RSS

Epoca panicii – La bataille de Solférino

19 ian.

Filmul La bataille de Solférino este puternic ancorat în agitaţia vieţii de zi cu zi. Realizatoarea, Justine Triet, insuflă primului ei lungmetraj o permanentă tensiune. Tonul îl dă chiar prima secvenţă. Scena de la începutul peliculei, puternică şi uşor de reţinut, echivalează cu un vals pe care eroii îl au ca probă de foc – să valseze cu însuşi cotidianul vieţii.

Laetitia (Laetitia Dosch) este o jurnalistă de televiziune care se pregăteşte, în dimineaţa zilei de şase mai 2012, să fugă spre sediul Partidului Socialist, de unde trebuia să transmită informaţii culese de la partizanii lui François Holland. În timp ce tânăra mamă dă ultimele indicaţii unui baby-sitter neexperimentat şi molâu, cele două copile ale sale ţipă. Camera de filmat surprinde cu atenţie aceste instantanee, figurile pierdute ale micuţelor, iar coloana sonoră susţine tonalitatea cu muzică aproape agresivă. Situaţia se încâlceşte când fostul soţ, Vincent, un maniaco-depresiv abia întors de la spitalul de psihiatrie, vrea să îşi vadă copilele. Laetitia refuză să îl primească şi nu îi dă voie să intre. Ea porneşte, pe motocicletă, către strada Solférino, în timp ce Vincent forţează intrarea în apartamentul fostei sale soţii. Adusese fetiţelor, drept cadouri, o mască javaneză şi o replică din plastic a sabiei lui Darth Vader. Acest “ex” adânceşte dezordinea din peisajul domestic, în care Laetitia, Antoine şi Virgil, noul amant, îşi “pasau” sarcini. Până aici, scenariul se aseamnănă destul de mult cu cel din pelicula românească Toată lumea din famila mea (2012, r. Radu Jude), relevând un fel de “marcă” a societăţii douămiiste.

Justine Triet impresionează prin maniera în care transformă prozaicul într-o chestiune de ritm. În orice clipă, forţele implicate îşi pot schimba rolul, pot accelera sau pot încetini ritmul. Ritmul induce chiar mişcarea – se filmează alegerile prezidenţiale din 2012. Cineasta nu surprinde doar nişte imagini, cât surprinde valul fizic, cvasi-chimic, al mulţimii, într-un anumit moment (şase mai 2012). Cu abilitate, ea înlocuieşte evenimentul politic cu o dramă familială şi astfel dă peliculei un sens ambivalent. Limbajul de lemn al discursurilor politicienilor, opiniile electorilor intervievaţi, exprimă, în fapt, o criză reală. Imaginea mulţimii adunate pe strada Solfèrino este aceea a unor cetăţeni entuziasmaţi doar pentru că se pot vedea pe ecranele gigantice şi exprimă goliciunea de sens.

De la secvenţele ce ţin de maniera documentarelor, se ajunge, treptat, la restituirea unui conflict conjugal. De la Parisul văzut de pe motocicletă, se ajunge la dimensiuni aproape intime, dar purtând amprenta acelei duminici electorale. În acest vârtej public, deriva indivizilor este şi ea la fel de bulversantă. Confruntarea dintre micro şi macro este mai evidentă când imaginea lui Vincent, un tată debusolat, se pierde în mulţimea alegătorilor din seara rezultatelor de la alegerile prezidenţiale. Spirala isterică şi claustrantă a unui cuplu aflat în criză este metafora unei Franţe împărţite în două tabere.

Regizoarea nu judecă persoanjele şi-şi construieşte filmul ca pe un crescendo urmat de o pantă descendentă. Vom vedea ţara separată între opţiunile electorale şi un cuplu (Laetitia-Vincent) semnând un armistiţiu pasager. Cineasta caută (şi găseşte) formula unui cinema care posedă intensitatea unui concert rock (coloana sonoră a filmului are şi melodia Lose your soul, semnată de Dead Man’s Bones). Paralela făcută între decalajul dintre cele două părţi ale electoratului şi cel al unor foşti soţi arată limitele actuale ale unei lumi tot mai egoiste, de un individualism ce tinde către paroxism. În mijlocul acestei debandade, copiii sunt amestecaţi cu “rufele murdare”, devenind obiectul unei lupte nemiloase dintre părinţi. Laetitia Dosch (Laetitia) are o placiditate apropiată de supleţea comică a lui Kristin Wiig, Vincent Macaigne (Vincent) îşi gestionează cu minuţiozitate mijloacele astfel încât pasivitatea lui, din rol, scade până aproape de implozie. În jocul actoricesc, aproape halucinant, Marc (Marc-Antoine Vaugeois), baby-sitter-ul, relevă alteritatea într-un mod aproape poetic, în raport cu cele două fetiţe pe care le avea în grijă.

Pelicula uimeşte prin capacitatea sa de-a evidenţia momentele veridice, stimulând, deopotrivă, o echipă de actori ce n-ar mai trebui să stea în umbră. Acest Kramer vs. Kramer, vârât în sos politic, aruncă spectatorul într-un coşmar modern. Privitorului nu-i mai rămâne decât să se întrebe care ar mai putea fi raportul dintre intim şi colectiv într-o societate bolnavă de sine.

Regia: Justine Triet. Scenariul: Justine Triet. Sunet: Julien Sicart. Imagine: Tom Harari. Montaj: Damien Maestraggi. Producător: Emmanuel Chaumet.
Distribuţia: Laetitia Dosch, Vincent Macaigne, Arthur Harari, Virgil Vernier, Marc-Antoine Vaugeois

Premii: Cannes 2013, ACID, Paris Cinéma 2013, Premiul publicului

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web

%d blogeri au apreciat: