată avea un trecut de „junkie”, fapt pentru care poliția e convinsă că are de-a face cu o „reglare de conturi”, iar accesele violente ale eroinei întăresc și mai mult suspiciunile. Uimitoarea actriță menține suspansul, permanenta ei stare tensionată scoate în evidență largul ei registru interpretativ: trece rapid de la durere la furie, de la resemnare la speranță, într-o totală angajare psihico-fizică.

2- In The Fade

Fatih Akin se dovedește un cineast al umanismului, care formulează întrebări legate de capacitatea personajului principal (o proiecție a eu-lui său) de a se împăca cu actele de cruzime ce au năpădit Europa. Pesimismul nu poate fi camuflat, astfel că regizorul expediază temerile sale către spectatori din dorința de-a trezi conștiințe și de-a releva o realitate -fascismul latent. In the Fade nu e doar un film polițist sau „cu procese”, ci devine un adevărat „dosar cu studii” ale moravurilor și intrigilor politice – o cuprinzătoare sinteză. Spectatorii fideli acestui realizator vor regăsi unele constante din cinamaul său: atașamentul față de comunitatea turcă și utilizarea mării ca simbol al morții. Proiectul cineastului urmărește abordarea directă a asasinatelor comise împotriva persoanelor de origine străină, îndeosebi turcă, în Germania, de către membrii grupărilor neonaziste (național-socialiști în clandestinitate).

3 - In The Fade

Cu subtilitate, In the Fade dovedește cum suspiciunile aruncate asupra victimelor reflectă, de fapt, prejudecățile sociale și etice, pe fundalul general de nesiguranță în care predomină traficul de droguri și agresivitatea unor grupări mafiote. Confruntările dintre avocați, ilustrate pe ecran, aduc cu unele pasaje dintr-un tip de cinema demonstrativ (Music Box de Costa-Gavras). Scenariul bine croit (redactat în colaborare cu Hark Bohm) menține incertitudinile necesare (soțul eroinei e un fost delincvent turc, reintegrat, dar cu anumite activități derulate în umbră) aprofundării psihologiei personajelor. Deloc întâmplător, trentagenara Katja – soția devastată și mama prăbușită –  a căpătat, în viziunea cineastului, trăsăturile unei «blonde ariene cu ochi albaștri».

4 - In The Fade

Astfel devine mai clară dorința sa de a exorciza anumiți demoni și de-a înfățișa amestecurile culturale ce caracterizează multe țări din actualul peisaj geopolitic. Narațiunea cinematografică a fost decupată în trei capitole care permit urmărirea traiectoriei eroinei, dornică de răzbunare, pelicula pendulând între thriller și tragedie greacă. Scriitura fluidă, regia de factură clasică, fără să fie academică, cu anumite cochetării stilistice (ploaia omniprezentă) – toate amintesc atmosfera filmelor noir. Coloana sonoră utilizează melodii ale grupului Queen of the Stone pentru a-i conferi o dimensiune lirică peliculei. Steaua de primă mărime este nemțoaica Diane Kruger, al cărei impresionant joc actoricesc a justificat acordarea premiului pentru „Cea mai bună actriță” de la Festivalul Internațional de Film (Cannes, 2017).

5 - In The Fade

Denunțând terorismul neonazist și demascând fascismul latent, filmul lui Fatih Akin nu rămâne doar un thriller eficient sau o dramă „cu teză”, ci și un impresionat portret al femeii îndurerate, transformând „In the Fade” într-un (modern) „film de autor”

Articol publicat în revista Catchy

Regia: Fatih Akin

Scenariul: Fatih Akin, Hark Bohm

Imaginea: Rainer Klausmann

Decorurile: Katrin Aschendorf

Sunetul: Kai Lüde, Kai Storck, Richard Borowski

Montajul: Andrew Bird

Muzica: Joshua Homme

Distribuția:

Diane Kruger – Katja Şekerci

Denis Moschitto – Danilo Fava

Numan Acar – Nuri Şekerci

Samia Chancrin – Birgit

Johannes Krisch – Haberbeck

Ulrich Tukur – Jürgen Möller

Ulrich Brandhoff – André Möller

Laurens Walter – Comisarul Fischer

Durata: 106 min

Premii, nominalizări, festivaluri:

Premiile Globul de Aur  – 2018:

Categoria:   Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film străin     Câștigător

Premiile Cannes  – 2017:

Categoria: Rezultatul
Palme d’Or – Fatih Akin Nominalizat
Cea mai bună actriță – Diane Kruger Câștigător
 
Comentarii închise la Dragoste și ură în umbră – In the Fade/Aus dem Nichts

Scris de pe iulie 17, 2021 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Filme de dragoste

 

Etichete: , ,

Ménage à quatre – The Host

 

Realizatorul peliculelor Gattaca, In Time şi S1m0ne, Andrew Niccol, se încumetă să facă o adaptare după un roman al lui Stephenie Meyer. Neozeelandezul, un nume de referinţă pentru peliculele SF, înfăţişează, în filmul The Host, o lume postapocaliptică, invadată de nişte entităţi extraterestre eterice, dornice să instaureze o nouă ordine, rigidă, dar într-un „sos mormonic”.

The Host

Ideea pericolului pe care îl reprezintă invazia este deja clasicizată în literatura de gen: The Puppet Masters (după romanul lui Robert A. Heinlein). Scriitoarea Stephenie Meyer, autoarea celebrei The Twilight Saga, a scris (în 2008) romanul The Host, în care a reprezentat o lume „nouă”, maniheistă. Coloniştii Terrei sunt un soi de „îngeri”, care invadează trupurile pământenilor. Dacă pentru saga The Twilight, scriitoarea a folosit ca surse de inspiraţie autori precum Jane Austen (Pride and Prejudice pentru The Twilight), Emilie Brontë (The Wuthering Heights pentru Eclipse) şi William Shakespeare (Romeo and Juliet pentru New Moon), în romanul SF, The Host, a avut ca sursă de inspiraţie o metaforă creştină. Obiectivul invadatorilor, din romanul ecranizat de Andrew Niccol, este unul de natură pacifistă: aceste forţe ocupau diferite planete pentru a le „reglementa” organizarea şi încercau să îmbunătăţească raporturile dintre locuitori.

