RSS

Arhivele lunare: martie 2017

Totul începe când găsești lumina – La nuit de feu

“Îmi schimbasem concepția despre călătorie: destinația contează mai puțin decât renunțarea. A pleca nu înseamnă a căuta, ci a părăsi totul, apropiați, vecini, obiceiuri, dorințe, opinii, pe tine însuți. Nu are rost să pleci decât ca să te abandonezi necunoscutului, neprevăzutului, posibilităților infinite, chiar imposibilului. A pleca înseamnă să-ți pierzi reperele, stăpânirea, iluzia că știi și să fii dispus să întâmpini ceea ce e ieșit din comun. Adevăratul călător rămâne fără bagaje și fără țintă.” (Éric-Emmanuel Schmitt)

Scrierile lui Éric-Emmanuel Schmitt, care tratează subiecte tragice (Oscar și Tanti Roz, Evanghelia după Pillat, Otrava iubirii), dramatice (Femeia în fața oglinzii, Domnul Ibrahim și florile din Coran) sau doar tensionate (Elixirul dragostei) emană dragoste și răspândesc împăcarea, fără pathos sau disperare. În cartea sa autobiografică, Noaptea de foc, organizată în șaisprezece capitole și un epilog, mărturisește încercările prin care-a trecut pentru a-și descoperi “calea”.

Totul a început cu o expediție în Algeria /Hoggar, când tânărul în vârstă de 28 de ani nu se simțea împlinit cu rolul de profesor de filosofie și s-a hotărât să scrie un scenariu pentru filmul documentar despre misticul Charles de Foucauld (întemeietorul așezământului din Assekrem). Îndată ce-a pășit în Tamanrasset, s-a îndrăgostit de acele nesfârșite întinderi africane, iar expediția va deveni un adevărat voiaj inițiatic. Orice frază banală creează o buclă de interogații în mintea tânărului absolvent de Filosofie.

În pofida condițiilor dificile (liniștea, toropitoarea  arșiță, un trai semiprimitiv, epuizantele marșuri prin nisip), Éric-Emmanuel găsește un prim suport moral în companionii săi, mai ales în persoana lui Abayghur, ghidul băștinaș, devenit “complicele” său, chiar dacă nu împărtășeau nici măcar un limbaj comun. Acesta se izola pentru a se ruga, stârnind curiozitatea și fascinația junelui  european (“La tuaregi, femeile dețin funcțiile nobile, păzitoare ale legilor, preotese ale scrisului, paznice ale culturii. Puține popoare respectă atât de mult femeile”). Fiu al unui ateu, Éric-Emmanuel constată, în acel spațiu, că limbajul nu  se poate limita doar la cuvinte.

Éric-Emmanuel pendulează între certitudinile sale, concepțiile profesorului de filosofie și temerile interioare timp de cincisprezece zile în care trăiește precum un nomad, mărșăluiește sub soarele torid și doarme sub cerul liber, înfruntând pericolul nopții deșertice, scorpionii din umbră și oboseala fizică. Insomniac încă de la o vârstă fragedă, din perioada în care și-a pierdut bunicul adorat, acum înțelege originea acestei lupte. I se spusese că bunicul său “adormise pentru totdeauna”, deci, a dormi ajunsese echivalent cu a muri. Încet-încet, în acel mediu arid, eminamente ostil, percepțiile și raționamentele sale capătă alte contururi (“Există hazard ? Nu e mai degrabă numele pe care-l atribuie realității cei care vor să ignore destinul?).

Urmează confruntarea cu interogațiile: “Unde este Dumnezeu ?” și acele interminabile dispute filosofice cu Ségolène/“la catho”. Neliniștea crește și din pricina intervențiilor botanistului raționalist, Thomas, mereu sigur pe cunoștințele sale științifice. Acesta considera credința în Dumnezeu mai periculoasă decât obscurantismul (“Adevărul rămâne inaccesibil, nu există decât adevăruri provizorii, tentative de adevăr. În fond, această teorie nu e decât felul în care modernitatea își trăiește ignoranța”).

