RSS

Arhivele lunare: iunie 2017

Potop emoțional – Mommy

Preocupat de teme precum familie, dragoste, dar și diferențe, cineastul Xavier Dolan a realizat patru filme flamboiante care-i conferă statutul de personalitate puternică, creatoare. La numai 25 de ani, regizorul, actorul şi scenaristul Xavier Dolan avea deja cinci filme regizate, trei pe rampa pe la Cannes. Filmul J’ai tué ma mere /I Killed My Mother a obţinut trei premii (2009), unul pentru tineri realizatori – Prix Regards Jeune. Au urmat  Les amours imaginaires /Heartbeats (2010) și Laurence Anyways pentru care a obținut Queer Palm (2012), iar Tom à la ferme (2013) a fost răsplătit cu premiul FIPRESCI la Veneţia. După ce-a fost nominalizat la Quinzaine des Réalisateurs și Le Certain Regard, Xavier Dolan s-a numărat printre cineaștii selectați în secțiunea oficală a prestigiosului Festival de Film de la Cannes.

La proiecția filmului Mommy (2014), reacțiile nu s-au lăsat prea mult așteptate, ropote de aplauze l-au întâmpinat pe tânărul quebecoaz pentru stilul său ce transcende din imagine, scenariu, sunet/muzică (Compozitor: Noia), peste toate, având și o revigorantă doză de umor.

MommyPovestea din Mommy este – în fapt – cea a unei văduve de 46 de ani (încă atrăgătoare, afișând ținute sexy) şomeră, mama unui adolescent (în vârstă de 15 ani) care suferă de sindromul ADHD. Sărmana văduvă își crește – cu mult efort – singură fiul, adolescentul profund tulburat. Acesta începe să-şi schimbe comportamentul violent când o vecină misterioasă pătrunde în viaţa şi casa lor. Kyla/Suzanne Clément – o femeie mutată recent pe strada lor – se oferă să dea o mână de ajutor sperând că ar putea readuce echilibrul în vieţile tuturor.

Mommy devine portretul unei “Mutter-Courage”, Diane Després /Anne Dorval, mama celibatară care trebuie să-l îngrijească pe impulsivul Steve, fiul de cincisprezece ani, hiperactiv și violent, care refuza să fie internat într-o instituție medicală. Între Diane și Steve există o “dragoste cu năbădăi”, cu urcușuri și numeroase – mult prea dese – căderi.

Pe zi ce trece, tensiunile se acumulează și cresc în intensitate; dialogurile acide și aluzive (libidoul e mereu prezent) sunt, pe alocuri, ilare. Violența de necontrolat a fiului se manifestă până în ziua în care apare discreta “desperate housewife” Kyla. În acel cămin disfuncțional, o prezență din exterior va restabili – temporar – ordinea. Mommy persiflează filmele siropoase și citează, parodic, scene ultra-cunoscute: Steve în fața oglinzii mimând strigătul celebrului Kevin din Home Alone, așa cum și mama sa merge agale pe alee, către casă, cărând (tot precum micuțul Kevin) o sacoșă doldora de produse care se vor rostogoli pe asfalt. Nimic din bunăstarea  familiei McCallister nu se va regăsi în pelicula nord-americană.

Teribilistul Steve /Antoine-Olivier Pilon atinge cote periculoase – mereu agitat, bolnav, fără să stea locului o clipă – o exasperează pe maică-sa, aflată (deja) în pragul colapsului (financiar, fizic și psihic). Totuși, rebelul adolescent este capabil de duioșie și chiar o manifestă față de cei care-l înconjoară cu atenție, așa cum va fi în cazul misterioasei vecine. Ca un drogat, Steve are remisii și se luptă permanent cu sine, mai ales între derapaje. Nici salvatoarea lui, vecina de peste drum, Kayla, nu o duce prea bine. Profesoară de gimnaziu, soție de informatician și mamă, ea se află într-o pauză/“an sabatic” având grave tulburări de vorbire, bâlbâieli, semne ale unui trai nu tocmai roz. Alături de acest binom exploziv, blânda Kyla începe să-și regăsească…vorbele.

Anne Dorval a interpretat roluri și în alte filme ale lui Dolan (J’ai tué ma mère, Les amours imaginaires, Laurence Anyways). În Mommy, actrița quebecoază își dă măsura: excentrică, fără maniere, puțin “atinsă”, dar mereu – căptușită – cu fragilitate. Pentru a o întrupa pe Diane, actrița și-a pus în valoare uimitoarele calități de interpretare, lăsând impresia că s-a atașat puțin de personaj. Secondată cu brio de junele Antoine-Olivier Pilon, Anne Dorval ne reamintește de forța unor actrițe precum Bette Davis, Gena Rowlands, Anna Magnani și transformă Mommy într-o peliculă impresionantă despre marginali. Deși, aparent, lungmetrajul estetic acordă prioritate imaginii căci Dolan “scrie” cu lumina, se poate regăsi și acel suflu revigorant, oferit de interpreți. Lipsa de spațiu de pe ecran devine sufocantă (avem focus pe figurile/expresiile eroilor) și suscită atenția cuvenită pentru o familie în suferință, unde libertatea nu există, iar tensiunile mamă-fiu sunt la apogeu după moartea tatălui.

Folosind o cochetărie stilistică, într-o scenă magică, imaginea va deveni (pentru câteva minute) panoramică. Sărmana “Die” fantazează, cu ochii deschiși, după tentativa de suicid a lui Steve, că acesta va avea un traseu frumos, cum numai în soap-opera regăsim, cu imagini colorate de la absolvență, apoi de la nuntă. Din păcate, ecranul revine la formatul îngustat (1:1), așa cum și realitatea dă buzna peste încercata echipă: Diane-Steve-Kayla se vor îndrepta spre instituția medicală care îi asigură tratament rebelului blond. Îmbinând virtuozitatea cu candoarea, cineastul va manipula spectatorul până în pragul empatiei față de personajele de pe ecran. Practic, timp de două ore și nouăsprezece minute, două mame se străduiesc să îngrijească un fiu imposibil de domolit fără forță sau medicamente.

Deși este un film dur, cu un subiect plin de cruzime, gravitatea lasă loc și pentru râsete. Norii negri de deasupra ineditului trio vor fi alungați de exploziile de râs ale spectatorilor (dialogurile picarești, scenele cvasi-violente, precum cea din taxi). În acest vârtej emoțional, dragostea și violența se-mpletesc eliberând atașamentul, dragostea maternă, chiar dacă, la un moment dat, duioasa vecină va cuceri inima “gentilului monstru” bălai (Steve Després: “We still love each other, right ”? Diane “Die” Després: “That’s what we’re best at, buddy”).

Mommy este o melodramă pop care se propagă ca o undă luminoasă într-o lume bulversată, în care relațiile dintre părinți și copii tind să devină alarmant de periculoase și unde trebuie să  știi bine cum să-ţi pregăteşti urmașul pentru o societate, tot mai grăbită, aproape disfuncţională. Creșterea și educare unui copil rămâne un proces complicat, în care părinții au o mare răspundere.

Mommy

Regizor: Xavier Dolan
Scenarist: Xavier Dolan
Operator: André Turpin
Producător: Xavier Dolan, Nancy Grant
Monteur: Xavier Dolan

Distribuţia

Anne Dorval (Diane Després)
Antoine-Olivier Pilon (Steve Després)
Suzanne Clément (Kyla)
Patrick Huard (Paul Béliveau)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Reclame
 

Etichete:

Cupidon sau Eros?

Erotismul şi postmodernitatea.

“Hei, tramvai, cu etaj şi tras de cai,
Hei, joben, ce umblai la “Mon jardin”,
Hei, bunic, cu monoclu erai şic,
Hei, can-can, cu picioarele-n tavan.
Toate-au fost la timpul lor ceva exagerat,
Anii au trecut în zbor şi lumea le-a uitat.
Da, da…”
(Phoenix – Vremuri, Text: Nicolae Covaci)

Pe urmele “revoluției erotice”

Deși nu se regăsește printre consecinţele directe ale postmodernismului, comentatorii istoriei culturale din ultimele decenii ale sec. al XX-lea vorbeau despre o “revoluţie erotică” petrecută în această perioadă ca despre o componentă semnificativă a unui întreg fenomen ale cărui contururi nu sunt nici astăzi clar definite. Se cuvine să observăm că la începuturile anilor ’60, când s-au înregistat primele manifestări coerente ale fenomenului, esteticienii l-au privit cu un fel de indiferenţă superioară, clasându-l de obicei în categoria “subculturii”. Aşa au apărut comentarii sentenţioase de felul celui din 1961, apărut sub semnătura unui sociolog cunoscut bine pe atunci: “Literatura, pictura, filmul erotic sunt creaţiile unor comercianţi care se gândesc să câştige de pe urma acestor afrodisiace mai mulţi bani decât farmaciştii ce vând produse cu efect similar, dar într-o cantitate mai mică.”

Pe de altă parte, esteticieni precum R. Morris, de pildă (într-un studiu publicat tot în 1961), într-o altă revistă academică North Carolina University Journal, au intervenit cu mai multă prudenţă: “Va fi greu de acum încolo, prezicea Morris, să se traseze o linie foarte precisă între cultura populară şi subcultură”. În anii următori, s-a dovedit că a avut dreptate. De altfel, discuţiile care au însoţit întreaga evoluţie a postmodernismului s-au îndreptat mai mult spre acest tip de graniţe, pe care, e adevărat, nu au izbutit să le marcheze cu finețe, decât spre erotism, subiect care – multă vreme – a rămas în umbra altor probleme ale culturii.

Semne și însemne

Primele semne ale unei liberalizări a moravurilor (anglo-saxonii o numesc permissiveness, în traducere aproximativă – toleranţă) s-au arătat în societăţile al căror cod etic avea ca bază preceptele rigurose ale unui protestantism fundamentalist. La timpul său, explozia de violenţă din ţările scandinave (grupurile de tineri suedezi ieşind în stadă, incendiind fără discernământ baruri, sedii ale poliţiei şi cinematografe) părea inexplicabilă. La fel ca şi lipsa de prejudecăţi care le îngăduia prostituatelor din cartierele obscure ale Copenhagăi să-şi etaleze farmecele, ca pe orice altă marfă, în vitrinele puternic luminate ale urbei moderne, cândva oraşul natal al blândului Andersen.

S-a spus, desigur, nu fără motiv, că acesta nu era altceva decât obişnuitul fenomen al “oalei-acoperite-care-îşi-aruncă-în-aer-capacul”. E adevărat că în acel moment, cel puţin, spectacolele de acest gen nu erau semnalate, de pildă în Franţa, unde liberalismul moravurilor avea o lungă tradiţie, aşa încât nu mai şoca pe nimeni. Mai complicată, sub acest raport, e varianta englezească a unui proces de modificare a mentalităţii sociale, sau, în orice caz, a celei a tinerei generaţii: efectul său în sfera culturală a fost, negreşit, mai profund decât în alte ţări europene la începutul anilor ’60.

De la Beatles la Lolita

Mai întâi, apariţia tocmai aici, într-o ţară identificată multă vreme cu conservatorismul cel mai inflexibil, a minijupei şi a fenomenului The Beatles, i-a derutat pe comentatorii evenimentelor. Explicaţia cel mai des întâlnită, în paginile revistelor de istorie sau de sociologie a culturii din acea perioadă, era întru totul asemănătoare celei propuse şi pentru zona scandinavă: reacţia normală împotriva rigorii excesive a tradiţiei. E limpede că nu se înțelesese, încă, faptul că se contura prima etapă a unei epoci noi în viața socială, epocă pe care, între timp, ne-am deprins să o numim “postmodernism”. Ea fusese pregătită încă din timpul celor dintâi opoziţii coerente faţă de arta abstractă, arta pop, cu personalităţile de statura lui Richard Hamilton, Peter Blake, R.B. Kitaj, David Hockney, sculptura în materiale plastice colorate, practicată de Anthony Caro sau de Philip King, anunţau, mai devreme decât în alte zone ale culturii occidentale, despărţirea de modernism.