Păstrând aceste date din scriitura originală, regizorul şi-a plasat actorii într-un cadru minimalist futurist. Invadatorii sunt costumaţi în haine albe şi au priviri „celeste” anormal de sclipitoare. În vreme ce aceşti „îngeri” circulă cu vehicule ultrarapide, câţiva pământeni s-au retras într-o mişcare de rezistenţă, ducând un trai ce aminteşte de cel al primilor creştini – clişeu ce ţine de unele distopii. Printre cei care n-au fost invadaţi se numără şi tânăra Melanie Stryder (Saoirse Ronan). Ea este o fiinţă rară, care opune rezistenţă când Căutătoarea (Diane Kruger) îi implantează în trup un „suflet” / una dintre entităţile eterice extraterestre. Între cele două forţe se va da o permanentă luptă: Melanie nu cedează, încercând să-şi păstreze sufletul în trupul invadat. Wanda / Invadatoarea găseşte la gazda-i rebelă tot ceea ce este mai dificil în interiorul unei fiinţe umane: emoţii, pasiuni şi amintiri. Mai mult decât atât, Melanie opune rezistenţă în faţa acestei încercări de deposedare. Într-un final, o convinge pe Wanda să-i devină aliată.

Căutătoarea, interpretată de Diane Kruger – ce afişează un aer glacial germanic – o hărţuieşte pe Wanda pentru a obţine informaţiile necesare ca să descopere unde se ascundeau ultimii locuitori ai Terrei, neinvadaţi. Aici, Melanie îi va regăsi pe unchiul ei, Jeb (William Hurt), pe mătuşa Maggie (Frances Fisher) şi pe frăţiorul de numai unsprezece ani, Jamie (Chandler Canterbury) trăind într-o peşteră bine adaptată pentru orice tip de invazie.

Cu toată atmosfera cvasiapocaliptică prezentată, interesul spectatorilor se îndreaptă spre un imbroglio sentimental. Odată ajunsă în comunitatea celor din „mişcarea de rezistenţă”, se confruntă cu alt gen de probleme. Eroina „cu dublă personalitate” nu este crezută de oameni, iar fostul ei iubit se-ndoieşte şi el de existenţa reală a lui Melanie; Jared (Max Irons) nu vede decât extraterestra care i-a uzurpat trupul iubitei sale. Pe de altă parte, Ian (Jake Abel) – tânărul său amic – dezvoltă o pasiune pentru „sufletul” găzduit de trupul lui Melanie. Putem spune, prin urmare, că avem de-a face cu un veritabil „ménage à quatre„.

Dacă în relaţia cu Jared, lucrurile sunt cât de cât clarificate, la Ian relaţia devine mai ambiguă. Duoul Melanie / Wanda şi Ian se confruntă cu o situaţie neclară. Aflaţi în faţa unui superb peisaj stâncos (filmările realizate în Albuquereque, New Mexico), cei doi se găsesc într-un impas căci Ian încă nu ştie dacă este atras de trupul lui Melanie sau de sufletul Wandei. Sufletul care nu se stinge şi-şi forţează ocupantul să-i devină aliat naşte dileme binare. Abia la finalul filmului, găsim soluţionarea acestei ambiguităţi născute dintr-o separare între minte şi trup.

Coexistenţa a două suflete într-un singur trup a atras-o pe tânăra actriţă Saoirse Ronan, care deja s-a făcut remarcată pentru abilităţile ei de a atinge registre largi (gingăşie mixată cu forţă) în filmul Hanna (r. Joe Wright, 2011). Aici, suava actriţă este un fel de Kristen Stewart (Bella din saga The Twilight) mult mai combativă, ea trebuie să arbitreze două spirite contradictorii. În creierul său de tip faţă-verso, se dă o permanentă luptă deoarece există şi doi pretendenţi opuşi (unul senzual, celălalt mai grijuliu).

Vânătoarea de oameni îndeamnă la o reflecţie filosofică asupra naturii umane, dilemă născută dintr-o frustrare. Cele 125 de minute ale peliculei predispun la plictiseală, ritmul şchiopătează, căci regizorul se concentrează, mai degrabă, asupra dilemelor sentimentale. Melanie este sfâşiată între dragostea ei pentru Jared şi pasiunea Wandei pentru Ian. În acest fel, regizorul se îndepărtează de la subiectul central al unui SF, care priveşte lupta pentru libertate, preferând dilemele romantice adolescentine (inter-specii).

Filmul The Host este departe de a fi o reuşită, dar nu displace în totalitate. Este de apreciat maniera în care un subiect atrăgător, cu intrigă amoroasă, este plasat într-un SF cu alură distopică, având şi o distribuţie la fel de atrăgătoare.

Regizor: Andrew Niccol
Scriitor: Stephenie Meyer / Scenarist: Andrew Niccol
Operator: Roberto Schaefer / Producător: Stephenie Meyer, Paula Mae Schwartz, Steve Schwartz, Nick Wechsler / Monteur: Thomas J. Nordberg
Distribuţia: Saoirse Ronan (Melanie Stryder), Diane Kruger (Căutătoarea), William Hurt (Jeb Stryder), Frances Fisher (Maggie Stryder), Boyd Holbrook (Kyle O’Shea), Jake Abel (Ian O’Shea), Max Irons (Jared Howe), Chandler Canterbury (Jamie Stryder)

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Ménage à quatre – The Host

Scris de pe iulie 16, 2021 în Blockbuster, Cinema, Film, Postmodernitate

 

Etichete: , ,

Naufragiu şi vertij la Versailles – „Les adieux à la reine/Farewell, My Queen!”

