RSS

Arhivele lunare: mai 2017

Prostia doare… ridicolul ucide

Nu este prost acela care nu înţelege ceva, este prost acel om care, deşi înţelege un lucru, procedează de parcă nu l-ar fi înţeles. “Marile prostii nu aparţin marilor proşti, ci marilor deştepţi.” (Charles Richet)

Dacă prostia pare să fie unul dintre cele mai durabile fenomene ale istoriei omenirii, întâlnindu-se (cu prisosință) în toate timpurile și peste tot, ridicolul este o categorie social-ontologică pentru a cărei existență sunt necesare câteva condiții prealabile: o societate încorsetată puternic de reguli, apoi o internalizare a acestor mecanisme. Inteligenţa duplicitară a oamenilor cu mentalităţi sau cu putere de înţelegere slab dezvoltată, chiar nedezvoltată, se poate lesne asocia cu prostia. Ea este definită drept slaba capacitate de judecată, neatenţie, asociere greoaie, memorie slabă, ducând adesea către grandomanie şi orgoliu la unele persoane.

Răutatea prostului este la fel de periculoasă ca şi bunătatea sa. Nici nu merită încercat! Prostia nu trebuie subestimată niciodată, ea este mereu activă, geloasă, cuceritoare, capricioasă şi nu recunoaşte niciodată că s-ar înşela. De aceea, cel mai inteligent cedează primul.

Fiecare dintre noi are dreptul de a fi prost măcar o dată în viaţă; însă unii prea abuzează de acest “drept”. Din păcate, prostia a fost împărţită din abundenţă în această lume. E bine să ne amintim vorbele lui Molière: “Să nu-i spunem prostului că-i prost şi deşteptului că-i deştept. Primul nu o va crede, iar al doilea o ştie”. Prostul nu are dubii, are numai îngâmfare, el nu râde, se supără, se simte într-un fel ciudat. Ceva îl deranjează, ceva ce el n-are. Ce are el, însă, îi deranjează profund pe alţii. Totuși, zicerile lui Solon n-ar dăuna: “Ceartă-l, adică povățuiește-l pe  cel înțelept și… mai înțelept va fi, dar nu-l certa pe cel nebun, ca să nu ți-l faci dușman”.

Ridicolul este o rușine pe care o pățește individul social atunci când are onoare. În acest sens, ridicolul poate fi poarta prin care intră în lume tragicul. Acolo unde bunul-simț face legea, teama de ridicol e și vie și folositoare, funcționând ca un garant al normalității. Antigona este, în fond, ridicolă, dar și tragică. Dacă nerușinarea e ipostaza hard a renunțării la normele bunului-simț, ridicolul ar putea fi varianta ei soft.

La noi, povestea invaziei ridicolului e veche, iar rădăcinile ei trebuie căutate în epoca primelor întâlniri dintre bunul-simț sătesc – de factură creștină (central-europeană) – și cutumele comportamentului de târgoveț balcanic-oriental. Pe măsură ce țăranul român s-a rarefiat în peisaj, a crescut influența târgovețului răsăritean, care avea să se reverse mai apoi în albia nouă a citadinismului românesc. Cu toate acestea, bunul-simț n-a putut fi cu totul revocat în mediul urban, el a renăscut de câteva ori în istoria noastră modernă, după ce fusese aproape strivit sub apăsarea tranzacționismului oriental.

Va trebui ca cei care se tem de ridicol să se înhame la carul bunului-simț și să-l smulgă, cu încăpățânare, din mlaștina obiceiurilor balcano-orientale, chiar cu riscul de a cădea, vremelnic, în ridicol. Râsul eliberează, anulând ceea ce ameninţă cu nimicirea. Să râdem de prostie!  Ea există în cel care râde şi în ceea ce-l face să râdă. Râsul dovedeşte că prostia viețuiește, dar nu trebuie să ne ferecăm morbid în ea. Enunţând-o, râsul o denunţă şi îi dezvăluie absurditatea; nu s-a petrecut nimic care era să-l sufoce. Râzând şi judecând inteligent, măcar şi o clipă, ţii prostia la distanţă. “Ferește-te de absurd, de expunere inutilă, de prostie, de…ridicol.” (Aurel Baranga)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

Despre dragoste și tipare

Bovarism vs. Oblomovism

Două romane, ale sec.  al XIX-lea, apărute la numai doi ani distanţă unul de altul, Madame Bovary (1857) şi Oblomov (1859), au fixat în literatura universală două personaje memorabile. Şi astăzi, la aproape un secol şi jumătate, figurile lor generează anumite stări, atitudini. “Părinţii” bovarismului şi, respectiv, oblomismului (Gustave Flaubert și I. A. Goncearov) le-au asigurat un loc în galeria personajelor celebre.

***

Deşi comun şi puţin clişeizat azi, faptul divers iniţial, al secolului al XIX-lea, a evoluat într-o dramă pasională devenită un reper al literaturii şi, de ce nu, al psihologiei şi al istoriei mentalităţilor. De aceea, bovarismul a ajuns să semnifice o Ea care iubeşte un El sau, mai degrabă, iubeşte iubirea şi riscă totul pentru a se împlini prin aceasta.

Bovarismul, ca şi oblomovismul surprind atitudinea celor în cauză faţă  de persoana iubită, faţă de iubire în general.

***

Redus la esenţă, bovarsimul vizează o Ea plină de nostalgii, mai mult sau mai puţin justificate, de la inofensive tristeţi până la freudienele frustrări de natură diversă, o Ea care visează la altceva decât ceea ce are şi lasă ca aceste reverii să ia o turnură reală, nu totdeauna constructivă. O Ea atinsă de bovarism este oarecum conştientă de propria mediocritate, puțin pervertită (şi convertită) de lecturi. Bovarismul înseamnă o Ea ce încearcă să iasă din banal şi mediocru prin iubire.

Oblomovismul este varianta masculină a lucrurilor –  un El nonşalant, comod, puţin boem, dar cu destule complicaţii intelectuale, care iubește o Ea. Spre deosebire de Emma Bovary, nu face nimic pentru această iubire. Simplul fapt de a iubi îi este suficient, pe de o parte, iar pe de alta, nu poate sacrifica propria linişte, inactivitate, lene…

Patetismul, deşi frecvent numit apanaj al femeilor, este adesea ridicol. Oblomov se salvează de la ridicol, conştient sau nu, tocmai prin teribila sa comoditate/lene. Emma, însă, optează pentru “dinamism afectiv”, ignorând iminentul faliment al acestei noi dimensiuni.

***

Frustrarea se întoarce violent împotriva doamnei Bovary – bovarismul este condiţia activă şi autodistructivă a unei condiţii sociale refulate; oblomovismul – condiţia pasivă şi autodistructivă a unei condiţii sociale inaccesibile şi… doar intenţionate.

Lui Oblomov i se întâmplă, Emma caută cu tot dinadinsul să i se întâmple.

Emma-Bovary

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

Provocările eco-terorismului – The East

Al doilea lungmetraj al cineastului Zal Batmanglij, The East, ne introduce în microuniversul inedit al unei grupări anarhiste. Acest film se plasează între romance şi thrillerul politic aproape singular, dar care  insuflă prospeţime şi forţă cinema-ul independent american.

Fost agent al FBI, Sarah Moss (Brit Marling) lucrează sub acoperire pentru o agenţie privată, care se ocupa cu protejarea intereselor unora dintre cei mai puternici oameni de afaceri.     Cea mai recentă misiune a ei era aceea de-a se infiltra în grupul unor activişti ecologişti ce constituiseră mişcarea cunoscută sub numele “The East”. Misterioasa grupare de eco-terorişti ataca multinaţionalele care se făcuseră responsabile de pagube pentru mediul natural şi pentru marea masă a populaţiei, acţiunile acestor companii (farmaceutice, petroliere sau de exploatare minieră) fiind “camuflate” de bune intenţii.

Sarah, tânăra ultra-antrenată, rezistentă şi foarte abilă, se vede nevoită să participe la anumite acţiuni , alături de membrii grupului în care se infiltrase, având mereu dublă identitate. Rolul ei era de-a “scana” participanţii şi de a informa agenţia despre viitoarele acţiuni ale anarhiştilor. Astfel, trăind între două lumi (a celor de la The East şi cea a agenţilor de la Hiller Brood), se simte din ce în ce mai nesigură şi se vede silită să răspundă unor interogaţii majore.

The East începe asemeni unui coşmar al secolului al XXI-lea. O voce din off, imagini de amator, invadarea unui spaţiu intim cu substanţe toxice într-o casă, prin căile de aerisire anunţă  un nou tip de terorism: eco-terorismul. Zal Batmanglij surprinde trăsăturile unor indivizi, aparţinând unei grupări, până la extremele psihologice şi morale. Filmul The East este o gură de aer proaspăt în universul dulce-amărui al independenţilor Sundance. Cineastul decupează, cu rigoare, asamblează pe tiparele vechi ale thrillerului politic şi pune în valoare analiza psihologică.