Atmosfera culturală din Statele Unite – la sfârşitul anilor ’60 – era, în unele privinţe, asemănătoare acelaia din ţările scandinave; de pildă, la începutul deceniului, puritanismul se manifesta destul de puternic, iar reacţia violentă împotriva lui, apare la fel de firească. Să nu pierdem din vedere faptul că existase şi acel proces pe care unul dintre nenumăratele comitete ale doamnelor “devotate moralităţii publice” l-a intentat lui Ulysses de Joyce, cerând interzicerea “acestei cărţi murdare” pe întreg teritoriul Statelor Unite. Lolita lui Nabokov a trebuit să fie publicată mai întâi la Paris (în 1955) şi abia după doi ani să apară şi la New York, dar şi atunci, 18 state au hotărât că “un asemenea roman” nu poate fi vândut în librării sau păstrat în bibiotecile americane.

“O ţinută cuviincioasă”…

Legi aspre interziceau  vânzarea băuturilor alcoolice dimineaţa, în timp ce în biserici se mai săvârşea serviciul divin. În anii în care în conservatoarea Anglie triumfa minijupa, la intrarea multor instituţii din modernul New York erau afişate inscripţii care atrăgeau, cu severitate, atenţia că acolo nu se poate intra decât  “într-o ţinută cuviincioasă”, formulă îndeajuns de limpede, a cărei dispariţie s-a produs foarte târziu.

cupidon-erosMişcarea hippie a avut o ideologie prea complexă pentru a îngădui simplista reducere la liberalizarea vieţii sexuale şi a drogurilor; o atare trăsătură e, fireşte, esenţială pentru definirea mişcării, dar ea nu le e suficientă în niciun chip celor care încearcă să înţeleagă ideile şi acţiunile grupurilor de tineri ce străbăteau drumurile Americii, purtând semnul pacifist al florii albe. Cu atât mai necesară ar fi încercarea de a desluşi sensurile legăturii (adesea neglijată) cu literatura generaţiei beat, cu proza lui Kerouac sau Burroughs, cu poezia lui Ginsberg, Corso sau Ferlinghetti. Pentru că în America procesul menit să interzică pătrunderea lui Ulysses pe teritoriul Statelor Unite a declanșat un curent îndeajuns de vizibil care să străbată cultura de după cel de-al doilea război mondial, nutrindu-se din producţiile artistice ale boemei (cartierul Greenwich Village din New York a fost unul dintre centrele cele mai active în acest proces care a pus mereu faţă în faţă cultura populară cu ceea ce se numeşte high culture.)

În manifestul culturii pop americane, de toate tipurile, s-a remarcat întotdeauna o atitudine potrivnică oricărei forme a culturii instituţionalizate. Violentul protest din anii războiului din Vietnam a dat un suport solid acestei ocupaţii faţă de structurile unui establishment pe care tânăra generaţie îl detesta cu o furie care s-a vădit în marile demonstraţii şi ciocniri, soldate cu mii de arestări, cu morţii de la Universitatea Kent, Berkeley, Jacksonville.

Poate că tandreţea şi misterul au fost excluse din ceea ce înseamnă erotism

Feminismul, al cărui rol important în ansamblul orientărilor postmoderne este bine cunoscut, a contribuit la limitarea expansiunii imaginilor cu pronunţat caracter erotic. De aici, adevăratul asalt împotriva faimoasei Playboy (tiraj de cinci milioane, în vreme ce celebra The New Woman atingea doar un milion). Relaţia dintre “revoluţia sexuală” şi postmodernism poate fi găsită după nivelul istoriei mentalităţilor, în direcţia regulilor acţiunii şi reacţiunii aplicate la mari perioade de timp. Ele ar putea semnala, de fapt, urmarea în plan comecial a contestării violente, cu adânci rădăcini în avangarda culturii instituţionalizate.

Ideile bune sunt precum chibriturile: se aprind o singură dată, dar se sting foarte repede. Omul de astăzi apare în fața vieții cu sentimentul că viitorul îi este obturat. Se pare că problema lumii nu este atât în a demonstra ceva, cât – mai ales – a oferi ceva. Dacă acceptăm din nou – de la Shakespeare citire – spectacolul ca “oglindă a vieţii”, poate că tandreţea şi misterul au fost excluse din ceea ce înseamnă erotism, chiar şi din spectacolul vieții cotidiene din acest nou secol al XXI-lea.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

1001 de nopţi

Există jucării ale închipuirii care se încăpăţânează să migreze din orizontul fericirii copilăriei în viaţa noastră de mai târziu.

De obicei, aceste jucării ale închipurii vin din “ţara minunilor”, născută din poveşti, sunt bucăţelele vitraliilor de basm, care ne mai dau încă ceva din farmecul uimirii infantile. Îmi place, adeseori, să descopăr între ciucurii memoriei motivul simpaticului Ali-Baba.

Acum, când copilul din sufletul meu se ascunde în pădurea anilor care-au trecut, optez pentru o nouă înţelegere a personajului. Ali-Baba, după cum se ştie – descendent ilustru din 1001 de nopţi, mi se pare, uneori, perechea potrivită a drăguţei Cenuşărese. Toată lumea îi cunoaşte; poveştile lor sunt frumoase şi faimoase, fascinează şi ne farmecă mereu. Le putem numi chiar “poveşti fermecate”. Dar cum de ne (mai) farmecă?

Poveştile acestea plac atât de mult fiindcă răspund speranţei eterne a omului obişnuit, adică fac dintr-un “om sărac” un “om bogat”. Secretul peşterii descoperite de Ali-Baba  se dezleagă cu un cuvânt fermecat, cu formula magică: “Sesam, deschide-te!”. Atât! Puterea unui cuvânt desface  încuietoarea şi Ali-Baba ajunge stăpânul bogăţiilor din peşteră…

Însă bogăţiile interioare, “bogăţiile din ceruri” asigurate pentru eternitate, căci rugina nu le roade şi nici molia nu le destramă, îşi găsesc hrana în bibliotecă. Orice carte preţioasă echivalează din plin cu peştera lui Ali-Baba. Ea trebuie deschisă, de astă-dată, cu o parafrază: “Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!

