RSS

Albă-ca-Zăpada în arenă – Blancanieves

18 apr.

Câștigător al premiului Goya 2013, Blancanieves este a treia adaptare, într-un an, a clasicului basm Albă-ca- Zăpada. Formal ambițios, având-o în centru pe frumoasa Macarena García, filmul hipnotic al lui Pablo Berger explorează o poveste între nostalgie și modernitate. Prezentat în mai toate festivalurile de film ale anului trecut, Blancanieves a câştigat nouă premii Goya şi a fost propunerea Spaniei la Oscar-ul de film străin. Premiul Juriului şi Premiul pentru ”Cea mai bună actriţă” (Macarena García), la Festivalul Internaţional de Film de la San Sebastián.

Inspirat, probabil, de succesul peliculei realizate în alb-negru, The Artist (r. Michel Hazanavicius), cineastul Pablo Berger a închinat un omagiu filmului mut, pornind de la una dintre cele mai celebre poveşti. Regizorul spaniol a remixat clasicul basm gotic şi l-a transformat într-o coridă. Se pare că, după succesul cinema-ului 3D, a venit rândul celui mut să arate că originile filmului ”îşi cer drepturile”, după atâtea încercări tehnologizate. Berger aminteşte nevoia de a regăsi puritatea (primitivă) a formelor de exprimare.

Blancanieves transpune povestea germanică într-o lume iberică, a arenelor cu lupte de tauri. Albă-ca-Zăpada are, de această dată, şase… nano-toreadori. Este ştiut faptul că piticii aparţin barocului spaniol de mult timp. Încă din secolul al XVII-lea, pictorul spaniol Vélasquez înnobila aceste creaturi în operele sale, preluate fiind apoi de cinema. Realizatorul spaniol nu bate prea mult monedă pe acest fapt şi introduce, cu lejeritate şi umor, aceste ”ciudăţenii” într-o melodrană în stilul lui Tod Browning.

Astfel, în Spania anilor ’20, un matador faimos (Antonio Villalta,interpretat de Daniel Giménez Cacho), împuns de un taur, rămâne paralizat, de aceea se retrage din lumea competiţiilor. În tribune, un spectator vibrează mai mult decât oricare altul: frumoasa Carmen Triana (Inma Cuesta), soția lui însărcinată. Toreadorul este rănit şi dus la spital, între viață și moarte. În urma acestui şoc, frumoasa Triana a murit la nașterea fiicei lor, Carmencita. Micuţa a fost încredințată bunicii ei, dona Concha (Ángela Molina). După moartea acesteia din urmă, copila se întoarce la tatăl ei. Teribila Encarna (Maribel Verdú), o infirmieră manipulatoare, devenită mama vitregă a fetei, o va sechestra pe Carmencita (Sofia Oria) şi o va supune unor munci istovitoare. Encarna unelteşte, dimpreună cu amantul ei (Pere Ponce), la uciderea fetei. Tânăra Carmen (Macarena García) va fi salvată de nişte toreadori (şase!) itineranţi, care o vor reboteza “Albă-ca-Zăpada” datorită pielii sale, aproape translucidă. Absenţa dialogurilor amplifică emoţia de pe ecran.

Cineastul spaniol se joacă, amestecând poveşti celebre ale copilăriei şi re-asamblează motivele din vechile basme. În pelicula Blancanieves, motivul maşterei şi al copilei-sclave este preluat din Cenuşăreasa, iar códa filmului este preluată din Frumoasa din pădurea adormită (trezirea). Blancanieves se desfășoară ca o glumă crudă din gama gotică, dar mama vitregă este mult mai elegantă decât înspăimântătoarele personaje din adaptările americane pentru Albă-ca-Zăpada. Deşi foloseşte anumite subtexte de origine psihanalitică (complexul lui Oedip, represiunea sexuală, coma prelungită), acestea sunt prelucrate într-o manieră ludică.

Am putea spune că asistăm la reînsufleţirea melodramei alb-negru, printr-o lectură postmodernă a basmului clasic. În acest cadru, al imitaţiei, Berger face şi unele notaţii moderne – descrie (foarte documentat) ritualurile de tip corida. Carmencita (reinterpretare a personajului din basm) este o femeie toreador, cu accente feministe. În felul acesta, Berger se apropie de filmografia compatriotului său, Pedro Almodovar, dar eludează conotaţiile sexuale. Pablo Berger nu aprofundează tema paraliziei tatălui, nici strania relaţie dintre pitici şi Carmencita, devenită muză a celor şase creaturi bizare. Aceste rezerve sunt spulberate de finalul oniric dintr-un circ, în care Albă-ca-Zăpada neînsufleţită se transformă în Frumoasa din Pădurea Adormită. Berger a plecat de la o simplă imitaţie, a încercat o simbioză a universului magic al basmelor şi a ajuns la o feerie poetică in extremis.

Sfârşitul inedit, la antipodul clişeelor, dă savoare acestei melodrame în alb-negru, cu accente flamenco (muzica: Alfonso Vilallonga) şi o face să pară plină de culoare. Cinema-ul spaniol, care traversează Munții Pirinei, este cu siguranţă o sursă inepuizabilă de surprize; Berger a avut melodia şi-a improvizat ca-n jazz.

Articol publicat în revista Webcultura

 
 

Etichete: ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web

%d blogeri au apreciat asta: