RSS

Arhivele lunare: decembrie 2016

Bilanț

Cităm la nesfârșit o sensibilă frază: “Speranța moare ultima.”, dar niciodată nu ne săturăm să-i absorbim înțelesurile.

Atunci când încetăm să mai sperăm, începem, de fapt, să murim câte puțin. Din păcate, ceasul nu-și întoarce curgerea spre izvoare nicicând și niciunde. Totuși, tot ce putrezește în jurul nostru nu este făcut să ne deprime, dimpotrivă – este o invitație a vieții să-i imităm gestul ei inițial – creația, nașterea, renașterea. Este o invitație la voie bună, la curaj, la faptă.

Înfrângerea nu există decât pentru acela care nu se reîntoarce în luptă. Totul se poate distruge, totul se poate preface în pulbere. Știm cu toții că Prometeu, Oedip, Antigona, Fedra au suferit un iad interior de o mie de ori mai crâncen decât al nostru. Dar, dacă s-au dat bătuți, au făcut-o pentru că nu cunoșteau nădejdea. Este o panică a disperării, o manie colectivă în fața răului, o frică sugestionată în fața neantului. Toți oamenii privesc cu spaimă întunericul, haosul. Ne este frică de Lumină pentru că Lumina înseamnă absurda rezistență împotriva oricărei eventualități, înseamnă continuă depășire, continuă viață.

Precedată de restaurarea morală a individului, bucuria programată a sărbătorilor deține o valoare cathartică. ”Primiți colindători?” (mai) întreabă cu un soi de politețe protocolară cei mai frumoși mesageri ai sărbătorilor și ai speranțelor. Ei ne confirmă Sărbătoarea ca exercițiu de fericire perenă, lasă loc pentru… nădejde.

Iată, anul 2013 “moare” ducând cu el încă o insulă din arhipelagul zbuciumatelor noastre existențe.

365 de zile și 365 de nopți în care ne-am bucurat, dar ne-am și întristat, am iubit și, poate, am fost nedreptățiți, am epuizat gama tuturor stărilor de spirit, adică am ars pe rugul înalt al vieții. Din frământările și trăirile noastre rămâne un vraf de amintiri amare, de porniri răzbunătoare, de teamă – cu care ne-am trezit în unele dimineți – de a fi oameni, de a fi supuși, câteodată, și nefericirii, de a îndura insuportabilul, despărțirea, nestatornicia, vremelnicia. Se schimbă anii și peste tot cortegiul emoțiilor și senzațiilor noastre, cea mai stăruitoare este aceea de înnoire.

În pragul fiecărui An Nou, ne încearcă presimțirea – himerică uneori – că viața noastră va cunoaște prefaceri de mai bine, că vom trăi mai curat și mai frumos. Este dramul de încredere, de speranță și de curaj de care avem atâta nevoie spre a putea păși către viitor.

Să ne despărțim de anul ce tocmai se pregătește să plece, acordându-ne – încă o dată – abandonarea în speranță.

speranta

(sursa foto)
Articol publicat în revista WebCultura

Reclame
 

Etichete:

Cele zece dorinţe

Spune-mi ce îţi doreşti, ca să-ţi spun cine eşti!

Majoritatea basmelor româneşti sfârşesc printr-o încântătoare utopie, care instaurează, prin triumful binelui, cea mai bună  dintre lumile posibile.

Indiferent dacă este fiul Moşului, al Împăratului sau al Iepei, Făt-Frumos înfrânge Zmeul, ucide Balaurul sau pe Muma-Pădurii. Apoi face nunta cu Ileana Cosânzeana, alături de care trăieşte până la adânci bătrâneţi. Trebuie să observăm, totuşi, că plasarea unei utopii în ficţiune este determinată de o puternică cenzură morală aplicată faptelor eroului.

În universul basmului, avem ocazia să constatăm că eroului supus încercărilor i se îngăduie, uneori, împlinirea uneia sau chiar a trei dorinţe. Este o compensaţie norocoasă într-o biografie zbuciumată şi se prezintă ca o secvenţă memorabilă, care se ţine minte. În primul rând, pentru că fiecare dintre noi visează o satisfacţie pentru zbuciumul pe care, ceas de ceas, i-l cere propria existenţă.