Întâlnirea cu lumea fermecată  a cărţii trebuie făcută sub aceleaşi auspicii sub care doreşti să-ţi regăseşti cel mai bun prieten.

Cultura ne-a construit un univers din papirus, real concurent al peşterii din Nopţile Şeherezadei. Nu cred că exagerez, căci valorile spirituale dau măsura vieţii. Orice carte constituie un motiv în plus ca să trăim.

Mai mult chiar, mi-l închipui pe simpaticul Ali-Baba, bine şcolit după atâtea secole de la naşterea sa, că ajunge în pragul bibliotecii murmurând un alt descântec: “Carte frumoasă, cinste cui te-a scris, /Încet gândită, gingaş cumpănită/ Este ca o floare, anume înflorită/ Mâinilor mele, care te-au deschis”.

Continui să cred că cel mai sigur exerciţiu de fericire îl constituie lectura cărţilor frumoase, a cărţilor-“prietene”, acelea care poartă lumina mesajelor unor aleşi. Şi, slavă Domnului, “peştera” culturii este plină de comori, nu-i nevoie decât să ne transformăm fiecare în Ali-Baba. Viaţa se cere prelungită cu multe speranţe.

1001-de-nopti

(foto)
 Articol publicat în revista WebCultura
 

Etichete:

Cărțile-prietene/Cum se formează cititorii activi?

“Frumusețea nu este decât promisiunea fericirii” scria Stendhal. Parafrazându-l pe clasicul francez, povestirile scrise de Petre Crăciun – reunite în volumul Povești din Țara copiilor fericiți (Editura Zorio) – dezvăluie, prin frumusețea limbii române, resorturile fericirii pentru copiii de astăzi. Experiențele cotidiene sau cele esențial-revelatorii ale unor eroi (de poveste) se îngemănează și coexistă, fără amenințarea artificialității, beneficiind, în această carte-“prietenă”, de o excelentă prezentare grafică.

Eforturile din zona creației, dublate de programe istețe dedicate receptării, sporesc valoarea povestirilor și atractivitatea cărții. Nu poți produce/scrie dacă nu ai și o piață de desfacere, un public fidel, activ. Autorul coordonează, cu succes, activitățile editurii Zorio, promovează, cu generozitate, tineri condeieri și dialoghează activ cu cititorii creațiilor sale. Autorul și editura    au devenit, în timp, un “laborator viu”, dar și dovada reconfortantă că, în ciuda vremurilor și a crizelor de tot felul, prin pasiune, literatura stârnește interesul unui public tot mai pretențios. Așadar, Petre Crăciun se angajează într-un dialog viu, devenid propriul agent literar și propune un survol à la Nils Holgersson deasupra celor cincisprezece volume publicate.

La 3 aprilie, imediat după aniversarea Zilei Internaționale a cărții pentru copii și tineret (dată aleasă pentru a-l omagia pe unul dintre cei mai îndrăgiți autori, scriitorul danez – născut la 2 aprilie 1805 – Hans Christian Andersen) a avut loc lansarea-eveniment. Tema propusă pentru 2017 a fost îndemnul “să creștem alături de cărți”, iar scriitorul român a preluat mesajul și-a inițiat o  manifestare interesantă și atractivă, în deplin acord cu obiectivele autorilor de cărți pentru copii: descoperirea universului unic al fiecărei cărți, identificarea cititorului cu un personaj sau găsirea unui personaj model, dezvoltarea sentimentelor și a personalității cititorului, dar, înainte de toate, descoperirea lecturii ca o mare plăcere.

Cu suportul managerilor de la librăria Mihai Eminescu din București, autentică vitrină mediatică pentru literatura română, s-a creat un atractiv spațiu de comunicare. Publicul (în formare) – copii, tineri – este unul educat, vigilent și activ și savurează modul în care Petre Crăciun urmărește, cu minuțiozitate și onestitate, destinul fiecărui tom. Cartea, ca mijloc de educație și cultură, este fundamentală pentru dezvoltarea spiritului critic. Așadar, după o promovare decentă (afișul elegant), în a treia zi din Prier, s-au adunat mulți participanți în cocheta sală de la librăria bucureșteană. În principiu, două instanțe colaborează, cu pasiune și inteligență, pe acest teren al promovării literaturii române, în care “le savoir faire”presupune, deopotrivă, răbdare, tenacitate și diplomație a “infiltrării”.

Prin urmare, invitații au făcut cunoștință atât cu autorul, cât și cu ilustratorul cărții, Anca Smărăndache, dar au avut parte de o excelentă recenzare făcută de renumitul Alex. Ștefănescu și de o minunată rostire a unei povești în interpretarea Adrianei Ene, o storyteller de excepție. Criticul de la România literară a râs “ca    un copil mare” fericit  și-a dezvăluit celor prezenți o parte dintre calitățile scriitorului: “Petre Crăciun este unul dintre puținii autori de literatură pentru copii care a găsit tonul potrivit. Nu se exprimă pueril-peltic, nu îi maimuțărește fără grație pe cei mici (așa cum fac atâția alți autori care cultivă genul), ci scrie într-un stil voios și simpatic, cu umor, cu o încredere tonică în capacitatea copiilor de a intra în jocul relației autor-cititor.”

Spiritul alexștefănescian a stârnit admirația și bucuria celor care-au asistat la etalarea lipsei unor defecte și-au înțeles că în toate volumele semnate de Petre Crăciun nu vor identifica: exces de diminutive, o inadecvare a registrului stilistic și nici nu vor da peste enunțarea emfatică a unor banalități. Charismatic, criticul literar atenționează auditorii că e nevoie să ai un spirit de observație ascuțit dacă vrei să savurezi fericirea propusă de scriitor/“arta de-a ține urechea aproape de poveștile copiilor de azi.”