Pe măsură ce călătoria se apropia de atingerea țelului, întrebările  se acumulau pentru Éric; cele mai multe dintre ele rămânând, însă, fără răspuns (“Zeii se schimbă, se succed, mor, la fel și modelele cosmologice, singura care supraviețuiește fiind ambiția de a explica”). Adevărata călătorie constă în confruntarea imaginarului cu realitatea, dacă un călător nu speră, nu va avea parte decât de ceea ce ochii îi vor oferi, traseul nu trebuie să fie un banal proces-verbal, ci o transformare și, chiar, o împlinire.

Paginile cărții ajung un veritabil ocean de serenitate pe măsură ce naratorul descifrează rostul călătoriei sale inițiatice; printre interogații, temeri și chiar angoasă, regăsim bucurie, calm și  pace lăuntrică. Nimic nu este întâmplător în aceste descrieri, fiecare dintre personajele secundare își are rolul său/mesajul pentru autor. Donald, surferul american este clișeul în stare pură pentru reprezentarea lumii materialiste și mercantile, așa cum Marc și Martine sunt genul de persoane “terre à terre”/bine ancorate în realitatea imediată. În densitatea liniștii deșertului, aproape sufocat de arșiță, viitorul scriitor va trăi o experineță ce-i va marca întrega existență.

Îndepărtânu-se de Sahara, după ce a escaldat muntele Tahat, dispare din aria de vizibilitate a grupului din care făcea parte. După căderea nopții, exilat fără șanse, trăiește un “extaz mistic”(“Noaptea revelației mă făcuse să trăiesc în armonie cu mine însumi; trupul, inima și rațiunea vibrau acum pe aceeași lungime de undă, în loc să meargă fiecare pe drumul propriu”). În această stranie experineță, din mijlocul naturii, întâlnirea dintre o creatură umană și Creator, îi smulge lui  Éric-Emmanuel Schmitt două  captivante capitole în care utilizează un  întreg arsenal de mijloace artistice pentru a descrie acea “noapte de foc” (“Feu! Soleil ardent Je brule, je fusionne, je perds mes limites, j’entre dans le foyer. Feu”).

Nu vom avea parte de lungi și amețitoare pagini à la Pascal sau Sfânta Thérèse d’Avila, ci mărturiile unui om bine racordat la epoca contemporană. După ce-a fost recuperat de companionii săi; trezit definitiv, prima rugăciune pe care-a rostit-o a fost cea scrisă de eremitul Charles de Foucauld . Cu distanța celui care meditează fără încetare, de aproape treizeci de ani, Éric-Emmanuel Schmitt ni se dezvăluie, fără false pudori, într-o narațiune cu o puternică notă personală. Autentic căutător al lui Dumnezeu, autorul este pe deplin convins că L-a găsit în mijlocul  Saharei și aplică ceea ce îl învățase ghidul Abayghur: să nu uite ceea ce este de neuitat /“ne pas oublier l’inoubliable”.

Ne rămân mărturie paginile în care atingem cu degetele aventura sa de sub stele, din acea noapte de găsire a eternității (“Ce m-a învățat El? Totul are un sens. Totul  este întemeiat”). Grație stilului său (fraze lungi, bogate, vizuale, contrapunctate de cuvinte scurte, propoziții eliptice de predicat augmentând, astfel, efectul de gravitate) lectura devine accesibilă, iar emoțiile se degajă din paginile parcurse. Epilogul împlinește acest opus seren și îndeamnă la meditație, cât și la toleranță (“O noapte pe pământ m-a făcut să întrevăd veșnicia. Totul începe”).

Noaptea de foc/La nuit de feu se constituie drept un răspuns pentru cei care simt nevoia de-a afla, într-un ritm vioi și concis, circumstanțele și consecințele unei experiențe mistice, fără ca autorul să forțeze convingerile cititorului. Această profundă meditație asupra sensului existenței umane își găsește imediat calea spre sufletul și mintea celui deschis să primească lumina, fie și-a unei “nopți de foc”.

Articol publicat în revista WebCultura

Reclame
 

Etichete:

Femina

S-a dovedit adesea că în viaţă, ca şi în literatură, femeile îşi sunt singure cele mai rele duşmance.

Rolurile atribuite de cei mai mulţi dintre scriitori de ambele sexe, personajelor lor feminine, trimit la o condiţie de inferioritate, la poziţia de auxiliare ale actorilor principali – bărbaţii.

În romanul gotic, ca şi în basmele scrise de Perrault, Andersen sau fraţii Grimm, identificăm un set persistent de caracteristici feminine şi masculine, în ceea ce priveşte atât înfăţişarea, cât şi rolul rezervat.

Eroina este, în esenţă, pasivă (totdeauna frumoasă)… aşteaptă, fie în somn, fie într-o captivitate care o privează de capacitatea de acţiune, trezirea sau eliberarea ei de către eroul (nu neapărat frumos), dar activ, cu iniţiativă.

Virtutea sa este primejduită de personaje masculine negative mârşave, dar nu o dată misterios atrăgătoare. Adesea, eroina este nevoită să se ferească de cotoroanţe ticăloase; femeile active sunt, aproape fără excepţie, puse doar pe fapte rele.

Oricât de “independente” sau de sine-stătătoare ar putea să pară la început, femeile sunt obligate să fie pasive în “aventura” vieţii lor. Li se permite să fie eroine numai dacă se conformează acestei aşteptări, altfel sunt “scorpii” sau femei “uşoare” şi, ca atare, este legitim să fie lovite sau chiar ucise.

Apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea, romanul gotic a adoptat aceeaşi tipizare a sexelor, iar tradiţiile acestui gen literar se regăsesc, în mare parte, în proza modernă. Desigur, există şi unele excepţii: Jane Austen, Charlote Brontë, Margaret Atwood sau Angela Carter.

Din păcate, literatura nu poate fi judecată asemenea unui catalog cu modele de lux sau cu un cod al manierelor mai mult sau mai puţin elegante. Dacă ne-am putea imagina un oraş cu femei îmbrăcate precum manechinele de la paradele marilor case de modă, veşmintele extravagante, total nefuncţionale, de spectacol, care sunt aplaudate pe scenă ca nişte jucării suprarealiste neînchipuit de scumpe, ar fi cu totul la nelalocul lor. La fel, dacă pe străzi am vedea nişte roboţi programaţi să mimeze perfecţiunea, am fi dezamăgiţi.

Romanele vând rochii de serie, confecţii de-a gata, “bune de purtat”, nu fantasmagorii suprarealiste, nu visuri irealizabile. Cărţile oferă mostre de viaţă amestecată, nu mecanisme infailibile. Nici bigota corectitudine politică, nici schematismul şi clişeele perpetuate nu sunt recomandabile. Cu certitudine, locul eroinelor trebuie să fie departe de «pueril» şi de «ridicol».

Avem nevoie de o ficţiune care să înfăţişeze lumea mai nuanţat, fie şi în griuri, dar nu numai în alb şi negru, de o ficţiune care să descrie relaţii imperfecte între fiinţe imperfecte şi să ne încurajeze să trăim experienţe cât mai reale. Avem nevoie de o ficţiune care să nu ne ispitească să comitem greşeala fatală a idealiştilor romantici de a proiecta visurile noastre despre un iubit ideal asupra unui biet om obişnuit, care este (totuşi) o persoană reală, (poate) complexă şi interesantă.

“Sleeping Beauty” – pictură de Henry Meynell Rheam

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

Boemul (rafinat)

Un scurt ghid pentru bărbatul modern

Şocul anilor 2000, în care moravurile sunt decăzute, iar munca este alienantă, impune o detașare de clişeele vieţii. Un bărbat se aventurează să îşi reinventeze identitatea şi devine boem. Stilul boem este legat de Praga, capitala Boemiei, a cărei cetate încorporează elemente gotice, neo-clasice, baroce, romantice, fiind, așadar, un mix reuşit şi echilibrat, imposibil de copiat.

– În lumea de azi, dominată de spiritul de turmă, avangardistul (boem) ar prefera să se refugieze în orice altă epocă, dar nu în cea de acum. Într-o lume dezvrăjită, spiritul nonconformist ar trebui să cultive, cu rafinament artistic, tabuurile. Nonconformistul ar purta pălărie (şi şi-ar asuma privirile scandalizate ale omului de pe stradă);

– Un spirit tânăr şi rebel ar fi de o politeţe desăvârşită – într-o lume a mitocăniei generalizate – şi-ar face un merit din a cunoaşte bibliografia pe temă, politeţea de-a lungul secolelor;

– S-ar lăuda să redescopere coduri ale bunelor maniere uitate de toţi. Evident, şi-ar purta corespondenţa numai cu scris de mână, cu plicuri frumoase şi hârtie bine aleasă;

– Într-o lume tehnologizată, a computerelor şi device-urilor, ar prefera anticariatul, ediţiile princeps, ex libris-urile şi bibliofilia. Ca un corolar, în lumea americanizată, anglofonă, OK-izată, ar şti perfect limbile moarte şi-ar stăpâni cunoştinţe solide din cultura germană sau japoneză. Desigur, n-ar scrie sms-uri şi ar detesta să fie manipulat de emisiunile TV. Un boem ar cultiva intimul, secretul inocent, bucuria tăcerii şi ar apăra ordinea şi armonia;

– Într-o societate care oferă prea puțină frumuseţe reală, în care emisiunile TV sunt deșirate pentru bani şi propagandă, iar viața curge prea în grabă și persoanele publice sunt prea lesne luate drept modele, boemul ar alege să fie egoist și să se bucure de viaţă, aşa cum dorește. Dar ar alege, întotdeauna, să facă toate acestea ca un boem rafinat.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Tristeţea lui Don Juan

Crochiu de personaj

Timpul trece, miturile rămân ca o frumoasă poveste… umbre pe pânza vremii. Dacă Falstaff constată că onoarea nu-i bună nici de mâncat, nici de băut, Don Juan se amăgeşte că-i poate  lua în râs, din când în când, pe cei consecvenţi, zâmbindu-le ironic. Veşnic neliniştit, Don Juan, aflat într-o permanentă căutare, nu-şi găseşte nici odihna, nici fericirea, rămâne eternul pribeag, cuceritorul funciarmente nestatornic. Dragostea de care este mistuit se dovedeşte, de fiecare dată, instabilă. Paradoxul lui: cucereşte fără să posede niciodată. Elanul său se stinge ca un foc de paie.

Mitul este înveşmântat de modernitate cu haine noi şi se transformă în clişeu. Aşa se naşte, din paginile cărţilor ori din ecranizări ale acestora, un personaj cu trup atletic, cu o privire incitantă şi cu-o alúră de sex-symbol – amantul de profesie (gigolo, însoţitor).

Stereotipul din lumea filmului pare a  fi obiectul unei iubiri imposibile (aducătoare, ca şi în cazul lui Don Juan, de frustrări). Victimele acestui “profesionist al iubirii” sunt doamnele trecute binişor de prima tinereţe, “inimile albastre” sau “sufletele candrii”. Dacă mitul, din literatură, îl perpetua pe Don Juan ca pe un ins devastat de pasiuni amoroase, stereotipul îi consolidează unui gigolo statutul de  rebel al convenţiilor burgheze, dar şi de mare profitor al unor beneficii materiale. Imaginea de haiduc moral şi sexual, imagine aproape nietzscheniană, se datorează şi scrierilor lui Jean Genet, William S. Burroughs ori John Rechy (printre mulți alții).

În pelicule, apare ca o prostituată de sex masculin în jurul căreia îşi flutură aripile stoluri de gureşe păsărele (American Gigolo, The Roman Spring of Mrs. Stone), iar dintre filele cărţilor, se desprinde imaginea unui seducător sofisticat, cu o profesie liberală (actor sau scriitor – Sweet Bird of Youth şi Breakfast at Tiffany’s).

În anii 2000, cultura populară şi-a diversificat eroii cu tipul de gigolo dependent de narcotice precum cel din filmul Requiem for a Dream sau homeless din pelicula Spread.