Aşadar, la o răscruce a povestirii, apare o divinitate mai mult sau mai puţin modestă – zână, pitic, spiriduş etc.- , care îşi asumă sarcina să-i îndeplinească eroului trei dorinţe. Eroul acceptă bucuros însă, în ultimă instanţă, se constată că cele trei dorinţe sunt, de fapt, cele mai grele dintre încercări: opţiunea defineşte înţelepciunea eroului şi îi împlineşte destinul.

Mai simplu: “Spune-mi ce îţi doreşti, ca să-ţi spun cine eşti!

Cum era de aşteptat, eroul exprimă cerinţe pozitive cu scopul schimbării în sens ascendent a destinului său. Morala populară exclude, în configurarea omului, dorinţa sa de a pricinui rău semenului.

Consemnat şi în Cartea Cărţilor, Decalogul s-a perpetuat de-a lungul timpurilor, tocmai pentru faptul că cele zece porunci corespund acelei înţelepciuni străvechi care ne relevă statutul omului ca locuitor al Cetăţii, locul “omului între oameni”. Desemnând demnitatea conduitei umane, cele zece porunci biblice, ca atâtea alte imperative morale, nu trebuie considerate nicidecum nişte constrângeri – după cum le traduce înţelegerea comună şi simplistă -, ci trepte spre această desăvârşire interioară care-i conferă fericire omului.

Astfel, cele “zece porunci” – să ai un principiu sau un ideal constant în viaţă, să nu furi, să nu minţi, să nu ucizi, să nu cazi în excesul preacurviei, dar nici în acela al trudei nesocotite (animalice), să-ţi respecţi şi să-ţi iubeşti părinţii ş.a.m.d. – trebuie considerate ca exigenţe, ca nişte deziderate necesare omului care aspiră la  atingerea perfecţiunii şi fericirii.

povesti

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Numele râsului

Râsul este propriu omului, celelalte viețuitoare nu râd, ci atacă.

Nici “mașinile de gândit” nu râd, ci se blochează. Râsul pedepsește recăderile omului pe trepte inferioare demnității lui. Însă râsul nu protestează numai împotriva recăderilor vieții în inerția materiei, ci şi împotriva spiritului creator.

De aceea, râsul penalizează inferioritatea realului în numele unui ideal. El poate fi condescendent, privește deficienţele realului de la înălţimile idealului; poate fi critic, nu nimicitor, el poate educa, dar nu anihila. În mai toate timpurile, defectele au fost mai răspândite decât actele de eroism. De aceea, mai toate comediile au ca titlu un nume comun, în vreme ce tragediile sunt intitulate cu un nume propriu. Faust s-a luptat să depăşească moartea, Hamlet a încercat să depăşească feudalitatea.

Ca atitudine existențială, râsul decurge din sentimentul propriei tale superiorități. Râsul este o dezamărginire spirituală, el presupune depășirea oricărei închistări intolerante. Cârcotașii înăcriţi și intransigenți oferă materia primă din care se plămădesc spiritele dogmatice.

Râsul, ironia, satira sunt principalii anticorpi ce provoacă reacția prin care un organism social sănătos se apără de  anchilozarea dogmatică. Râsul este acea ”gimnastică” spirituală cu ajutorul căreia ne ferim de “ateroscleroză” afectivă, prevenind colapsul moral.

Simţul umorului e un indice de seriozitate și de maturitate spirituală,  de echilibru, de tinerețe spirituală. Mohorala programată, ce nu cunoaște sau nu-şi îngăduie râsul, nu e decât o mască pe faţa unui manechin golit de viaţă, ci nu indicele unei seriozităţi autentice. Umorul şi autoironia sunt calităţi exclusiv ale persoanelor inteligente. Prostul vanitos nu-i capabil, niciodată, de autoironie.

În zilele noastre, tragedia va trebui să reprezinte un erou care luptă pentru restabilirea raportului firesc dintre om, ca scop suprem, și mijloacele menite să îl slujească.Chiar dacă nu va reuși azi, va izbuti mâine, lăsând comedia să lupte împotriva prostiilor viitoare. E din ce în ce mai probabil că se va naște un nou tip de tragicomedie, ”ecologică”.

Mereu tragicul şi comicul au trecut unul în teritoriul celuilalt. Sunt situaţii care pot fi selectate, fie în sens comic, fie în sens tragic: absorbirea individualităţii de către masă este privită comic de Chaplin în Modern Times, dar exprimată prin alternarea secvenţelor în care oile ies din ţarc și muncitorii din uzină. La sfârşitul filmului The Dictator, Chaplin denunță degenerarea limbajului – invenţia supremă a omului – în urlete cu o denotaţie minimă, dar cu o conotaţie maximă. Umorul poate fi (şi) o victorie a omului asupra lui însuși.

Menirea râsului este  să contribuie la înlăturarea obstacolelor morale care frânează mereu înaintarea societăţii. Râsul este social, în vreme ce plânsul este individual. Râdem împreună cu alții, dar plângem singuri. Într-o biserică nu se râde niciodată, dar se plânge des; într-o Academie se râde des, dar nu se plânge niciodată.

Râsul a fost întotdeauna inamicul dogmatismului, iar dogmatismul a persecutat totdeauna râsul; așa cum “sfătosul” Umberto Eco l-a demascat în Numele trandafirului. Râsul este hrănit de încrederea în posibilitatea unui viitor mai bun.

Articol publicat în revista WebCultura

 
 

Etichete:

Influența mass-media asupra sistemului educațional (Cauzalitate şi interacţionare)

Cultura mass-media are conţinuturile şi valorile sale, limbajele, structurile şi efectele ei specifice. Ca fenomen cultural integral, ea este constituită deopotrivă atât din valori spirituale obiective cât şi din trăirea lor aievea, dintr-o cultură produsă (conţinuturi, structuri de programe, limbaj etc.) cât şi din una trăită, asimilată, mai mult sau mai puţin activă. În literatura de specialitate, unii autori identifică cultura mass-media cu o cultură de masă.Tipul de cultură mass-media ni se înfăţişează ca un conglomerat de conţinuturi dintre cele mai diverse, încărcate cu o mulţime de sensuri şi semnificaţii, şi comunicaţiile milioanelor de oameni prin intermediul noilor mijloace. Este adevarat însă că opiniile despre valorile si eficacitatea mijloacelor de comunicare în masă sunt extrem de împărţite şi de contradictorii.
Unii cercetători văd mai multe efecte nocive care ar putea să rezulte de pe urma unui contact frecvent cu televiziunea şi cinematograful, alţii consideră că mass-media ar duce la apariţia unor fenomene de slăbire a voinţei, aşa cum susţine D. J. Boorstein, că acţiunea mass-media ar fi dăunătoare formaţiei morale, deoarece ar duce la imitarea modelelor unor pseudo-personalităţi.
Copiii, tinerii, sunt sensibili la imagini şi la repetarea unora dintre ele, când sunt deosebit de traumatizante pentru imaginaţia lor, atrag după ele o răsturnare completă a ierarhiei valorilor morale, consideră sociologul A. Todorovici. Aşadar, din punct de vedere social, important nu este efectul direct al mijloacelor de comunicare în masă, cum s-a crezut uneori, ci forma în care tinerii îşi reprezintă valorile sau modelele la care ei asociază diferite valori. Probleme deosebite ridică apoi happy-end-ul, adică acele filme care înfăţişează fel de fel de vicii, astfel încât la sfârşit triumfă puritatea asupra viciilor. Sunt foarte multe filme create la noi şi în străinătate presărate de la început şi până la sfârşit cu tot felul de atrocităţi, sadism, pornografie şi jafuri, dar eroul pozitiv iese întotdeauna învingător în cele din urmă şi viaţa îşi urmează cursul ei normal. Fireste, happy-end-ul în sine, nu este ceva dăunător, atâta vreme cât el derivă în mod normal din cursul faptelor şi evenimentelor prezentate şi aduce spectatorului/ telespectatorului un sentiment de satisfacţie, de optimism, de încredere în triumful binelui asupra răului.Dar cu totul alta este valoarea lui în filmele create în mod expres în concepţia unui happy-end impus prin artificii şi urmărind alte scopuri decât cele educativ- culturale, umanizante. Se aduc numeroase critici comunicaţiilor de masă şi pentru faptul că au cultivat un anumit conformism social, că ar duce în mod inevitabil la omogenizarea, stereotipizarea sau standardizarea comportamentelor. Principala problemă care se pune este: mass-media facilitează efortul integrării sociale a tinerilor, sau dimpotrivă creează sau adâncesc o prăpastie între ele şi societatate?