Batmanglij îşi conduce, cu fineţe, actorii către personajele cărora trebuie să le dea viaţă pe ecran şi încarcă naraţiunea cu o energie ce se debarasează de artificiile formaliste. The East face să funcţioneze mecanismele de identificare şi de culpă morală. Actorii Brit Marling (coscenaristă) şi Alexander Skarsgard sunt plini de sinceritate şi se adecvează perfect partiturilor, iluminând această romanţă ce se suprapune coşmarului din fundal. “Chimia” dintre cei doi se simte şi pe ecran, făcând mai suportabilă grozăvia din spatele poveştii.

Pentru întâia dată, contextul schimbărilor climatice şi ecologia părăsesc terenul apocaliptic, de pseudo-anticipaţie, şi se regăsesc într-o manieră concretă, cu spaţiu şi corpuri. Universul surprins de cineastul american este coerent şi în directă legătură cu subiectul abordat (minunatul spaţiu natural se contapune coloşilor urbani din beton şi sticlă). Imaginile care se succed  conferă peliculei o dimensiune dramtică, pe un fundal sonor ce mixează creaţii ale lui Mozart, Brahms cu cele ale lui Arvo Pärt şi Rostam Batmanglij. Distribuţia aduce în faţa spectatorilor actori precum Ellen Page (cunoscută din ultra-celebrul Inception), Alexander Skarsgard (aici, cu un aer de gúru carismatic), Brit Marling, Patricia Clarkson, Toby Kebbell, Shiloh Fernandez aflaţi între morala absolută şi zonele gri.

The East demonstrează puterea ficţiunii filmice şi ca (un) semnal de alarmă pentru lumea actuală, ce încă se simte puternică şi bine adăpostită de peisajul socioeconomic al modernităţii.

The East

Regizor: Zal Batmanglij
Scenarist: Zal Batmanglij, Brit Marling
Compozitor: Halli Cauthery, Harry Gregson-Williams
Operator: Roman Vasyanov
Producător: Michael Costigan, Jocelyn Hayes, Brit Marling, Ridley Scott, Tony Scott
Monteur: Bill Pankow

Distribuţia:
Brit Marling (Sarah)
Alexander Skarsgard (Benji)
Ellen Page (Izzy)
Patricia Clarkson (Sharon)
Aldis Hodge (Thumbs)
Toby Kebbell (Doc)
Shiloh Fernandez (Luca)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Mecanica inimii – The Best Offer

Oriunde s-ar afla, în artă, ca şi în viaţă, aparenţele înşală. Regizorul Giuseppe Tornatore (Cinema Paradiso, 1988) filmează cu eleganţă o paradă amoroasă, prin uşa întredeschisă de “frumoasa adormită“. În The Best Offer, eroul principal –  Virgil Oldman (întrupat de talentatul Geoffry Rush) –  este o veritabilă “instituţie” a artei. El este un bărbat singur, educat în înalta societate a Europei, recunoscut pentru obsesia și devotamentul faţă de meseria sa, dar şi pentru reticienţa în legăturile cu oamenii din jur.

Pe afiş, acest personaj este aşezat în faţa unei fresce renascentiste, reprezentând visul  sfântului Martin – în vis, îi apare Iisus, înconjurat de sărmani. Hristos pare să îl arate cu degetul pe Virgil, întrebându-se parcă de misterele care îl învăluiesc pe acesta. Elevatul iubitor de artă trăieşte departe de oameni, înconjurat de colecţia sa impresionantă (realizată în secret, cu ajutorul singurului său prieten, excelent interpretat de Donald Sutherland). Singura sa relaţie cu sexul frumos se rezumă la admiraţia acelor  minunate chipuri de  femei ilustrate în  tablourile din colecţia sa privată.

 

Totuşi, în viaţa acestui mizantrop misogin intervine o jună.  În ziua în care împlineşte 63 de ani, primeşte un telefon de la o tânără, care doreşte  evaluarea obiectelor de artă moştenite de la familia sa. Misterioasa femeie refuză o întâlnire cu Virgil, invocând maladia de care suferea, agorafobie. Agasat de apelurile acestei cliente, dar şi incitat deopotrivă, se lasă implicat în acţiunea de evaluare a bunurilor moştenite. În dorinţa de a-i afla identitatea, Virgil cere ajutor unui restaurator de obiecte mecanice. Astfel, el îşi dă voie să  intre în jocul de şah al femeii necunoscute, care trăieşte într-o permanentă teamă de lumea exterioară.

Distant şi cinic, la început, Virgil se lasă sedus de bizareriile tinerei femei, iar şansa unei idile cu ea i se pare irezistibilă. Totuşi, tomnaticul celibatar este prins în capcana unei  pasiuni şi trăieşte o experienţă care îi va schimba atât viaţa profesională, cât şi pe cea personală. Cei doi – evaluator şi client – devin sclavii unei idile, care le va schimba propiile existenţe. Dragostea pentru artă şi arta iubirii sunt reunite de Giuseppe Tornatore prin dialoguri erudite şi-o regie ce ţine de clasicismul voluptos.