În orice tipologie s-ar încadra, diversele ipostaze în care apare, el este amantul sentimental cu moralitate îndoielnică. Securitatea financiară, statutul social ale acestui bărbat-obiect, incertitudinile sale legate de iubirea ca formă de posesie, libertatea sexuală sau indiferenţa morală au modificat mitologia actuală.

Comerţul spiritelor precede, aşadar, comerţul cu obiecte.

 

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

Cenușăreasa a la Mexicana – East Side Sushi

Trăim într-o lume în plină schimbare, în care modele fuzionează, minoritățile sunt asimiliate sau nu, iar multiculturalismul devine o marcă importantă. O fermecătoare fabulă cinematografică despre gurmanzi și despre arta culinară (“gourmet“) se dovedește a fi pelicula East Side Sushi. Scenaristul-regizor, Anthony Lucero, aflat la debut în materie de lungmetraje, născocește o simpatică versiune a Cenușăresei, în actualitatea… culinară.

Așadar, Juana este o imigrantă hispanică – mamă care își crește singură copilul – și lucrează în industria alimentară din East Oakland (California). Juana Martinez (Diana Elizabeth Torres ) are extraordinare abilități  în arta gătitului, dar, din păcate, își câștigă existența efectuând treburi în afara bucătăriei: vinde fructe furnizate de tatăl ei, Apa (Rodrigo Duarte Clark). Zi de zi, se trezește devreme și o pregătește pe Lydia (Kaya Jade Aguirre) pentru școală, apoi plimbă toneta în căutare de clienți. Un jef în plină stradă îi schimbă traiectoria și o determină să caute alte  surse de venit. După multe încercări (la o spălătorie de mașini, apoi la o sală de gimnastică) și nenumărate umilințe, Juana obține postul de ajutor de bucătar într-un restaurant cu specific japonez. Cu toate că experiența ei – în materie de gastronomie – a fost limitată la “Los Tacos de México ” (preparate mexicane), își dorește să obțină postul de bucătar-șef.

Mereu deschisă către nou, abilă în mânuirea cuțitului de bucătărie, simpatica hispanică îi câștigă încrederea lui Aki  (Yutaka Takeuchi). Acesta devine onestul ei susținător, versiunea masculină a blândei Nașe din Cenușăresa. Deși mâncarea japoneză îi era cunoscută doar de la supermarket, Juana încerca o bucată de ton crud ce devine “dragoste la prima mușcătură”. Curioasă, inventivă și tenace, prinde gust pentru nigiri &sashimi, apoi învăță să prepare singură sushi. Ajutată de blajinul bucătar-șef, speră să poată  obțină și ea un astfel de post. Din păcate, proprietarul restaurantului, domnul Yoshida (Roji Oyama) – un fervent tradiționalist – nu vede  cu ochi buni această cerere. În viziunea sa, locul femeii, mai ales latină (!) nu putea fi decât în spatele barului, gătitul fiind      un domeniu rezervat exclusiv bărbaților asiatici. Juana se izbește de o dublă adversitate: prejudecățile rasiale și sexismul. În ciuda tuturor obstacolelor, tânăra mexicană pornește într-o călătorie a descoperii de sine, hotărâtă să nu lase pe nimeni să o doboare și, astfel, să-și îndeplinească visul (de-a deveni “sushi chef”).

Repovestită de nenumărate ori, povestea fetei sărace – dar ambițioasă și harnică – devine mai fermecătoare în condițiile ostilității nipone (modul lor restrictiv de-a fi e celebru). De aceea, aici, tradiția se poate confunda cu potrivnicia clar exprimată. Inspirat, cineastul a mizat pe expresiva Diana Elizabeth Torres. Chipul actriței reflectă concentrarea maximă, în timp ce mâinile sale manipulează, cu o viteză amețitoare, exoticele ingrediente. Lucerno surprinde experiența culinară, dar, mai ales, hotărârea și dorința unei femei de a-și depăși condiția. Filmată în Oakland, unde piața de pește reprezintă o atracție majoră, pelicula devine o vitrină a vitalității culturale (regizorul s-a născut în Oakland și-a absolvit în San Francisco State). Realizată sub zodia acelui “feel-good ” american, povestea cinematografică de pe ecran rămâne duioasă, luminoasă și atrăgătoare.

