RSS

Arhivele lunare: martie 2017

Femina

S-a dovedit adesea că în viaţă, ca şi în literatură, femeile îşi sunt singure cele mai rele duşmance.

Rolurile atribuite de cei mai mulţi dintre scriitori de ambele sexe, personajelor lor feminine, trimit la o condiţie de inferioritate, la poziţia de auxiliare ale actorilor principali – bărbaţii.

În romanul gotic, ca şi în basmele scrise de Perrault, Andersen sau fraţii Grimm, identificăm un set persistent de caracteristici feminine şi masculine, în ceea ce priveşte atât înfăţişarea, cât şi rolul rezervat.

Eroina este, în esenţă, pasivă (totdeauna frumoasă)… aşteaptă, fie în somn, fie într-o captivitate care o privează de capacitatea de acţiune, trezirea sau eliberarea ei de către eroul (nu neapărat frumos), dar activ, cu iniţiativă.

Virtutea sa este primejduită de personaje masculine negative mârşave, dar nu o dată misterios atrăgătoare. Adesea, eroina este nevoită să se ferească de cotoroanţe ticăloase; femeile active sunt, aproape fără excepţie, puse doar pe fapte rele.

Oricât de “independente” sau de sine-stătătoare ar putea să pară la început, femeile sunt obligate să fie pasive în “aventura” vieţii lor. Li se permite să fie eroine numai dacă se conformează acestei aşteptări, altfel sunt “scorpii” sau femei “uşoare” şi, ca atare, este legitim să fie lovite sau chiar ucise.

Apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea, romanul gotic a adoptat aceeaşi tipizare a sexelor, iar tradiţiile acestui gen literar se regăsesc, în mare parte, în proza modernă. Desigur, există şi unele excepţii: Jane Austen, Charlote Brontë, Margaret Atwood sau Angela Carter.

Din păcate, literatura nu poate fi judecată asemenea unui catalog cu modele de lux sau cu un cod al manierelor mai mult sau mai puţin elegante. Dacă ne-am putea imagina un oraş cu femei îmbrăcate precum manechinele de la paradele marilor case de modă, veşmintele extravagante, total nefuncţionale, de spectacol, care sunt aplaudate pe scenă ca nişte jucării suprarealiste neînchipuit de scumpe, ar fi cu totul la nelalocul lor. La fel, dacă pe străzi am vedea nişte roboţi programaţi să mimeze perfecţiunea, am fi dezamăgiţi.

Romanele vând rochii de serie, confecţii de-a gata, “bune de purtat”, nu fantasmagorii suprarealiste, nu visuri irealizabile. Cărţile oferă mostre de viaţă amestecată, nu mecanisme infailibile. Nici bigota corectitudine politică, nici schematismul şi clişeele perpetuate nu sunt recomandabile. Cu certitudine, locul eroinelor trebuie să fie departe de «pueril» şi de «ridicol».

Avem nevoie de o ficţiune care să înfăţişeze lumea mai nuanţat, fie şi în griuri, dar nu numai în alb şi negru, de o ficţiune care să descrie relaţii imperfecte între fiinţe imperfecte şi să ne încurajeze să trăim experienţe cât mai reale. Avem nevoie de o ficţiune care să nu ne ispitească să comitem greşeala fatală a idealiştilor romantici de a proiecta visurile noastre despre un iubit ideal asupra unui biet om obişnuit, care este (totuşi) o persoană reală, (poate) complexă şi interesantă.

“Sleeping Beauty” – pictură de Henry Meynell Rheam

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

Boemul (rafinat)

Un scurt ghid pentru bărbatul modern

Şocul anilor 2000, în care moravurile sunt decăzute, iar munca este alienantă, impune o detașare de clişeele vieţii. Un bărbat se aventurează să îşi reinventeze identitatea şi devine boem. Stilul boem este legat de Praga, capitala Boemiei, a cărei cetate încorporează elemente gotice, neo-clasice, baroce, romantice, fiind, așadar, un mix reuşit şi echilibrat, imposibil de copiat.

