RSS

Arhivele lunare: decembrie 2012

Ninsoarea mea

(Din scrinul cu amintiri – ep. 2)

„Ninge, Madeleine, ninge cu fulgi mărunţi şi abia se zăreşte. Dar, atunci când îi zăreşti, ai o surpriză atât de frumoasă, aproape că îţi vine să plângi şi-ţi vine să te gândeşti la Madeleine.

Mă gândeam că în cvartetul nostru (MGMG), dacă ar fi să ni se repartizeze anotimpuri, ţie ţi-ar reveni (clar)  iarna, mie (sper  să nu fiu arogantă)  toamna, pentru Gaby, nimic mai potrivit decât  vara, iar lui Michelle i-ar rămâne  primăvara.

Sunt între două dintre  drumurile mele şi m-am oprit (la o cafenea – n.b.) ca “să-ţi vorbesc”.

Mie îmi place toamna. Nu, mai mult decât atât, eu iubesc toamna. E singurul anotimp în care mă simt acasă, în care sufletul vibrează odată cu Natura. Asta e. Nu eu am vrut să-mi placă toamna, nu mi-am indus eu ideea asta, aşa cum – cu siguranţă – nu ţi-ai indus-o nici tu pe cea cu iarna. Cred că e o “chestie” de afinitate. Iubesc toamna şi nu iarna sau alt anotimp, aşa cum iubesc norii şi copacii şi nu florile sau marea, aşa cum iubesc verdele şi nu albastrul sau portocaliul, fără ca aceasta din urmă să-mi displacă câtuşi de puţin.

Mie-mi place toamna şi, oricât aş vrea eu să fiu de unică şi de originală, mai cunosc o sumedenie de persoane cărora le place toamna (mă refer le persoanele demne de luat în considerare). Acesta este, într-un singur cuvânt,…comun. În schimb, dacă mă gândesc cu atenţie, nu cred să mai fi întâlnit, măcar o persoană căreia să-i placă iarna cel mai mult (de- adevăratelea, să-i placă zic, nu să o prefere). Încerc să-ţi explic aceeaşi idee pe care o aveam în vedere atunci când îţi spuneam că “X” este mult mai normal decât tine. Tu nu eşti numai un om care a evoluat într-un mod special de frumos, dar ai şi un temperament deosebit, special. Dacă ar fi să facem o analogie cu florile, eu sunt, probabil, un trandafir, o floare foarte frumoasă. Dar câţi trandafiri pe lume ?!… Asta în vreme ce tu eşti un fel de floare-de-colţ, o floare rară, ce nu o poţi găsi uşor. Dacă eşti un necunoscător, poţi să treci pe lângă ea fără să-ţi dai seama că este o floare…rară; asta doar pentru cineva care cunoaşte şi iubeşte florile-oamenii. Poate că asta e (şi) contradicţia ta – aceea că eşti o floare rară căreia nu-i plac  singurătatea şi sălbăticia. Tu eşti, probabil, o floare-de-colţ care-şi doreşte să crească într-o grădină. Nu e chiar imposibil, dar dorinţa ta de a coborî din munte în oraş, printre oameni, e aşa de mare încât rişti să ajungi prin cine-ştie-ce grădină nepotrivită sau, mai rău, pe marginea drumului.

Ai grijă ce faci cu tine, Made, să nu ajungi să te calce în picioare; tălpile lor sunt prăfuite, iar pasul lor este apăsat şi foarte greu de îndurat.

Acum, ţi se potriveşte ninsoarea, Made, şi e a ta. Aş putea spune, poate numai a ta. (…)

Ninsoarea

Cumva, prin tine, şi eu sunt puţin bogată pentru că, atunci când ninge, mă gândesc la tine. Ar fi trist să nu am la cine să mă gândesc când ninge. Sunt mii de oameni care nu au Madeleine. Eu sunt mai bogată.

                                                                                                                                                                                                                                                                   Gabrielle

P.S.

1) La radio, se aude “Florile dalbe”

2) “F.”, odată, încercând să-mi descrie o prietenă de-ale unui amic al lui, după ce-a încercat mai multe atribute, a  sfârşit prin a-mi spune…”fata aia nu putea să facă nicio bucurie nimănui, înţelegi?”

3)  Înţelegi, Made? Sunt oameni care lasă bileţele haioase, care cântă pe stradă, care fac surprize, care desenează caraghioslâcuri sau care spun “Cui, cui –  Salvarea!”.

15 dec. 1999, Bucureşti „

Reclame
 

Etichete: , , ,

Qui s’aime se taquine

Umorul, ca și iubirea, este un lucru foarte mare. Glumele și ironiiile ascunse sub o aparentă seriozitate sunt semne ale umorului. Și, totuși, râsul e sobru. La fel, iubirea e sobră și ea. Sentimetele de afecțiune pentru o persoană de sex opus, reflectate în fapte/gesturi, fie și acele tachinări fine, sunt sobre.

Acest binom benefic, umor&iubire, se reflectă, cu prisosință, în unele dintre comediile romantice. Filmele americane din anii ’30-’40, din epoca de aur a Hollywood-ului,  sunt printre cele mai frumoase filme realizate vreodată.

Batalia dintre sexe

Se ocupau de DRAGOSTE. O vedeau ca pe o întrecere între spirite, între bărbaţi şi femei cărora le plăcea să ducă jocul cât mai departe, până la limita „războiului” pentru că aşa scoteau unul din celălalt tot ce era mai deştept şi mai sexy.

Poate că ăsta e singurul mod de a menţine dragostea la intensitate maximă.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe decembrie 26, 2012 în Cinema, Feminin

 

Etichete: , , , ,

Când comedia făcea legea

Atât pizza, cât şi Arlecchino sunt semne distinctive pentru cultura şi civilizaţia italiană cunoscute şi recunoscute în orice colţ al lumii. S-au impus de-a lungul vremilor, s-au consolidat în mintea şi conştiinţa oamenilor şi, indiferent de loc, de timp, de contextul în care ar apărea şi, oricât de mult s-ar globaliza, standardiza, vor fi întotdeauna asociate Italiei. Commedia dell’Arte sau all’improvviso sau all’italiana  este prima manifestare a teatrului aşa cum îl percepem noi azi, un teatru care s-a născut all’improvviso (pe neaşteptate), fără un trecut, fără un statut şi fără o perspectivă şi totuşi extrem de viu, de spontan, de real.

Totul pleca de la experienţa directă, de la practica pe scenă, fie că scena era în piaţă sau într-o clădire.  Singurele puncte de referinţă erau bufonii şi Carnavalul, însă cei mai valoroşi dintre ei se îndepărtaseră de mult de giumbuşlucurile şi trucurile bufoneşti mult prea cunoscute deja de public.

După 1530-1540, situaţia economică şi socială a acelei epoci, imaginea de ansamblu este a unor vremuri de criză economică, socială, politică. Întregul orizont social este dominat de marile monarhii absolutiste şi de dure mecanisme de represiune pentru orice încălcare a regulilor sociale. <<Prinţul>> era figura centrală în stat şi lui i se supuneau toţi. Principala preocupare era menţinerea ordinii interne în stat şi o politică externă de cucerire. Cruciadele deschiseseră ochii europenilor spre tărâmuri necunoscute şi treziseră instinctul rătăcitor pentru o viaţă aventuroasă.

Artistul secolelor XVI-XVII îşi îndreaptă privirea spre lume şi o descrie aşa cum îi apare – realitatea în toate aspectele ei, mai mult neplăcute decât plăcute. Un văl de melancolie pare a acoperi inima artistului baroc şi un acut sentiment al decadenţei, al caducităţii, al instabilităţii universului şi existenţei umane.