Mass-media încearcă să satisfacă interesul pe care elevii, tinerii îl manifestă pentru cunoaşterea marilor probleme cu care se confruntă societăţile contemporane de la noi şi de aiurea. Din analiza preferinţelor exprimate de elevi, reiese interesul (cel puţin la anumite vârste) pentru cunoaşterea celor mai variate noutăţi despre evenimentele curente (sociale, politice, economice, culturale) interne şi internaţionale. Din acest punct de vedere, nu există alte mijloace mai prompte şi mai eficiente decât comunicaţiile în masă, tehnicile audio-vizuale îndeosebi, care să redea cu mai multă autenticitate evoluţia vieţii social-politice, desfăşurarea evenimentelor şi a faptelor din viaţa cotidiană a ţării, inclusiv evenimentele istorice. De asemenea, există o serie de emisiuni de radio şi televiziune, filme, rubrici din paginile revistelor şi ziarelor, afişe, etc., de orientare şcolară şi profesională. O serie de cercetători consideră că între mass-media şi deteriorarea morală a vieţii sociale există o strânsă legatură. În sprijinul acestor afirmaţii, cercetătorii supun atenţiei o serie de acte reprobabile şi antisociale la care ar fi incitaţi copiii, adolescenţii şi tinerii. Se au în vedere mai ales acele manifestări de conduita care prin însăşi evoluţia lor, de la o anumită vârstă, se pot impune în viaţa acestora. Este posibil, din acest punct de vedere, să apară o anumită precocitate la copii, deoarece un contact sistematic al copilului cu mesajele audio-vizuale îl introduc în problematica vieţii social-politice, mai abrupt. Acest lucru poate fi folositor până la un punct. Informaţia este utilă, dar nu în exces. Prin intermediul mesajelor audio-vizuale, este cultivată şi sensibilitatea individului, ca o modalitate prin care copilul, şi mai apoi tânărul, contribuie la propria formare şi îşi îmbogăţeşte personalitatea.
Mass-media ajută la integrarea social-culturală a auditoriului, mai cu seamă prin înlesnirea capacităţii sale de deprindere a unor roluri civice, familiale, culturale, întăreşte sentimental responsabilităţii sociale, sentimentul dăruirii, trebuinţa comunicării, cultivă aspiraţii, idealuri, însă alte date privind efectul mass-media asupra copilului şi tânărului, nu sunt tocmai promiţătoare. Astfel,’’Unii copii decepţonaţi de a descoperi odată cu vârsta o lume foarte diferită de cea prezentă pe ecrane se răzvrătesc şi caută să prelungească în viaţa de fiecare zi ficţiunile cu care au fost obişnuiţi. Refuzând să se integreze în societate, ei se străduiesc să o modeleze după imaginea care li s-a arătat şi în mod inevitabil, intră în conflict cu toţi cei care nu împărtăşesc vederile lor romanţioase”.
După 1989, odată cu creşterea fluxului informaţional, copiii, adolescenţii au fost puşi în situaţia de a alege. Din păcate, nu puţini sunt cei care aleg violenţa, crima, pornografia, toate prezentate pe larg în mijloacele de comunicare în masă. Abundenţa mass-media, peste 30 de programe de televiziune, duce la reducerea timpului acordat de către tineri lecturii. “Expunerea” copiilor şi a adolescenţilor la influenţele mass-media este un fapt de netăgăduit. Conştienti sau nu, mulţi dintre ei se lasă “impresionaţi” de etalarea frecventă şi intensă a erotismului şi violenţei de pe ecran. Şcoala nu poate interzice, şi de aceea caută mijloace prin care să înlocuiască preocupările elevilor sau să le schimbe opiniile legate de preferinţele lor nu tocmai ortodoxe şi de propunerile venite din partea mijloacelor audio-video (mai ales).

Media influenta
Edgar Morin, H. Blumer, Hanser susţin ideea că mass-media, şi în mod special filmul, promovează erotismul. Primele anchete statistice de sociologie a cinematografului, efectuate în 1930 de H. Blumer, au relevat că love-making-ul (felul de a face curte) al adolescenţilor era mimat după comportamentele respective din filme. Pe de altă parte, vedetele însele întreţin asemenea modele nu numai prin rolurile jucate în filme, ci şi prin modul lor de viaţă. De la promovarea erotismului şi până la accentuarea sexualismului nu este decât un pas.
Mass-media este făcută răspunzătoare şi pentru accentuarea violenţei şi a brutalităţii la copii. Filmele, serialele, pun accentual pe actiune, violenţă, agresivitate, bătaie, crimă, asasinate, hoţii, jafuri, etc. Acest lucru poate fi regăsit şi în emisiunile de ştiri ale posturilor de televiziune. Cu cât informaţia este mai şocantă, chiar tragică, cu atât ea este considerată mai importantă şi are un impact mai mare. Astfel de imagini provoacă la copii supraexcitare puternică, îi incită la violenţă, la brutalitate. Violenţa în ficţiune se transpune cu uşurinţă în acte reale de violenţă. J. Cazeneuve spune că răul cel mai mare nu constă în aceea că se arată scene de violenţă, ci că se creează acel amestec între fictiv şi real care duce la confuzie mentală şi morală pentru copil, la dificultatea de a separa fictivul de real. Adevărata semnificaţie a indiferenţei faţă de violenţă, atât violenţa în fapt, cât şi violenţa în ficţiune, este devalorizarea ideii de umanitate.
Majoritatea cercetărilor a concluzionat că originea violentei, agresivităţii, şi a imoralităţii la copii, trebuie căutată mai întâi de toate în raporturile lor personale cu părinţii, cu familia, cu grupurile din care fac parte, cu şcoala, cu societatea. Aceştia ar fi factorii principali, mass-media venind doar să întărească. Astfel, incitaţia mass-media la acte reprobabile ar deveni eficace numai atunci când ar găsi un teren propice la subiecţii supuşi şi altor influenţe care le pot crea stări de dezechilibru.
După cum am încercat să demonstrăm până aici, mass-media nu este un factor de neglijat în educaţia tinerilor. În acest context, trebuie bine stabilit care este rolul şcolii şi care este relaţia dintre ea şi mass-media.Cantitativ, informaţia globală distribuită prin şcoală este contrabalansată de cea care provine de pe alte canale, iar sub aspect calitativ, informaţia de tip mass-media este oferită în contexte cu totul diferite.
Pentru o educaţie eficientă, şcoala şi mijloacele de informare în masă trebuie să se afle într-o strânsă legatură, să se completeze reciproc, să coopereze atât cât se poate. Şcoala poate să găsească un sprijin deosebit de preţios în conţinuturile difuzate de noile tehnici de comunicaţie sub raportul întregii informaţii, al stimulării motivaţiei învăţăturii, al activizării. Relaţia reciprocă dintre şcoală şi mass-media se întregeşte şi mai mult dacă se ia ca element de referinţă elevul. Elevul de astăzi este diferit de cel de acum 5 ani. Profesorul trebuie să încerce să valorifice potenţialul instructiv şi educativ ce rezultă de pe urma contactului elevului cu mass-media. Lecţia a fost şi a rămas cadrul cel mai potrivit de corelare a informaţiilor primite cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă.Nu trebuie neglijat nici faptul că impactul mass-media cuprinde atât elevul cât şi profesorul. El are numeroase posibilităţi să facă din informaţiile primite prin intermediul mass-media motive de incitare a elevului la noi forme de acţiune şi comportament.Deşi s-au făcut speculaţii, considerându-se că apariţia mass-media duce la uzurparea prestigiului şi autorităţii profesorului, că periclitează încrederea elevului în autoritatea dascălului, cercetările au demonstrat că nimic din toate acestea nu se întâmplă.
Într-o societate dominată de mass-media, şcoala va avea din ce în ce mai mult funcţia nu numai de transmitere a informaţiei, ci şi aceea de selecţie, structurare şi sistematizare a informaţiei. De asemenea, şcoala trebuie să găsească mijloace şi modalităţi prin care să contraargumenteze dorinţa tinerilor de a întrebuinţa informaţiile în scopuri antisociale.
Şcoala trebuie să dezvolte, la elevi, spiritul critic, să promoveze capacitatea de discernământ şi de judecată, faţă de un limbaj atât de echivoc cum este acela audio-vizual, să nu accepte fără un examen critic tot ceea ce citesc, ce aud, ce văd, să-i ajute să-şi însuşească criterii de apreciere, ierarhizare şi selectie, de evaluare şi sintetizare a tot ceea ce este calitativ din avalanşa informaţională.
Atâta timp cât educaţia cu ajutorul mass-media este făcută riguros şi inteligent, şi atâta timp cât şcoala nu pierde din vedere influenţa certă pe care o au mijloacele de informare în masă asupra copiilor, situaţia rămâne sub control.
Referinţe bibliografice:
•  D. J. Boorstin, Istoria eroilor din imaginaţie;
•  H. Blumer, Movies, Delinquency, and Crime (1933), în Universal Digital Library;
•  J.Caseneuve, Sociologie de la radio-télévision;
•  G. Cohen-Seat, Études experimentales de l’activité nerveuse pendant la projection cinèmatographique. Rev. Int. Filmologie;
•  Jean Rousselet, Adolescentul, acest necunoscut.
Articol publicat în revista Comper