– În lumea de azi, dominată de spiritul de turmă, avangardistul (boem) ar prefera să se refugieze în orice altă epocă, dar nu în cea de acum. Într-o lume dezvrăjită, spiritul nonconformist ar trebui să cultive, cu rafinament artistic, tabuurile. Nonconformistul ar purta pălărie (şi şi-ar asuma privirile scandalizate ale omului de pe stradă);

– Un spirit tânăr şi rebel ar fi de o politeţe desăvârşită – într-o lume a mitocăniei generalizate – şi-ar face un merit din a cunoaşte bibliografia pe temă, politeţea de-a lungul secolelor;

– S-ar lăuda să redescopere coduri ale bunelor maniere uitate de toţi. Evident, şi-ar purta corespondenţa numai cu scris de mână, cu plicuri frumoase şi hârtie bine aleasă;

– Într-o lume tehnologizată, a computerelor şi device-urilor, ar prefera anticariatul, ediţiile princeps, ex libris-urile şi bibliofilia. Ca un corolar, în lumea americanizată, anglofonă, OK-izată, ar şti perfect limbile moarte şi-ar stăpâni cunoştinţe solide din cultura germană sau japoneză. Desigur, n-ar scrie sms-uri şi ar detesta să fie manipulat de emisiunile TV. Un boem ar cultiva intimul, secretul inocent, bucuria tăcerii şi ar apăra ordinea şi armonia;

– Într-o societate care oferă prea puțină frumuseţe reală, în care emisiunile TV sunt deșirate pentru bani şi propagandă, iar viața curge prea în grabă și persoanele publice sunt prea lesne luate drept modele, boemul ar alege să fie egoist și să se bucure de viaţă, aşa cum dorește. Dar ar alege, întotdeauna, să facă toate acestea ca un boem rafinat.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Tristeţea lui Don Juan

Crochiu de personaj

Timpul trece, miturile rămân ca o frumoasă poveste… umbre pe pânza vremii. Dacă Falstaff constată că onoarea nu-i bună nici de mâncat, nici de băut, Don Juan se amăgeşte că-i poate  lua în râs, din când în când, pe cei consecvenţi, zâmbindu-le ironic. Veşnic neliniştit, Don Juan, aflat într-o permanentă căutare, nu-şi găseşte nici odihna, nici fericirea, rămâne eternul pribeag, cuceritorul funciarmente nestatornic. Dragostea de care este mistuit se dovedeşte, de fiecare dată, instabilă. Paradoxul lui: cucereşte fără să posede niciodată. Elanul său se stinge ca un foc de paie.

Mitul este înveşmântat de modernitate cu haine noi şi se transformă în clişeu. Aşa se naşte, din paginile cărţilor ori din ecranizări ale acestora, un personaj cu trup atletic, cu o privire incitantă şi cu-o alúră de sex-symbol – amantul de profesie (gigolo, însoţitor).

Stereotipul din lumea filmului pare a  fi obiectul unei iubiri imposibile (aducătoare, ca şi în cazul lui Don Juan, de frustrări). Victimele acestui “profesionist al iubirii” sunt doamnele trecute binişor de prima tinereţe, “inimile albastre” sau “sufletele candrii”. Dacă mitul, din literatură, îl perpetua pe Don Juan ca pe un ins devastat de pasiuni amoroase, stereotipul îi consolidează unui gigolo statutul de  rebel al convenţiilor burgheze, dar şi de mare profitor al unor beneficii materiale. Imaginea de haiduc moral şi sexual, imagine aproape nietzscheniană, se datorează şi scrierilor lui Jean Genet, William S. Burroughs ori John Rechy (printre mulți alții).

În pelicule, apare ca o prostituată de sex masculin în jurul căreia îşi flutură aripile stoluri de gureşe păsărele (American Gigolo, The Roman Spring of Mrs. Stone), iar dintre filele cărţilor, se desprinde imaginea unui seducător sofisticat, cu o profesie liberală (actor sau scriitor – Sweet Bird of Youth şi Breakfast at Tiffany’s).

În anii 2000, cultura populară şi-a diversificat eroii cu tipul de gigolo dependent de narcotice precum cel din filmul Requiem for a Dream sau homeless din pelicula Spread.

