RSS

Arhivele lunare: decembrie 2015

“Bună, Scufița Roșie!” vs. “Bună Scufița Roșie!”

În viaţă, dincolo de porţile şcolii se vorbeşte deseori de “cei şapte ani de-acasă”. Această expresie se strecoară de-a lungul întregii existenţe, expresia însemnând educaţia necesară comportamentului civilizat, prevăzut (şi) cu bunele maniere. Este o delimitare convenţională şi sinecdotică, de vreme ce bunele maniere se învaţă şi se exersează toată viaţa, după împrejurări.

Comportamentul oamenilor acasă (adică, în familie), în societate, este o problemă ornată cu dificultăţi mai mari decât ar părea la prima vedere. Educaţia religioasă îţi acordă un mentor infailibil – divinitatea, “instrument” mai uşor de acceptat decât “paznicul”- conştiinţă (compatibil, de altfel). Obiectivul educaţiei, restrânsă la «cei şapte ani de-acasă», constă în perfecţionarea omului prin desăvârşirea comportamentului. Aceasta corespunde unui cod, unui set de reguli de comportament, unor convenţii, dar are şi unele semnificaţii ce ţin de caracter.

Spune-mi cum te porţi, ca să-ţi spun cine eşti.

Codul temeinic al bunelor maniere nu are, totuşi, puterea unei formule magice, iar simpla citire a sa rămâne, adesea, nefolositoare. Probabil şi din cauză că graţia binelui apare eclipsată de fascinaţia răului, bazată pe nota de spectaculos a acestuia. Salutul, indiferent de modul de rostire, înseamnă întotdeauna o urare fericită, deţinând rolul unei formule magice, des ignorată astăzi.

Desemnând, aşadar, solidaritatea umană, salutul apare ca o formă de confort social şi moral. Salutul (un cuvânt bun) adresat semenilor – rude, prieteni, cunoscuţi etc. – este dovada, cea mai măruntă, că împărtăşim cu ei exigenţele condiţiei umane, altfel nu ne rămâne decât riscul alunecării în fabula dobitoacelor necuvântătoare.

Primul simptom: sus-amintiţii “lupi” au uitat să salute, indiferent de vârstă şi de pregătire. Treci mai departe, trece şi viaţa noastră cea de toate zilele, iar ei nu găsesc moneda sau nu mai ştiu să socotească ce ţi se cuvine după ce le dai “Bună ziua”.

Să spânzurăm, să tragem pe roată mojicia trufaşă în marile pieţe, cum se proceda cu infractorii înrăiţi în grozăvia “lecţiilor” publice de ev mediu?

Manierele sunt “haine ale sufletului”

Există beneficiul culturii, impactul corect (formativ) al educaţiei. Aceasta îţi dăruieşte fineţea de a sesiza gestul potrivit la timpul potrivit, deşi ne izbim adesea de saboţii mojiciei.

Aprecierea se impune fiindcă toleranţa şi modestia îşi au măsura lor, iar dacă te încăpăţânezi să te amesteci “creştineşte” cu nevinovatele “tărâţe”, ai şansa să fii îngurgitat de nevinovaţii/needucaţii “purcei”.

Obrazul subţire cu… politeţe se ţine! “La revedere!, Pe curând!, Noroc şi sănătate!” Şi aşa mai departe, de la şapte la şaptezeci de ani.

Articol publicat în revista WebCultura

Reclame
 

Etichete: , , ,

Dualităţi

Aria creativităţii este deosebit de vastă. Să abandonăm dihotomia Da – Nu, Geniu – Om de rând, Creaţie – Banalitate, Invenţie – Şablon. Între aceste extreme se află o gamă largă şi neîntreruptă de trepte şi de nuanţe.

Viaţa cotidiană ne oferă inovaţii şi descoperiri nenumărate. Putem repeta cuvintele chimistului Mendeleev: “A descoperi este similar cu a căuta ciuperci în pădure.”

Totul depinde, mai ales, de interes, de spiritul de observaţie şi de tenacitate. Întrega viaţă a individului este un şir de acte creative.

Sensul creativităţii se limitează (astfel) la treapta realizării care depăşeşte noutatea biologică şi psihică, obiectivându-se în valori spirituale, social-istorice. Acestea constituie şi tipuri de creativitate. Nivelele de activitate se cer căutate numai în acest domeniu. Oricât de mult ar cântări vanitatea, ambiţia, competivitatea în motivaţia persoanei, omul creează, în ultimă instanţă, fiindcă nu poate altfel. Arta şi jocul sunt două activităţi care răspund nevoii de a descoperi şi a crea Noul. Satisfacţia ludică, ca şi cea artistică sau estetică, constă în trăirea unei noi viziuni asupra realităţii.