 
Scrie un comentariu

Scris de pe decembrie 10, 2016 în Eseu, Film, Lectură, Pedagogie

 

Etichete:

O scurtă incursiune printre codurile conspirației

“Oarba ignoranţă ne înşală. O, bieţi muritori, deschideţi ochii bine!” (Leonardo da Vinci)

Un adevărat fenomen publicistic al zilelor noastre, Codul lui Da Vinci, a readus în prim-plan teoria conspiraţiei, aşa des invocată în zilele noastre. Acest thriller ezoteric, care alătură congregaţia catolică Opus Dei şi o conspiraţie pusă la cale de biserică, încă de la începurile creştinismului, are la bază o fantezie. Astfel, regii merovingieni sunt descendenţii lui Iisus şi ai Mariei Magdalena (!).

Autorul foloseşte material de studiu din abundenţă: Prioria de Sion, piatra de altar din Rennes-le-Château, Cavalerii Templieri, operele lui Leonardo da Vinci, coduri secrete, cuvinte încrucişate şi enigme. Totul devine o serie coerentă de simboluri. Leonardo stabilise că structura trupului omenesc e de natură divină. Magia misterioasă a numărului de aur exista chiar de la începuturile lumii. Omul nu face altceva decât să se joace după regulile Naturii.

De asemenea, numărul de aur se poate regăsi în sonatele lui Mozart, Bartók, Debussy, Schubert şi fantele sub formă de “f” pentru vioara lui Stradivarius. Mona Lisa era celebră pentru că Leonardo da Vinci declarase că tabloul este cea mai desăvârşită realizare a sa şi că Gioconda pare mai maiestoasă privită din stânga. Personajele (multe neverosimile) sunt proiectate pe fundalul unui décor exotic, fie şi lipsit de perspectivă, în măsură să dea viaţă unei naraţiuni menite să trezească interesul bărbaţilor, cât şi al femeilor. Păstrarea echilibrului între subiectivitatea creştinismului, care-şi vede ameninţată credinţa, subiectivitate care i-ar putea transforma în nişte panicarzi ridicoli şi tendinţa de a bagateliza substratul exploziv al unei ficţiuni aparent inofensive este necesară în cazul acestei lecturi.

O altă sursă de mistere o reprezintă frăţia Le Prieuré de Sion (Stăreţia din Sion) – sursă de iconologie a zeităţilor, păgânism şi divinităţi feminine. Apoi, Cavalerii Templieri sunt introduşi pentru a sublinia ideea că ei au fost cei care acordau credite caselor regale, cărora le percepeau dobândă, punând astfel bazele sistemului bancar modern şi totodată sporindu-şi (încontinuu) averea şi influenţa politică. Dan Brown speculează, cu succes, pe baza datei de “Vineri, 13” ale cărei ecouri se regăsesc în civilizaţia modernă. Se pare că această dată fatidică este cea în care Templierii au fost prinşi, torturaţi fără milă şi arşi pe rug ca eretici.

Des invocată în zilele noastre, masoneria este adusă în prim-plan în thrillerul lui Dan Brown. Cheia de boltă – preuves de mérite – constituia o practică frecventă în cadrul societăţilor secrete. Membrii urcau în structura ierarhică după ce dovedeau că pot păstra un secret, îndeplinind diverse ritualuri şi trecând numeroase teste de-a lungul anilor. Gradul de dificultate al încercărilor creştea treptat, culminând cu învestirea candidatului ca mason de gradul 32.

Cu abilitate, Dan Brown, hrăneşte curiozitatea publicului, abordând sacrul feminin la Leonardo da Vinci, Botticelli, Poussin, Bernini, Mozart, Victor Hugo. Face rapeluri cu alegorii ale Graalului din legendele străvechi: sir Gawin, Cavalerul Verde, regele Arthur şi Frumoasa din Pădurea Adormită (Aurora/ Rose, povestea Graalului). Femininul subjugat se regăseşte şi în simbolurile masonice din Cocoşatul de la Notre-Dame şi Flautul Fermecat. Stârneşte interesul cititorilor lansând o “provocare” potrivit căreia în renumita pictură, Cina cea de taină, apostolul din stânga lui Iisus este o femeie, iar poziţiile multora dintre apostoli sunt nonconforme cu tradiţia (pe masă nu există nicio cupă de vin).