În orice tipologie s-ar încadra, diversele ipostaze în care apare, el este amantul sentimental cu moralitate îndoielnică. Securitatea financiară, statutul social ale acestui bărbat-obiect, incertitudinile sale legate de iubirea ca formă de posesie, libertatea sexuală sau indiferenţa morală au modificat mitologia actuală.

Comerţul spiritelor precede, aşadar, comerţul cu obiecte.

 

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

Cenușăreasa a la Mexicana – East Side Sushi

Trăim într-o lume în plină schimbare, în care modele fuzionează, minoritățile sunt asimiliate sau nu, iar multiculturalismul devine o marcă importantă. O fermecătoare fabulă cinematografică despre gurmanzi și despre arta culinară (“gourmet“) se dovedește a fi pelicula East Side Sushi. Scenaristul-regizor, Anthony Lucero, aflat la debut în materie de lungmetraje, născocește o simpatică versiune a Cenușăresei, în actualitatea… culinară.

Așadar, Juana este o imigrantă hispanică – mamă care își crește singură copilul – și lucrează în industria alimentară din East Oakland (California). Juana Martinez (Diana Elizabeth Torres ) are extraordinare abilități  în arta gătitului, dar, din păcate, își câștigă existența efectuând treburi în afara bucătăriei: vinde fructe furnizate de tatăl ei, Apa (Rodrigo Duarte Clark). Zi de zi, se trezește devreme și o pregătește pe Lydia (Kaya Jade Aguirre) pentru școală, apoi plimbă toneta în căutare de clienți. Un jef în plină stradă îi schimbă traiectoria și o determină să caute alte  surse de venit. După multe încercări (la o spălătorie de mașini, apoi la o sală de gimnastică) și nenumărate umilințe, Juana obține postul de ajutor de bucătar într-un restaurant cu specific japonez. Cu toate că experiența ei – în materie de gastronomie – a fost limitată la “Los Tacos de México ” (preparate mexicane), își dorește să obțină postul de bucătar-șef.

Mereu deschisă către nou, abilă în mânuirea cuțitului de bucătărie, simpatica hispanică îi câștigă încrederea lui Aki  (Yutaka Takeuchi). Acesta devine onestul ei susținător, versiunea masculină a blândei Nașe din Cenușăresa. Deși mâncarea japoneză îi era cunoscută doar de la supermarket, Juana încerca o bucată de ton crud ce devine “dragoste la prima mușcătură”. Curioasă, inventivă și tenace, prinde gust pentru nigiri &sashimi, apoi învăță să prepare singură sushi. Ajutată de blajinul bucătar-șef, speră să poată  obțină și ea un astfel de post. Din păcate, proprietarul restaurantului, domnul Yoshida (Roji Oyama) – un fervent tradiționalist – nu vede  cu ochi buni această cerere. În viziunea sa, locul femeii, mai ales latină (!) nu putea fi decât în spatele barului, gătitul fiind      un domeniu rezervat exclusiv bărbaților asiatici. Juana se izbește de o dublă adversitate: prejudecățile rasiale și sexismul. În ciuda tuturor obstacolelor, tânăra mexicană pornește într-o călătorie a descoperii de sine, hotărâtă să nu lase pe nimeni să o doboare și, astfel, să-și îndeplinească visul (de-a deveni “sushi chef”).

Repovestită de nenumărate ori, povestea fetei sărace – dar ambițioasă și harnică – devine mai fermecătoare în condițiile ostilității nipone (modul lor restrictiv de-a fi e celebru). De aceea, aici, tradiția se poate confunda cu potrivnicia clar exprimată. Inspirat, cineastul a mizat pe expresiva Diana Elizabeth Torres. Chipul actriței reflectă concentrarea maximă, în timp ce mâinile sale manipulează, cu o viteză amețitoare, exoticele ingrediente. Lucerno surprinde experiența culinară, dar, mai ales, hotărârea și dorința unei femei de a-și depăși condiția. Filmată în Oakland, unde piața de pește reprezintă o atracție majoră, pelicula devine o vitrină a vitalității culturale (regizorul s-a născut în Oakland și-a absolvit în San Francisco State). Realizată sub zodia acelui “feel-good ” american, povestea cinematografică de pe ecran rămâne duioasă, luminoasă și atrăgătoare.