Deși pare aproape imposibil să scrii literatură (autentică) pentru copii, când ai  înaintea ta o superbă tradiție care-i include pe Frații Grimm, Charles Perrault, Hans Christian Andersen, Lewis Carroll, Edward Lear sau James Thurber și când ești asurzit de gălăgia creată în jurul acelor “dark ladies” ale zilelor noastre, capabile să-i învețe pe ucenicii lui Harry Potter cum să devină vampiri burlești la adolescență, scriitorul român se confruntă direct cu “Zmeul Concurență” și lansează un tom proaspăt.

Autorul și-a propus (deliberat sau nu) să concureze inteligent cu motivele recurente din basme. Deși problema morală rămâne constant la suprafață, aventurile nu eșuează în tezism. Dimpotrivă, Petre Crăciun știe când să fie ironic, lasă loc pentru întâlniri neașteptate între cele unsprezece povești: Țara Copiilor Fericiți, Peștișorul de Aur și Izvorul bunătății, Stelele îmi spun povești, Zmeul nespălat pe dinți, Victoria gărgăriței de lemn, Fetița și Țara fără Culori, Împăratul-Copil, Motanul fermecat și Țara Baloanelor Colorate, Petruț și mătura vrăjitoarei, Copilul care aduce învățătura, Spiridușul care schimba poveștile. Jocul cu limbajul (sensurile secundare ale unor cuvinte, etimologii) devine un alt pretext al unui scriitor care are de spus povești cu tâlc, istorioare în care se formulează întrebări despre lume și viață, într-o cheie accesibilă și atractivă.

Autorul cântă cu virtuozitate dezinvoltă pe toate claviaturile disponibile de la registrul de irizații “heroic fantasy” (autohtonizate) până la cele cuceritoare și pline de înțelepciune, dar deloc moralizator-didacticiste și oferă cititorilor texte alese. Acest volum confirmă ideea că cel mai sigur exerciţiu de fericire îl constituie lectura cărţilor frumoase, a cărţilor-“prietene”.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

Și veni bărbatul la femeie – Despre amor, cu onestitate și… umor

O fructuoasă colaborare între un regizor inspirat și niște artiști talentați ne trimite la o constantă a vieții: iubirea dintre o femeie și un bărbat, la orice vârstă s-ar afla ei. Textul – al cărui titlu are puternice reverberații ecleziastice – a fost scris de un apreciat dramaturg rus, Semyon Zlotnickov, și a fost montat, cu succes, pe multe scene europene.

Piesa, o mică bijuterie dramatică, ornată cu elemente de satiră, farsă și capricii romantice, aduce în prim-plan lipsa de comunicare într-un cuplu, oricare ar fi acesta și orice “bagaje” ale vieții ar purta cei doi parteneri. Versiunea oferită în spectacolul Și bărbatul veni la femeie este cea a unui Adam și o Evă din Rusia post-sovietică și devine un turnir actoricesc pentru un duo actoricesc de excepţie.

Jocul se concentrează pe asocierea neașteptată dintre un farmacist cam nevrotic și o femeie-operator de telefonie, destul de stăpână pe sine. Dina și Victor sunt trecuți de patruzeci de ani, divorțați, și fiecare are câte un copil dintr-o fostă căsătorie. “Trecuți de patruzeci de ani” nu e o vârstă la care viața ia sfârșit, de aceea prietenii lor comuni (Jora și Judith) încearcă să le vină în ajutor stabilindu-le o întâlnire. Victor pare a fi replica rusească a farmacistului inhibat din seria Desperate Housewives; el se prezintă acasă la Dina într-o seară ploioasă de sâmbătă. Dornici să impresioneze, cei doi zburdă o noapte întreagă într-un vârtej de stângăcii în conversație, romanțiozitate, neînțelegeri și mult ridicol… duios. Rezultă o lungă și densă discuție nocturnă ce-naintează, printre speranțe franjurate rând pe rând, către obținerea unei legături solide.

Dimensiunea crudă şi ironică a intrigii din această piesă, cu accente comic-amărui, și – mai ales – actualitatea temei: lipsa de comunicare în cuplu pare să îl fi sedus pe regizor. Acest “pas de deux” printre umbrele manipulării emoționale devine un balet mecanic, în care Dina / Mihaela Sîrbu preia conducerea în tentativa de a-l seduce pe Victor / Lucian Pavel. În scenografia (realizată de Raluca Chelaru) voit austeră – o locuință de bloc din Rusia post-sovietică -, spectatorul poate surprinde detaliile din viaţa intimă a duetului aflat sub observaţie. Şarja comică, prezentă în text, e potenţată sugestiv prin decor, costume şi prin elementele de recuzită. Dina îl așteaptă plictisită, în avans, într-o ținută neglijentă ce-i conferă un aer deprimant.

Ritualul de pregătire pentru întâlnirea față în față devine o frumoasă coregrafie, un dans în care privitorii sesizează tentativa de seducție a roșcovanei conștiente de farmecele sale. Dina îi oferă muzică rusească, dar și latino / Historia de un amor, reglată la maximum domnului spilcuit, dar plouat și la propriu și la figurat, alături de multe ieșiri temperamentale asortate cu vin aromat, ciocolată afrodisiacă și mere din “pomul cunoașterii”. O componentă importantă a spectacolului este mișcare scenică (Andreea Duță), reglată perfect cu light-designul, care punctează tropii sentimentali. Apariția ușor ridicolă a lui Victor / Lucian Pavel antrenează și mai mult demonii interiori ai femeii obosite de prea multe compomisuri dintr-o viață destul de ternă. Parcă nici florile pe care bărbatul i le oferă, cu stângăcie, nu mai au semnificația inițială: aceea de-a înmuia inima.

Cea care transformă această comedie într-un tangou amețitor este Mihaela Sîrbu, redând angoasa femeii de vârstă medie, singură, aflată între multe amărăciuni şi o slujbă pe care o detestă; ea taie, cu un umor voit crispat, melancolia existențială. Actrița alternează temperamentul vulcanic cu “pisiceala de apartament”  și întrupează o femeie tristă, dar care nu şi-a uitat complet feminitatea. Mihaela Sîrbu are inteligenţa scenică de a-i conferi personajului presentimentul zădărniciei, dar nu și al abandonului. Conferind un gust amar tuturor entuziastelor ei agăţări de orice speranţă până la sfâşietoarea conştientizare a deşertăciunii iluziilor, nu se lasă copleșită.