Apărut în 2012, la şase ani distanţă de filmul Marie Antoinette, semnat de Sofia Coppola, Les adieux à la reine este o adaptare liberă după romanul omonim al lui Chantal Thomas (roman premiat în 2002 cu Prix Femina).

Pelicula regizată de Benoît Jacquot redă ultimele trei zile ale sistemului monarhic de la Versailles, simbol al absolutismului, prin ochii unei tinere aspirante la rolul de „favorită” a reginei Marie Antoinette. Regizorul a găsit în tribulaţiile acestei Sidonie Laborde argumentul de care avea nevoie ca să echilibreze fascinaţia pentru domniţe aflate în primejdie şi aplecarea sa către secolul al XVIII-lea.

Nu numai societăţile fac revoluţii, ci şi planetele. Revoluţiile realizate de către oameni impun schimbări radicale, bruşte şi profunde, ele reformează orânduirile nedrepte. Dimpotrivă, revoluţiile planetelor repetă, la nesfârşit, rotaţiile Pământului în jurul Soarelui. Filmul Les adieux à la reine traversează ambele tipuri de revoluţii. Desigur, mai întâi de toate este revolta unei naţiuni care se ridică împotriva unui regim care o guvernează. Filmul se deschide cu dimineaţa zilei de 14 iulie 1789, când, la ora şase, tânăra Sidonie Laborde se scărpina pe braţe din pricina ţânţarilor. Trezitul în zori de zi, cu furia provocată din pricina ţânţarilor avea să prevestească fapte mult mai grave, la scară mai mare. Povestea acestei mici „planete”, Sidonie, care gravitează în jurul „astrului” monarhic, Marie Antoinette, se ţese pe fundalul colapsului unei societăţi: Revoluţia Franceză care avea să schimbe cursul istoriei.

În centrul poveştii din Les adieux à la reine regăsim un triunghi amoros, dar un triunghi oarecum atipic, de natură lesbiană, cvasi-platonic: regina iubeşte o ducesă, care la rândul ei îi împărtăşeşte iubirea, dar există şi o „cititoare” care o iubeşte pe regină şi doreşte să fie în graţiile acesteia. Partea carnală este (aici) doar o ipoteză, căci nu vedem decât un sărut (sau aproape un sărut) şi câteva mângâieri ocazionale. Dragostea se realizează prin admiraţie şi printr-o fascinaţie nemărginită, dar rămâne doar pe interior căci este mai mereu ascunsă.

dianekruger-farewellmyqueen
Madame de Polignac (Virginie Ledoyen) & Marie-Antoinette (Diane Kruger) ©️ GMT Productions

Mergând în zig-zag într-un infern al deşertăciunilor, filmul continuă povestea unei anumite Sidonie Laborde. Cine este această Sidonie? Filmul nu răspunde imediat. Mica poveste a devotamentului Sidoniei (Léa Seydoux) pentru regina ei, şi ea îndrăgostită de Gabrielle de Polignac (Virginie Ledoyen), este acel dram de promiscuitate pe fundalul căderii Bastiliei. Pelicula lui Jacquot capătă o nouă dimensiune, în care senzualitatea şi macabrul îşi oferă un ultim dans la Versailles sporindu-i originalitatea. Istoria Revoluţiei Franceze, provocările sale şi mecanismele ei complexe nu se regăsesc la propriu în acest film. Regele, guvernul, elita aristocraţiei, cu excepţia reginei şi a favoritei sale, nu se regăsesc în mijlocul acestei poveşti.

Regizorul Jacquot este interesat de o categorie mai specială de la Versailles, acea populaţie care trăieşte în pivniţele castelului şi care era terorizată de către „mai-marii ei”, dar care nu era solidară cu revoluţionarii. Damele de companie, lacheii, bucătarii – ei toţi trăiesc printre culisele puterii – iar filmul relevă o frumoasă topografie a acestui spaţiu, a subteranelor de la Versailles. Este un film despre culisele acestui palat, este un decor teatral observat de după frânghii şi mucava.

Locatarii acestei lumi din underground au informaţii fragmentate şi se agită să afle ce s-a petrecut cu adevărat pe 14 iulie la Bastilia. Este o lume în plin naufragiu, iar Versailles este precum vasul de lux, Titanic, izbit de iceberg-ul revoluţiei. Sunt oameni fără însuşiri, sunt doar jucării ale Istoriei. Panica acestei clase intermediare poate fi receptată şi comparată, în contemporaneitate, cu agitaţia clasei de mijloc – aşa des citată de către sociologi. Frica guvernează palatul şi subteranele sale, fiecare se angajează într-o cursă nebună pentru a-şi apăra privilegiile. Acest bunker este cuprins de haos. Sunt zugrăvite trei zile de incertitudini şi anxietăţi în care lista cu cei care vor fi decapitaţi cade în mâna celor de la Curte anunţând colapsul din final. Aceste trei zile aduc mai mult suspans decât unele filme de pură acţiune.

Reuşita acestei pelicule constă şi în faptul că a redat evenimente aşa de ample, scufundarea bruscă a unei lumi, printr-o gaură a cheii. Problema macroistorică se împleteşte cu o poveste mai intimă şi mai pasională. Dragostea tinerei însoţitoare a reginei pentru regina debusolată, ingrată şi manipulatoare oferă un suflu nou acestei pelicule. Léa Seydoux, mai frumoasă şi mai vibrantă ca niciodată, atrage camera de filmat şi ne captează atenţia; mergem pe urmele tinerei Sidonie prin culoarele şi galeriile palatului cuprins de panică.