Talentul nativ, farmecul personal și abilitățile tehnice o vor transforma pe J. într-o maestră a gătitului, capabilă să mixeze elemente tradiționale din diverse zone ale mapamondului și să obțină preparate “de lux”. În felul acesta, Lucerno demonstrează că barierele culturale pot fi depășite în aria gastronomiei. Scenaristul și-a centrat, cu eleganță, povestea pe aptitudinile femeilor (Doamna/Mrs. Yoshida este doar o “mașteră” la egalitate cu asprul ei soț) și pe depășirea frustrărilor (Juana: “I don’t want to be in the back anymore”). Susținută de tatăl ei, Juana intră în cursă (Apa:“If you can’t beat them at their game, beat them at yours”).

Deși participă la concursul Champions of Sushi sub numele de J. – pentru a masca identitatea  de gen – Juana rămâne mereu stăpână pe sine și depășește toate obstacolele. Cu infinit calm       și multă îndemânare, realizează un original preparat green diablo roll care, imediat, îi va aduce      un binemeritat loc în restaurantul de la care tocmai plecase. Montajul (Ansoni Hikari) și muzica (Alex Mandel) – cu efectul tobelor taiko – amplifică emoția și tensiunea, dar rezultatul este lesne de anticipat. Victoria ei constă – mai ales – în câștigarea respectului ce i se cuvenea.

East Side Sushi poate fi versiunea actualizată a Cenușăresei. Anthony Lucerno a mixat, cu dibăcie, teme precum familia, cariera și victoria Binelui, dovedind respect atât pentru cultura hispanică, cât și pentru cea niponă. Această duioasă istorioară aduce în același plan culturi diferite pentru a stârni pofta, pentru a înlătura prejudecățile și pentru a cultiva speranța.

East Side Sushi

Regia: Anthony Lucero
Scenariul: Anthony Lucero
Producător: Julie Rubio
Producător executiv: Anthony Lucero
Imaginea: Marty Rosenberg
Montajul: Ansoni Hikari
Muzica: Alex Mandel

Distribuția

Diana Elizabeth Torres -Juana
Yutaka Takeuchi – Aki
Lane Nishikawa – Jimmy Nishida
Rodrigo Duarte Clark – Apa
Kaya Jade Aguirre – Lydia
Roji Oyama – Mr. Yoshida
Miyoko Sakatani – Mrs. Yoshida
Durata: 106 min

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Zece gânduri despre femeia modernă

(conținând, firește, o doză de relativitate)

tipare-feminineUn mare scriitor interbelic oferea unei tinere doamne următoarele două sfaturi: să nu-şi dezvelească genunchii în public şi să nu vorbească niciodată despre ea însăşi. Scriitorul nu s-a demodat, (poate) doar sfaturile lui.

Și, pentru că în (post)modernitate, noţiunea de  feminitate îmbracă forme pragmatico-cinice şi se transformă permanent, iată zece gânduri despre femeia modernă, “în replică” la cele zece sfaturi pe care, odionioară, G. Călinescu le oferea femeilor.

1. Femeia de astăzi nu mai deloc un rol strict “decorativ”, dimpotrivă, unele femei au devenit active, virilizate şi independente “graţie” bărbaţilor din ce în ce mai efeminaţi, deveniţi “masculii-obiect”.

2. În jungla urbană de astăzi, se strecoară “eroine” ce îşi asumă un comportament masculin sau, mai degrabă, o psihologie transsexuală; au o prezenţă agresiv-decorativă.

3. “Păpușile din porțelan” fin, îmbrăcate cu dantele și mătăsuri, de altădată, au fost înlocuite de “păpușile din plastic“, echipate cu ţinute adaptate pentru fast-love.

4. Dragostea, sensibilitatea şi afectivitatea nu mai sunt la modă. Se poartă cinismul, aroganța şi atitudinea “hard to get“.

5. Deghizate sub “originalitate” sau “virilitate”, proasta-creştere, brutalitatea, ingratitudinea şi laşitatea pot fi matricile masculilor contemporani. Aceştia sunt (auto)-educați să nu îşi asume riscuri emoționale. E mai puternic cel care iubește mai puțin. “Cine nu riscă nu câștigă!” este deviza lumii moderne în orice altceva, mai puțin în dragoste. În iubire, este o dovadă de “slăbiciune”, ceea ce nu convine unui “viril”.

6. Dominaţi de un puternic egoism, pentru unii reprezentanți ai sexului puternic, femeia trebuie să fie frumoasă, feminină, gospodină şi… mai puțin inteligentă. Astfel, o femeie e plăcută în măsura în care nu subminează, în niciun fel, orgoliul masculin, ci, dimpotrivă, îl măgulește.

7. Excentricii zilelor noastre nu mai sunt aristocraţii dandy de altădată, au fost înlocuiţi cu nişte flamboianţi de show, ce practică cinismul într-un limbaj crud şi care trăiesc experienţe la limită.

8. În acest caz, se poate ajunge la ceea ce capriciosul Picasso conchidea: “Femeile sunt ori zeițe ori preşuri”.

9. Sentimentele de afecțiune pentru o persoană de sex opus, reflectate în fapte/gesturi, fie şi acele tachinări fine, sunt sobre şi nu sunt circumscrise animalicului.

10. Din păcate, astăzi, întâlnim multe mame “cu statut”, care doar au bifat căsuţa sociologică (de mamă), având grijă doar “să dea bine” în “vitrina societăţii”, lipsindu-şi copiii de afecţiune (sau chiar de prezenţa lor în viaţa micuţilor), plasându-i în grija altora.                                                                                                        Articol publicat în revista Webcultura

 

Etichete:

Tipologii feminine

Mentalizată că raţiunea ei este iubirea, cu toată gama devoţiunilor şi a sentimentalismelor aferente, femeia se eliberează treptat de acestea, căutându-şi propria identitate.Trăim într-o epocă a femeii active, virilizate, independente şi a bărbatului-obiect, efeminat, obosit şi nesigur. În jungla urbană de astăzi, se strecoară “eroine” ce îşi asumă un comportament masculin sau, mai degrabă, o psihologie transsexuală; au o prezenţă agresiv-decorativă.

În epoca informatizării, când veştile despre un eveniment nu mai vin la încheierea lui, ci sunt relatate în timp ce sunt trăite (live), “alpinismul” pe scara socială se face prin apariţii la “evenimente”, în reviste glossy sau la TV. Deocamdată, cele mai vizibile dintre femei – actrițele – au lăsat deja un set de tipologii.

Genul “bimbo”

mizează totul pe fizicul ei, care este la fel de trecător ca şi aşa-zisa ei “carieră”. De obicei, atrage bărbaţi violenţi şi misogini, care o privesc ca pe un trofeu şi se poartă cu ea ca și cu o fetişcană fără minte. La patruzeci de ani, sufletul ei e la podea de cât de terfelit a fost în acest timp, iar corpul nu mai dă semne de frumuseţe. Ar putea să rezulte o babă precoce, patetică şi insignifiantă.

“Falsa intelectuală”

este o depresivă buimacă. Mereu e terorizată de gândul că ar putea fi luată drept femeie uşoară şi fără creier, de aceea se urâţeşte în mod intenţionat. Drept urmare, look-ul ei trebuie să fie neapărat cât mai natural, fără farduri şi decolteuri agresive. Singurul accesoriu de luat în seamă îl constituie ochelarii de soare, ce ar trebui să îi confere un oarece aer misterios. Oamenii nu prea înghit fiţele ei de înţeleaptă şi încep să-şi dea coate prin spatele ei. Dacă este provocată, e posibil să scoată nişte perle drept adevăruri general-valabile. Dacă îşi dă seamă că a fost luată peste picior, poate să cadă chiar şi în depresie.