Totuşi, pentru a-i conferi un aer mai doct, autorul a utilizat surse de inspiraţie serioase: Pierre Plantard este, de fapt, adevăratul inventator al organizaţiei secrete Le Prieurè de Sion. Tot Plantard este cel care alcătuieşte vestita genealogie care îl leagă de dinastia merovingiană şi lista personalităţilor istorice care au condus organizaţia din 1099. În romanul lui Brown, Le Prieurè de Sion este o…farsă.

Se pare că aparţinem unei lumi din ce în ce mai păgâne. În fapt, Dumnezeu este credinţă, iar credinţa revărsării harului este tocmai imperfecţiunea omului.

Rezistă, însă, printr-o calofie pe muchie de cuţit a kitsch-ului existenţial invocat, două portrete de personaje:

Sophie: “…văzu o tânără care se apropia cu paşi mari şi mişcări agile, emanând parcă o hipnotică siguranţă de sine. Îmbrăcată într-o jachetă lungă până la genunchi, bej şi panataloni mulaţi negri, părea a avea în jur de treizeci de ani şi era atrăgătoare. Părul des, roşcat, îi cădea pe umeri, încadrându-i chipul blând. Spre deosebire de blondele fragile şi şterse din pozele ce decorau pereţii dormitoarelor de la Harvard, femeia asta avea un aspect sănătos şi o frumuseţe naturală ce arătau încredere în sine (…). Avea ochi verzi-măslinii, limpezi şi pătrunzători.”

Robert Langdon: “Ochii lui, de un albastru viu de obicei, erau acum tulburi şi melancolici. Bărbia cu gropiţe la mijloc era acoperită de un început de barbă. În jurul tâmplelor, firele cărunte se înmulţiseră, începând să-i acopere părul des, aspru şi negru. (…) acest universitar de patruzeci şi… de ani are în mod cert o alură de intelectual rasat. Prestaţia îi este subliniată de o voce baritonală, neobişnuit de joasă, pe care studentele sale o descriu ca fiind ciocolată pentru urechi”.

 

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

Puicuţe vs. Macho

Cultura de masă atrage oamenii către ceea ce le place.

chick-flicksÎn lumea filmului, s-au creat deja falii distincte între anumite producţii, în funcţie de publicul vizat (target), identificând adesea peliculele “chick flicks” şi cele “dick flicks”. În ambele situaţii, realizatorii acestor pelicule apelază la un set de convenţii (stereotipuri).

Chiar de la formulele de prezentare (afişe, coperte) putem distinge clar diferenţele. În cazul filmelor destinate bărbaţilor, apar (adesea) maşini, arme, explozii sau cel puţin un tip musculos, niţel asudat, cu hainele rupte. Expresiile faciale ale acestora (eroi) trădează încleştarea şi determinarea.

Pe de altă parte, peliculele chick expun grupuri de femei zâmbăreţe sau îmbrăţişarea unui cuplu heterosexual reflectând starea emoţională (espectată) a publicului vizat.

Subiectele acestor filme diferă în mod radical. Într-un film pentru “puicuţe”, personajul negativ este o persoană obişnuită; poate fi un şef urâcios sau un soţ încornorat. Pe câtă vreme în filmele pentru “băieţi”, eroul trebuie să fie neapărat o persoană pe care cu greu o găseşti în viaţa cotidiană. Fie că este un criminal sau un şef de cartel de cocaină, acesta este un tip “de excepţie”.  Totuşi, e de remarcat faptul că apariţiile masculine, în cadrul filmelor pentru femei, sunt destul de frecvente, pe când în filmele macho, eroinele pot lipsi cu desăvârşire.

În ceea ce priveşte relaţiile dintre personaje şi aici e destul de simplu. În filmele “roz”, există o idilă între un “El” şi o “Ea” sau o poveste cu o  eroină şi amicele ei, pe când în celălalt caz, relaţiile importante sunt cele dintre un bărbat şi duşmanul său (sau un obiect – armă / motor/maşină). Se întâmplă ca, totuşi, să existe un numitor comun: dialogurie adesea şchioape şi o retorică promiscuă. Filmele pentru “puicuţe” fentează, însă, vulgaritatea croindu-se pe un calapod parodic.

