RSS

Arhivele lunare: februarie 2017

Portret de familie în naufragiu – Cherchez Hortense

Premii: César 2013, Jean-Pierre Bacri nominalizat la premiul César pentru cel mai bun actor, César 2013, Claude Rich nominalizat la premiul César pentru cel mai bun actor în rol secundar

Cherchez Hortense, al şaselea film al lui Pascal Bonitzer în calitate de regizor, după Rien sur Robert (1999), Petites coupures (2003), Je pense à vous (2006) este cel mai rotund, mai bogat şi mai luminos. Regizorului îi place să povestească, cu mult umor, despre lucrurile grave.

Alături de scenarista Agnès de Sacy, cineastul francez sondează universul burghez, uşor nevrotic, şi scoate la iveală o poveste dulce-amăruie din mediul intelectual. Damien Hauer (Jean- Pierre Bacri) este un morocănos profesor de cultură asiatică, într-o multinaţională. El nu are raporturi tocmai călduţe cu ai săi. La insitenţele soţiei sale, Iva (Kristin Scott Thomas), trebuie să intervină pe lângă tatăl lui, un înalt demnitar al Republicii, ca să o salveze pe Zorica, ameninţată cu expulzarea. Soţia sa este regizor de teatru, lucrează la o nouă adaptare după Cehov şi e mai mult ”musafir” în propriul căminul conjugal. Ea doreşte salvarea tinerei sârboaice ( Zorica= Aurora în limba latină; Aurore în limba franceză), cea mai bună prietenă a logodnicei fratelui ei. Intervenţia trebuia făcută la un anume Henri Hortense, de unde, probabil, şi titlul filmului.

Din păcate, relaţia tată-fiu scârţâie, Damien nu se prea înţelege cu Sébastien Hauer (Claude Rich – irezistibil), o persoană seducător de narcisistă (propriul lui tată i se adresează cu “mon vieux”/ “bătrâne”). Lucrurile vor schiopăta; tatăl autoritar evită, pe toate căile, contactul cu Damien. Panicat şi nesigur, bietul Damien îi spune soaţei sale că totul decurge cum trebuie. Complicaţiile se ivesc abia atunci când acesta realizazeză că drăguţa angajată de la bistroul pe care-l frecventa, Aurore / Zorica (Isabelle Carré – extrem de luminoasă), are legătură cu “afacerea”.

Construită după tiparul clasic al unei comedii de moravuri, Cherchez Hortense amestecă ingredientele – adulter, intersectări de traiectorie, trădări, politică, dragoste dezmorţită, coincidenţe (surprize narative), variaţiuni oedipiene, confuzii – şi smulge râsetele spectatorilor. Scenarista a păstrat echilibrul şi-a dirijat povestea către finalul neaşteptat, dar sperat. Istorioarele şi personajele secundare ce gravitează în jurul pivotului central al intrigii însufleţesc pelicula şi dau ”carne” personajelor ocolind schematismul.

Relizatorii au creat unele secvenţe admirabile cum este cea în care Damien se află faţă în faţă cu tatăl lui, în biroul acestuia, şi face gestul pe care spectatorii îl aşteptau încă de la începutul filmului. La fel de emoţionant este şi momentul în care Damien îşi găseşte curajul şi-şi mărturiseşte sentimentele faţă de femeia pe care-o iubise, în vreme ce ea îl anunţase că îl va părăsi şi va avea un copil c-un alt bărbat. Nici nu ştii dacă să râzi sau să plângi în faţa gesturilor acestui personaj, copleşit de propria-i laşitate.

Spectatorul suferă alături de acest tip (aproape dostoievskian) care-şi ascunde profunda lui singurătate, încercând mereu să salveze aparenţele în anturajul său, partenerii de şah de la “Chez Casimir“. Jean – Pierre Bacri etalează multiplele faţete ale talentului său, fiind magistral în secvenţa dejunului de la restaurantul japonez. Şi aici, se poate broda pe tema titlului Cherchez Hortense /Cherchez…la femme fiind pusă în dilemă orientarea sexuală a propriului său tată.

De fapt, fiecare secvenţă ce tratează întâlnirile tată-fiu stârneşte o cascadă de râs molipsitor, probă a unui tip de umor fin, dar percutant.