“Femeia-copil”,

la şaisprezece ani, este o gură de aer proaspăt într-o lume de blazaţi. Declaraţiile ei voit autoironice (“Cânt ca un cimpoi spart.”) îi dezarmează pe cârcotaşii care ar intenţiona să glumească pe seama “talentului” ei. Cum nu face prea bine distincţie între viaţa personală şi cea artistică, pe la patruzeci de ani, ajunge să îşi povestească nenorocirile în emisiuni patetice şi se forţează să arate ca o învingătoare.

“Rebela profitoare”

devine o bunică reacţionară. Scopul ei în viaţă? Să se vorbească din ce în ce mai mult despre ea. De aceea, va face apel la mila şi la admiraţia publică. Înfiinţează o asociaţie împotriva maltratării femeilor şi devine vocea femeilor abuzate din lumea întreagă sau… militează pentru protejarea animalelor fără adăpost.

“Diva la pensie”

este adepta unui stil atemporal din punct de vedere vestimentar, chiar minimalist. Ea are o viaţă suficient de “curată” ca să se poată plânge, cu graţie, pe la diverse serate: “M-am săturat să mi se tot spună blondă glacială.”

Mi-ar plăcea să cred că femeia viitorului se va întoarce la modelul secolului al XIX-lea.

În tinereţe, să fie fragilă, delicată, dar şi ageră şi “periculoasă ca o pisică”. Să ştie, apoi, ca o leoaică, să conducă o casă plină de copii, iar la maturitate să fie inteligentă şi să aibă umor.

Lângă ea, ar trebui să stea un bărbat genul “însurat până la măduvă” (neapărat tată de familie scandalizat de ideea de adulter). Trebuie să fie genul “cavaler”, cu o masculinitate rafinată, “nemuritor şi rece”, care preferă femeile rezervate.

După aceste utopii-hazlii, rămân vorbele unei regine (Carmen Sylva):

“Proasta stă mereu în faţă – să o vadă lumea, deşteapta stă în spate, să vadă ea lumea”.

 

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

Soți disperați “comme d’autrefois” – Aveți ceva de declarat?

Punte imuabilă între două țări surori, limba română capătă noi rezonanțe pe scena sălii Studio de la Teatrul Național din București, în spectacolul Aveți ceva de declarat ?, prezentat în cadrul Turneului “Teatru Românesc la București, Iași și Chișinău“.

Publicul amator de comedie bulevardieră de bună calitate gustă din “fagurele de miere” cu gândul la Hexagon, locul de unde a apărut această onorabilă specie dramatică. Cândva, președintele Franței, François Mitterrand, voia să aibă în bucătăria prezidenţială “o femeie de la ţară”. Îşi dorea ceva mai puţin sofisticat pentru hrana de zi cu zi. Astfel, un consilier i-a recomandat o femeie născută în Périgord, ţinutul celebrelor trufe negre. Încă de la prima întâlnire, Preşedintele i-a cerut noii bucătărese preparate care să-i aducă aminte de aromele copilăriei. Hortense i-a răsfăţat papilele gustative cu o tartă cu căpşune à la grand-mère.

Păstrând proporțiile, se poate face o paralelă între această situație și opțiunea repertorială făcută de regizorul Petru Hadârcă, de la Teatrul Național “Mihai Eminescu” din Chișinău, atunci când a realizat montarea piesei lui Feydeau, într-o manieră sobră, fără modernizări forţat-actualizante, doar  intitulând spectacolul Aveți ceva de declarat ? (titlul original fiind La Puce à l’Oreille). Pariul retro-șic, al artiștilor de la Naționalul din Chișinău, se dovedeşte nu numai o redare fidelă a începutului de secol al XX-lea, ci şi o radiografie a relaţiilor dintre sexe din acea perioadă, înfăţişând spectatorului o suită de tipologii, bine puse în ramă vintage.

Titlul original al piesei pleca de la expresia “Avoir la puce à l’oreille”, care în secolele XVI și XVII avea un profund sens erotic. Prin urmare, în piesa lui Georges Feydeau, dorința devine tema principală, dar insurmontabilul aer de lejeritate al burlescului este evitat, autorul păstrând pentru eroii săi  și un loc sigur.