Talentul nativ, farmecul personal și abilitățile tehnice o vor transforma pe J. într-o maestră a gătitului, capabilă să mixeze elemente tradiționale din diverse zone ale mapamondului și să obțină preparate “de lux”. În felul acesta, Lucerno demonstrează că barierele culturale pot fi depășite în aria gastronomiei. Scenaristul și-a centrat, cu eleganță, povestea pe aptitudinile femeilor (Doamna/Mrs. Yoshida este doar o “mașteră” la egalitate cu asprul ei soț) și pe depășirea frustrărilor (Juana: “I don’t want to be in the back anymore”). Susținută de tatăl ei, Juana intră în cursă (Apa:“If you can’t beat them at their game, beat them at yours”).

Deși participă la concursul Champions of Sushi sub numele de J. – pentru a masca identitatea  de gen – Juana rămâne mereu stăpână pe sine și depășește toate obstacolele. Cu infinit calm       și multă îndemânare, realizează un original preparat green diablo roll care, imediat, îi va aduce      un binemeritat loc în restaurantul de la care tocmai plecase. Montajul (Ansoni Hikari) și muzica (Alex Mandel) – cu efectul tobelor taiko – amplifică emoția și tensiunea, dar rezultatul este lesne de anticipat. Victoria ei constă – mai ales – în câștigarea respectului ce i se cuvenea.

East Side Sushi poate fi versiunea actualizată a Cenușăresei. Anthony Lucerno a mixat, cu dibăcie, teme precum familia, cariera și victoria Binelui, dovedind respect atât pentru cultura hispanică, cât și pentru cea niponă. Această duioasă istorioară aduce în același plan culturi diferite pentru a stârni pofta, pentru a înlătura prejudecățile și pentru a cultiva speranța.

East Side Sushi

Regia: Anthony Lucero
Scenariul: Anthony Lucero
Producător: Julie Rubio
Producător executiv: Anthony Lucero
Imaginea: Marty Rosenberg
Montajul: Ansoni Hikari
Muzica: Alex Mandel

Distribuția

Diana Elizabeth Torres -Juana
Yutaka Takeuchi – Aki
Lane Nishikawa – Jimmy Nishida
Rodrigo Duarte Clark – Apa
Kaya Jade Aguirre – Lydia
Roji Oyama – Mr. Yoshida
Miyoko Sakatani – Mrs. Yoshida
Durata: 106 min

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Zece gânduri despre femeia modernă

(conținând, firește, o doză de relativitate)

tipare-feminineUn mare scriitor interbelic oferea unei tinere doamne următoarele două sfaturi: să nu-şi dezvelească genunchii în public şi să nu vorbească niciodată despre ea însăşi. Scriitorul nu s-a demodat, (poate) doar sfaturile lui.

Și, pentru că în (post)modernitate, noţiunea de  feminitate îmbracă forme pragmatico-cinice şi se transformă permanent, iată zece gânduri despre femeia modernă, “în replică” la cele zece sfaturi pe care, odionioară, G. Călinescu le oferea femeilor.

1. Femeia de astăzi nu mai deloc un rol strict “decorativ”, dimpotrivă, unele femei au devenit active, virilizate şi independente “graţie” bărbaţilor din ce în ce mai efeminaţi, deveniţi “masculii-obiect”.

2. În jungla urbană de astăzi, se strecoară “eroine” ce îşi asumă un comportament masculin sau, mai degrabă, o psihologie transsexuală; au o prezenţă agresiv-decorativă.

3. “Păpușile din porțelan” fin, îmbrăcate cu dantele și mătăsuri, de altădată, au fost înlocuite de “păpușile din plastic“, echipate cu ţinute adaptate pentru fast-love.

4. Dragostea, sensibilitatea şi afectivitatea nu mai sunt la modă. Se poartă cinismul, aroganța şi atitudinea “hard to get“.