Benoît Jacquot nu are egal în performanţa de a transpune într-un spectacol palpitant şi graţios un teatru machiavelic al dorinţelor şi al ocolişurilor. A reuşit să proiecteze această „dramă în costume” într-un peisaj amplu şi haotic, iar coliziunea este senzaţională. Cheia cu care Jacquot deblochează genul de peliculă istorică în costume, este respingerea tradiţionalismului formal; aduce un nou suflu, refuzând paseismul de paradă. Scenariul (semnat de Jacquot şi Gilles Taurand) descrie microcosmosul în care tinerele din castele inferioare celei în care se afla deja Sidonie se preocupau pentru a-şi găsi un protector, eventual un soţ. Ştirea despre prăbuşirea Bastiliei spulberă visele din gineceu. Un frumos plan-secvenţă ne-o prezintă pe Sidonie pe coridoarele întunecate ale palatului, însoţită de bătrânul bibliotecar al reginei (Michel Robin); ea se chinuie să descifreze biletul cu ştirea aceasta la lumina lumânării. Mobilitatea camerei, umbrele care cad pe scenă sunt expresia cinematografică modernă. Această secvenţă de noapte stabileşte punctul de vedere al regizorului contemporan, fără compasiune inutilă pentru locuitorii de la Versailles. În dimineaţa zilei de 15 iulie, regele merge neînsoţit la statul general. În paralel, Sidonie devine motiv de ceartă între Marie Antoinette şi favorita ei, Gabrielle de Polignac (Virginie Ledoyen). Prinsă între două stări: disperarea din amor şi neliniştea provocată de revoltele parizienilor, regina (Diane Kruger) trece cu eleganţă printre aceste acumulări de contradicţii.

Cursul accelerat al evenimentelor perturbă orice programare de la Curte. Biata Sidonie sfârşeşte prin a nu distinge visul de realitate. Acesta ar putea fi motivul central al filmului, motiv care elimină graniţa ce separă visul de coşmar. Léa Seydoux trece de la „cititoare” la un alt statut.

Léa Seydoux (Sidonie) în ”Les Adieux à la Reine” ©️ GMT Productions

Pentru un moment ea a crezut că este una dintre cele mai importante persoane din regat, iar o clipă mai târziu, îşi dă seama că este doar o jucărie. Timpul petrecut alături de prima Doamnă a Franţei este inimaginabil, tânăra pică într-un labirint fizic şi mental de neînchipuit. O fată de nicăieri va fi, în curând, un nimeni. Acest „soldat necunoscut” poate reprezenta toate clasele sociale. Viziunea anti-conservatoare a lui Jacquot face ca personajele să nu ne fie livrate la viteză maximă pe autostrada Istoriei. Fineţea abordării istorice, departe de convenţiile manierate cu intrigi amoroase, îi dă valoare acestei pelicule.

Afișul filmului ”Les Adieux à la Reine” ©️ GMT Productions

Personajele respectă poncifele morale şi limbajul epocii, dar ni se prezintă într-un mod familiar. O reuşită a regizorului a fost şi alegerea distribuţiei, mai ales a celor mai importante partituri, astfel Léa Seydoux, fata motoarelor şi a blugilor, este impecabilă aici, Diane Kruger aduce aerul prusac al reginei cuprinsă de vertijul Istoriei, Michel Robin are mereu apariţii luminoase, în contrast cu Xavier Beauvois, un Ludovic al XVI-lea aproape nonexistent. Amintind de tragediile de tip stendhalian, filmul Les adieux à la reine rămâne un film intimist care face să pice perucile ca să se vadă umanul.

Les adieux à la reine
Regia: Benoît Jacquot
Scenariul: Benoît Jacquot, Gilles Taurand
Distribuţie: Diane Kruger (Marie Antoinette ), Virginie Ledoyen (Gabrielle de Polignac), Léa Seydoux (Sidonie Laborde), Noémie Lvovsky (Mme Campan), Xavier Beauvois (Ludovic al XVI-lea), Michel Robin (Jacob Nicolas Moreau)

Via LiterNet

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Naufragiu şi vertij la Versailles – „Les adieux à la reine/Farewell, My Queen!”

Scris de pe iulie 15, 2021 în Cinema, Film, Filme franțuzești, Moravuri, Revoluţie

 

Etichete:

ÎNAPOI, SPRE ROMANTISM – „REBECCA”

„Nu ne putem întoarce acolo, asta-i sigur. Trecutul e încă proaspăt. Lucrurile pe care am încercat să le uităm ar începe să fie răscolite, iar  senzaţia aceea de nelinişte, lupta împotriva unei spaime nechibzuite potolită acum, slavă Domnului, ar putea renaşte fără sa ştim cum şi ar putea să ajungă iar tovarăşa noastră vie.” – Daphne Du Maurier, Rebecca

«Trecutul trăiește în jurul nostru. Amintirile „se agită”.» – aceasta ar putea fi esența cărții lui Daphne Du Maurier, o carte atât de îndrăgită de generații întregi de cititori. Întotdeauna, lumea s-a aflat într-o stare de neliniște, iar fantomele au dat târcoale celor rămași în viață, uneori cerând chiar răzbunarea dincolo de mormânt. Când naiva jună – care narează povestea – se căsătorește cu văduvul Maxim de Winter abia dacă știa câte ceva despre el. Orbită de șarmul misteriosului bogătaș, tânăra se întoarece, alături de el, la conacul familiei, o construcție gothică, numită „Manderley”. Acolo, naiva făptură găsește o lume dominată de „mitica Rebecca”; prezența acesteia se simte încă în perne monogramate, perii de păr gravate, ca să nu mai vorbim de amintirile tuturor, care sunt de acord cu toții că «a fost cea mai frumoasă femeie care a trăit vreodată». În astfel de condiții, noua doamnă de Winter se teme că nu se  va putea măsura niciodată cu cea care patronase conacul. Temerile ei sunt justificate.

Cartea/Rebecca a fost adaptată pentru film (și radio și teatru) de nenumărate ori, cea mai faimoasă, fiind – desigur – versiunea lui Alfred Hitchcock (1940), avându-i în distribuție pe Laurence Olivier în rolul Maxim, Joan Fontaine în rolul doamnei De Winter, iar Judith Anderson interpretând rolul doamnei Danvers (menajera care rămâne loială până la moarte celei care fusese Rebecca). Orson Welles a fost cel mai inspirat, adaptând cea mai bine vândută carte pentru radio în anul în care a fost publicată. Alături de numeroase adaptări pentru televiziunea americană, BBC a produs o versiune excelentă într-o mini-serie. Succesul cărții are loc oriunde pe glob. Așa se face că au existat câteva filme și la Bollywood inspirate de Rebecca.

Noua adaptare pentru Netflix, în regia lui Ben Wheatley, cu un scenariu de Jane Goldman, Joe Shrapnel și Anna Waterhouse, evidențiază punctele forte ale versiunii din 1940 și subliniază unele lipsuri în ceea ce privește stilul, atmosfera și înțelegerea generală a poveștii în sine. Romanul începe ca un vis, cu celebra replică din deschidere: „Aseară am visat că m-am dus din nou la Manderley”.https://www.youtube.com/embed/LFVhB54UqvQ?feature=oembed

Versiunea din 2020 păstrează această structură înainte de a sări la Monte Carlo, unde o tânără (Lily James) modestă se străduiește să-i facă mereu pe plac celei care o angajase să-i fie însoțitoare, o cumplită snoabă, pe nume doamna Van Hopper (Ann Dowd). Deși acțiunea are loc în mod explicit în 1935, Marea Depresiune nu se regăsește nicăieri. Vorbim despre o lume strălucitoare, cea  a epocii jazzului, cu râuri de șampanie și revărsări de aur, unde oamenii bogați dansează swing și jazz în ținute elegante.

Într-o dimineață, fermecătorul Maxim de Winter (Armie Hammer) salvează eroina din stânjeneala socială și, captivat de ea, o invită să iasă în afara orașului. Plutea deja, în aer, bârfa șoptită cum Maxim era încă trist din pricina morții soaței sale iubite, Rebecca. După o rapidă romanță, inclusiv amorul pe plajă, bogătașul îi propune căsătoria și întoarcerea la Manderley.

Armie Hammer & Lily James în ”Rebecca” © Netflix

Acolo, Kristin Scott Thomas, în rolul doamnei Danvers, cu ochii reci și întunecați precum gheața neagră, se strecoară prin cameră pentru a o întâlni pe «noua doamnă a casei». Cu tot machiajul de pe chipul lui Kristin Scott Thomas e greu de a eradica memoria interpretării terifiante și erotizate a lui Judith Anderson (chiar și cu Codul de producție, filmul din 1940 este mai explicit despre natura devoțiunii doamnei Danvers față de Rebecca decât această versiune actualizată).

Așadar, pe măsură ce noua doamnă de Winter rătăcește prin noua ei casă, observă litera „R” – literalmente – peste tot. Toți cei pe care îi întâlnește, inclusiv vărul Rebecca (Sam Riley), care avea interdicție în casă, din motive misterioase, este încă bântuit de memoria ei. Doamna De Winter este tulburată de această „fantomă”, geloasă, confuză și rănită de transformarea lui Maxim de la romanticul playboy la sumbrul soț, care fierbe de furie și pătrează ferecate multe secrete.

Armie Hammer & Lily James în ”Rebecca” © Netflix

În prima jumătate, Lily James e mereu susceptibilă, înspăimântată, abia în a doua parte aduce o simplitate revigorantă rolului, deoarece personajul preia frâiele situației și depășește perioada dificilă de la început. Joan Fontaine păstra naturalețea și frăgezimea eroinei și clarifica – cumva – publicul că eroina sa avusese prima experineță cu un bărbat, în toate sensurile cuvântului.

Kristin Scott Thomas (Mrs Danvers) & Lily James (Rebecca) © Netflix

Gelozia sexuală constiuie o uriașă miză a cărții lui Du Maurier: cât de îngrozitor ar fi să știi că nu ai dimensiunile ideale ale celei pe care o înlocuiești? Chiar și o scenă în care noua doamnă de Winter găsește, ascuns într-un sertar, catalogul pentru lenjeria sexy a Rebeccăi nu este suficientă pentru a stabili calitatea coșmarului. Există o Rebecca acolo, în pat cu proaspeții căsătoriți, râzând de neîndemânarea noii mirese a lui Maxim? În acest sens, regăsim eficiența câtorva secvențe halucinante în care noua doamnă de Winter are coșmaruri: vița-de-vie care izbucnește prin podeaua sălii mari, sugerând că ar prinde-o în ghearele lor, sau un moment halucinant în care participanții la un bal mascat se apropie de ea, scandând vesel: „Rebecca! Rebecca!”. Fără acest spirit nu ar fi de înțeles atmosfera generală și tot ceea ce se-ntâmplă. Dacă Rebecca ar fi fost tratată doar tradiționalist, ca o piesă melodramatică romantică, nu ar fi putut atinge spiritul vremii. La atmosfera generală a contibut din plin ilustrația muzicală, în special partiturile de la Moon și Black Swan. Totuși, regăsim o mică ruptură:când Maxim își deschide pentru prima dată sufletul despre trecutul său tragic, se aud un pian blând și o temă de corzi; complet fără legătură cu ceea ce se spune/mărturisește. Ar fi fost mai nimerit să nu existe ceva„ușor” în acea scenă importantă. Șarmantul Armie Hammer se regăsește e pe un teren sigur în prima jumătate, unde trebuie să fie fermecător, bogat, romantic, dar apoi pare în apele lui în a doua jumătate, când trebuie să se confrunte cu oroarea circumstanțelor reale ale morții Rebeccăi.