În acest thriller romantic (precum în peliculele hitchcockiene), spectatorul va avea parte de obsesii amoroase, tulburări psihice şi voyeurism, Foarte bine secondat de seducătorul Jim Sturgess, Geoffrey Rush estecât se poate de convingător în rolul mizantropului ce va descoperi, cu teamă, că dragostea este singura artă ce poate rezista oricărei expertize.

Fascinat de această creatură intangibilă, aşa cum era cuprins de admiraţie faţă de figurile  femeilor pictate, din colecţia sa, Virgil se lasă târât într-un vârtej sentimental. În acest joc de-a v-aţi ascunselea, regăsim, de fapt, jocul duplicităţii.

Ca şi eroul de pe ecran, Giuseppe Tornatore caută să descifreze ceea ce se află dincolo de cadrele de filmare, încearcă să descopere ceea ce se găseşte într-un tablou al lumii reale. Şi personajul şi cineastul vor să ştie secretul mistificării. La începutul filmului, Oldman se străduieşte să găsească un detaliu semnificativ, din planul secund, al unui tablou. Mereu există ceva care să-i activeze obsesiile acestui obsedat de artă. Ca într-un veritabil roman gotic, în care tânăra fată este “prizoniera” unui spaţiu închis, încărcat de taine, cu nenumărate camere secrete, beciuri întunecoase, mecanica inimii este bine unsă, ţinând mereu trează atenţia spectatorului. Tornatore încurcă, în mod deliberat, pistele romanului senzaţional şi derutează spectatorul, graţie capacităţilor cinema-ului de-a aborda toate reţetele facile. Locuinţa tinerei misterioase este ca un veritabil castel gotic. Realizatorul surprinde fiecare detaliu    într-o manieră ce orchestrează tensiunea, ajutat de muzica specială semnată de Ennio Morricone.  Pe de altă parte, casa lui Virgil este un spaţiu impersonal, aproape aseptic, o insulă a solitudinii.

O altă obsesie a protagonistului este misteriosul mecanism găsit în vila lui Claire. Această pasiune tăinuieşte un alt fel de mecanism, care-i este străin lui Virgil – “maşinăria” socială, umană -, ale cărei formule nu le cunoaşte. Realizatorul nu este, de fapt, obsedat de pictură şi de codurile ei, cât de mecanismele intime ale inimii.

The Best Offer rămâne o amară fabulă despre idealuri spulberate şi despre speranţe deşarte. Filmul este o veritabilă reflecţie despre arta mistificării.

The Best Offer

Regizor: Giuseppe Tornatore
Scenarist: Giuseppe Tornatore
Compozitor: Ennio Morricone
Operator: Fabio Zamarion
Producător: Isabella Cocuzza, Arturo Paglia
Monteur: Massimo Quaglia

Distribuţia

Geoffrey Rush (Virgil Oldman)
Jim Sturgess (Robert)
Sylvia Hoeks (Claire)
Donald Sutherland (Billy Whistler)
Philip Jackson (Fred)
Dermot Crowley (Lambert)
Liya Kebede (Sarah)

Premii, nominalizări, selecţii

Academia Europeană de Film (2013) – Cea mai bună muzică: Ennio Morricone

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

Enclava bântuită de nevroză – Dans la cour

Ce idee minunată să-i reuneşti pe Catherine Deneuve şi pe Gustave Kervern! În producţia semnată de Pierre Salvadori, Dans la cour, cineastul francez persistă în registrul comediei dramatice, gen în care francezii excelează.

În general, curţile au o reputaţie aflată la graniţa dintre bârfă şi miracole. Iată care-ar putea fi morala recentei pelicule a lui Salvadori, care n-a încetat să caute echilibrul delicat dintre comic şi tragic, dintre zâmbet şi încleştarea angoasei. Curtea în care se derulează acţiunea nu are nimic pitoresc sau fermecător. Cu pavajul său îngrijit şi cu plantele ornamentale, acest patrimoniu imobiliar devine un fel de agorá a chiriaşilor. Nimeni nu este funciarmente odios aici: nici Laurent Maillard, care vede răul peste tot, nici fostul sindicalist cu reflexe staliniste (Féodor Atkine), nici dealerul de droguri (Pio Marmaï). Printre aceştia se găsesc şi doi indivizi, total diferiţi, dar uniţi de aceeaşi problemă: disperarea. Astfel, curtea devine terenul accidentat al întâlnirilor, dar nici gând de seducţie sau dorinţă, aşa cum ne-am obişnuit că    se-ntâmplă în cinema. Cei doi naufragiaţi vor ajunge să împărtăşească problema existenţială ce-i tulbura.