5. Deghizate sub “originalitate” sau “virilitate”, proasta-creştere, brutalitatea, ingratitudinea şi laşitatea pot fi matricile masculilor contemporani. Aceştia sunt (auto)-educați să nu îşi asume riscuri emoționale. E mai puternic cel care iubește mai puțin. “Cine nu riscă nu câștigă!” este deviza lumii moderne în orice altceva, mai puțin în dragoste. În iubire, este o dovadă de “slăbiciune”, ceea ce nu convine unui “viril”.

6. Dominaţi de un puternic egoism, pentru unii reprezentanți ai sexului puternic, femeia trebuie să fie frumoasă, feminină, gospodină şi… mai puțin inteligentă. Astfel, o femeie e plăcută în măsura în care nu subminează, în niciun fel, orgoliul masculin, ci, dimpotrivă, îl măgulește.

7. Excentricii zilelor noastre nu mai sunt aristocraţii dandy de altădată, au fost înlocuiţi cu nişte flamboianţi de show, ce practică cinismul într-un limbaj crud şi care trăiesc experienţe la limită.

8. În acest caz, se poate ajunge la ceea ce capriciosul Picasso conchidea: “Femeile sunt ori zeițe ori preşuri”.

9. Sentimentele de afecțiune pentru o persoană de sex opus, reflectate în fapte/gesturi, fie şi acele tachinări fine, sunt sobre şi nu sunt circumscrise animalicului.

10. Din păcate, astăzi, întâlnim multe mame “cu statut”, care doar au bifat căsuţa sociologică (de mamă), având grijă doar “să dea bine” în “vitrina societăţii”, lipsindu-şi copiii de afecţiune (sau chiar de prezenţa lor în viaţa micuţilor), plasându-i în grija altora.                                                                                                        Articol publicat în revista Webcultura

 

Etichete:

Tandră şi terifiantă – Maleficent

A fost nevoie de apariţia unui curent postmodern care să acorde o şansă personajelor negative din cultura pop; după incitanta relectură a partiturii Maşterei (The Queen) din Mirror Mirror, realizată de Julia Roberts, a venit şi rândul Angelinei Jolie să o întrupeze pe ursitoarea din cunoscutul basm Frumoasa din pădurea adormită. Sub egida prestigioasei case de producţie, Disney, Maleficent (2014) propune o lectură modernă, ce închide ochii în faţa conservatorismului şi-i dă amploare personajului hulit.

Impresionanta magie, ce se degajă din poveştile fraţilor Grimm, Charles Perrault sau Hans Christian Andersen, s-a transformat în canon, graţie tiparului. Odată cu evoluţia tehnologiei, s-a primenit şi o parte din ceea ce părea imuabil în cultură. Scenarişti, regizori şi producători, alături de echipe largi, au reciclat vechile basme, oferind noi “soluţii” publicului amator de feerii în 3D.

Linda Woolverton  vine cu propria versiune şi cu o viziune originală despre ursitoarea din celebrul basm. Astfel, o prezintă spectatorilor pe Maleficent, tânăra gardiană a ţinutului zânelor, ducând un trai fericit, lipsit de griji, în vecinătatea regatului locuit de oameni. Totuşi, tihna ei este tulburată de actul de trădare al unui om (cel căruia îi oferise inima sa). Tânărul Stefan îi va fura aripile şi, odată cu ele, o parte din putere. Vanitatea şi dorinţa perfidă de mărire a unui om vor şubrezi sentimentele lui Maleficent. Rănită, zâna cu corniţe va deveni o creatură vindicativă. Bunele ei sentimente se preschimbă într-un blestem pe care îl va arunca asupra descendentei (Aurora –Elle Fanning) lui Stefan, devenit rege prin furtul de aripi. Fiica regelui va cădea într-un somn prelung la împlinirea vârstei de şaisprezece ani.