Așadar, bine ați venit la hotelul Minet Galant/“Motănașul Galant”, care – întocmai cum e și numele îl recomandă – nu are nicio legătură cu vreo pensiune familială. Directorul de scenă, Petru Hadârcă, ocolește tentațiile hermeneutice și propune o abordare tradiționalistă, conformă cu linia dramaturgului francez. De aceea, distribuția va fi “în caracter”, actorii primind orientarea precisă, iar decorul se menține și el respectuos față de text. Într-o scenografie (Scenografie: Adrian Suruceanu) realistă, cu fason de casă de burghez înstărit, dar totodată și hotel pentru cupluri “căsătorite, dar nu împreună” (!), în doar câteva minute, se va instala frenezia.

https://player.vimeo.com/video/198176319?title=0&byline=0&portrait=0

Rând pe rând, personajele – în costume clasice (Costume: Lucia Covali) – își fac apariția în fața publicului. Unele nuanțe de burlesc se regăsesc doar în vestimentația slujnicelor, Antoinette (Olesea Sveclă) și Eugénie (Draga-Dumitriţa Drumi), iar mișcarea scenică (Mișcare scenică: Dumitru Tanmoșan) ne trimite în actualitatea muzicii pop-disco de la finele secolului al XX-lea.

Georges Feydeau a ales cele mai potrivite ingrediente pentru conturarea eroilor: neînțelegeri, confuzii, minciuni, neșansă, mașinațiuni, tribulații sentimentale – toate versiuni, nu tocmai fericite, ale iubirii. În această plămădeală ornată din belșug cu tainice întâlniri și quiproquouri îl întâlnim pe Victor-Emanuel Chandebise (Petru Oistric), care își iubește soția (Raymonde), ca la începuri, doar că, fiind agasat, în ultima vreme, nu mai regăsește vâlvătaia de odinioară în focul căminului conjugal. Prin urmare, Raymonde (Mihaela Strâmbeanu) e convinsă că soțul său, de obicei înflăcărat, acum o înșală, fiindcă primise, printr-un colet, bretelele acestuia, găsite   într-un loc ce nu avea legătură cu casa lor.

Dornică de revanșă, se hotărăște să-l prindă în flagrant, rugând-o pe amica ei, Lucienne, să-i scrie o scrisoare de rendez-vous la hotelul “Motănașul Gentilom”. Stabilimentul este proprietatea unei dame cu o biografie și-o experiență bogată în practicarea amorului liber. Alături de Madame Ferraillon (Angela Ciobanu), se regăsește soțul acesteia, sergentul în rezervă Augustin Ferraillon (Ion Mocanu), un ins care predică exigența (morală), dar se manifestă cu mare toleranță față de sine. Tevatura se iscă în momentul în care asemănarea fizică de-a dreptul izbitoare dintre Poche (Petru Oistric), garçon-ul/servitorul de la hotel, și Chandebise creează confuzii.

Epistola, scrisă de mână de către Lucienne, este citită de Victor-Emanuel, în prezența amicului său Tournel (Emil Gaju), adorator în taină al tumultoasei Raymonde, dar și de pasionalul Homenides (Anatol Durbală), soțul decorativei Lucienne (Doriana Zubcu-Marginean). Odată stârnită aventura, loviturile se  vor ține lanț, într-o veritabilă cursă contracronometru, amestecându-se subrete, dame voalate, medicul curant, tineri năbădăioși, martori-bețivani, toți cuprinși de dorință și pasiune.

Spectacol distins cu Marele Premiu la Festivalul de Comedie de la Galati 2016, precum şi cu premiul pentru cel mai bun rol secundar acordat actorului Ghenadie Gâlcă.

Actorii apar la rampă aşa cum i-a imaginat dramaturgul francez, iar personajele de pe scenă interpretează cu farmec și naturalețe, fără să alunece în vulgaritate sau excese fizice, conturând portrete credibile prin exploatarea comicului de limbaj și de situație printre acordurile subtile ale muzicii compuse de Vali Boghean, pe versurile semnate de Valeriu Turea. Regizorul orchestrează acțiunile astfel încât mecanica exterioară a evenimentelor să corespundă unei mecanici interne, intime a fiecăruia dintre eroi. Toată panoplia de comportamente sau de situații este afișată succint, pe scena rotativă, care permite spectatorului să pătrundă în intimitatea evenimentelor, iar șarja comică, prezentă în text, e potenţată simpatetic prin acest decor funcțional.