Regizorul Bonitzer include mişcarea centrifugă a familiei şi-a individului în dezordinea creată de politica lui Sarkozy în materie de imigraţie, care preconizează măsuri pentru a opri “invazia” celor din Est, cu efecte nocive asupra coeziunii sociale. Acest cineast abordează problematica străinilor “fără documente” separându-se de acel polical correctness în vigoare. Descoperind-o pe acea tânără care nu avea “actele în regulă”, dar e singura care-i acordă şi lui atenţie, Damien surmontează toate neajunsurile.

Comedia spumoasă are o mare încărcătură sentimentală. Bazându-se pe dialoguri savuroase, cu o distribuţie minunată, Cherchez Hortense completează un veritabil puzzle al familiei moderne europene.

Regie: Pascal Bonitzer. Scenariu: Agnès de Sacy, Pascal Bonitzer
Distribuţie: Jean- Pierre Bacri – Damien Hauer, Kristin Scott Thomas – Iva Delusi, Isabelle Carré – Aurore, Marin Orcand Tourrès – Noé Hauer, Claude Rich – Sébastien Hauer.

Film proiectat în cadrul Le Festival du Film Français

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

Chimia iubirii

Iubirea nu e o emoţie primitivă, elementară, precum teama, furia sau bucuria, ci e un fenomen universal produs de o combinaţie specifică de neurotransmiţători (dopamină, serotonină), care pur şi simplu “ne spală creierul”. O simplă atingere, o anumită privire sau o adiere de parfum sunt suficiente pentru a declanşa în creier o avalanşă de substanţe care alterează activitatea cerebrală şi, odată ajunse în sânge, “îmbolnăvesc” întregul organism. Simptomele sunt cunoscute: palmele încep să transpire, obrajii se înroşesc şi ard şi ţi se taie respiraţia, dar, mai presus de toate, te simţi cuprins de o stare de euforie.

Se pare că şarmul unei femei se ascunde şi în ţesuturile adipoase. Rotunjimile, ca locuri unde se acumulează endorfinele, sunt în mare parte responsabile de plăcerea pe care o simţi. Chiar şi frumuseţea magică a privirii este un cocktail biochimic al “16 hidroxilazei” şi endorfinelor. Acea strălucire a ochilor şi bucuria emanată de privire sunt efecte ale… endorfinelor. Fiecare emoţie declanşează secreţii hormonale şi aceasta fără ştirea creierului raţional.

Bucuria, fericirea te inundă cu un val de endorfine. Serotonina te poate ajuta să suporţi frustrările.

Chimia-iubirii

Într-o relaţie amoroasă, rotunjimile feminine transmit un mesaj de delicateţe, care influenţează comportamentul bărbatului. “Consistenţa” lor moale transmite un mesaj emoţional: “Sunt fragilă, aşa că fii tandru cu mine!” În prezenţa unei femei, bărbatul se linişteşte deoarece rotunjimile ei transmit acele mesaje (emoţionale) care îl fac să se simtă în siguranţă. În preajma unui bărbat, o femeie se simte protejată. Corpul lui (musculos) emite acest mesaj de securizare. Chiar dacă în mare parte viaţa îţi este guvernată de hormoni, raţiunea poate echilibra aceste “avalanşe” hormonale cu ajutorul inimii.

Antrenată în acest scop, mintea potoleşte boom-urile hormonale.

În concluzie, iubirea este un sistem de motivaţii, conceput anume pentru a facilita subiectului şansa de a construi şi de a menţine o relaţie intimă cu un anume partener ales.
Articol publicat în revista WebCultura

 
Scrie un comentariu

Scris de pe februarie 14, 2017 în Eseu, Feminin, Iubire

 

Etichete: , ,

Cupidon și Eros între decadență și umor – Visul unei nopţi de vară

 

Pe scena din Sala Mare a Teatrului Național din București, în cea mai recentă premieră (decembrie 2015), erotismul se revarsă din preaplinul piesei Visul unei nopţi de vară, precum lava incandescentă din erupția unui vulcan. Nebunul, Îndrăgostitul şi Poetul – toţi sunt plămădiți din fantezie, spune Shakespeare. Cu această nouă montare, directorul de scenă – Petrică Ionescu – creează un uimitor univers, pulsând de erotism și energie vitală. Fantezia transformă oniricul și feericul în apariții surprinzătoare care se mișcă frenetic, urzind și desfăcând vrăji. Cuplurile din povestea marelui Will vor pivota în jurul iubirii puse în concordanță cu isteria lumii actuale.

“Iubirea este, în viziunea foarte pesimistă a lui Shakespeare, numai o iluzie, ca şi teatrul şi viaţa însăşi. Am descoperit deriziunea absolută şi cruzimea fără scăpare a experienţei amoroase, mărturiseşte regizorul. Iluziile fără sfârşit. Aceste adevăruri multiple am încercat să le transmit cu cruzime, păstrând sarcasmul şi umorul prezent în fiecare inflexiune a textului shakespearian.”

Regizor de origine română, stabilit în Franţa, Petrică Ionescu este considerat unul dintre marii inovatori în domeniul regiei de teatru, al scenografiei, operei şi baletului. Visul unei nopţi de vară, de la TNB, relevă puterea mecanismului teatral de a ne face să urcăm și să coborâm treptele sensului, fiindcă reuneşte elemente de autentică poezie shakespeariană, umor, impresionante construcţii vizuale, un incitant balet contemporan şi un antrenant fond muzical, totul într-un ambient de spectacol ivit – parcă – dintr-un vis, dintr-o fantasmă.

Pe scena mare a Naționalului bucureștean, va apărea, atât lumea Atenei antice (măștile tragediei și comediei, alături de cele nouă muze/bufnițe/candelabre marchează acest teritoriu în arhitectura scenică), cea a meșterilor, dar și lumea oniric-fantastică, coagulate sub tema iubirii. Pătruns de semnificaţia textului (traducerea Ninei Cassian este actualizată de Petrică Ionescu), devotat spiritului, ci nu literei acestuia, regizorul a transpus (cu ironie caustică) universul shakespearian. Montarea este vizibil marcată de postmodernism, când, practic, cei “trei S” (sânge, sex, senzațional) se vor regăsi din abundență în tot spațiul teatral.

Eliberat de prejudecăți artistice, Petrică Ionescu pune în fața publicului oglinda unei realități, adesea strident machiate. Ideile inovatoare se regăsesc, îndeobște, la nivelul formelor, nealterând textul primar. În nicio altă comedie sau tragedie shakespeariană, erotismul nu este înfățișat mai brutal. Având acest punct de pornire, regizorul și-a îngăduit să marcheze sexualitatea debordantă în strânsă legătură cu lumea sălbatică a pădurii, dar și cu angoasele provocate de acest mediu tenebros.

Așa cum Shakespeare, la vremea sa, ironiza idealizarea petrarchistă a iubirii, tot așa face și Petrică Ionescu, atunci când exprimă contrastul violent dintre excesele lumii contemporane și ipocrizia celor care le practică. Regizorul re-compune o lume plasată sub o lentilă amplificatoare, reuşind să creeze acea senzaţie a oniricului aflat la graniță cu realul; relativizează drame şi transformă ridicolul în grotesc. Pădurea – din Visul unei nopți de vară – este o versiune hâdă a Arcadiei, este doar o replică jalnică, un codru în care trunchiurile copacilor sunt cu “fundu’-n sus”, un spațiu bântuit de spirite, loc de-ntâlnire pentru elfi și zâne. Copacii răsturnați sunt doar o formă a nebuniei temporare – care suspendă rațiunea existenței – așa cum mlaștina/balta reprezintă noroiul vâscos al inconștientului barbar, în care regresează tinerii fugiți de la Curte.

Pe aceeași linie demitizantă, lumea elfilor și-a zânelor devine una a vampirilor debordând de erotism. Această masă vie de spirite colcăitoare ilustrează gândurile despre dragoste; “subconștientul” ia formă vie, exotică și incitantă. Cei nouă elfi (Vladimir Albu, Andrei Atabay, Nicolae Dumitru, Denis Hanganu, Eugeniu Cozma, Victor Apetrei, Adrian Pop, Alexandru Sinca și Eftimie Ghighi), machiați à la Dracula, în costume provocatoare în alb-roșu sângeriu pulsează non-stop, provocând și tulburând mereu, dar, care la final, se echipează cu redingote aurii, dichisit tăiate și dănțuie ipocrit-elegant. Lumea lor ilustrează o lume meschină, alcătuită din figuri lipsite de fond, active în beznă și placide în lumină.

Nici zânele nu sunt mai prejos, în costume asemănătoare cu cele ale elfilor, ele se deosebesc prin coamele/ponytails și ochelarii fumurii. Partenerele elfilor (Alexandra Apetrei, Sigrid Bălțătescu, Beatrice Rubică, Paula Rotar, Elisabeta Râmboi, Adela Mihai, Ada Dumitru, Dana Porlogea, Oana Marcu, Romina Boldașu și Bianca Bor) au vitalitalea și mobilitatea balerinelor din trupa lui Maurice Béjart. Alături de elfi, tabloul vivant capată accente din Ballet for Life, dar îngroșând mult pe tușa erotic-provocatoare. Întreg ansamblul contribuie la motivul lumii invadate de instinct, iar excesul fiziologic ne trimite cu gândul la orgiile din Satyricon.

Cuplurile Hermia-Lisandru și Helena-Demetrius formează un cvartet de tineri care fug de acasă, dispuși să piardă totul, pentru o iluzorie satisfacție din experiențe noi. Cele două perechi freamătă sub presiunea pulsiunilor. Ei părăsesc în viteză Curtea autoritarului Egeu (Costel Constantin, sobru și eficient). Instinctuali, înflăcărați de dorința de-a poseda, cei patru se precipită și lasă la vedere zone pe care, de regulă, le fereau. Astfel, putem descoperi atracția sadică la Helena-Demetrius. Ilinca Hărnuț este o Helena cu rădăcini în vechea Eladă (fizicul o recomandă așa), dar costumată, în debut, precum “virgina MTV-ului”/Britney Spears, este o explozie de elan, dăruire şi suferinţă. Cinicul Demetrius, în ipostazierea tânărului Silviu Mircescu (în ținută cu tentă punk) străbate corect calea transfigurării din dur în entuziast amorez.

Frazarea corectă, glasul puternic și privirea ageră sunt datele care-l ajută pe tânărul actor să  confere un contur adecvat personajului. Dacă la-nceput, suava și fragila Hermia strălucește într-o cuceritoare candoare, pe parcurs, arată și-o față provocatoare, chiar manipulatoare. Ana Covalciuc portretizează, cu mult farmec, frivolitatea și naivitatea, cu inflexiuni adecvate în ton și gest, cu o nepotolită poftă de viață/joc. Ca şi la Reinhardt, jocurile de lumini şi de umbre reuşesc să creeze o atmosferă învăluitoare, cu valenţe psihologice (Light-design: Helmut Stürmer și Chris Jaeger).

În scena  dintre Helena și Hermia – când fetele își aruncă vorbe grele -paracomentariul luminos reflectă, prin filtrul verde, veninul care poate sălășui și-n făpturile aparent angelice. Partenerul ei – Lisandru – știe să potrivească nivelul energiilor. Alexandru Călin stăpânește atât cultura corporală, cât și distorsionarea privirii, astfel încât personajul său să fie perfect credibil. Scenele de un cald lirism, dar și de neliniște – dintre cei doi tineri actori – lansează interogații despre însăși esența amorului.

Din povestea de iubire a celor trei cupluri de îndrăgostiți, regizorul a scos la iveală o trepidantă înlănțuire de tablouri puternice, incitante. Cele două cupluri de juni amorezi trăiesc dramele (provocate de orgoliile părinților) sub privirile tăcute ale lui Chitră. În spectacolul actual, acesta este chelner la curtea lui Tezeu. Trăirile tumultuoase ale tinerilor îl inspiră să aștearnă pe hârtie piesa Pyram și Thisbe, care va fi reprezentată la final, odată cu nuntirea fastuoasă. Dorin Andone, grație fizionomiei blajine, conferă o expresivitate nuanţată şi controlată a jocului, dând veridicitate portretizării. Liantul dintre personaje este hoinarul Puck.

Obârșia diavolească a lui Puck l-a determinat pe regizor să-i confere un aer de iluzionist, prestidigitator și să-l încredințeze actorului Claudiu Bleonț. Machiat (mască în alb și roșu), ușor gârbovit, Puck devine un manipulator înfășurat după o pelerină (de tip Wizard) sclipitoare. Puck, ca și Ariel, nu are habar de timp și de spațiu, este un scamator cu aer de arbitru de box, care induce în eroare privitorii și-i orbește (la nevoie) pe cei rătăciți, amintind descendența sa luciferică. Hâtrul actor Claudiu Bleonț exploatează valenţele expresive ale unui actor bine antrenat în partiturile de esență negativă, dar și cu tușe comice. Oberon (încornorat și la propriu, à la Maleficent, dar și la figurat) este, aici, un abil strateg exaltat (consumă substanțe halucinogene/opium, precum Domnul Omidă din filmul lui Tim Burton, Alice in Wonderland, 2010) și pofticios.

Regizorul a adresat o provocare sensibilităţii moderne, adăugând şi un paracomentariu imagistic. Coarnele roșii, costumația de Birdman evidențiază dorința, erotizarea și voința unei ființe agresive. Atributele acestuia se vor regăsi, în parte, și la bogătașul arogant Tezeu. Marius Bodochi a găsit tonul adecvat și-a oferit atât lui Oberon, cât și lui Tezeu ironie subtilă, dar şi ton grobian, înţelegere şi… lirism. Pare să fi identificat “chipul” potrivit fiecăruia dintre personajele sale şi resursele valorificării lor scenice. Titania devine, în montarea de la Național, o femeie dominatoare, aureolată, tavălită în glamour/bronz. Daniela Nane imprimă farmecul ei statuar (cocoțată pe coturni aurii) acestui personaj sortit încercărilor, deși e-n permanță secondată de cele trei zâne (Eliza Păuna, Ilona Brezoianu și Alexandra Stroe) și de efebul ei (Rareș Fota). Pedepsită de Oberon să devină, pentru o noapte, amanta unui animal va traversa cu greu chinurile măririi și decăderii. De la înălțimea iatacului ei (înțesat de mărcile vanității – oglinzi supradimensionate), va pica în hăul disperării.

Umorul negru ajunge la paroxism în momentul dezmățului falic, din pădure, când odaia este invadată de un falus enorm, decorat în mod voit kitsch. Scena erotică dintre Titania și măgar este proiectată (o altă șarjă parodică la adresa producțiilor cinematografice ce abundă în sexualitate) pe ecranul din pădure. Juisările Titaniei sunt la granița cu chinurile, așa cum hăhăielile publicului sălbatic (de pe scenă) confirmă satisfacțiile primare. Grotescul dăinuie, iar patima descătușată invadează toată arhitectura scenică. Versurile sulfuroase sunt întărite de paracomentariul muzical (orchestra formată din zâne și elfi emite sunete asemănătoare bolboroselilor de pântec).

Nebunia  a durat doar până la sfârșitul nopții de Sânziene, odată cu ivirea zorilor, personajele revin la obiceiurile diurne. Încă le este jenă să recunoască fantasmele care i-au chinuit, dar, totuși, noaptea de vară i-a descătușat de ei înșiși. Personajele au, mai degrabă, de-a face cu un partener, nu cu un iubit/o iubită. Majoritatea devine plurivalentă, iubirea devine aproape “colectivă”, așa cum trece pe la urechea privitorului versul marelui Will: “Amorul este orb, fiind mai presus de inteligență.” Vitalie Bichir, expresiv și plin de nuanțe, este greu de identificat în postura lui Filostrat. Costumul alambicat și hermafroditismul indică, încă o dată, granița fragilă dintre sentimente, iar aluziile sexuale abundă.

La finalul visului, tema iubirii va reveni încă o dată în vechea tragedie a lui Pyram și a lui Thisbe, pusă în scenă la curtea ducelui. Hipolita (expresiva Raluca Petra) e o apriție de factură felliniană, iar râsetele sardonice și degenerate, batjocoritoare, mai mult îi neliniștesc pe meșterii-actori. Mica trupă de truditori – muncitorii deveniți actori – pune în evidență condiția (încă!) precară a actorului. Eforturile lui Cuibărică (cuceritor prin naivitate și candoare tânărul Costi Apostol), Suflete (István Téglás iradiază spontan un flux de energie care stârnește interesul, cu efect magnetic asupra simțurilor privitorilor), Flămânzilă (actorul, Daniel Badale, cu o fizionomie blajină, conferă o expresivitate nuanţată şi controlată a jocului), Botgos (Ștefan Ruxanda într-o apariție discretă, dar cu efecte bine controlate) și Fundulea (Mihai Constantin umple scena cu expresivitatea penetrantă și cu umorul bine-temperat) se constituie într-o analiză lucidă asupra condiţiei artistului.

Decorul (Helmut Stürmer), coregrafia (Florin Fieroiu), costumele (Corina Grămoșteanu), muzica de scenă (Jean Schwarz) și muzica live (Petre Ancuța) contribuie la configurarea oniric-realistă a unei lumi pătimașe și transformă actuala montare într-un spectacol plin de sevă și culoare. Toate elementele componente se întrec în a face palpabilă imaginea unei lumi clocotind de pulsiuni, în care îndrăgostiții adevărați ajung cu greu la iubire. Lumea este nebună, așa cum și dragostea devine uneori.Realitatea e condiționată de un binom simplu, același din Antichitate până astăzi: pulsiunile instinctelor și echilibrul rațiunii.

Visul unei nopți de vară ne re-amintește că în nebunia universală a naturii și-a istoriei, scurte sunt clipele de fericire. Arta scenei nu poate rămâne departe de imaginea lumii pe care, după ponciful shakespearian, e numită să o oglindească. Spectacolul de la Teatrul Național din București rămâne o propunere-alternativă pentru nevoia omului de-a mai găsi o explicație pentru… isteria lumii în care trăim.

Visul unei nopţi de vară

Traducerea: Nina Cassian
Regia: Petrică Ionescu
Adaptare: Petrică Ionescu
Traducerea sonetelor: Violeta Popa
Asistent regie: Patricia Katona
Decor: Helmut Stürmer
Asistent decor: Cezarina Iulia Popescu, Cristina Raluca Bordea
Costume: Corina Grămoşteanu
Coregrafie: Florin Fieroiu
Lighting design: Chris Jaeger
Asistent lumini: Mircea Mitroi
Video: Andu Dumitrescu
Muzică de scenă: Jean Schwarz
Muzică live: Petre Ancuța
Regia tehnică: Andi Tuinea, Costică Lupșa
Data premierei: 23.12.2015
Durata: 3 h 10 min / Pauză: Da

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , ,

Viaţa ca o hoinăreală

On the road al lui Jack Kerouac, roman apărut în 1957 şi devenit un soi de Biblie a  generaţiei beat, pare să meargă, astăzi, pe fundal sonor (Tom Waits sau John Lee Hooker), ca opţiune de  evadare din cotidianul prăfos. Romanul este un “Carpe diem” şocant pentru anii ’50 ai secolului trecut. Lăsând la o parte faptele scandaloase (comportamentul imoral, drogurile, sexul), e un prim roman-documentar.

Cartea este alcătuită din patru părţi, fiecare parte constituind o călătorie de-a lungul Americii. “Beat” este un cuvânt inventat, din câte se pare, de un personaj excentric al lumii interlope newyorkeze (Herbert Huncke), formulă care a fost preluată de către William S. Burroughs, apoi de Allen Ginsberg şi Jack Kerouac. Semnificaţia termenului pleacă de la “beat down” (depresiv, dezolat, descurajat) până la “beatific” (cuprins de extaz, beatitudine). Scrierile lui Kerouac au influenţat o generaţie de muzicieni, printre care îi regăsim pe The Beatles, Ben Gibbard, Bob Dylan, Tom Waits, Simon & Garfunkel, Ulf Lundell, Jim Morrison.

“Erau ca omul din temniţa întunecată, de piatră, cu ghiuleaua legată de picior, ridicându-se din subsoluri, hipsterii sordizi ai Americii, o nouă generaţie beat căreia mă alăturam încet-încet şi eu.” (Jack Kerouac, Pe drum, Ed. Polirom, Iaşi, 2003)

Jack Kerouac prezintă viaţa ca o hoinăreală benefică în vagabondajul (presupus) eliberator al naratorului, spre “ultima frontieră” a unei Americi aproape primitive, dar reală şi profundă. Lipsit de pudibonderie, autorul înfăţişează o Americă a drogaţilor, a prostituatelor, a homeless-ilor şi, în genere, a marginalizaţilor. Aceştia toţi alcătuiesc materie epică pentru câteva romane obişnuite. Acompaniat de notele blue ale jazz-ului cool şi de be bop, Jack îşi prezintă autobiografia într-o manieră “experienţialistă”, cum ar zice interbelicii noştri.

Kerouac nu se cenzurează, scrie ce aude, aşa cum aude, se foloseşte de slang şi transcrie intonaţii. Ca o mare şi nesfârşită improvizaţie jazzistică, autorul  aruncă peste bord orice literaturizare şi transcrie (aproape brut) experienţa sa, cu nădejdea recuperării libertăţii fruste, magice şi instinctuale. Poartă cu sine oglinda poetică prin care se reflectă un aventurier dezabuzat şi tragic în căutarea  bunului său prieten, vagabondul Neal Cassady.

Hoinăreala sa frenetică este cea a unui rebel nonconformist, dar lipsit de revolta agresivă, mânat doar de dorul de ducă. Încadrat la beatnici, Kerouac nu este vreun anarhist furios, ci doar un rătăcitor de tipul romantic-naturalist al lui Thoreau şi Fenimore Cooper. Drumul său în căutarea soarelui e o tentativă disperată de a fugi de propria umbră, amintind de călătoria fără popas către astrul zilei a triburilor amerindiene. Dispărute de mult timp, acele grupări sperau să conserve echilibrul precar al vieţii.

Generaţia beat a fost reprezentată de un grup de scriitori (romancierii Jack Kerouac, William S. Burroughs, poeţii Allen Ginsberg, Gregory Corso, Lawrence Ferlingetti, Gary Snyder), ca o reacţie gălăgioasă şi boemă la aşa-numita generaţie “tăcută” a anilor ’50. Ei au devenit cunoscuţi în jurul anului 1956, întâi la New York şi apoi în San Francisco, demersul lor fiind mijlocit de estetica propriilor opere, care a influenţat considerabil evoluţia literaturii americane.

Regizat de cineastul brazilian Walter Salles (semnatar, printre altele şi al regiei peliculei The Motocycle Diaries /Jurnal pe motocicletă, o adaptare cinematografică a volumului autobiografic omonim scris de Che Guevara), filmul On the Road are ca punct de plecare romanul Pe drum, dar nu este o ecranizare reactualizată, ci mai degrabă, o tentativă de a reface atmosfera anilor ’50.

Jack Kerouac, când îi mărturisea, într-o scrisoare, prietenului său Neal Cassady că este moştenitorul “blestemului lui Melville: acela al destinului scriitorului fără public”, se înşela.

Jack-KerouacArticol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

Frumosul perdant al marilor oraşe – Inside Llewyn Davis

Cel de-al şaselea film al fraţilor Coen, Inside Llewyn Davis (câştigător al marelui Premiu al Juriului, la Cannes 2013), este o surpriză plăcută pentru spectatori. Într-o filmografie ce se află mereu între “rece” şi “cald”, Ethan şi Joel Coen aruncă, odată cu această peliculă, o privire mai personală, foare apropiată de acest personaj talentat, dar care n-a ajuns niciodată să aibă renumele ce i se cuvine.

Inside Llewyn Davis desenează o formă a impasului maladiv în care se regăsesc mulţi dintre marii artişti. Această “buclă depresivă” a personajului principal, asemănătoare cu cea din cinema-ul fraţilor Coen, este un pretext pentru a invita la (încă) o reflecţie despre lumea artistică. Parcă în opoziţie cu filmele “minore” sau “majore” din cariera lor artistică, Inside Llewyn Davis are o frumuseţe aparte, situată undeva în surdină, aproape de acea derivă a personajului aflat între neşansă şi provocări, dar plin de speranţă.

Filmul începe la Gaslight Café, unde Llewyn Davis (Oscar Isaac) cântă pe o scenă un cover după «Hang me, Oh Hang me», o melodie de-o morbidă melancolie. Încă de la primele acorduri ale chitarei sale, artistul captează întreaga atenţie a publicului. Totuşi, discurile acestui cântăreţ nu se vor vinde. Artistul nu va putea discerne ce îl separă de celebritate şi de succesul comercial.

Întrega peliculă descrie o săptămână din viața acestui tânăr cântăreț folk din Greenwich Village, în anul 1961. Ursuzul Llewyn Davis (avatarul ficţional al cântăreţului Dave Van Ronck) se află la o răscruce de drumuri. Într-o iarnă cruntă, în New York, tânărul, ba ghemuit pe canapea, ba printre aceeaşi muzicieni, se luptă să poată pătrunde în lumea iniţiaţilor. Llewyn târăşte după sine (şi) umbra fostului partener de scenă, care s-a sinucis, dar și relația clandestină cu Jean(Carey Mulligan), iubita lui Jim Burkey (Justin Timberlake). Aceasta rămăsese însărcinată în urma unei aventuri de-o noapte cu Llewyn. Obstacolele ivite în calea muzicianului par insurmontabile, el supravieţuieşte datorită ajutorului oferit de prieteni sau cunoştinţe (accepta ofertele acestora pentru diverse job-uri). După numeroase încercări artistice prin mediile muzicale din Village până în Chicago, ajunge să aibă o audiţie în faţa ”gigantului” Bud Grossman (F. Murray Abraham), înainte de a reveni de unde plecase.

Duo-ul cinematografiei independente americane ilustrează, într-un mod particular, cauzele derivei (”direcţia” unei vieţi boeme vidate de idealism), prin imaginile fruste ale operatorului Bruno Delbonnel. Inside Llewyn Davis poartă cu sine privirea critică a realizatorilor asupra lumii creatorilor, mai ales asupra efectelor perverse ce decurg din mercantilismul agresiv. Graţie talentului de naratori, cineaştii Coen portretizează un “loser” a cărui inimă bate în ritm de folk. Dialogurile savuroase fac personajele viabile, încărcate de emoţie sinceră. Întreaga peliculă conţine figuri celebre, dar toată greutatea se află pe umerii talentatului Llewyn Davis, el însuşi extenuat, mereu cu sufletul la gură, în iarna cenuşie a lui 1961. Pe ecran, se vor perinda figuri celebre ale muzicii (John Goodman, dar şi Mulligan sau Timberlake, fără să îl mai socotim pe Bob Dylan care apare către finalul filmului) lăsându-şi amprenta pe cărarea lui Llewyn. Apariţia cea mai surprinzătoare va rămâne cea a lui Garrett Hedlund, un fel de alter-ego tăcut al lui Dean Moriarty (Walter Salles). Realizatorii nu respectă o anumită cronologie, se lasă pradă arbitrariului sau unei logici ce vizează speranţa într-o întâlnire, o posibilă decizie care să aducă schimbare. Muzică melancolică prin definiţie, folk-ul drege ţesătura destul de rară a poveştii după care-a fost croit filmul. Această muzică prelungeşte o durere autentică a prezentului ce-şi are rădăcinile într-un trecut situat în afara peliculei. De aceea, şi portretul lui Llewyn Davis este un veritabil model de persoană defetistă, un om copleşit de slăbiciunea provocată de sentimentul că a ratat ceva, fără să ştie ce. Ca şi rătăcitorul Ulise, Llewyn Davis a pierdut busola şi pribegeşte căutând drumul spre casă. Acest Ulise, al fraţilor Coen, nu are, însă, spiritul aventurii şi nici nu are pe cineva ”acasă”, el doar se întoarce mereu de unde pleacă. Llewyn Davis este un artist talentat şi integru, dar aceste calităţi îi deranjează pe oportuniştii ca Jim Burkey sau patronii caselor de discuri.

Fraţii Coen vor trasa odiseea unui artist care transcende muzica într-o industrie care voia doar să o vândă. Filmul nu caută nici traiectoria vreunei ascensiuni, dar nici coborârea ”în infern”; există doar o ”geografie mentală” a unui artist ferecat într-o solitudine cotidiană, un artist autentic care n-a ştiut ce trebuie să aleagă. Jean (Carey Mulligan)a oferit o defiiţie pertinentă a comportamentului său (“Everything you touch turns to shit. Like King Midas’s idiot brother”).

Ca şi în cazul peliculei A Serious Man, fraţii Coen descriu o lume unde creativitatea nu-şi găseşte locul. Cu o fină acuitate a spiritului, cei doi Coen îşi selecţionează personajele, având un ”antrenat” simţ de observare a naturii umane. Acest portret de artist plin de talent, dar lipsit de şansă, este declaraţia de dragoste pentru muzică şi artă în general a celor doi realizatori. Contextul anilor ’60 le permite, astfel, să aducă un omagiu muzicii făcute din pasiune, nu din raţiuni mercantile.

Articol publicat în revista WebCultura

Palmares: Cannes (2013) – Marele Premiu al Juriului: Ethan Coen, Joel Coen; Cannes (2013) – Palme D’Or , nominalizat: Ethan Coen, Joel Coen.
Regizor: Ethan Coen, Joel Coen. Scenarist: Ethan Coen, Joel Coen. Operator: Bruno Delbonnel. Producător: Ethan Coen, Joel Coen, Scott Rudin.
Distribuţia: Oscar Isaac (Llewyn Davis), Carey Mulligan (Jean Berkey), Justin Timberlake (Jim Berkey), John Goodman (Roland Turner), Garrett Hedlund (Johnny Five), Adam Driver (Al Cody), F. Murray Abraham (Bud Grossman).

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web