Dans-la-cour

Antoine este un muzician, care se decide ca la patruzeci de ani să-şi încheie cariera şi o face într-o manieră total neaşteptată – abandonează  scena chiar în mijlocul unui concert rock, fără să scoată un singur cuvânt. După ce un timp a hălăduit fără vreun rost, devine paznicul unui imobil, lăsând în urmă un paradis artificial. Printre locatarii acelei clădiri, întrezărim  chiar şi un hoţ de biciclete (Stéphane), care este în acelaşi timp şi dealer de droguri sau un chiriaş maniac al ordinii şi curăţeniei (genul obsesiv-compulsiv). La ultimul etaj, locuieşte Mathilde – proaspăt pensionată -, care încearcă să-şi găsească liniştea alături de soţul ei, în această nouă etapă de viaţă. Ea descoperă o fisură în peretele sufrageriei sale. Pe zi ce trece, neliniştea femeii creşte, se tot frământă, crezând că imobilul s-ar putea nărui. Antoine se-mprieteneşte cu pensionara a cărei panică se-ndrepta spre nebunie. Uniţi de-o fisură, cei doi vor alcătui un tandem simpatic pentru a depăşi acest pasaj deprimant. “Ursul” inofensiv, cu voce joasă, obosită,  se ataşează de vivacitatea de faţadă a femeii speriate de-o fisură.

Filmul se va derula după  o logică bine-chibzuită, ţesută din progresia dramatică fondată pe raporturile, din ce în ce mai apropiate, dintre Mathilde şi Antoine – legătură născută şi din afectivitatea lor asemănătoare. Catherine  Deneuve îşi relevă talentul actoricesc, lăsând deoparte tot ceea ce înseamnă glamour şi creionează un portret ce ne duce cu gândul la Prinţesa şi bobul de mazăre. Desemnată recent, de New York Magazine, un icon, încântătoarea artistă septuagenară portretizează o coproprietară atinsă de angoasa deteriorării, alături de Gustave Kerven ce-i ţine isonul. Episoadele se vor înlănţui într-o  progresie narativă cu accente depresive. Interpreţii îşi desenează personajele aflate în dezacord cu realitatea: ea lansată într-o cursă frenetică împotriva administraţiei, iar el din ce în ce mai panicat, incapabil să exprime un motiv. Primitor şi chiar jovial, Antoine se va ocupa de imobil în maniera sa proprie: se distrează ca un puşti trecând jetul de apă peste pavajul din curte, curăţă scările după miezul nopţii, face orice, totuşi, tristeţea, solitudinea şi gândurile negre din spatele ghiduşiilor sale nu pot fi ascunse. Pe măsură ce Mathilde se isterizează, Antoine se-nchide în sine.

Acest duo actoricesc, surprinzător, dar bine “asortat”, deschide calea abisului, dar într-o notă comico-depresivă. Alături, le vor sta artişti precum Michèle Moretti, Pio Marmaï, Féodor Atkine, Nicolas Bouchaud sau Oleg Kupchik, în scurte, dar simpatice partituri. În curtea acestui imobil, Pierre Salvadori captează imaginea unei depresii cvasi-generalizate: majoritatea locatarilor se află în derivă sau în pragul ei. Între umorul amar şi tristeţea elegantă, filmul dezvoltă o melancolie dulce şi călduţă, contrabalansată de accentele unei reci lucidităţi.

Dans la cour este o comedie ce alunecă, cu graţie şi cu umor, spre gravitate. Ritmul este impus de succesiunea de gaguri şi de peripeţii. Insolitul binom actoricesc, aparent modest, dar profund, excelează în contrapunct, lăsând la vedere o comedie dulce-amăruie. Această curte/enclavă, bântuită de nevroză, aminteşte spectatorului de fragilitatea condiţiei umane.

Dans la cour

Regizor: Pierre Salvadori
Scenarist: Pierre Salvadori, David Léotard
Compozitor: Grégoire Hetzel
Operator: Gilles Henry
Producător: Philippe Martin
Monteur: Isabelle Devinck

Distribuţia

Gustave de Kervern (Antoine)
Catherine Deneuve (Mathilde)
Jacqueline Moreau (Dna. Maillard)
Féodor Atkine (Serge)
Pio Marmai (Stéphane)
Michele Moretti (Colette)
Nicolas Bouchaud (Laurent Maillard)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

Curățenia de primăvară – Victoria

Niciodată firea omului nu se dezvăluie  mai deplin ca atunci când râde. Cu siguranță, râsul, ironia, satira sunt principalii anticorpi ce provoacă reacția prin care un organism social sănătos  se apără de anchilozarea dogmatică. Râsul este acea “gimnastică” spirituală cu ajutorul căreia   ne ferim de “ateroscleroză” afectivă, prevenind colapsul moral.

O comedie cum numai Howard Hawks sau Billy Wilder ar fi putut crea, o veritabilă bijuterie franțuzească/“comé­die française”,  Victoriarealizată de Justine Triet se înscrie în noul val/“nouvelle vague” de cineaști de certă valoare artistică. Încă de la prima sa proiecție, pelicula a fost aureolată de elogiile criticilor și   ale celorlalți participanți de la Quinzaine des Réalisateurs (Festivalul de Film de la Cannes, 2016).

Justine Triet a reușit să alcătuiască o miraculoasă alinață între doi maeștri ai comediei americane – James L. Brooks și Blake Edwards -, o delicioasă combinație de realism social și burlesc cu tentă “à l’américaine”(Howard Hawks, Billy Wilder sau Blake Edwards). În egală măsură, Victoria este o comedie dulce-amăruie despre femeia prinsă în vârtejul amețitor al  crizei vârstei mijlocii: deși e încă tânără, atrăgătoare și simpatică, avocata blondă pare inconsecventă. În unele situații, apare ca o simpatică depresivă, un fel de Gena Rowlands (“râd-plâng”, “plâng-râd”).

Victoria Spick, avocat în cauze de drept penal, divorțată, aflată în plin deşert sentimental,   ajunge la o nuntă unde se întâlneşte cu cel mai bun prieten, Vincent (impecabil interpretat de carismaticul Melvil Poupaud), dar şi cu Sam (Vincent Lacoste), un fost dealer de substanțe interzise, pe care ea îl salvase dintr-o încurcătură. Câteva zile mai târziu, Vincent este acuzat de tentativă de omor tocmai de iubita sa. Singurul martor  al scenei este câinele (dalmațianul) victimei.

Mai mult silită decât convinsă, Victoria acceptă să-l apere pe acest macho,Vincent, în timp ce-l angajează pe Sam pe post de asistent. Fostul ei soț – un blogger bovaric și vindicativ – îi va răscoli viața privată și o va târî într-un alt proces. Acesta este doar începutul unui real “cataclism” pentru Victoria, o adevărată eroină a timpurilor moderne, care-i va oferi șansa actriței belgiene Virginie Efira să gliseze  între burlesc și comic revigorant, într-un rol pe măsura talentului său.

Așadar, după La bataille de Solférino, Justine Triet ne propulsează în viața ciclonică a șarmantei avocate aflate în pragul unei depresii. Văzută de la distanță, Victoria pare o femeie briliantă, cu o bogată activitate (pledoariile sale avocățești îi aduc succesul profesional), o mamă activă, care-și crește singură cele două fetițe. Totuși, privită mai de-aproape, viața distilată în euforie nu mai stârnește invidie, ci chiar e de compătimit, fiind scufundată în singurătate, deși e o permanentă agitație în jurul ei. Când bona o lasă de izbeliște, iar David, fostul soț (neliniștitul Laurent Poitrenaux e perfect în postura de intelectual neînțeles și agitat) se decide să o transforme în personaj pentru blogul său, cel mai bun amic o solicită să îi fie apărător în procesul pe care i-l intentase fosta lui iubită.

Între aceste limite, Victoria se vede nevoită să-și stăpânească spiralele emoționale apelând ba la o clarvăzătoare, ba la un terapeut psihanalist, ba la un osteopat sau prin activități de dating. Grație talentului uimitoarei Virginie Efira, (aparent) femeia fatală  se confundă cu disperata cronică, iar Victoria se luptă cu disperare pe toate fronturile. Deși își dorește să regăsească dorința amoroasă, libidoul ei se află în bernă și nu găsește niciun buton care să-i comute/ modifice  starea și să repornească mecanica plăcerii. Junele Sam, devenit  “omul-bun-la-toate” (baby-sitter, asistent personal, bucătar, terapeut), încearcă de câteva ori să-i arate o cale, dar Victoria e prea ocupată cu altele ca să îl observe. La această femeie, nefericirea capată forme de catharsis.

Realizatoarea, vigilentă la pericolul de-a nu vira către drama prea amară, pedalează vârtos         pe efectele jubilatorii ale comicului de situație. Așa vedem scene de un haz nebun la procesul   (în manieră hollywoodiană) câștigat de Victoria, martorii – care-au contribuit cel mai mult la succes – au fost un dalmațian și un cimpanzeu (!). Aparent lunaticul Sam are un rol important; deloc naiv, junele readuc echilibrul în viața tumultoasă a blondinei disperate. Fragila Virginie/Victoria scapă de pericol și nu mai ajunge la “fundul sacului” așa cum, inițial, păruse.

Paradoxal, tocmai folosirea cuvântului – care-i adusese faima, o pune în dezacord cu anturajul. Eroina victorioasă  ajunge să formuleze astfel de cugetări: «J’ai réalisé que dans le fond du fond, il n’y a pas de fond» și să confirme că nefericirea nu e neapărat legată de tragedie și poate avea efecte tămăduitoare. Replica rostită cu un surâs liniștitor de cuceritoarea Virginie Efira devine emblema lucidității lipsite de patetism sau o formă prin care tristețea poate fi alungată cu ajutorul comicului. Justine Triet  fixează centrul de greutate printr-o distribuție de excepție și le oferă actorilor șansa de-a portretiza, cu grație și eleganță, nevroza de tip Woody Allen.

Galeria de personaje prezentate de cineastă rivalizează cu cele newyorkeze. Așa cum proceda cu volumele pe care le achiziționa, dar niciodată nu le rânduia, Victoria strânge oamenii în viața ei. În final, lecția cea mai importantă o va primi de la bărbatul-copil/Sam pe care îl va opri definitiv în cuibul ei dezordonat. Nu este un declin în ceea ce privește “femeia de succes”, ci doar o invitație la maturizare și deplina spiritualizare – fără idei preconcepute. În mod curios și oarecum involuntar, eroina scapă de egoism datorită acelui “menaj involuntar” cu tânărul Sam, realizând traiectoria spre curățenia morală la care adesea făcea referire. Montajul accelerează intriga și aduce pauza necesară, conducând la deznodământul care coincide cu ideea de soartă/destin.

Acest film cu aspect de agendă de lucru, în care haosul e la el acasă, lasă loc și pentru romantismul discret, deși «a iubi» în acest univers seamănă cu o întâlnire marcată pe un colț     de agendă, apoi uitată printre alte “evenimente”. Situată între dezolare și speranță, între  cinemaul de autor și cel popular, pelicula Victoria nu e tranșantă ci, cu multă naturalețe, arată cum se poate re-formula problematica alegerilor/deciziilor  din viață, fără încrâncenare și fără prea multă disperare.

Victoria

Regia: Justine Triet
Scenariul: Justine Triet
Imaginea: Simon Beaufils
Decorurile: Olivier Meidinger
Costumele: Charlotte Vaysse
Montajul : Laurent Sénéchal
Productor: Emmanuel Chaumet

Distribuția

Virginie Efira -Victoria
Vincent Lacoste – Sam
Melvil Poupaud -Vincent
Laurent Poitrenaux – David
Laure Calamy – Christelle
Alice Daquet – Eve

Durata: 1h37 min

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , ,

Adevărul, ca un croitor – Personal Shopper

După prestația reușită în Clouds of Sils Maria, film realizat de de Olivier Assayas, unde Kristen Stewart aduce o gură de aer proaspăt, apariția tinerei și promițătoarei actrițe în Personal Shopper marchează o vizibilă schimbare de registru, cu toate că rolurile au trăsături comune (asistent personal/vestimentar al unei celebrități).

În Clouds of Sils Maria, ideea regizorului era aceea de-a îndepărta starul și de-a lăsa la lumină o prezență plină de sensibilitate, adâncind, astfel, misterul feminității. Deși eroina din noua peliculă trăiește, pe ecran, o criză existențială, partitura artistică impune o interminabilă cursă între numeroase sms-uri și ședințe de spiritism. Ideea unei trame scenaristice croite pe traiectoria unei tinere incapabile de-a suporta doliul (pierderea fratelui său) a devenit, în viziunea lui Olivier Assayas, o mostră de telefilm cu   aspecte onirice. Nimbul de mister este îndepărtat de ritmul trenant pe alocuri și de aerul general de foileton împănat cu vampirism.

Maureen – o tânără americancă aflată la Paris – acceptă să lucreze pe postul de consilier în materie de vestimentație pentru pretenţioasa Kyra (un fotomodel autoritar german). Maureen trebuie să  îi aducă Kyrei ţinutele de lux şi bijuteriile de marcă, pe care le etalează la diferite evenimente mondene, după care trebuie să le returneze creatorilor. Numai că americanca şi-a făcut un obicei din a împrumuta aceste articole de modă pentru a le purta ea însăşi, cutezând chiar să rămână peste noapte în apartamentul luxos al Kyrei când aceasta lipsește din oraş.

Dincolo de toate aceste frivolități, Maureen – care este și medium – încearcă să ia legătura cu Lewis (fratele ei geamăn, care a murit din cauza unei afecțiuni cardiace de care suferă și ea însăși, și care îi poate curma viața în orice moment). Deși nu este visul ei, această slujbă temporară o ajută să își achite sejurul din atractiva capitală. În această perioadă, primește – pe iPhone – o serie de mesaje anonime; după apariția spectrului (în primele cadre ale filmului), efectele speciale ne indică în mod explicit că ne vom confrunta cu reprezentări ale unor fantome. Assayas multiplică fluxul de imagini, iar discuțiile pe Skype sau schimbul de mesaje de pe iPhone vor acapara ecranul.

Kristen Stewart este filmată din aproape toate unghiurile posibile; mișcările progresive ale camerei configurează contururile până le transformă într-o abstracțiune. Regizorul preferă să     se axeze pe problematica doliului/suferinței, astfel fratele geamăn al eroinei se transformă într-o malformație cardiacă. Maureen, în calitate de medium, așteaptă cu disperare un semn de la cel dispărut.

Într-o scenă importantă, ce indică eleganța decupajului de montaj, eroina revizitează casa defunctului; Maureen urmărește un reportaj despre Hilma af Klint, pionier al artei abstracte, recunoscută și pentru aplecările sale către spiritism, cineastul sugerează oroarea prin tonurile aurii și argintii. Personal Shopper glisează către alt versant al poveștii cinematografice, bizuindu-se pe semne ale modernității, devenite vectori ai narațiunii. Lungile scene derulate  între Maureen și interlocutorul anonim, interpuse cu o trecere prin Londra, relevă abilitatea lui Assayas de-a dilata timpul sau de-a condensa o fracțiune de secundă.

Deși excesul de obiecte – ce aparțin contemporaneității – copleșește spectatorul, realizatorul construiește în jurul tinerei actrițe un sistem de ecouri (scena în care Maureen defilează pe o melodie interpretată de Marlene Dietrich). Personal Shopper găsește, astfel, formula miraculoasă de-a portretiza o actriță. Mutațiile executate de cineast, într-o manieră graduală, cu interogații cu tentă incestuoasă, expediate în cadre umbroase pun în dilemă privitorul din fotoliu pentru că nu poate să clasifice povestea într-o “operă cu fantome”, dramă sau coșmar (“Ingo: What do you mean by- by vibe? Maureen Cartwright: It’s an intuition thing; it’s a feeling. You… You see this door… That’s only like slightly, ajar”).

Forța acestui proiect pretențios rezidă în capacitatea de-a exprima “liniștea invizibilului”. Totuși, neclaritatea planează și devine aproape imposibil de-a situa eroina în sfera nebuniei/zona derapajelor mintale sau doar ca pe o ființă disperată, o reflectare a demonilor interiori care-o devorează (“Maureen Cartwright: Lewis is it you? […] Maureen Cartwright: Or is it just me”).

Mizând pe eleganța unui anumit tip de răceală, care șerpuiește printre emanațiile psihice, Assayas construiește o hoinăreală identitară în care o tramă evoluează între doi poli. Printre numeroase referințe literare (mișcările spiritiste din sec. al XIX-lea și XX), creuzete ale inspirației artiștilor sau psihanaliștilor, parada modei, doar imaginea lui Kristen Stewart atrage în mod explicit atenția asupra ideii de ambiguitate.  Fiecare dintre fațetele expuse de tânăra actriță indică o corelație (între mai multe interfețe).

Toate drumurile din această dramă intimistă, cu aer de film fantastic, se-ndreaptă spre Kristen Stewart. Ex-eroina seriei Twilight își valorifică întreaga forță de-a magnetiza privitorii, portretizând o femeie tânără, aflată într-un oraș copleșitor (prezentat ca un “deșert urban”), dureros de singură, prizonieră a unui doliu prelungit care nu-i permite să trăiască viața așa cum își dorise. Povestea eliptică, realizată de Olivier Assayas, stimulează imaginația și-i oferă spectatorului libertatea de-a interpreta.

Personal Shopper

Regia: Olivier Assayas
Scenariul: Olivier Assayas
Imaginea: Yorick Le Saux
Montajul: Marion Monnier

Distribuția

Kristen Stewart – Maureen
Nora von Waldstätten – Kyra
Lars Eidinger -Ingo
Sigrid Bouaziz – Lara
Anders Danielsen Lie – Erwin
Ty Olwin – Gary

Durata: 105 min

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web