Prinţesa Aurora trăieşte ocrotită de trei ursitoare, dar şi de o persoană care i-a ghidat mereu paşii, din umbră. Maleficent a înţeles că destinul micuţei ar putea să schimbe definitiv chiar soarta regatului ei. Pacea depindea doar de un singur “amănunt”. Pe măsură ce creşte, Aurora este prinsă între dragostea pentru pădurea în care a copilărit (ascunsă din ordinul tatălui ei) şi regatul oamenilor în care trebuie să-şi urmeze destinul. Maleficent înţelege că Aurora este cea care deţine cheia concilierii dintre lumea magică a pădurii şi cea a oamenilor. Puternic ataşată de fetiţă (împotriva voinţei sale), Maleficent este silită să ia decizii radicale, care vor transforma cele două lumi pentru totdeauna. Supusă unei permanete pendulări între duioşie şi duritate, ursitoarea se luptă pe două planuri, cu sine şi cu rivalul ei. Acest personaj, destul de ambiguu – plin de nuanţe şi de subtilităţi – a fost încredinţat celebrei Angelina Jolie, ea însăşi o persoană controversată.

În vreme ce afişul o prezintă pe Angelina-Maleficent într-un contrast de calitate, albul chipului este contrabalansat de negrul corniţelor de elf malefic, filmul nu adoptă această estetică tranşantă. Actriţa îşi interpretează rolul imprimându-i o multitidine de nuanţe: îndoială, temere, furie şi…multă forţă. Deşi este (aproape) înspăimântătoare din pricina costumului complicat, Angelina Jolie nu va caricaturiza personajul şi nu va cădea pradă exceselor, precum a făcut Charlize Theron în rolul Maşterei- Ravenna din Snow White and the Huntsman.

Partea nevăzută a icebergului o reprezintă costumele, având în vedere concepţia artistică a filmului, admirabil condusă de Robert Stromberg. Reuşitele grafice ale echipei de tehnicieni  s-au tradus prin acea lume feerică a zânelor(destul de “avatarescă”, deşi a mai scăpat şi câte-o “notă falsă” în multitudinea efectelor speciale, mai ales din zona (epică) de luptă. Creaturile înaripate, monştrii din pădure, transfigurarea oamenilor în animale ţin publicul cu respiraţia tăiată mai bine de două ore, într-un spectacol vizual plin de dinamism.

Distribuţia  a fost bine aleasă, iar Angelina Jolie îşi etalează atât calităţile de actriţă, cât şi tandreţea de mamă (pentru câteva minute, pe ecran, apare chiar fiica ei, micuţa Vivienne Pitt-Jolie, într-o scenă de mare sensibiltate). Dualitatea misterioasă şi senzualitatea actriţei sunt de admirat în partitura malefic-duioasă, iar Aurora devine, la rândul ei, o dulce-durere pentru Maleficent.

Întorsătura din scenariu face ca publicul feminin să tresalte de bucurie când cele două eroine – Maleficent şi Aurora – ies triumfătoare dimpreună, fără sprijinul vreunui personaj masculin. Desigur, există şi ajutoare de nădejde din zona bărbătească (precum Diaval – Sam Riley), dar sunt menţinute într-o zonă marginală (regele Stefan e chiar caricatural portretizat). În final, Maleficent şi Aurore vor păstra linia iniţiată de prinţesele “emancipate” – Rapunzel (Tangled, 2010), Elsa şi Anna (Frozen, 2013).

Destinat unui public familial, Maleficent seduce şirelevă caracterul nuanţat al unei eroine, apropiind-o de omenesc, prin tărie şi slăbiciune deopotrivă. Producţia studiourilor Disney rămâne un blockbuster, ce-şi asumă multe libertăţi de interpretare spre îndreptarea răului clasicizat.

Maleficent

Regizor: Robert Stromberg
Scenarist: Paul Dini, Linda Woolverton
Compozitor: James Newton Howard
Operator: Dean Semler
Producător: Don Hahn, Joe Roth
Monteur: Richard Pearson

Distribuţia:
Angelina Jolie (Maleficent)
Elle Fanning (Prinţesa Aurora)
Peter Capaldi (Regele Kinloch)
Sharlto Copley (Stefan)
Juno Temple (Thistletwit)
Lesley Manville (Flittle)
Imelda Staunton (Knotgrass)
Sam Riley (Diaval)
Brenton Thwaites (Prince Phillip)
Kenneth Cranham (King Henry)
Hannah New (Princess Leila)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web