Descoperind o nouă viziune asupra realităţii, mai armonioasă, mai frumoasă şi un nou limbaj senzorial-afectiv, artistul modifică atitudinea noastră faţă de lume, transformă ambiţia umană. “Există tot atâtea fericiri câte soiuri de oameni sunt.” (Nikos Kazantzakis)

Totuşi, trebuie să avem în vedere faptul că în activitatea artistului, creatorul autentic este înzestrat cu o capacitate mai ales afectivă de a transpune, a intui şi a prevedea reacţia emoţională a cititorului, auditorului sau a spectatorului. „Arta ne face să dispreţuim preocupările ingrate ale zilei, grija pentru hrană şi chiar pentru dreptate şi uităm că astea sunt rădăcinile care hrănesc floarea nemuritoare.”(Nikos Kazantzakis)

Idealul omului este de a fi “bilingv”, adică să poată comunica, folosind simboluri logico-matematice şi limbajul metaforic, artistic, dacă nu, folosind doar una dintre aceste două expresii să o poată înţelege şi pe a doua. Practic, este vorba despre realizarea unităţii atât pe dimensiunea verticală (Abstract–Concret, Semnificaţie–Sens, Intelect–Afect), cât şi pe cea orizontală (Frumos-Adevăr, Artă-Ştiinţă). Omul întreg se realizează în unitatea contrariilor.

Arta te apropie de tine, de natură şi de… alţii.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

Harul negocierii la români

Supărător de frecvent, în ultima vreme, neologismul “negociere” circulă ţanţoş ca o vocabulă magică. El flutură victorios stindardul “libertăţii buzunarului”. În arealul est-european, este o emblemă a economiei de piaţă, ce pare să însemne nimic mai puţin decât o nouă epocă de aur “curat-murdar”, după expresia unui poliţai caragialian. Dar, sub acest neologism fălos – negociere – nu se ascunde decât nepoata bine fardată a unei vechi cunoştinţe, cumătra tocmeală, purtată şi uzată de când lumea.. Acceaşi Mărie cu aceeaşi pălărie!

Aşadar, astăzi, când pronunţi “negociere” parcă ai îngurgita o tabletă de fericire (a se citi: antidepresiv). Te simţi omul epocii actuale, proaspăt descins în Eldorado, până când…Până când ajungi să aplauzi onestitatea dicţionarelor, care te lămuresc fără greş: A NEGOCIA – “a discuta, a trata încheierea unei convenţii economice, politice, culturale etc.”.

Ehei, dar nici tradiţia (a se citi: obiceiurile pământului) nu se lasă mai prejos: ea îi face concurenţă domnului Dicţionar, pe piaţa liberă a conotaţiilor, mânjind, pe şest, negocierea cu uleiurile râncezite ale tocmelii. Străbunica tocmeală a avut ea timp, slavă Domnului, să-şi tot schimbe feţele. Şi, uite-aşa, tocmeala a ajuns, în ultimă instanţă, un joc al şireteniei, ai cărei campioni erau cândva faimoşii geambaşi (negociatori de splendide patrupede numite cai). Tocmeala a devenit o păcăleală serioasă, spre deosebire de păcălelile practicate de copiii mari şi mici de 1 Aprilie. O păcăleală, adică un furt pe faţă, susţinut de mătuşa şiretenie, obişnuită să încalce, mai mereu, porunca a opta: “Să nu furi!”.

Acela care-şi fură semenul, cumpărându-i truda pe un preţ derizoriu, nu face altceva decât să transpună în scena existenţei motivul tragicomic al “păcălitorului păcălit”, fiindcă, sub cei câţiva bănuţi acaparaţi cu aportul şireteniei şi risipa orgoliului de duzină, sufocă bruma de conştiinţă care i-ar mai putea releva dimensiunea adevărului cotidian. “Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (Marcu, 8, 36-37).

La Porţile Orientului (o regiune relativă, un soi de “utpoie neagră”), s-a negociat dintotdeauna, şi adesea, fără ruşine, de la sacul auriu de porumb şi până la zestrea unei fete. Distingem cu tristeţe în majoriatea negociatorilor cabotinul care se lăfăie în rolul meschin al lui Hagi Tudose. Dar, slavă Cerului, există în imaginarul românesc şi simpaticul antipod al sinistrului personaj delavrancian. Există personajul Dănilă Prepeleac, în care ne bucurăm să-l descoperim pe fratele bun al popularului Păcală. Citim povestea lui Ion Creangă cu împlinirea confortului moral, fiindcă, deşi Dănilă Prepeleac pare să fie un mare păcălit şi este departe de a exprima un model existenţial, el ne oferă o compensaţie rarisimă – contrariul lăcomiei, împinsă uneori până la josnica hoţie. În “negocierile” lui, Dănilă Prepeleac este marele senior al generozităţii şi, întotdeauna, omul preţuieşte clipa imediată, confortul ei modest şi personal. Pentru apărarea lui Dănilă şi spre binele împătimiţilor negociatori, adăugăm îndemnul preţios de-a ocoli cu precauţie gâlceava care ar întina cugetul: “Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa” (Matei, 5.40).