Regăsim în interpretarea Mihaelei Sîrbu un amestec resemnare asumată și forță latentă, ce duc spre o victorie ochită și bine…țintită. Copleșit sub asaltul partenerei, Lucian Pavel oferă un amestec de bucurie tristă mixată cu mâhnire veselă și se lasă legat de femeia al cărei prag abia îl trecuse. Cu aerul de seducător nevolnic, carismaticul actor devine simbol la pasivității, pierzându-și unul dintre pantofi, ca-ntr-o Cenușăreasa, varianta masculină. Spectatorul devine martor al unei povești ce se îndreaptă către dramă, eroii “vorbesc aceeaşi limbă”: a pasiunii urlate, alternând lacrimile cu melancolia, într-o mecanică nuanţată. Spiritul și patosul se reunesc și oferă, în final, o perspectivă ambiguă, lăsând privitorii din fotolii să hotărască singur dacă speranța va migra spre armonia cuplului bine sudat.

Metafora iubirii, dar şi a vieţii, devine o stare dubitativă pentru spectatorul aflat în faţa acestei poveşti cu iz de romanță tomnatică. Spectacolul Și bărbatul veni la femeie încearcă să răspundă unor întrebări tulburătoare, evitând certitudinile facile, virând – totuși – către “partea plină a paharului”. Problematica destinului în termeni mici / comuni este depășită, iar impresia generală pe care a produs-o întreaga echipă de realizatori a producției este una stenică: “Merită să te bucuri de viață oricând!”.

Și veni bărbatul la femeie

Autor: Simyon Zlotnikov
Distribuţia: Mihaela Sîrbu şi Lucian Pavel
Traducerea din limba rusă şi regia: Bogdan Budeş
Scenografia: Raluca Chelaru
Mișcarea scenică: Andreea Duță
Materiale video: Ștefania Maftei
Design afiș: Carmen Nistor

Spaţiu: Teatrul de Artă (Bucureşti, str. Sfântul Ştefan, nr. 21)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , ,

Alice în Țara Minunilor și Absurdul

Alice în Ţara Minunilor şi absurdul  

(150 de ani de la apariția cărții)

De peste o sută de ani, prin poeziile şi poveştile lui Lewis Carroll (27 ianuarie 1832- 14 ianuarie 1898), copiii au avut ocazia să viziteze a lume magică, unde regulile logicii sunt uitate, unde nimeni nu se comportă cum trebuie, unde nimeni nu face ceea ce i se spune. Deşi Lewis Carroll a scris Aventurile lui Alice în Ţara Minunilor pentru divertismentul copiilor, mulţi cercetători au căutat să descopere influenţele care stau la baza operei sale. Cărţile au fost explicate din toate punctele de vedere: influenţe psihanalitice freudiene, matematică, satira politică, ba chiar influenţa drogurilor (efectele consumului de substanţe halucinogene). Chei secrete au încercat şi psihanaliştii (A.M.E. Goldschmidt, Paul Schilder Phyllis Greenacre) care interpretează simbolistica absconsă a literaturii lui Charles Lutwige Dodgson, alias Lewis Carroll, în funcţie de complexele sale reale sau presupuse. Cărţile acestui autor au fost întotdeauna un subiect favorit pentru analiză, după cum povestea însăşi se pretează la diverse interpretări.

Atunci când analizele ne oferă date asupra excentricului profesor de matematică de la Oxford, ele vin în sprijinul cunoaşterii omului şi, mai mult sau mai puţin, la tălmăcirea operei. Toţi, sau aproape toţi scriitorii care s-au aventurat în zona absurdului, constituie cazuri privilegiate pentru psihanalişti. Atunci când încearcă să interpreteze creaţia pornind exclusiv de la date ce ţin de o psihé inconştientă a creatorului, cercetările analitice eşuează. Drama autorului e numai în subsidiar psihologică. Sciziunea interioară a eului, la Carroll, este o asemenea dedublare existenţială, ireductibilă la o simplă tulburare a personalităţii psihice. Diaconul conferenţiar de la Oxford recunoaşte prezenţa unui alter ego dând scriitorului dinlăuntrul său un alt nume. Ambivalenţele sunt numeroase la structurile a căror identitate intimă e alterată. Atunci când a fost întrebat despre sensul poemului sau: “Vânătoarea de Snark”, Carroll însuşi a scris următorul text unui prieten din America : “Sunt foarte multe, însa mi-e teamă că nu înseamnă nimic, doar prostii. Totuşi, ştiţi, cuvintele înseamnă mai mult decât ne-am întelege să exprime atunci când le folosim, astfel, o carte întreagă ar fi trebuit să însemne mult mai mult.”

Fiul arhidiaconului Dodgson, născut în 1832 la Daresbury, un sat din Lancashire, unde tatăl său era pastor, creşte în ascultarea legii, având însă totodată o timpurie patimă pentru jocul excentric. Casa parohială, izolată, în care trăieşte pâna la unsprezece ani e, în acelaşi timp, templu puritan şi intrare în “Ţara Minunilor”. Preceptele severe (care îi vor face mai târziu pe toti copiii pastorului refractari la căsătorie) sunt urmate fără împotrivire. Dar natura e prezentă, aproape, domestică în ferma, insolită în flora şi fauna din regiune. Copil, Charles Dodgson are o preferinţă pentru vietăţi, îndeobşte, evitate: râme, broaşte râioase, melci. Jocurile, de toate felurile, vor constitui – pentru el – o statornică pasiune. Se pare că Lewis Carroll a introdus, în Anglia, careurile de cuvintele încrucişate. El este, în orice caz, inventatorul unui mare număr de enigme matematice şi lingvistice, sisteme mnemotehnice, jocuri de cifre. Lumea din cele două opere importante ale scriitorului Alice’s Adventures în Wonderland şi Through the Looking-Glass este un asemenea univers ierarhizat, supus unor bizare legi proprii, univers al jocului – de cărţi în prima lucrare, de şah în a doua. Lewis Carroll a admirat şi jocul pretinzând schimbarea identităţii. Tot ce presupune mimare, travestire, mască, poză îl interesează. În copilărie, organizează un teatru de casă: aranja mici spectacole, costumându-se. De asemenea, adora marionetele. Bun păpuşar, face o trducere a Tragediei Regelui Ioan, jucându-l pe Shakespeare pe o micuţă scenă cu păpuşi. El însuşi scrie scurte piese pentru repertoriul marionetelor sale. Adora teatrul pe care-l frecventa cu asiduitate, în pofida interdicţiilor care-l opreau pe un cleric să pătrundă într-o asemenea “sală de perdiţie”. Nici culisele nu-i erau străine. A fost prieten cu celebra actriţă Ellen Terry. În sfârşit, tot de această pasiune a spectacolului ţin şi îndeletnicirile sale perseverente în domeniul fotografiei. Făptură eminamente ludică, Lewis Carroll este însă în acelaşi timp conferenţiarul lipsit de umor, destul de anost, al catedrei de Matematică şi Logică, de la Universitatea din Oxford.