De la fățărnicia lui Victor-Emmanuel Chandebise la răutatea apropiată de sadism a jupânului Ferraillon, toate sunt tratate în stil retro, păstrând amprenta mentalităţii acelor vremuri. Personajele parcurg astfel, în cadenţele săltăreţe ale actorilor, culoarele deja bătătorite ale tipologiilor, dar cu precise individualizări.

Petru Oistric realizează o compoziție cu un contur mai reliefat, comicul său este viu şi foarte colorat, având dublu rol (Chandebise & Poche), așa cum Ion Mocanu este ba posac, ba grobian și plin de șiretenie în postura sergentului-patron. Partenera sa, Angela Ciobanu, este o patroană de mare forță, o prezență activă, provocatoare.Vitalitatea interpretativă a acestei actrițe înzestrate cu multe virtuți expresive este cuceritoare. Emil Gaju are efecte bine controlate, subliniind ipocrizia abil disimulată sub masca prieteniei, așa cum Alexandru Pleşca ilustrează   cu șarm obediența medicului angajat la compania Boston Life Company. Mihaela Strâmbeanu, elegantă, cu o coafură (două cocuri ușor asimetrice) aluzivă la ideea de încornorată, dă dovadă de subtilitate şi fineţe în reliefarea mecanismelor unei soții disperate, așa cum Doriana Zubcu-Marginean o completează permanent, ilustrând un susținător loial al amicei, dar și “sarea” din cuplul soților Homenides.

Simpaticul Anatol Durbală este “piperul” din acest cuplu (un duo à la Pat & Patachon) comic, el stârnește “uragane de balcon” și agită și mai mult spiritele deja încinse. Sub masca placidităţii nedisimulate, gângavul valet Étienne, în ipostazierea lui Ghenadie Gâlcă, îşi va uimi spectatorii cu remarcabila sa vervă comică. Comicul său este viu şi foarte colorat; agitat şi mucalit se ascunde în dosul măştii de nevolnic conjunctural. Iurie Negoiţă (Baptistin, unchiul lui Ferraillon) și Igor Babiac (Rugby, clientul britanic), departe de a fi incolori, stârnesc hohotele de râs ale publicului și pigmentează tabloul general. Sprințarele subrete, interpretate de Olesea Sveclă și Draga-Dumitriţa Drumi, intempestive sau supus-prefăcute, ajută echipa și sintetizează viziunea realizatorului asupra relaţiilor din lumea din “Belle Epoque”.

Spectacolul instaurează o caldă familiaritate între scenă şi sală, are o fluenţă, o normalitate asigurată de o atentă dirijare a distribuţiei şi a celorlalte elemente ce ţin de spaţiul spectacular, dovedind dorul clasicilor de a coborî în actualitate graţie unei lecturi regizorale coerente “neprocesate”. Delimitând esenţa de aparenţă, întreaga echipă de la Aveți ceva de declarat?   oferă publicului ocazia de a-şi regăsi unele întrebări despre adevărul din spatele relațiilor,   printre completările acustic-dansante percutante, într-un vodevil “comme d’autrefois”.

Aveți ceva de declarat?

Autor: Georges Feydeau
Regia: Petru Hadârcă
Scenografie: Adrian Suruceanu
Costume: Lucia Covali
Mișcare scenică: Dumitru Tanmoșan
Muzica originală: Vali Boghean
Versuri: Valeriu Turea
Durata: 1 h 50 min

Distribuţia

Petru Oistric, Mihaela Strâmbeanu, Anatol Durbală, Doriana Zubcu-Marginean, Emil Gaju, Ghenadie Gâlcă, Iurie Focşa, Alexandru Pleşca, Ion Mocanu, Angela Ciobanu, Iurie Negoiţă, Draga-Dumitriţa Drumi, Igor Babiac, Olesea Sveclă/Tinka Gorcenco.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web