RSS

Cenzura invidiei

14 mart.

Rostim, adeseori, cu înţelegerea care graţiază generos: “Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui!”.

Statistic vorbind, deriva morală de fiecare zi nu constă într-o acumulare galopantă de “păcate strigătoare la cer”. Greșelile capitale tind, adesea, să se înscrie mai curând în sfera patologicului decât în aceea a vinovăției morale obişnuite. Crima lui Raskolnikov pluteşte undeva între morbid şi religios, de aceea abia dacă poate fi măsurată cu instrumentele propriu-zise ale eticii.

Mult mai grăitoare, din perspectivă etică, ar putea fi considerate personajele imorale ale lui Gogol. Monstruozitatea incoloră a sufletelor lor adormite le încadrează la categoria demonismului plat. Acesta este teritoriul cu adevărat revelator al eticului: somnolenţa diurnă, cuminţenia irespirabilă a atitudinii, cenuşiul valorilor. Liniştit în banalitatea sa, invulnerabil din perspectiva “marii morale”, omul mediocru e depozitarul cel mai perfid al mizeriei morale. Şi, paradoxal, el poate exista în fiecare dintre noi, sustrăgându-ne oricărui proces prin tocmai crasa lui inexpresivitate.

Dostoievski, după modelul divinităţii, acordă o şansă păcătosului, făcând astfel să învingă încă o dată binele omenesc. În Crimă şi pedeapsă ne-a impresionat în mod special pasajul care expune ritualul redempţiunii ucigaşului: “Du-te acum (îl sfătuieşte Sonia pe Raskolnikov), chiar în clipa asta, la o răscruce de drumuri, închină-te adânc, sărută întâi pământul acesta pe care l-ai pângărit, apoi închină-te în cele patru zări, în faţa lumii întregi, şi spune tare să audă toţi: «Eu am ucis!» atunci, Dumnezeu are să-ţi redea viaţa.”

Ce-ar putea să stea la polul opus păcatului greu al crimei?

Desigur, prietenia, probabil cel mai omenesc şi mai nobil sentiment; în consecinţă, un afect demn de a fi etalat cu o bogăţie care nu se cuvine ascunsă. Datorăm prietenilor, dăruiţi de Dumnezeu, care sunt “rudele noastre de suflet”, bucuriile, ca respiraţie a solidarităţii profund omeneşti.

Cultivarea onestă a prieteniei adevărate constituie cel mai autentic mod de viaţă, adică existența omului eliberat de prostie şi de păcate. Zenon avea dreptate când spunea: “Un prieten este un alt tu însuți.” Oripilaţi de cenzura aprigă a invidiei, care şuieră pe la colţuri “să moară şi capra vecinului” şi care loveşte, ca un ucigaş nebun (pe la spate)… căutăm prietenia.

Vai de invidioşi! Până nu e prea târziu, până nu se scutură de tot darul vieţii acesteia, să meargă la o răscruce de drumuri, închina-se-vor în cele patru zări.
Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web

%d blogeri au apreciat: