RSS

Arhivele lunare: martie 2017

Femina

S-a dovedit adesea că în viaţă, ca şi în literatură, femeile îşi sunt singure cele mai rele duşmance.

Rolurile atribuite de cei mai mulţi dintre scriitori de ambele sexe, personajelor lor feminine, trimit la o condiţie de inferioritate, la poziţia de auxiliare ale actorilor principali – bărbaţii.

În romanul gotic, ca şi în basmele scrise de Perrault, Andersen sau fraţii Grimm, identificăm un set persistent de caracteristici feminine şi masculine, în ceea ce priveşte atât înfăţişarea, cât şi rolul rezervat.

Eroina este, în esenţă, pasivă (totdeauna frumoasă)… aşteaptă, fie în somn, fie într-o captivitate care o privează de capacitatea de acţiune, trezirea sau eliberarea ei de către eroul (nu neapărat frumos), dar activ, cu iniţiativă.

Virtutea sa este primejduită de personaje masculine negative mârşave, dar nu o dată misterios atrăgătoare. Adesea, eroina este nevoită să se ferească de cotoroanţe ticăloase; femeile active sunt, aproape fără excepţie, puse doar pe fapte rele.

Oricât de “independente” sau de sine-stătătoare ar putea să pară la început, femeile sunt obligate să fie pasive în “aventura” vieţii lor. Li se permite să fie eroine numai dacă se conformează acestei aşteptări, altfel sunt “scorpii” sau femei “uşoare” şi, ca atare, este legitim să fie lovite sau chiar ucise.

Apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea, romanul gotic a adoptat aceeaşi tipizare a sexelor, iar tradiţiile acestui gen literar se regăsesc, în mare parte, în proza modernă. Desigur, există şi unele excepţii: Jane Austen, Charlote Brontë, Margaret Atwood sau Angela Carter.

Din păcate, literatura nu poate fi judecată asemenea unui catalog cu modele de lux sau cu un cod al manierelor mai mult sau mai puţin elegante. Dacă ne-am putea imagina un oraş cu femei îmbrăcate precum manechinele de la paradele marilor case de modă, veşmintele extravagante, total nefuncţionale, de spectacol, care sunt aplaudate pe scenă ca nişte jucării suprarealiste neînchipuit de scumpe, ar fi cu totul la nelalocul lor. La fel, dacă pe străzi am vedea nişte roboţi programaţi să mimeze perfecţiunea, am fi dezamăgiţi.

Romanele vând rochii de serie, confecţii de-a gata, “bune de purtat”, nu fantasmagorii suprarealiste, nu visuri irealizabile. Cărţile oferă mostre de viaţă amestecată, nu mecanisme infailibile. Nici bigota corectitudine politică, nici schematismul şi clişeele perpetuate nu sunt recomandabile. Cu certitudine, locul eroinelor trebuie să fie departe de «pueril» şi de «ridicol».

Avem nevoie de o ficţiune care să înfăţişeze lumea mai nuanţat, fie şi în griuri, dar nu numai în alb şi negru, de o ficţiune care să descrie relaţii imperfecte între fiinţe imperfecte şi să ne încurajeze să trăim experienţe cât mai reale. Avem nevoie de o ficţiune care să nu ne ispitească să comitem greşeala fatală a idealiştilor romantici de a proiecta visurile noastre despre un iubit ideal asupra unui biet om obişnuit, care este (totuşi) o persoană reală, (poate) complexă şi interesantă.

“Sleeping Beauty” – pictură de Henry Meynell Rheam

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

Boemul (rafinat)

Un scurt ghid pentru bărbatul modern

Şocul anilor 2000, în care moravurile sunt decăzute, iar munca este alienantă, impune o detașare de clişeele vieţii. Un bărbat se aventurează să îşi reinventeze identitatea şi devine boem. Stilul boem este legat de Praga, capitala Boemiei, a cărei cetate încorporează elemente gotice, neo-clasice, baroce, romantice, fiind, așadar, un mix reuşit şi echilibrat, imposibil de copiat.

– În lumea de azi, dominată de spiritul de turmă, avangardistul (boem) ar prefera să se refugieze în orice altă epocă, dar nu în cea de acum. Într-o lume dezvrăjită, spiritul nonconformist ar trebui să cultive, cu rafinament artistic, tabuurile. Nonconformistul ar purta pălărie (şi şi-ar asuma privirile scandalizate ale omului de pe stradă);

– Un spirit tânăr şi rebel ar fi de o politeţe desăvârşită – într-o lume a mitocăniei generalizate – şi-ar face un merit din a cunoaşte bibliografia pe temă, politeţea de-a lungul secolelor;

– S-ar lăuda să redescopere coduri ale bunelor maniere uitate de toţi. Evident, şi-ar purta corespondenţa numai cu scris de mână, cu plicuri frumoase şi hârtie bine aleasă;

– Într-o lume tehnologizată, a computerelor şi device-urilor, ar prefera anticariatul, ediţiile princeps, ex libris-urile şi bibliofilia. Ca un corolar, în lumea americanizată, anglofonă, OK-izată, ar şti perfect limbile moarte şi-ar stăpâni cunoştinţe solide din cultura germană sau japoneză. Desigur, n-ar scrie sms-uri şi ar detesta să fie manipulat de emisiunile TV. Un boem ar cultiva intimul, secretul inocent, bucuria tăcerii şi ar apăra ordinea şi armonia;

– Într-o societate care oferă prea puțină frumuseţe reală, în care emisiunile TV sunt deșirate pentru bani şi propagandă, iar viața curge prea în grabă și persoanele publice sunt prea lesne luate drept modele, boemul ar alege să fie egoist și să se bucure de viaţă, aşa cum dorește. Dar ar alege, întotdeauna, să facă toate acestea ca un boem rafinat.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Tristeţea lui Don Juan

Crochiu de personaj

Timpul trece, miturile rămân ca o frumoasă poveste… umbre pe pânza vremii. Dacă Falstaff constată că onoarea nu-i bună nici de mâncat, nici de băut, Don Juan se amăgeşte că-i poate  lua în râs, din când în când, pe cei consecvenţi, zâmbindu-le ironic. Veşnic neliniştit, Don Juan, aflat într-o permanentă căutare, nu-şi găseşte nici odihna, nici fericirea, rămâne eternul pribeag, cuceritorul funciarmente nestatornic. Dragostea de care este mistuit se dovedeşte, de fiecare dată, instabilă. Paradoxul lui: cucereşte fără să posede niciodată. Elanul său se stinge ca un foc de paie.

Mitul este înveşmântat de modernitate cu haine noi şi se transformă în clişeu. Aşa se naşte, din paginile cărţilor ori din ecranizări ale acestora, un personaj cu trup atletic, cu o privire incitantă şi cu-o alúră de sex-symbol – amantul de profesie (gigolo, însoţitor).

Stereotipul din lumea filmului pare a  fi obiectul unei iubiri imposibile (aducătoare, ca şi în cazul lui Don Juan, de frustrări). Victimele acestui “profesionist al iubirii” sunt doamnele trecute binişor de prima tinereţe, “inimile albastre” sau “sufletele candrii”. Dacă mitul, din literatură, îl perpetua pe Don Juan ca pe un ins devastat de pasiuni amoroase, stereotipul îi consolidează unui gigolo statutul de  rebel al convenţiilor burgheze, dar şi de mare profitor al unor beneficii materiale. Imaginea de haiduc moral şi sexual, imagine aproape nietzscheniană, se datorează şi scrierilor lui Jean Genet, William S. Burroughs ori John Rechy (printre mulți alții).

În pelicule, apare ca o prostituată de sex masculin în jurul căreia îşi flutură aripile stoluri de gureşe păsărele (American Gigolo, The Roman Spring of Mrs. Stone), iar dintre filele cărţilor, se desprinde imaginea unui seducător sofisticat, cu o profesie liberală (actor sau scriitor – Sweet Bird of Youth şi Breakfast at Tiffany’s).

În anii 2000, cultura populară şi-a diversificat eroii cu tipul de gigolo dependent de narcotice precum cel din filmul Requiem for a Dream sau homeless din pelicula Spread.

În orice tipologie s-ar încadra, diversele ipostaze în care apare, el este amantul sentimental cu moralitate îndoielnică. Securitatea financiară, statutul social ale acestui bărbat-obiect, incertitudinile sale legate de iubirea ca formă de posesie, libertatea sexuală sau indiferenţa morală au modificat mitologia actuală.

Comerţul spiritelor precede, aşadar, comerţul cu obiecte.

 

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

Cenușăreasa a la Mexicana – East Side Sushi

Trăim într-o lume în plină schimbare, în care modele fuzionează, minoritățile sunt asimiliate sau nu, iar multiculturalismul devine o marcă importantă. O fermecătoare fabulă cinematografică despre gurmanzi și despre arta culinară (“gourmet“) se dovedește a fi pelicula East Side Sushi. Scenaristul-regizor, Anthony Lucero, aflat la debut în materie de lungmetraje, născocește o simpatică versiune a Cenușăresei, în actualitatea… culinară.

Așadar, Juana este o imigrantă hispanică – mamă care își crește singură copilul – și lucrează în industria alimentară din East Oakland (California). Juana Martinez (Diana Elizabeth Torres ) are extraordinare abilități  în arta gătitului, dar, din păcate, își câștigă existența efectuând treburi în afara bucătăriei: vinde fructe furnizate de tatăl ei, Apa (Rodrigo Duarte Clark). Zi de zi, se trezește devreme și o pregătește pe Lydia (Kaya Jade Aguirre) pentru școală, apoi plimbă toneta în căutare de clienți. Un jef în plină stradă îi schimbă traiectoria și o determină să caute alte  surse de venit. După multe încercări (la o spălătorie de mașini, apoi la o sală de gimnastică) și nenumărate umilințe, Juana obține postul de ajutor de bucătar într-un restaurant cu specific japonez. Cu toate că experiența ei – în materie de gastronomie – a fost limitată la “Los Tacos de México ” (preparate mexicane), își dorește să obțină postul de bucătar-șef.

Mereu deschisă către nou, abilă în mânuirea cuțitului de bucătărie, simpatica hispanică îi câștigă încrederea lui Aki  (Yutaka Takeuchi). Acesta devine onestul ei susținător, versiunea masculină a blândei Nașe din Cenușăresa. Deși mâncarea japoneză îi era cunoscută doar de la supermarket, Juana încerca o bucată de ton crud ce devine “dragoste la prima mușcătură”. Curioasă, inventivă și tenace, prinde gust pentru nigiri &sashimi, apoi învăță să prepare singură sushi. Ajutată de blajinul bucătar-șef, speră să poată  obțină și ea un astfel de post. Din păcate, proprietarul restaurantului, domnul Yoshida (Roji Oyama) – un fervent tradiționalist – nu vede  cu ochi buni această cerere. În viziunea sa, locul femeii, mai ales latină (!) nu putea fi decât în spatele barului, gătitul fiind      un domeniu rezervat exclusiv bărbaților asiatici. Juana se izbește de o dublă adversitate: prejudecățile rasiale și sexismul. În ciuda tuturor obstacolelor, tânăra mexicană pornește într-o călătorie a descoperii de sine, hotărâtă să nu lase pe nimeni să o doboare și, astfel, să-și îndeplinească visul (de-a deveni “sushi chef”).

Repovestită de nenumărate ori, povestea fetei sărace – dar ambițioasă și harnică – devine mai fermecătoare în condițiile ostilității nipone (modul lor restrictiv de-a fi e celebru). De aceea, aici, tradiția se poate confunda cu potrivnicia clar exprimată. Inspirat, cineastul a mizat pe expresiva Diana Elizabeth Torres. Chipul actriței reflectă concentrarea maximă, în timp ce mâinile sale manipulează, cu o viteză amețitoare, exoticele ingrediente. Lucerno surprinde experiența culinară, dar, mai ales, hotărârea și dorința unei femei de a-și depăși condiția. Filmată în Oakland, unde piața de pește reprezintă o atracție majoră, pelicula devine o vitrină a vitalității culturale (regizorul s-a născut în Oakland și-a absolvit în San Francisco State). Realizată sub zodia acelui “feel-good ” american, povestea cinematografică de pe ecran rămâne duioasă, luminoasă și atrăgătoare.

Talentul nativ, farmecul personal și abilitățile tehnice o vor transforma pe J. într-o maestră a gătitului, capabilă să mixeze elemente tradiționale din diverse zone ale mapamondului și să obțină preparate “de lux”. În felul acesta, Lucerno demonstrează că barierele culturale pot fi depășite în aria gastronomiei. Scenaristul și-a centrat, cu eleganță, povestea pe aptitudinile femeilor (Doamna/Mrs. Yoshida este doar o “mașteră” la egalitate cu asprul ei soț) și pe depășirea frustrărilor (Juana: “I don’t want to be in the back anymore”). Susținută de tatăl ei, Juana intră în cursă (Apa:“If you can’t beat them at their game, beat them at yours”).