Stan Păţitu’ ar putea gira şi el cugetarea lui Diogene: “Dreptatea este o virtute a sufletului care dă fiecăruia după merit, iar educaţia este cea mai bună provizie pentru bătrâneţe”. Ehei, zei buni, cum se mai citeşte educaţia (sau lipsa ei) în “hora” unei negocieri. Și, ce te faci dacă aşa-zisa “negociere” se insinuează şi-n amor?

Viață, ce gust minunat ai!

Articol publicat în revista WebCultura

 
 

Etichete: , , ,

O nouă fațetă a inferiorităţii

“Arta ne este dată pentru ca să nu murim de atâta Adevăr.”

De mii de ani, printr-o continuă repetare, percepțiile din Natură trec, din experiență, în inconștientul colectiv sub forma unor arhetipuri, care modelează gândirea umană.

Arhetipurile sunt formele în care se cristalizează, în inconştientul colectiv, primele experienţe ale oamenilor. În experienţa individuală, arhetipul este aprioric, dar nu este ereditar, ci se moştenește prin inconştientul colectiv. În mod sigur, arhetipurile sunt izvorul miturilor, iar miturile sunt sursa conştientă a categoriilor logice. De asemenea, miturile reprezintă tinereţea categoriilor, iar categoriile sunt maturitatea miturilor.

Bunăoară, Mitul lui Sisif este și astăzi acelaşi, ca atunci când a apărut, doar înţelesul lui e altul: lipsa de sens a oricărui efort uman a devenit destinul omului de a da un sens vieţii sale. Zeii au crezut că-l condamnă la zădărnicie, dar el a descoperit că ascensiunea însăşi e o minunată aventură. Imaginația înaintează de la mituri la categorii prin derivarea conotaţiilor. Altfel spus, miturile au o denotaţie minimă şi o conotaţie maximă. Ele exprimă – în mult mai mare măsură – atitudinea emoţională faţă de realitate decât cunoştinţele despre realitate. De pildă, mitul Paradisului pierdut exprimă nostalgia timpului primordial, când oamenii nu aveau timp de analizat ce e Bine şi ce e Rău. De fapt, categoria cauzalităţii se referă la acea legea fundamentală a determinismului, dar nu spune mai nimic despre cât de supărătoare este indiferenţa ei faţă de năzuinţele omului.

Să luăm în considerare și mitul Străinului, ca mit al Răului, zămislit de arhetipul fricii şi al urii faţă de cel “diferit” (considerat duşman). Acesta exaltă şi astăzi xenofobia devastatoare obstrucționând îndreptatrea gândirii spre înţelegerea “celuilalt” ca partener.

Prin urmare, s-a tot afirmat că lumea noastră reală – a vremelniciei, a mărginirii, a relativităţii, a infinitului, a absolutului, a perfecţiunii –  este o degenerare a superiorului, pentru că spiritul nu poate să vină decât de “sus”. De fapt, umanitatea va face un imens pas înainte în clipa în care oamenii vor înţelege că lumea ideală nu este decât visul lumii reale, că infinitul, eternitatea, absolutul şi perfecţiunea sunt doar ţintele mărginitului, vremelnicului, relativului şi imperfectului.

În mod sigur, omul nu este spirit materializat, ci materie spiritualizată. Așadar, inferioritatea cauzei nu împiedică superioritatea efectului, relativitatea nu scade valoarea adevărurilor, ci le sporeşte rigoarea. Trăim în epoca în care tehnologia a înlocuit magia. După ce au făurit vorbirea ca să comunice unii cu alţii, oamenii au încercat să comunice în acelaşi mod şi cu o “lume a tăcerii”; a sosit momentul în care vorbirea să nu se mai abată de la rosturile ei omeneşti.

Inferioritate

În concluzie, ajutorul nu vine din afara omului, ci de la om. Cum ar zice omul religios: “Ajutaţi-vă unii pe alţii şi Dumnezeu vă va ajuta”. Miturile de ieri şi de azi îşi păstrează valabilitatea. Nietzsche conchidea: “Arta ne este dată pentru ca să nu murim de atâta Adevăr”.

 

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web