Nimeni nu are o înțelegere fermă a ceea ce se presupune că joacă. Nu există un sentiment suficient de clar de suprimare colectivă: dorințe nespuse, chinuri sexuale / psihologice atât de intense încât  să (con)ducă la nebunie. În fond, nu e groază, ci „romantism gotic”. Așadar, și actuala ecranizare demonstrează că Rebecca va rămâne una dintre filigranele înalte ale genului romantic gothic.

Regia: Ben Wheatley

Scenariul: Jane Goldman, Joe Shrapnel,  Anna Waterhouse după romanul omonim al lui Daphne Du Maurier

Imaginea: Laurie Rose

Montajul: Jonathan Amos

Muzica: Clint Mansell

Distribuția:

Lily James –  Doamna de Winter

Armie Hammer –  Maxim de Winter

Kristin Scott Thomas –  Doamna Danvers

Keeley Hawes –  Beatrice Lacy

Ann Dowd –  Doamna Van Hopper

Sam Riley –  Jack Favell

Tom Goodman-Hill –  Frank Crawley

Mark Lewis Jones –  Inspectorul Welch

John Hollingworth –  Giles Lacy

Bill Paterson –  Dr Baker

Durata: 121 min

Mădălina Dumitrache

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la ÎNAPOI, SPRE ROMANTISM – „REBECCA”

Scris de pe iulie 13, 2021 în Film, Melodramă, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , ,

Asfixiere șic sub vid sentimental – The Nest

Încă mai fascinează poveștile despre oamenii prinși în nebunia măreției, care – jucând prea mult împotriva regulilor – trebuie să plătească prețul pentru excesele lor. Așadar, The Nest, noul lungmetraj semnat de Sean Durkin, aduce în prim-plan «visul american» (deși pornește de jos, eroul are o ascensiune fulgerătoare) transpus în Marea Britanie, dar și mariajul toxic. Prezentată la Festivalul de Film de la Deauville, recenta peliculă a obținut deja trei premii importante (Premiul Juriului, Premiul pentru «Cea mai mare revelație» și «Marele Premiu»). De astă-dată, Sean Durkin alege să exploreze alte țări și este mai puțin interesat de destinația către care se îndreaptă personajele sale, dar vizează originea călătoriei lor. De ce Rory, personajul interpretat de Jude Law, aleargă după avere și putere, când prezentul îi oferă deja tot ce ar trebui să viseze? Se pare că cineasul agreează personajele  ambițioase, pline de idei mărețe, dar care nu știu cum să le pună corect în practică. Așa este Rory O’ Hara, care caută să urmărească visul american și să-l readucă în Marea Britanie, dar se nasc interogații: „Care este viața pe care o urmărește? De unde vine absolvirea lui?”. Eroul întrupat impecabil de Jude Law reflectă volatilitatea succesului facil. Obsedat de succes, de statutul social și de imaginea unui om avut, Rory O’ Hara (rezonanța numelui  sclipitoarei eroine din celebrul Gone With the Wind) pare strălucitor și în cădere. Respingându-și modesta origine, dorind să se impună în lumea celor bogați, Rory O’ Hara este un model de masculinitate toxică.

The Nest reprezintă povestea unei răzbunări, cea a unui om care fantazează că va reuși să urce în ierarhia socială doar prin intermediul banilor. Acțiunea începe în America anilor ’80, când  Rory și Allison păreau să trăiască (și) dragostea perfectă. Așadar, filmul începe într-o familie newyorkeză de clasă medie: două mașini în curte, piscină în spate. Într-o nouă dimineață Rory O’ Hara (Jude Law), care se uită îngândurat pe fereastră în timp ce dă un telefon, pare să schimbe toată viața aceasta confortabilă pe care și-a construit-o sieși și familiei sale. În câteva momente, Rory îi lansează ideea soției sale, Allison (fermecătoarea Carrie Coon): cei doi se vor muta cu copiii în Anglia, locul în care Rory a crescut, unde acesta are de gând să aibă o slujbă bănoasă, la o firmă comercială britanică.  Allison nu e atât de ușor de convins, însă întotdeauna ea a cedat: e a patra oară în zece ani când familia se mută, și –  totuși – e cea mai drastică mutare. El este un ambițios broker, în căutare de noi provocări, iar ea este o pasionată de echitație. Soția lui îl urmează în întreaga mascaradă (la locul de muncă), e de acord să-și joace rolul pentru o vreme, dar va veni și momentul în care măștile vor cădea și fiecare va trebui să-și regleze conturile. Apoi, vedem cum Rory face – alături de soția și cei doi copii, Samantha (Oona Roche) și Benjamin (Charlie Shotwell) – un tur al conacului de țară pe care l-a închiriat în Surrey, care cuprinde mobilă de epocă și un grajd pentru caii lui Allison (instructoare de echitație).

Totul pare prea frumos ca să fie adevărat. Desfășurarea ulterioară a evenimentelor o demonstrează. Desigur, visul va deraia și acesta se face într-un mare «accident». Bunăoară, Rory crede în șansa lui de a deveni unul dintre cei mai puternici oameni și își mută familia în Anglia, patria sa, unde are ocazia de câștiga foarte mulți bani. După ce își abandonează liniștitul cămin din suburbiile americane, familia este aruncată în nebunia anilor ’80 din Marea Britanie, iar noua lor viață – prea scumpă într-un conac englezesc – amenință să le destrame familia. Orbit de ambiția nemăsurată, neracordată la realiate, Rory va înghiți ultimele resurse ale familiei și va strica relația de încredere cu Allison. Grație interpretării actoricești și scenariului, axul epic se bazează, mai mult, pe emoții, semnificații, trăiri, nu pe fapte. Jude Law reușește să coaguleze imaginea arivistului plin de farmec; deși îi amintește soției că a dus o copilărie plină de lipsuri, își invită mama să-și cunoiască nepotul abia după ce s-a căpătuit.Totuși, își păstrează latura profund umană prin gesturi mici, aparent banale: bărbatul îi aduce ceaiul sau cafeaua soției la pat în fiecare dimineață. Din păcate, păstrează bine dosită și latura impulsivă, adesea autodistrugătoare.

Pe lângă realizarea/regia bine-lustruită a lui Sean Durkin (nu își „judecă” personajele), cel mai mare atu îl constituie alegerea potrivită a actorilor din distribuție, îndeosebi principalii interpreți. Pentru a întruchipa acest cuplu în derivă, erau necesari doi actori experimentați, capabili să combine momente de dulceață, dar și de furie conținută. Nu mai este nevoie să-l prezentăm pe Jude Law, care a reușit în puțin peste un deceniu să treacă de la roluri de playboy la proiecte mai ambițioase din punct de vedere artistic, precum seria The Young Pope sau The Third Day. El este aici perfect în costumul mândrului soț, mincinos și vânat de trecutul său. Partenera sa, Carrie Coon,deși nu are notorietatea lui Jude Law, nu e deloc palidă. Dimpotrivă, actrița, al cărei talent imens putea fi remarcat deja în The Leftovers  sau  Gone Girl (Regia: David Fincher), este uluitoare în postura de soție trădată, care va căuta să se răzbune pentru viața pe care soțul ei i-a furat-o. Se înscrie în linia tradițională a actrițelor precum Gena Rowlands care, prin statura lor, reușesc să imprime imediat o anumită emoție unui film.

Pentru a reconstitui atmosfera Londrei optzeciste, Sean Durkin a colaborat cu directorul de imagine maghiar Mátyás Erdély (celebru datorită colaborării cu László Nemes, de la filmul Son of Saul, recompansat cu un premiu Oscar în 2016). Aici, găsim esența operei sale, gustul său pentru planurile-secvență (argument remarcabil pentru disputele din cuplu), dar și pentru peisaje cețoase, care „transcriu” confuzia personajelor de pe ecran. Impresia de neliniște lăsată de film se datorează și imaginilor izbitoare pe care le prezintă artistul maghiar. De asemenea,  ilustrația muzicală are rolul de a potența atmosfera angoasantă, accentele marcând prăbușirea morală și financiară a eroilor. Mai ales că anii ‘80 au reprezentat una dintre cele mai stimulante perioade ale pop-ului englezesc, realizatorul a inserat, în The Nest, o piesă delicată compusă de Richard Reed Parry, membru al grupului canadian Arcade Fire, dar și melodii ale unor grupuri legendare precum The Cure, The Psychedelic Furs, Bronski Beat sau New Order.

Într-o scenă, după o noapte albă – în care fiecare dintre cei patru O’ Hara și-a dat în petec -, vor lua un mic dejun împreună; e cel mai fericit moment de familie. Probabil, după cădere mai există speranță. The Nest ne  oferă ocazia de a vedea că talentul de povestitor al lui Sean Durkin nu s-a evaporat de-a lungul timpului, nici darul său de a direcționa personajele feminine la perfecțiune. Punerea în scenă este întotdeauna aridă și milimetrică, citând la fel de bine din cinematografia lui John Cassavetes, dar și din filmele de groază din anii ‘70 (Don’t Look Now de Nicolas Roeg), cu conacele sale baroce și cu fascinanta sa bizarerie. Cu cele două personaje ale sale, Sean Durkin, fără a se scufunda în didacticism, descrie cu o precizie glacială anii ‘80 și iluziile provocate de încrederea oarbă în virtuțile neoliberalismului adepților lui Reagan și Thatcher.The Nest rămâne un thriller între cronica întunecată a familiei și coborârea în infernul intimist, o veritabilă dramă de moravuri à la Mike Nichols, dar cu profunde racorduri în contemporaneitate. Da, The Nest/„Cuibul” reflectă casa bântuită, dar de nevrozele personajelor, confiscate în solitudinile lor cotidiene, având ecou în lumea de azi.

Pe Mădălina o puteți găsi și aici

Regia: Sean DurkinScenariul: Sean DurkinImaginea: Mátyás Erdély

Montajul: Matthew Hannam

Muzica: Richard Reed Parry

Distribuția:

Jude Law – Rory O’Hara

Carrie Coon – Allison O’Hara

Charlie Shotwell – Benjamin “Ben” O’Hara

Oona Roche – Samantha “Sam” O’Hara

Adeel Akhtar – Steve

Anne Reid – Mama lui Rory

Michael Culkin – Arthur Davis

Wendy Crewson – Allison’s Mum

Durata: 107 min.

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Asfixiere șic sub vid sentimental – The Nest

Scris de pe iulie 12, 2021 în Cinema, Film, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

„New York Melody”/„Begin Again” – Hoinăreală muzicală prin “Big Apple”

Begin Again

Amatorii de comedii muzicale, ornate cu puţin kitsch sau doar însiropate, se pot abţine de la a urmări New York Melody/Begin Again. Noua producţie a lui John Carney se poate alătura clasicelor The Umbrellas of Cherbourg /Parapluies de Cherbourg sau The Sound of Music, dedicate melodiei ce trebuie ascultată şi privită numai cu… bucurie.