Deși participă la concursul Champions of Sushi sub numele de J. – pentru a masca identitatea  de gen – Juana rămâne mereu stăpână pe sine și depășește toate obstacolele. Cu infinit calm       și multă îndemânare, realizează un original preparat green diablo roll care, imediat, îi va aduce      un binemeritat loc în restaurantul de la care tocmai plecase. Montajul (Ansoni Hikari) și muzica (Alex Mandel) – cu efectul tobelor taiko – amplifică emoția și tensiunea, dar rezultatul este lesne de anticipat. Victoria ei constă – mai ales – în câștigarea respectului ce i se cuvenea.

East Side Sushi poate fi versiunea actualizată a Cenușăresei. Anthony Lucerno a mixat, cu dibăcie, teme precum familia, cariera și victoria Binelui, dovedind respect atât pentru cultura hispanică, cât și pentru cea niponă. Această duioasă istorioară aduce în același plan culturi diferite pentru a stârni pofta, pentru a înlătura prejudecățile și pentru a cultiva speranța.

East Side Sushi

Regia: Anthony Lucero
Scenariul: Anthony Lucero
Producător: Julie Rubio
Producător executiv: Anthony Lucero
Imaginea: Marty Rosenberg
Montajul: Ansoni Hikari
Muzica: Alex Mandel

Distribuția

Diana Elizabeth Torres -Juana
Yutaka Takeuchi – Aki
Lane Nishikawa – Jimmy Nishida
Rodrigo Duarte Clark – Apa
Kaya Jade Aguirre – Lydia
Roji Oyama – Mr. Yoshida
Miyoko Sakatani – Mrs. Yoshida
Durata: 106 min

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Zece gânduri despre femeia modernă

(conținând, firește, o doză de relativitate)

tipare-feminineUn mare scriitor interbelic oferea unei tinere doamne următoarele două sfaturi: să nu-şi dezvelească genunchii în public şi să nu vorbească niciodată despre ea însăşi. Scriitorul nu s-a demodat, (poate) doar sfaturile lui.

Și, pentru că în (post)modernitate, noţiunea de  feminitate îmbracă forme pragmatico-cinice şi se transformă permanent, iată zece gânduri despre femeia modernă, “în replică” la cele zece sfaturi pe care, odionioară, G. Călinescu le oferea femeilor.

1. Femeia de astăzi nu mai deloc un rol strict “decorativ”, dimpotrivă, unele femei au devenit active, virilizate şi independente “graţie” bărbaţilor din ce în ce mai efeminaţi, deveniţi “masculii-obiect”.

2. În jungla urbană de astăzi, se strecoară “eroine” ce îşi asumă un comportament masculin sau, mai degrabă, o psihologie transsexuală; au o prezenţă agresiv-decorativă.

3. “Păpușile din porțelan” fin, îmbrăcate cu dantele și mătăsuri, de altădată, au fost înlocuite de “păpușile din plastic“, echipate cu ţinute adaptate pentru fast-love.

4. Dragostea, sensibilitatea şi afectivitatea nu mai sunt la modă. Se poartă cinismul, aroganța şi atitudinea “hard to get“.

5. Deghizate sub “originalitate” sau “virilitate”, proasta-creştere, brutalitatea, ingratitudinea şi laşitatea pot fi matricile masculilor contemporani. Aceştia sunt (auto)-educați să nu îşi asume riscuri emoționale. E mai puternic cel care iubește mai puțin. “Cine nu riscă nu câștigă!” este deviza lumii moderne în orice altceva, mai puțin în dragoste. În iubire, este o dovadă de “slăbiciune”, ceea ce nu convine unui “viril”.

6. Dominaţi de un puternic egoism, pentru unii reprezentanți ai sexului puternic, femeia trebuie să fie frumoasă, feminină, gospodină şi… mai puțin inteligentă. Astfel, o femeie e plăcută în măsura în care nu subminează, în niciun fel, orgoliul masculin, ci, dimpotrivă, îl măgulește.

7. Excentricii zilelor noastre nu mai sunt aristocraţii dandy de altădată, au fost înlocuiţi cu nişte flamboianţi de show, ce practică cinismul într-un limbaj crud şi care trăiesc experienţe la limită.

8. În acest caz, se poate ajunge la ceea ce capriciosul Picasso conchidea: “Femeile sunt ori zeițe ori preşuri”.

9. Sentimentele de afecțiune pentru o persoană de sex opus, reflectate în fapte/gesturi, fie şi acele tachinări fine, sunt sobre şi nu sunt circumscrise animalicului.

10. Din păcate, astăzi, întâlnim multe mame “cu statut”, care doar au bifat căsuţa sociologică (de mamă), având grijă doar “să dea bine” în “vitrina societăţii”, lipsindu-şi copiii de afecţiune (sau chiar de prezenţa lor în viaţa micuţilor), plasându-i în grija altora.                                                                                                        Articol publicat în revista Webcultura

 

Etichete:

Tipologii feminine

Mentalizată că raţiunea ei este iubirea, cu toată gama devoţiunilor şi a sentimentalismelor aferente, femeia se eliberează treptat de acestea, căutându-şi propria identitate.Trăim într-o epocă a femeii active, virilizate, independente şi a bărbatului-obiect, efeminat, obosit şi nesigur. În jungla urbană de astăzi, se strecoară “eroine” ce îşi asumă un comportament masculin sau, mai degrabă, o psihologie transsexuală; au o prezenţă agresiv-decorativă.

În epoca informatizării, când veştile despre un eveniment nu mai vin la încheierea lui, ci sunt relatate în timp ce sunt trăite (live), “alpinismul” pe scara socială se face prin apariţii la “evenimente”, în reviste glossy sau la TV. Deocamdată, cele mai vizibile dintre femei – actrițele – au lăsat deja un set de tipologii.

Genul “bimbo”

mizează totul pe fizicul ei, care este la fel de trecător ca şi aşa-zisa ei “carieră”. De obicei, atrage bărbaţi violenţi şi misogini, care o privesc ca pe un trofeu şi se poartă cu ea ca și cu o fetişcană fără minte. La patruzeci de ani, sufletul ei e la podea de cât de terfelit a fost în acest timp, iar corpul nu mai dă semne de frumuseţe. Ar putea să rezulte o babă precoce, patetică şi insignifiantă.

“Falsa intelectuală”

este o depresivă buimacă. Mereu e terorizată de gândul că ar putea fi luată drept femeie uşoară şi fără creier, de aceea se urâţeşte în mod intenţionat. Drept urmare, look-ul ei trebuie să fie neapărat cât mai natural, fără farduri şi decolteuri agresive. Singurul accesoriu de luat în seamă îl constituie ochelarii de soare, ce ar trebui să îi confere un oarece aer misterios. Oamenii nu prea înghit fiţele ei de înţeleaptă şi încep să-şi dea coate prin spatele ei. Dacă este provocată, e posibil să scoată nişte perle drept adevăruri general-valabile. Dacă îşi dă seamă că a fost luată peste picior, poate să cadă chiar şi în depresie.

“Femeia-copil”,

la şaisprezece ani, este o gură de aer proaspăt într-o lume de blazaţi. Declaraţiile ei voit autoironice (“Cânt ca un cimpoi spart.”) îi dezarmează pe cârcotaşii care ar intenţiona să glumească pe seama “talentului” ei. Cum nu face prea bine distincţie între viaţa personală şi cea artistică, pe la patruzeci de ani, ajunge să îşi povestească nenorocirile în emisiuni patetice şi se forţează să arate ca o învingătoare.

“Rebela profitoare”

devine o bunică reacţionară. Scopul ei în viaţă? Să se vorbească din ce în ce mai mult despre ea. De aceea, va face apel la mila şi la admiraţia publică. Înfiinţează o asociaţie împotriva maltratării femeilor şi devine vocea femeilor abuzate din lumea întreagă sau… militează pentru protejarea animalelor fără adăpost.

“Diva la pensie”

este adepta unui stil atemporal din punct de vedere vestimentar, chiar minimalist. Ea are o viaţă suficient de “curată” ca să se poată plânge, cu graţie, pe la diverse serate: “M-am săturat să mi se tot spună blondă glacială.”

Mi-ar plăcea să cred că femeia viitorului se va întoarce la modelul secolului al XIX-lea.

În tinereţe, să fie fragilă, delicată, dar şi ageră şi “periculoasă ca o pisică”. Să ştie, apoi, ca o leoaică, să conducă o casă plină de copii, iar la maturitate să fie inteligentă şi să aibă umor.

Lângă ea, ar trebui să stea un bărbat genul “însurat până la măduvă” (neapărat tată de familie scandalizat de ideea de adulter). Trebuie să fie genul “cavaler”, cu o masculinitate rafinată, “nemuritor şi rece”, care preferă femeile rezervate.

După aceste utopii-hazlii, rămân vorbele unei regine (Carmen Sylva):

“Proasta stă mereu în faţă – să o vadă lumea, deşteapta stă în spate, să vadă ea lumea”.

 

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

Femeia

O primăvară nouă se agaţă, cu speranţe şi miresme ameţitoare, de colţul sufletului nostru.

E primăvară iar şi mugurii înţeapă văzduhul, risipind parfumuri şi vestind zodii noi. Nu va trece mult şi zboruri de cocori vor crăpa pleoapa dispre miazăzi a orizontului.

În prag de primăvară, sărbătoarea Mărţişorului pune din nou semnul luminii deasupra inimii noastre. Pe prispa unui nou anotimp, proaspăt, care deschide un ciclu – eternul traseu al Naturii – îşi reaşază însemnele vieţii şi ale permanentei dăinuiri. Gândul nostru cel bun se întoarce spre Femeie.

Am putea să încercăm să ne imaginăm, printr-o reducere la absurd a legilor firii, lumea aceasta făcând abstracţie de virtutea procreativă a Femeii?

Cu siguranţă, lumea nu ar putea exista fără vraja irezistibilă a Etern Femininului, care – vorba lui Goethe – “ne atrage către înălţimi”.

Femininul, într-adevăr, “eternul feminin” / Das Ewig Weibliche, se află într-o osmoză naturală cu un astfel de flux vital. Acesta este cel care asigură, pe termen lung, continuitatea speciei, în ciuda numeroaselor adversităţi cu care se confruntă. Şi, tot el, permite vieţii să se reînnoiască, să crească şi, în consecinţă, să se îmbogăţească. În cele din urmă, femininul va favoriza emoţia estetică pe care o suscită lumea, ca şi fiorul provocat de aceasta şi tot el induce o gândire încurajatoare care ştie să spună lucrurile aşa cum ele sunt, ci nu aşa cum ar trebui să fie.

Reluându-l pe Goethe, am putea spune că “etern femininul” e formulat aşa pentru a masculiniza femeia sau pentru a sublinia faptul că feminizarea lumii integrează femeia sau pentru a sublinia faptul că feminizarea lumii integrează, într-o coincidentia oppositorum, cele două aspecte ale naturii umane.

După ce a tot fost negată sau marginalizată, partea animală, sensibilă, senzitivă revine, cu forţă, în societăţile noastre. Am putea risca o formulare prin care să spunem că feminizarea este una dintre modulările acestei animalităţi. Dionysos, zeul femeilor, zeu introdus de către femei în cetatea Tebei – atât de mult raţionalizată că murea de plictiseală – Dioniysos poate fi considerat simbolul feminităţii ascunse care dă sens universului.

Legătura animal-vitalitate-umanitate aminteşte despre o axă cosmică, străveche, ce asigură stabilitatea societăţilor tradiţionale şi care, în afara instituţiilor moderne, fie că sunt politice, ideologice, morale sau religioase, pare să prindă tot mai multă forţă şi vigoare în zilele noastre.

“Ó pássaro, em minha mão

Teu canto
de vitalidade pura
encontra a minha humanidade.”

Orides Fontela

“Pasăre, în mâna mea

Cântecul tău
De vitalitate pură
Întâlneşte umanitatea mea.”

Dorinţa, pasiunea şi spiritul formează o “nouă alianţă“: aceea a materialismului şi a intelectului. Raţiune sensibilă al cărei motor este femininul, prin aceea că aminteşte de “humusul” din care este alcătuit umanul, pentru a-l face să dea ce e mai bun în el şi să exprime cele mai mari bucurii ale sale.

The Virgin

(The Virgin – Klimt)

Ea, Femeia, este izvor şi temei al tuturor faptelor şi izbânzilor noastre. O vom omagia clipă de clipă căci Ea – Femeia este muza noastră cea de toate zilele.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web