În filmele destinate “puicuţelor”, scenele cele mai importante evoluează către pasiune sau către un dezirabil happy-end. În filmele macho, scenele care dau greutate presupun coregrafii de lupte elaborate sau o clădire/maşină ce explodează într-o minge de foc, după care apare triumfător eroul.

Neapărat, acest gen de pelicule sunt asociate, diferenţiat, şi cu lucrurile/gesturile pe care le faci sau cu ce tip de hrană consumi în timpul vizionării. Practic, femeile apar ţintuite pe canapele (adesea înfăşurate în pleduri călduroase ce suplinesc îmbrăţişarea masculină), în pijamale, cu o cutie de bomboane sau o caserolă de îngheţată şi cu un set de şerveţele aşezat alături.

Filmele macho reclamă neapărat o haită de masculi care hăhăie la scenele de violenţă sau teroare, în vreme ce îngurgitează hrană de tip fast-food, udată cu hectolitri de bere.

Acest gen de pelicule ilustrează perfect divertismentul de gen. Ele se încadrează în paradigme construite pe baza comportamentelor de gen.

Articol publicat în revista WebCultura

 
 

Etichete:

Îngerul păzitor

Îngerul păzitor este  una dintre primele făpturi ale imaginaţiei infantile, invocat şi întreţinut de părinţi şi, mai ales, de bunicii posesorului. I se asigură prezenţa la datorie prin chemarea matinală cu o voce fragedă şi o rostire peltică, intimidată însă de mister: “Înger, îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu… etc”.

Este personajul cu cea mai frecventă apariţie, de-a lungul relatărilor biblice. Aspectul domestic al acestuia ne stăruie în minte, susţinut cu succes de o vastă şi agreabilă iconografie: îngeraşul are înfăţişarea unui copil grăsuţ, senin, zâmbitor şi dotat – fapt de maximă importanţă – cu două sau, cel mult, şase aripi.

Aripile sunt albe, strălucitoare şi nu prea mari (ca de porumbel). Cei care cred în existența acestei fiinţe secretă un soi de optimism, ştiind că îngeraşul se află mereu în preajma lor, alunecând uşor, de parcă-ar pluti.

Atât Vechiul Testament, cât şi Noul Testament, precum şi scrierile Sfinţilor Părinţi atestă prezenţa îngerului păzitor în peninsula imaginaţiei, oferindu-ne satisfacţia că nu rătăcim în “Sahara închipuirii” după un “vânat” iluzoriu. Definiţia stă aşezată în dicţionar ca o floare de lămâiţă în ierbar: în mitologia populară creștină târzie, s-a ajuns la credința că fiecare om are, de la  naștere până la moarte, un înger păzitor al său, un fel de conştiință divină sau un alter-ego.

Întorcându-mă la rafturile memoriei, descopăr rostul, adică profesiunea de bază a îngerașului, aceea de păzitor al oamenilor cu credinţă. “Tu mă-nvață să fac bine!”, cere copilul. Aşadar, paznic al bunelor deprinderi şi al manierelor alese, îngeraşul matinal înseamnă un instrument pedagogic, dar şi o prezenţă agreabilă.

Poezioara-rugăciune, prima versificaţie pe care o învaţă copilul odată cu deprinderea vorbirii prin domesticirea cuvintelor, rebele la pronunțare, îl obişnuia, prin exerciţiu repetat, cu ideea supremaţiei binelui, condiţionată de credinţa omului. Este un “tipar” esenţial moral pentru locuitorii Cetăţii. Bunul-simţ, în traiul de zi cu zi, este tot atât de important  ca şi pâinea cea de toate zilele şi trebuie drămuit ca sarea în bucate: el îţi şopteşte, precum greieraşul lui Pinocchio, cum trebuie să calci în viață.

Dacă  îngeraşul “se arată”, este semn că asistăm la metamorfozarea acestuia în conştiința binelui. Educaţia începe cu “cei şapte ani de-acasă”, dar  trebuie continuată şi întreţiută, cu grijă şi cu perseverență, până la adânci bătrâneți – “Fii ceea ce vrei să fie celălalt pentru tine!”.

Ingerul-pazitorArticol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web