Graţie unui flashforward , spectatorul o descoperă pe Gretta (Keira Knightley), o tânără englezoaică ce interpretează, cu multă pasiune, un cântec, într-un băruleţ din agitatul New York. Audienţa este scăzută în rândul acelui public pestriţ. Singurul spectator care intuieşte talentul fetei este Dan (Mark Ruffalo). Muzicianul lucrase la o casă de discuri, dar ritmul lui încetinit (din ultima perioadă) îi adusese concedierea chiar în ziua în care-a poposit în localul de cartier. Gretta este fata bună, care stă în umbra iubitului ei (un cântăreţ rock de oarecare succes) şi compune melodii. Cei doi amorezi visau să cucerească împreună “the big City”. Metropola spulberă visele tinerei, fiindcă Dave (Adam Levine) se lasă complet sedus de celebritate.

Keira Knightley &Adam Levine © The Weinstein Company

Tipul superficial îşi neglijează iubita, ba chiar o trădează dedicând comoziţiile sale altor “muze” şi visează la o carieră… solo. Mult prea orgolioasă, Gretta renunţă la Dave şi încearcă să-şi croiască un alt drum. Înainate de-a se îmbarca pentru Londra, traiectoria ei se intersectează cu cea a unui fost producător muzical.

În acel pub aglomerat, se pune la cale apariţia unui nou album. Dialogurile dintre Gretta şi Dan scapără scântei, dar duc la demararea proiectului. Întâlnirea celor doi va crea un motiv pentru ca fiecare dintre ei să o ia de la capăt (Begin Again).

Keira Knightley & Mark Ruffalo © The Weinstein Company

Dan se salvează de la amărăciunea gloriei apuse şi de la “pasiunea” pentru alcool, iar Greta se vindecă de suferinţele sentimentale. Printr-o serie de flashback-uri, spectatorul descoperă mărirea şi decăderea din industria muzicală americană.

Keira Knightley & James Corden © The Weinstein Company

Muzica îi uneşte pe eroi şi le dă forţă. Dacă din punct de vedere muzical, duetele nu strălucesc, în New York Melody, tandemul Mark Ruffalo & Keira Knightley are sclipiri magice. Complicitatea şi alchimia dintre cei doi actori acaparează ecranul. Ea aduce prospeţimea fetei uşor naive, în dragoste, dar şi forţa unui talent autentic, iar Dan o susţine în pofida umbrelor din viaţa sa încâlcită. Având ca puncte comune muzica de calitate şi traiul solitar, cei doi îşi unesc forţele şi pornesc o fructuoasă colaborare. Pe măsură ce proiectul muzical avansează, relaţia dintre Greta şi Dan capătă trăinicie. Legătura este profundă, profesionalismul şi prietenia nefiind umbrite de vreo altă nuanţă. Conform butadei “Omul potrivit, la locul potrivit”, Gretta şi Dan au descoperit, la timp, sensul pe care trebuie să-l dea vieţii. Sub forma unui joc subtil şi creativ, înregistrarea albumului muzical se va derula într-un cadru plin de farmec şi de autenticitate: New York. Nici gând să regăsim imaginile-clişeu cu Times Squar, Fifth Avenue sau Little Italy; John Carney va plimba camera de filmare pe acoperişurile din Meatpacking District sau Washington Square Park, pe străzile din Lower East Side sau pe sub Brooklyn Bridge. Înregistrările en plein air pentru melodiile pop-folk ale Grettei se vor contopi cu zgomotele din “Big Apple.

Keira Knightley & Mark Ruffalo © The Weinstein Company

Realizatorul meloman, John Carney, semnează, în felul acesta, şi o delicată declaraţie de dragoste pentru metropola americană. Cu New York Melody, cineastul a deturnat codul genului muzical şi a imprimat un suflu proaspăt. Filmul este delicat, dar lipsit de artificii, iar aerul de lejeritate nu sufocă profunzimea trăirilor personajelor, de aceea putem spune că are o notă aparte. Măiestria decupajelor din montaj (Andrew Marcus) se intersectează cu talentul actorilor din distribuţia atent şi bine aleasă. Keira Knightley nu mai uimeşte prin costume de epocă (Anna Karenina, Pride & Prejudice, The Duchess), ci abordând un stil casual, sfidează star-systemul pledând pentru autenticitate. Cu o voce suavă, dar penetrantă, “fata curajoasă” din Pirates of the Caribbean îi dă replica carismaticului Mark Ruffalo. Alături de ei, apar Adam Levine (solistul de la Maroon 5), şarmanta Catherine Keener (aici, soţia lui Dan) şi tânăra Hailee Steinfeld (Violet, fiica lui Dan).

Partiturile muzicale vor masca unele scăderi din evoluţia psihologică a personajelor, dar vor scoate la lumină optimismul indus de New York Melody, un veritabil “feel-good-movie” (film) de vară.

New York Melody (Begin Again)

Regizor: John Carney
Scenarist: John Carney
Compozitor: Gregg Alexander
Operator: Yaron Orbach
Producător: Tobin Armbrust, Anthony Bregman
Monteur: Andrew Marcus

Distribuţia

Keira Knightley (Gretta)
Mark Ruffalo (Dan)
Catherine Keener (Miriam)
Hailee Steinfeld (Violet)
Adam Levine (Dave)
Mos Def (Saul)
Maddie Corman (Phillis)

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la „New York Melody”/„Begin Again” – Hoinăreală muzicală prin “Big Apple”

Scris de pe iulie 11, 2021 în Cinema, Estival, Film, Iubire, Muzică

 

Etichete:

 
Ramona Sandrina Ilie

Jurnalist, mamă, soție și visătoare cu texte în regulă, ajunsă pe tărâmurile soarelui în Egipt, m-am îndrăgostit iremediabil de aceste locuri și m-am transformat într-o Povestitoare! Acest blog, Iubendia, este locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web