RSS

Arhivele lunare: aprilie 2016

“Cum vă place” cu Jacques Melancolicul

“În puţul adânc de-a mea melancolie /Nu contenesc să scot apa Speranţei / Din ea îmi fac cerneală ca să scriu / Şi-atunci când scriu eu inima-mi cernesc / Norocul vine să îmi rupă foaia/ Şi aruncă totul cu mare felonie, / În puţul adânc de-a mea melancolie.”

(Charles d’Orléans)

Pădurea, ca tot jocul esenţei şi al aparenţei, al măştilor şi al motivului “lumii ca scenă“, toate de factură barocă, e deopotrivă un spaţiu al descompunerii.

Singurul personaj care surprinde această dimensiune a temei, cu rădăcini în Eclesiast, e Jaques Melancolicul. Toate replicile lui sunt scrise cu cerneala invizibilă a melancoliei.

Aidoma lui Odiseu, Jacques Melancolicul şi-a astupat urechile cu dopurile de ceară pentru a nu mai auzi acel ducdame, cântecul cu care vechii greci îi invocau pe nebuni într-un cerc. Nu întâmplător acest personaj are acces la timp, de vreme ce e singurul care îl întâlneşte pe nebunul cu ceasornic, ce-i aminteşte de celebrul topos fugit irreparabile tempus.

Jacques este singurul om din codrul Ardeni capabil să “audă” timpul, timpul care în afara pădurii curge normal. Melancolia lui Jacques e deopotrivă scăpărătoare şi scormonitoare. El a învăţat, ca orice intelectual, lecţia trupului nostru trecător prin lume şi serveşte drept învăţător atât regilor uzurpaţi, cât şi predicatorilor care se îndrăgostesc, ca întotdeauna la Shakespeare, anapoda.

Jacques Melancolicul e un fost călător, un om ros de curiozitate, care se închide în grota lui, căutând liniştea meditaţiei.El îi serveşte mai curând pe cei învinşi, rămânând în acest timp, clovnul tragic, paiaţa absolută, actorul total care transformă viaţa într-o imensă scenă.Sminteala lui e mult prea profundă, el trăieşte o criză metafizică, comparabilă, poate, cu cea a omului modern, e un spirit înrudit cu mult-prea-nefericitul prinţ al Danemarcei.

Cum-va-place

Jacques prezintă, în mod clar, filosofia postmodernă, prin viziunea lui asupra lumii – este cinic, istovit şi batjocoritor. Îi ia peste picior pe toţi cei care caută numai lucruri pozitive. Singura lui speranţă este propria-i definiţie a înţelegerii rosturilor. Trăieşte într-o tensiune constantă pentru că ştie că melancolia pură nu-i o soluţie, dar nici optimismul nu-l poate accepta.

Cu mult timp înainte de Nietzsche şi Sartre, Shakespeare a creat deja, prin Jacques, un arhetip al omului postmodern – disperat şi sfâşiat de contradicţii.

 

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web