Scenariul-tip, în jurul căreia se construia apoi spectacolul, era de fapt foarte simplu: doi tineri se  îndrăgostesc, dar se izbesc de o serie de personaje care le pun beţe în roate. Astfel, întâlnim un bătrân dat în mintea copiilor, îndrăgostit la rîndu-i de iubita fiului, un bătrân cumsecade şi cu capul pe umeri, perechea de slugi isteţe şi viclene, cinstite sau mai puţin cinstite, îndrăgostiţi şi ei, sprijinindu-i pe cei doi tineri. Urmează peripeţii, neînţelegeri, ciomăgeli, travestiuri, dar totul se termină cu bine, conform legilor fireşti ale Naturii.

Tinerii se căsătoresc, bătrânii rămân singuri cu treburile lor, slugile îşi slujesc mai departe stăpânii, căsătorindu-se şi ele.

Inamorati

Arlecchinoeste masca cea mai faimoasă dintre toate, cea care a devenit simbolul Commediei dell’Arte. Costumul său din petice colorate, pălăria rotundă, masca neagră cu un cucui roşu în frunte sunt mărcile de identificare chiar şi azi. Caracterul lui Arlecchino şi personajele cărora le-a dat viaţă au suferit multe transformări: de la servitorul prost, neghiob, mâncău, pungaş şi ignorat până la tinerelul răutăcios, neobrăzat căruia nu-i lipseşte de multe ori o doză de cinism. Îl vedem de multe ori îndrăgostit, amant linguşitor, bufon de curte, slugă geloasă, fals prinţ, hamal, servitor, soţ ghinionist, vrăjitor. Personajul cel mai îndrăgit rămâne, însă servitorul descurcăreţ, care găseşte soluţie şi replică la orice problemă şi încurcătură, cel care din umbră trage toate sforile şi pune în mişcare mecanismul comediei, veşnic pus pe farse, pedepsit şi bastonat şi atunci când nu o merită.

Brighella este o altă mască de servitor, mai puţin cunoscută decât Arlecchino, dar rudă bună cu acesta. Verbul „brigare” înseamnă în limba italiană a unelti, a umbla cu intrigi, a manevra pentru a obţine ceva, toate aceste acţiuni descriind foarte exact felul de a fi al personajului. Din galeria de servitori a măştilor Commediei dell’Arte, Brighella este servitorul şmecher şi oportunist, răutăcios şi nemernic, hoţ şi insolent, beţiv şi asasin. Loialitatea sa, fie că era sluga unui nobil respectabil sau a unui călău, era uşor de cumpărat, dar tendinţa sa spre sentimentalisme îl face sfătuitorul de încredere al îndrăgostiţilor.

Pulcinella este masca care întrupează varianta napoletană a servitorilor. Pulcinella este şi el neghiob, mâncăcios, hoţ, iscusit în arta de a plăcea celor puternici şi de a se face necesar. Prin definiţie leneş şi credul, această mască fermeca publicul prin schimbările neşteptate ale stării sale de spirit: gata să înjure, să blesteme fără motiv şi în acelaşi timp capabil de iubiri pasionale, încurcă-lume şi generos totodată. Idealul său în viaţă era să nu facă nimic şi totuşi dispus să facă orice pentru a-şi satisface foamea veşnică: să mintă, să fure şi chiar pregătit să primească bătaie. Morala sa este simplă: să trăiască viaţa filozofând şi, dacă este nevoie, să mai şi cânte din când în când.

Pantalone sau „il Magnifico”, adică stăpânul, este de obicei veneţian, negustor şi bătrân. Poate fi deştept sau prost, avar sau generos, înşelat sau seducător sau chiar toate aceste caracteristici la un loc. Este unul din personajele cu viaţa cea mai lungă pe scenele Commediei dell’Arte şi uşor de recunoscut după costumul său format dintr-o haină roşie, bretele, papuci negri şi masca cu nasul ascuţit. Caracteristica principală a acestui personaj era seriozitatea şi rareori provoca râsul spectatorilor, poate doar atunci când se îndrăgostea de fete mult mai tinere decât el şi încerca din răsputeri să le cucerească.

Il Dottore plictiseşte şi amuză, în acelaşi timp, cu discursurile sale interminabile lipsite de orice logică, incoerente şi neavând nici o legătură cu locul, momentul şi contextul în care sunt rostite. Se proclamă expert în gramatică şi filologie, astrologie şi mai ales medicină. Este tipul pedagogului pisălog care are tot timpul la îndemână o maximă în latină pentru a-şi justifica şi întări afirmaţiile. Scopul măştii pe scenă nu este acela de a se integra în şirul întâmplărilor reprezentaţiei, ci acela de a umple golurile, de a întreţine spectatorii şi de a lega scenele între ele graţie virtuozităţilor sale verbale.

Clevetitoare prin definiţie şi evident mincinoasă, dar întodeauna pentru o cauză bună, Colombina este servitoarea cea mai celebră a Commediei dell’Arte. Rolul său nu era foarte bine definit, ocupând un loc marginal în construcţia intrigii, dar răutatea şi obiceiul ei de a-şi bate joc de suspinele celor care se îndrăgosteau de ea erau elemente indispensabile pentru a garanta succesul reprezentaţiei. Tipul uman întruchipat este acela al femeii inteligente care ştie că trăieşte într-o lume a bărbaţilor, guvernată de legi făcute de şi pentru bărbaţi şi că doar o femeie deşteaptă şi vicleană le poate veni de hac.

Colombina

Il Capitano, mai mult decât o mască, reprezintă o serie de măşti. Fiecare actor care interpreta rolul acestei măşti îşi construia propria imagine; putea fi gentilom, soldat sau o caricatură. Căpitanii nu au în comun nici măcar un dialect: pot să vorbească italiană, spaniolă, o spaniolă italienizată sau dialectul napoletan. Singura trăsătură comună este mândria şi darul de a vorbi tot timpul şi mai ales fără prea mult sens.

Dacă şi azi amintirea măştilor Commediei dell’Arte ne este încă familiară şi orice manifestare care încearcă să le readucă la viaţă reuşeşte să ne farmece, să ne atragă atenţia, aceasta se datorează în primul rând celor care le-au dat naştere, le-au consolidat drept  figuri universale  şi aparţin lumii întregi de secole. Dar, întâi de toate, aceştia sunt italieni şi aşa vor rămâne în ciuda globalizării sau a standardizărilor de orice fel şi de oricând.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe decembrie 22, 2012 în Cultură, Modernitate

 

Etichete: , , , , , ,

Nădejdea

Cităm la nesfârșit o sensibilă frază:”Speranța moare ultima.”, dar niciodată  nu ne săturăm să-i absorbim înțelesurile. Atunci când încetăm să mai sperăm, începem, de fapt, să murim câte puțin. Din păcate, ceasul nu-și întoarce curgerea spre izvoare nicicând și niciunde. Totuși, tot ce putrezește în jurul nostru nu este făcut să ne deprime, dimpotrivă – este o invitație a vieții să-i imităm gestul ei inițial – creația, nașterea, renașterea. Este o invitație la voie bună, la curaj, la faptă.

Înfrângerea nu există decât pentru acela care nu se reîntoarce în  luptă. Totul se poate distruge, totul se poate preface în pulbere. Știm cu toții că Prometeu, Oedip, Antigona, Fedra au suferit un iad interior de o mie de ori mai crâncen decât al nostru. Dar, dacă s-au dat bătuți, au făcut-o pentru că nu cunoșteau nădejdea.

Este o panică a disperării, o manie colectivă în fața răului, o frică sugestionată în fața neantului. Toți oamenii privesc cu patimă întunericul, haosul.

Ne este frică de Lumină pentru că Lumina înseamnă absurda rezistență împotriva oricărei eventualități, înseamnă continuă depășire, continuă viață.

Precedată de restaurarea morală a individului, bucuria programată a sărbătorilor deține o valoare cathartică. ”Primiți colindători?” (mai) întreabă cu un soi de politețe protocolară cei mai frumoși mesageri ai sărbătorilor și ai speranțelor.

Colinda

Ei ne confirmă Sărbătoarea ca exercițiu de fericire perenă, lasă loc pentru…nădejde.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe decembrie 19, 2012 în Creştinism, Educaţie

 

Etichete: , , , , ,

Nebunul – Bufonul

Odinioară, bolnavul mintal fusese redus la o efigie, la două dimensiuni interșanjabile sau conviețuind –  infantilizarea și culpabilizarea.

Lipsit de simțul normei și al demnității, fără drept de existență socială, marginal într-o lume centripetă era doar tolerat. Poziția aceasta, ca posedat de spirite mai presus de înțelegerea umană, aflat într-o societate medievală cu un ochi veșnic întors către supranatural, bufon al regelui sau pus în rândul copiilor (eventual și al bețivilor), nebunul ajunge să fie exclus din spațiul social comun odată cu trecerea în prim-planul vieții comunitare a conceptului de productivitate.

Bolnavul mintal e izolat în centre speciale, chiar cu nume ce sugerează instituții medicale, carcere de rang secund, cu menirea de a ține ”nebuniile” departe de armonia societății.

Nebunul - Bufonul

Moștenit de la Shakespeare, bufonul este de fapt o formă a conștiinței. Bufoneria lui este prezentă prin cuvinte, nu are nevoie să facă giumbușlucuri ca să distreze. Nici scopul lui nu este acela de a distra, ci de a pune în discuție logica pragmatică a lumii și a o nega prin cuvinte. Rolul bufonilor la toate curtile a fost, se stie, unul singur- să-i amuze pe stăpânii lor, să le alunge plictiseala, să coboare filosofia la condiția de paiață, pentru ca ea să distreze în loc să tulbure.

Era doar un preludiu pentru ceea ce avea să fie aparenta medicalizare totală a pacientului mintal din secolul al XIX-lea și începutul secolului XX, după utopia drepturilor universale a Revoluției franceze, care scosese din nou ”nebunii” în stradă și pe baricade.

Modernitatea și, apoi, contemporaneitatea au prezentat într-o cu totul altă manieră sancționarea ”excepțiilor”. În SUA anilor ’60 și ’70, a existat o întreagă ”literatură a  azilului”. Neînțelegerea, lipsa de perspectivă psihologică și psihiatrică asupra unor afecțiuni  au dus la marginalizarea persoanelor mai ”altfel”.

Fragilitatea de sens a cuvântului nebun reflectă instabilitatea relațiilor umane, dominate de spectrul aparențelor.

<<Pe drumul lung de la pește, pasăre și maimuță până la animalul belicos al timpurilor noastre, pe drumul acesta lung, la capătul căruia sperăm  să devenim oameni și zei, nu cei normali ne-au împins înainte, din treaptă în treaptă. Dimpotrivă, normalii au fost întotdeauna conservatori, preferând  zonele sănătății și ale lucrului verificat.

Unei șopârle normale nu i-ar fi trecut nicicând prin minte să încerce să zboare. O maimuță normală nu s-ar fi gândit nicicând să-și părăsească adăpostul din copaci și să meargă în două picioare pe pământ. Cel care a încercat, mai întâi acest lucru a fost fantastul, visătorul, individualistulpoetul și inovatorul din rândul maimuțelor normale.

Normalii sunt, după părerea mea, meniți să păstreze forma existentă, un mod de viață, o rasă, o specie, s-o protejeze și s-o întărească pentru a se asigura pe ei înșiși. Fantaștii, în schimb, nu se dau înapoi să facă salturi, să viseze negânditul pentru ca cine știe, într-o bună zi, peștele să devină animal de uscat, iar maimuța om.>> ( Hermann Hesse – Fantezii)

 

Etichete: , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web