Neîndoielnic, tema cardinală – care poate fi găsită în Aventurile lui Alice în Ţara Minunilor-este frica de a creşte, teama de maturizare. În acest volum, a vrut să descrie modul în care un copil vede lumea adulţilor, inclusiv toate lucrurile care în ochii celui mic par stupide şi arbitrare norme precum ego-ului sau obiceiurile rele pe care le dezvoltăm în timpul vieţii noastre. Ce este de fapt Wonderland (Ţara Minunilor) în care pătrunde Alice, alunecând în vis, căzând în vizuina unui iepure? Un univers feeric, de basm? Un plan abisal, al inconştientului? Tărâmul ireal în care posibilul îşi lărgeşte sfera la nesfârşit? Spaţiul în care coboară Alice se află aproape de centrul pamântului (către care se îndreaptă şi alţi eroi ce intră într-o altă lume, căzând în pământ, precum eroina ficţiunii lui Frank Baum: Dorothy and the Wizard in Oz. De fapt “Ţara Minunilor” este alcătuită după topografia lui Lewis Carroll doar din câteva încăperi şi o grădină. În “ţinutul de dincolo de Oglindă”, altă regiune onirică în care pătrunde Alice (Through the Looking-Glass), spatiul care se deschide dincolo de o încăpere şi o grădină este un imens teren parcelat ca o tablă de şah. Tărâmul miraculos îl repetă, în parte, pe acela al realităţii cotidiene, dar într-o altă ordine, conform unor reguli absurde. Miraculosul e o repetiţie deformată a naturalului. La intrarea în Wonderland, Alice descoperă un mod de viaţă şi un raţionament destul de diferit de al ei. Dă peste o ducesă care este hotărâtă să găsească o morală în toate. Dar, în timpul călătoriei prin Wonderland, Alice învaţă ceva mai mult: să înţeleagă lumea adulţilor. De fapt, ea însăşi este în creştere, trăieşte propria-i maturizare. Acest lucru este, de asemenea, reprezentat de modificările fizice suferite în timpul poveştii – creştere şi micşorare. Căzând în vizuina iepurelui, Alice alunecă printr-un tunel întunecos, pe ai cărui pereţi laterali se văd rafturi cu cărţi, picturi, hărţi, unele ustensile ale lumii scolastice sau un borcan de marmeladă pe care eroina, în treacăt, îl înhaţă. Ajungând într-o încapere închisă, vede, prin singura uşiţă pe care o poate deschide, dar prin care nu poate trece, o grădină cu flori şi fântâni, un Eden. Tot aşa, va observa – de la oarecare distanţă – imensul teren de şah, pe care, după depăşirea anumitor piedici, va păşi. Viziune paradisiacă: “E un joc uriaş de şah” – exclamă fetiţa încântata – “care se joacă în lumea întreagă, dacă peste tot aceasta e lumea…Oh, cât de amuzant!”

Paradisul copilului este paradisul lumii-joc. Spatiul privilegiat este acela al terenului de joc, iar timpul propriu este – ca în modelul cosmologic al lui De Sitter – dimensiune etern-staţionară. “Ceaiul nebun” la care participă Alice se desfăşoară în permanenţă, căci mereu e ora şase după-masă când el se serveşte. În Wonderland, ca în orice lume a feeriei, nonexistentul există, animalele vorbesc, fiinţele umane sunt în situaţii ori în relaţii imposibile, totul e admis. Nu există o raţiune a evenimentelor, a situaţiilor în “Ţara Minunilor”. Totul (metamorfozele fiinţelor, natura fabuloasă, artificialul, jocul, raţionamentele, semantica) e dirijat de o logică a absurdului. Motivul literar al metamorfozei (avatarurile lui Alice ca o primă încercare ce se asociază cu sentimentul existenţial al anxietăţii) apare în ficţiunile-coşmar în care se petrec perturbări. În “Ţara Minunilor”, Alice asistă la luptele dintre importanţa şi instabilitatea identităţii personale. Ea este, în mod constant, într-o încercare de a se identifica cu creaturile pe care le întâlneşte, dar are îndoieli cu privire la propria ei identitate. După ce trece prin gaura de iepure, Alice dă nişte teste pentru a stabili dacă ea a devenit o altă fată. Practic, are numeroase tulburări de identitate. În Wonderland, apar o întreagă floră şi faună Este cunoscută predilecţia lui Lewis Carroll pentru micile vietăţi, îndeobşte putin simpatizate – râme, broaşte. În casa lui Dante Gabriel Rossetti, pe care o frecventa, are bucuria de a întâlni asemenea făpturi mai puţin obişnuite – un hobby al poetului – precum: o cucuvea cu cioc galben, o marmotă, un vombat (mic marsupial din Australia) care dormitează pe masă în timpul dineului, inspirându-l pe Carroll atunci când descrie “ceaiul extravagant”din Wonderland. Animale ciudate, creaţii ale unei fantezii asemănătoare cu aceea a unui Hieronymus Bosch, populează lumea carrolliană. În Through the Looking-Glass ni se descriu insectele şi florile “din oglindă”. Dimensiunile lor prezintă, ca şi cele ale lui Alice din timpul “telescopărilor” ei, unele paradoxuri: o albină se dovedeşte a fi un elefant. Raporturile între mărimi diferite joacă acelaşi rol terifiant ori amuzant ca şi în peripetiile lui Gulliver: Alice micşorată e ameninţată de un căţel ce i se pare enorm. Cele două cărţi ale aventurilor lui Alice sunt construite, una pe temeiul jocului de cărţi (principalele personaje sunt cărţile de joc), alta pe schema jocului de şah. Cărţile de joc ca şi piesele de şah sunt personaje alegorice, reprezintă o întreagă istorie – cu regii, cavalerii, damele şi pionii ei. Chiar un şeptar sau un decar poate avea un simulacru de personalitate, ocupând un rang într-o ierarhie. Fireşte, specialiştii jocului de şah au demonstrat că întreg jocul din Through the Looking-Glass este neglijent, că personajele – piese ale jocului – înaintează nereglementar. Dar creaturile par demente, fantezia autorului lor urmează o logică a nonsensului; el nu respectă regulile jocului. Prin supunerea lor la regulile artificiale, lipsite de sens al unui joc, personajele dobândesc o alură absurdă. O societate guvernată prin legi impuse de un destin absolut arbitar, chiar dacă legile sunt coerente între ele – destin care nu respectă câtuşi de puţin natura însăşi a fiinţelor din acea societate – este absurdă. Relaţiile de simetrie-asimetrie, frecvente în opera lui Carroll, determină apariţia cuplurilor, a figurilor duble. Tweedledee şi Tweedledum sunt gemeni şi forme enantiomorfe (imagine unul a celuilalt, în oglinzi paralele). Cuplurile acestea anunţă obsesia dublului, a perechilor stranii din proza lui Kafka. Însă alegerea motivului oglinzii, permiţând o serie de jocuri ale dedublării simetriei, presupune o asemenea obsesie a dublului. Universul absurd al ţării miraculoase sau de dincolo de oglindă dublează lumea reală. E un fel de anti-univers creat cu o consecvenţă remarcabilă, demnă de un logician. Lewis Carroll nu neglijează niciun amănunt în descrierea acestei lumi întoarse. Memoria funcţionează, aici, pe dos: eroii îşi amintesc fapte înainte ca ele să se fi petrecut. Obiectele, făpturile tind spre formele tipic asimetrice: animale în tirbuşon, cărări în tirbuşon, în general dese aluzii la tirbuşon, structura în spirală elicoidală asimetrică, având profiluri de dreapta şi de stânga. Din acest univers absurd, din plin proces, după ce distinge lumea cărţilor de joc, Alice evadează… trezindu-se. Tensiunea ajunsese la punctul critic. Coşmarul închipuia un sabat al personajelor. Visul se întorsese împotriva visătoarei. Himerele se spulberă prin revolta eroinei, reprezentând consecvenţa (deşi ispitita de demonie, căzând uneori sub vrăji rele) a bunului-simţ, a raţiunii şi a umorului. Alice se revoltă împotriva Reginei şi a lumii ei: “Cui îi pasă de voi?… Nu sunteţi decât un pachet de cărţi.”

Alice in Wonderland

Revolta aceasta declanşează haosul, o apocalipsă a lumii cărţilor de joc. Ea reprezintă, oare, o revoltă a autorului? Trebuie să remarcăm apartenenţa tuturor acestor teme şi motive la universul tematic al barocului: motiv al oglinzii, metamorfoze, răsturnări, inversiuni, temă a labirintului de oglinzi şi, îndeoşebi, temă a lumii întoarse. Una din rădăcinile absurdului modern poate fi descoperită în grotescul baroc – expresie a “lumii răsturnate”. Evident, corespondenţele pe care le putem stabili între opera lui Lewis Carroll şi creaţia barocului literar şi artistic nu sunt de ordinul unor influenţe directe. Aceste corespondenţe revelează similitudini structurale, pun în lumină existenţa unor permanenţe. Totuşi, caracterul “baroc” al scrierilor lui Lewis Carroll apare şi în surâsul amestecat cu oroare – tipic barocului – pe care-l întâlnim în prozele acestuia. Am văzut că există elemente de coşmar în visele Alicei, o atmosferă derutantă şi neliniştitoare. Eroina lui este mereu curtenitoare – cu regi, cu regine, dar şi cu şoareci şi cu râme -, dar morala ei e mai curând o politeţe decât o cultivare a unor superioare valori etice. Întreg sistemul victorian se împotrivea cu multă fermitate unei răsturnări a tuturor convenţiilor social-etice. Lewis Carroll este fidel moralei victoriene şi, deopotrivă, infidel, printr-o frondă, printr-o subversiune involuntară: o revoltă pe care nici revoltatul nu o înţelege şi nu o vrea în mod conştient. Este, mai degrabă, răzvrătire în numele unei morale fără constrângeri. Asemenea tuturor operelor majore aparţinând literaturii absurdului, istoria Alicei poate fi – şi a fost – considerată o vastă parabolă a condiţiei umane, fie ca o ţesătură de simboluri şi alegorii, ca o scriere initiaţică, indicând un itinerar spiritual ori un simplu joc al imaginaţiei. Adesea, cartea Alice în Ţara Minunilor a fost considerată un prim exemplu de limită, de rupere dintre cartea veche de tradiţie luminoasă şi cea nouă. Discuţiile despre apartenenţa acestei cărţi sunt nesfârşite, de aceea este greu de sugerat un răspuns definitiv. Lectura acestor volume necesită noi şi noi chei de abordare.

Repere bibliografice:

  • The life and the letters of Lewis Carroll, Stuart Dodgson Collingwood, EchoLibrary;
  • Alice in Wonderland Psychoanalyzed, A M E Goldschmidt, The New Oxford Outlook (1933);
  • Alice’s Adventures in Wonderland and Through the Looking-Glass and What Alice Found There Lewis Carroll (Charles Lutwidge Dodgson) – Paul Schilder (1936).

Articol publicat în revista Comper

 

 

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web