RSS

Arhivele lunare: iulie 2017

Când iubirea deraiază – The Girl on the Train

Povestea lui Rachel – o trentagenară alcoolică – vârâtă până peste cap într-o încâlcită aventură legată și de o misterioasă dispariție a stârnit atenția publicului amator al genului, încă de la apariția romanului care stă la baza recentei ecranizări: The Girl on the Train. Tipărită la începutul anului 2015, la editura Riverhead, cartea scrisă de Paula Hawkins s-a vândut rapid și   a trecut printr-un proces de “americanizare” în transpunerea sa pe marele ecran.

Deși eroina cărții, Rachel, a înlocuit suburbia londoneză și trenurile acesteia cu gara centrală din New York, astfel de “mișcare” e ca și cum Rachel ar schimba brandy-ul cu o Coca-Cola. De dragul vânzărilor și al popularității, se poate orice și-n… artă. Zilnic, eroina ia același tren și privește   în gol, prin fereastră, spre o casă în care un cuplu tânăr pare că-și trăiește impetuos iubirea. Devastată de un divorț dureros, Rachel fantazează și își proiectează – în mintea obosită – viața perfectă până într-o zi în care se izbește de-o serie de necazuri care vor brăzda și mai adânc pe chipul ei trist.

Se pare că acest proiect se aseamănă mult cu “fenomenul” declanșat de Gone Girl. În cazul de față, întâlnim o psihologie și mai răsucită, pentru că biata Rachel este într-o vrie totală. După ce   a aflat că nu poate avea copii, a căzut pradă disperării (și-a neglijat aspectul fizic, viața conjugală și jobul) și-a devenit dependentă de alcool. Însă narațiunea capătă ramificații, iar vocile confesionale se multiplică, așadar, nu doar Rachel va fi narator, ci și cele două femei care pivotau în jurul fostului ei soț, respectiv noua soție – Ana și amanta – Megan.

Tate Taylor (The Help) a sperat că poate da la iveală un film serios, cu o așa problematică, dar producția sa a derapat în extremis, abuzând de efecte speciale și de o durată prea mare. Cu siguranță, rolul lui Rachel reprezintă o bună ocazie pentru orice actriță dornică să-și etaleze talentul artistic, de aceea opțiunea pentru (britanica) Emily Blunt este salutară. În roman, eroina devine aproape “invizibilă” pentru cei din jur, din pricina aspectului fizic degradat și-al dependenței de băuturi alcoolice, dar – pe ecran – Blunt atrage privirile chiar dacă are tenul încărcat de pete, trupul îngropat în haine nepotrivite și calcă adesea strâmb. Taylor apropie camera de filmare de uimitoarea actriță care salvează, prin jocul ei, o partitură maniacală, bine “tămâiată” cu aburi de alcool.

Thrillerul conceput de Tate Taylor încearcă, anevoie, să țină pasul cu ritmul impus de romanciera care, prin cele trei eroine, dezaprobă ipocrizia din spatele vieții conjugale “perfecte”. Vocile personajelor feminine, fie că sunt manipulatoare ori amnezico-acuzatoare, respectă dorința de-a face lumină. Realizatorul american ne introduce într-un labirint întunecat, presărat, pe ici-colo, cu ceva fărâme din personalitatea fiecăreia dintre eroine. Locul de la fereastră dintr-un tren-cursă este, întotdeauna, cel care predispune la meditație; mișcarea legănată și stimulii vizuali din exterior nasc anumite stări și invită călătorul spre un altfel de univers.

În cazul lui Rachel, efectele alcoolului și neîmplirile amoroase nu o poartă spre un vis, ci, mai degrabă spre un coșmar izvorât din realitatea din care, tocmai, voia să scape. Deși mintea ei hoinărește prin spații idilice, confruntarea cu realitatea care o înconjura duce la spaimă. În ritualul ei de observare, analiza un cuplu – Megan şi Scott Hipwell – ce trăia în vecinătatea casei. Lui Rachel îi place să viseze, să-şi imagineze viaţa perfectă a celor doi tineri însurăţei, care păreau fericiţi. Dar, într-o zi ca oricare alta, Rachel sesizează ceva şocant, care o irită la culme. În următoarea zi – când se trezeşte – e plină de vânătăi şi nu îşi mai aminteşte nimic despre ziua precedentă. Ştie doar că s-a întâmplat ceva cumplit. Iar la TV, se anunţă că Megan Hipwell este dată dispărută.

Cineastul multiplică prim-planurile și sporește, din păcate, nefericirea privitorilor, și nu compasiunea. La fel de nepotrivit procedează și în cazul blondei șic, Ana/ Rebecca Ferguson, cea care a succedat-o pe Rachel în postura de soție. Spectatorul nu poate înțelege importanța acestui rol din pricina distanței impuse de regie; Ana se aseamănă cu sprințara bonă, Megan, la rândul ei tăinuind o înfiorătoare taină – doar tresăririle fine de pe chip induc ideea de viață interioară preaplină. Juna Haley Bennett, angelica blondină, este bine distribuită pentru eroina cu multe fețe (Megan Hipwell).Teribila polițistă (tot o femeie!), interpretată de Allison Janney, intuiește legăturile (încă) nevăzute.În acest du-te, vino – încărcat de fantasme și de amintiri puse laolaltă -, soțul – Luke Evans / Scott Hipwell face notă discordantă, afișând un calm imperturbabil, pozând în soț (viril) iubitor și tătic protector. Abia în partea a doua a peliculei își scoate masca și devoalează secretele mascului alfa ce (se) pretindea a fi.

Într-un amestec – de teamă, groază, erotism, derută, disperare, indicii vagi – lungmetrajul se situează, undeva, în zona serialelor (din categoria B) de vineri-seara, cochetând cu perversitatea. Actorii fac tot posibilul să evite deraierea de pe șinele (impuse de scenariul cusut bine cu ață albă) și să păstreze tensiunea la limitele necesare suspansului cinematografic. Deși are aspectul unui thriller dezarticulat, The Girl on the Train rămâne, totuși, o propunere pentru reflecție asupra cuplului modern, rătăcit printre propriile nevroze, precum și-asupra condiției  femeii în societatea actuală.

The Girl on the Train

Regizor: Tate Taylor
Scriitor: Paula Hawkins
Scenarist: Erin Cressida Wilson
Operator: Charlotte Bruus Christensen
Producător: Marc Platt
Monteur: Michael McCusker

Distribuţia

Emily Blunt (Rachel Watson)
Justin Theroux (Tom Watson)
Haley Bennett (Megan Hipwell)
Rebecca Ferguson (Anna Watson)
Edgar Ramirez (Dr. Kamal Abdic)
Luke Evans (Scott Hipwell)
Laura Prepon (Cathy)
Durata: 112 min

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

Adevărul din interiorul cuplului – 45 Years

Că “au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” ne  spun mai toate finalurile de basm, dar niciodată nu știm exact ce-ar putea urma după acest episod. Despre variațiunile hibernale ale vieții de cuplu ne povestește Andrew Haigh, într-o emoționantă peliculă intitulată sugestiv: 45 Years.

Kate şi Geoff, un cuplu de pensionari, fără copii, îşi petrec zilele de calm casnic. Se pregătesc de de celebrarea celor 45 de ani de la căsătorie. Dar, ca-n orice poveste cu suspans, apare ceva care e gata să răstoarne întregul eșafodaj. De data aceasta, apare o scrisoare prin care Geoff, eroul poveștii, este înștiințat, că undeva în munți, s-a găsit corpul fostei lui iubite. Așadar, toată viaţa lor trăită în comun, cei 45 de ani din titlu, este pusă acum în discuţie şi sub semnul întrebării.  Charlotte Rampling, în rolul soţiei, premiată la mari festivaluri pentru această partitură emoţionantă, realizează – aici – un joc copleşitor.

La patru ani după delicatul film, Weekend, Andrew Haigh adaptează, liber, romanul In Another Country de David Constantine, izbutind o bulversantă dramă. Prima opțiune a realizatorului a fost distribuirea actriței Charlotte Rampling în rolul misterioasei Kate, femeia care este pe punctul de-a aniversa 45 de ani de mariaj alături de Geoff. Tocmai în focurile pregătirilor de aniversare, Geoff primește, din Elveția, o scrisoare prin care i se aduce la cunoștință faptul că iubita lui din tinerețe a fost găsită moartă. Aceasta își pierduse viața în timpul unei excursii, în perioada  anilor ’60.

Kate și-ar dori să afle mai multe, dar amintirile sunt dureroase pentru Geoff. Pe parcursul conversațiilor, Kate sesizează că cel care îi este soț, de atâta amar de vreme, nu o uitase niciodată pe cea care părea să reprezinte “iubirea vieții” lui. Parafrazând-o pe Nathalie Sarraute, am putea spune că totul se baza doar pe un “Da” sau un “Nu”. Tolănită în patul conjugal, Kate îi adresează întrebări soțului ei. Cea mai importantă este aceea în care are puterea de-a întreba ce s-ar fi întâmplat dacă acea Katya nu ar fi murit în ghețurile din Alpi, dacă ar fi luat-o de soție (Kate Mercer: “Would you have married her”?). Fără să ezite nicio clipă, Geoff îi răspunde (imediat): “Da”.

Pentru Kate, din acel moment, nimic nu mai conta, totul se scurge pur și simplu. Nu poate fi vorba despre gelozie, dar ceva îi paralizează reacțiile – precum un virus pătruns în organism -, toată memoria ei afectivă se distruge. Femeia încearcă o reacție. Culmea ironiei! după 45 de ani de mariaj, când se trimiseseră invitațiile și se cumpăraseră cadourile. Kate se chinuie să se convingă pe sine că reacția fusese o nebunie. Seara, ea dansează cu Geoff pe melodia lor favorită, Smoke gets in your eyes, apoi reiau vechile lor obiceiuri. Totuși, fantoma acelei rivale al cărei nume nu-i dă deloc pace o tulbură din nou. Câtă ipocrizie! Deodată, Kate realizează că a fost doar o dublură, i-a servit lui Geoff drept remediu contra angoaselor. Urlă în tăcere. Precum eroina lui Alberto Moravia (și-a lui Jean-Luc Godard), Kate descoperă …ura.

45 Years este un film discret, dar teribil în care realizatorul are inteligența de-a prezenta vârsta a treia în alt registru decât ne-am obișnuit să o percepem. Aici, amețeala își are originea în dogoarea iubirii. Cineastul a distribuit doi interpreți de excepție – Charlotte Rampling (nominalizată la Oscar) și Tom Courtenay, capabili să se racordeze la tensiunea din acel univers amenințător. Glasurile, dar și tăcerile celor doi mari actori amplifică ambiguitatea din intimitatea acestui cuplu, făcând-o aproape muzicală. Filmările sunt modeste, ca și ritualurile  zilnice ale unui cuplu care-a trăit patruzeci și cinci de ani aceleași dimineți. Chipul lui Charlotte Rampling redă, din plin, temerile și toate îndoielile unei femei care se vede cu trecutul “dat peste cap” (Kate Mercer: “It’s funny how you forget the things in life that make you happy.”).

Nici nu vrem să ne gândim ce s-ar fi întâmplat în cazul în care cuplul septuagenar ar fi avut casa plină de nepoți. Haigh s-a jucat puțin cu epilogul poveștilor cu zâne și-a atins un punct nevralgic, al vieții trăite după perdeluțele falsității. Este absolut remarcabilă maniera englezească de-a vârî sentimentalism într-un realism aproape social. Cele două personaje stau, adesea, în același cadru, iar scenele  dintre ei sunt filmate de la o distanță sobră, dar care sugerează o veritabilă intimitate. Apropierea le conferă actorilor materia organică a realului. Pe parcursul întregii durate a peliculei, lucrurile sunt mai mult sugerate decât spuse, misterul plutește peste tot- în acel spațiu, în personaje – cotidianul apare și în notele sentimentale, dar și în cea mai pură notă de realism, aproape de naturalism. Realizatorul tivește, cu multă finețe, analiza acestei relații, sub  toate aspectele ei.

Nuanțele melodrametice se insinuează în toată povestea cinematografică; bombardamentul emoțional suferit atât de Geoff, cât și de Kate, este devastator la ideea că acea femeie ar fi putut să le schimbe cursul vieții. Kate devine geloasă pe o ființă decedată, dar încă vie în memoria celui care îi  stă alături de patru decenii și jumătate. Șarmul melancolic al întrebărilor legate de existență este dublat de profunzimea privirilor femeii care simte că a fost trișată, trăind deziluzia și amărăciunea. Actrița se află mereu în prim-plan, dar și în relație cu partenerul ei de-o viață; camera de filmare urmărește și surprinde atent mișcările care fac și desfac relația lor.

45 Years rămâne o dramă neagră, deși este sesizabil decalajul dintre comportamentul și vârsta biologică a eroinei, care, la un moment dat întreabă dacă acea femeie era blondă. În pofida vârstei, Kate rămâne o fetișcană care pare că se uită la profilul de pe Facebook al “fostei” (setul de fotografii-diapozitiv din podul casei), mai ales că eroina din film mimează obsesia pentru imagine. Andrew Haigh redublează această tară și dă deoparte o perdea care ținuse departe anumite situații. Odată ridicată cortina, cursivitatea sentimentelor începe să aibă fluctuații.

Într-o manieră personală, Andrew Haigh cristalizează, în șapte zile, esența iubirii în cele mai mici detalii și, în 45 Years, lasă la vedere tot ceea ce s-a clădit în decenii, căutând fundația pe care s-a acumulat o viață în doi. Meandrele suferințelor celor doi eroi trasează și indică un rezultat remarcabil, just. Pentru o asemena tectonică a sentimetelor a fost nevoie de un realizator sensibil și curajos, iar pelicula oferită de acesta rămâne o alternativă pentru “insuportabila ușurătate a ființei”.

45 Years

Regizor: Andrew Haigh
Scenarist: David Constantine, Andrew Haigh
Operator: Lol Crawley
Producător: Tristan Goligher
Monteur: Jonathan Alberts

Distribuţia

Charlotte Rampling (Kate Mercer)
Tom Courtenay (Geoff Mercer)
Geraldine James (Lena)
Dolly Wells (Charlotte)
Sam Alexander (Chris Poștașul)
David Sibley (George)

Premii, nominalizări, selecţii

Academia Europeană de Film (2015) – Cea mai bună actriţă: Charlotte Rampling
Festivalul internaţional de film din Berlin (2015) – Cea mai bună actriţă: Charlotte Rampling
Festivalul internaţional de film din Berlin (2015) – Cel mai bun actor: Tom Courtenay
Academia Europeană de Film (2015) – Cel mai bun actor, nominalizat: Tom Courtenay
Academia Europeană de Film (2015) – Cel mai bun scenariu, nominalizat: Andrew Haigh
Festivalul internaţional de film din Berlin (2015) – Ursul de Aur, nominalizat: Andrew Haigh
Oscar (2016) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Charlotte Rampling
Premiul BAFTA (2016) – Cel Mai Bun Film Britanic, nominalizat: Andrew Haigh, Tristan Goligher

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

Înlocuind standardele – A Perfect Day

Adaptare a romanului Dejarse Llover, scris de Paula Farias, pelicula A Perfect Day oglindește evenimetele  din viața unor activiști ai păcii, aflați în zona bosniacă, spre finalul sângeroaselor  conflicte interetnice din Balcani.

A-Perfect-DayProblema tratată în film este una concretă: curățarea unei fântâni, purificarea apei contaminate, acțiune care capată dimensiuni existențiale în viziunea cineastului Fernando Leon De Aranoa. Practic, avem de-a face cu două filme prinse “într-o zi perfectă” – unul învăluit într-o sobră cronică despre acțiunile umanitare aflate sub egida O.N.U., iar celălalt, regăsit printre scenele umoristice ale unor personaje ce par desprinse din peliculele realizate de frații Coen. Ambele sunt străbătute de același filon: omenescul cu “O mare”. Umorul, în situații grave, are menirea, la Fernando Leon de Aranoa, de a oferi lecții despe modul în care poți sfida absurditatea războiului.

Acţiunea se petrece în 1995, undeva în Balcani. Este încă o zi de muncă pentru mai mulţi lucrători sociali dintr-o zonă de conflict armat, aici, unde fiecare sfidează moartea şi se confruntă cu absurdităţile războiului. Un grup de activiști umanitari se află într-o zonă de conflict: Sophie, la prima contribuție de acest gen, este hotărâtă să ajute oriunde și oricând; Mambrú, dezabuzat, stă în banca lui, Katya îl căuta, de fapt, pe Mambrú, Damir, localnic, vrea cu orice preț ca războiul să înceteze, iar B. nu prea știe ce vrea. De-a lungul a 24 de ore, Mambrú (Benicio del Toro) îşi conduce echipa într-o confruntare cu o criză neaşteptată: cu birocraţia şi cu reapariţia fostei sale iubite, Katya (Olga Kurylenko). Veteranul B. (Tim Robbins), noua “recrută” – specialistă în purificarea apei – Sophie (Melanie Thierry) şi Mambrú trebuie să se descurce în singurul mod în care ştiu: cu un curaj altruist şi o doză sănătoasă de umor. Alături de ei se află Damir (Fedja Stukan) în postura de ghid/traducător-interpret pentru acțiunea de salvare.

A Perfect Day nu este nici primul, probabil, nici ultimul film care denunță, cu umor, absurditatea războiului, dacă ne gândim doar la M.A.S.H. de Robert Altman sau la Catch-22    de Mike Nichols, din anii ’70. Filmul realizat de cineastul spaniol ocolește, cu abilitate, caricatura. Dacă spectatorii râd o fac din același moiv ca și personajele de pe ecran. Este un râs mobilizator, care unește, unul care susține, dar aici, nu este nicio urmă de comic sau derizoriu. Vine să ilustreze absurditatea unui conflict și decalajul dintre ceea ce trebuia făcut și ceea ce se realiza de fapt. Este acea nesăbuință lansată de cei de la “Căștile Albastre” din O.N.U., care au “respectat regulamentul”, dar au zădărnicit acțiunea de purificare a apei.

Reușita acestui film este asigurată și de distribuție, Benicio del Toro este într-o formă perfectă, mai ales după ce s-a antrenat în Sicario, iar Tim Robbins revine după o mică pauză: “B: Welcome to Konopac, the Rope Capital of the World. Population: 5. I’m B, I’ll be your tour guide this afternoon and I’m pleased to be with you on this lovely day”. Pelicula pune un dublu accent – eroic și comic în egală măsură, devoalând inutilitatea unor dispozitive guvernamentale desuete și, mai ales, rigide. Apoi, succesul rezidă în forța imaginilor puternice, așa cum sunt cele se reflectă în oglindă ruinele așezărilor distruse prin bombardament; personajele sunt caracterizate, la Aranoa, prin acțiunile lor. Mambrú “dezbate” problema culorii potrivite pentru zugrăvirea unei camere, apoi pășește printre mine plasate de combatanții aflați în retragere, B. este personajul care pare că se tot caută pe sine, dar care, la momentul potrivit, acționează cum se cuvine. Nici prezențele feminine nu sunt lipsite de autenticitate și umor, mai ales Katya, în scena nocturnă petrecută între mașinile blocate de leșul unei vaci, presupus minate. Tonalitatea ironică a scenlor rimează perfect cu titlul, iar coloana sonoră (Muzica: Arnau Bataller) pigmentează fiecare cadru (Where Have All the Flowers Gone, There Is No Time, East Infection, Sweet Dreams), în vreme ce Eros șiThanatos se furișează printre eroii de pe ecran.

Tot acest microunivers ilustrează ambivalența funcțională a unor eroi normali aflați în situații complicate. Pornind de la acel corp scufundat în fântâna dintr-o localitate aflată la o altitudine primejdioasă, jocul dramatic se va derula în jurul acestuia, justificând și titlul metaforic. După nenumăratele eșecuri, are loc confruntarea cu sensul profund – acceptarea propriei condiții (adesea, doar cea de observator neputincios). Și ca ziua să fie “perfectă”, cineastul a mizat pe aliajul perfect dintre umor și dramatism încrâncenat, lejeritate și gravitate și mereu călăuzit de ideea că, uneori, trebuie abandonată noțiunea de utopie. Eroina interpretată cu mult farmec de Mélanie Thierry ilustrează, cu măiestrie, această pierdere a “inocenței” în condițiile unei lumi guvernate de…absurd. Așa cum se coagulează asemenea echipaje și în realitate, distribuția internațională a oferit veridicitate bunilor samariteni/voluntarilor de pe ecran. În toate cele douăzeci și patru de ore, absurdul, ironia, umorul și oroarea se amestecă într-un flux debordant, gata să ne scoată din zona de confort, spre limpezirea conștiinței.

A Perfect Day rămâne o satiră, cu aer ușor insolent, dar eficientă, aflată în căutarea echilibrului, un film în care umorul cucerește și face ca mecanica absurdului și-a violenței să transforme o cronică de război într-o comedie amăruie.

A Perfect Day

Regizor: Fernando León de Aranoa
Scenarist: Fernando León de Aranoa
Operator: Alex Catalán
Muzica: Arnau Bataller
Monteur: Nacho Ruiz Capillas

Distribuţia

Tim Robbins (B)
Benicio Del Toro (Mambrú)
Olga Kurylenko (Katya)
Mélanie Thierry (Sophie)
Fedja Stukan (Damir)
Frank Feys
Antonio Franić

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

Parlons français!

Mersi (merci) și pardon reprezintă sarea și piperul vorbirii noastre cotidiene.

Aşa cum Rusia a găsit drumul spre modernitate prin intermediul instituțiilor militare germane şi a celor culturale din  Hexagon, la fel, şi către Ţările Române a iradiat spiritul francez. În secolul al XVIII-lea s-a creat un vast curent francofon. A apărut un adevărat “comerț” cu  intelectuali: monarhi, prinţi, mareşali, diplomați, oameni de litere, artişti şi filosofi, iar saloanele aristocratice erau spații de cultură.

Conversația era o artă, avea substanță şi strălucire, iar filosofii câştigaseră prietenia capetelor încoronate. La vremea aceea, privilegiate erau eleganţa, politețea şi blândețea manierelor. Ideile circulau graţie cărţilor şi presei; publicaţii în limba franceză se tipăreau şi la Londra şi la Amsterdam, iar inima Europei bătea la Paris.

Şi astăzi, limba franceză (încă) mai păstrează un climat al bunelor maniere, al inteligenţei competente şi al gustului rafinat. Nu desparte limba de educație și îngăduie vorbitorilor să fie liberi şi naturali cu ceilalţi şi cu sine, căci decisivă este exigența stilului.

Franceza rămâne o limbă a diplomaţiei, a conversaţiei şi a cugetării. În comparație cu vernaculara şi tehnica limbă engleză, franceza apare ca o limbă modernă a “clandestinităţii spiritului”.

***

Relațiile mai reci, cinice sau impolitețea şi-au făcut loc (probabil, ivite din mediul afacerilor), iar vulgaritatea uneori  copleşeşte. Disciplina şi eleganţa speculativă ale limbii şi culturii franceze pot da un nou îndemn zilei de mâine: “Înapoi la lectură, citoyens!”.

Parlons-francaisArticol publicat în revista WebCultura

 
 

Etichete:

Acasă la mama, în stil iudeo-american – This Is Where I Leave You

Specializat în comedii savuroase, Shawn Levy (Night at the Museum, Cheaper by the Dozen; Real Steel) complică, de această dată, situația și oferă imaginea unei familii disfuncționale din America zilelor noastre, într-o adaptare după scrierile lui Jonathan Tropper. Regăsim, în distribuția de la This Is Where I Leave You, nume sonore precum cele ale actorilor: Jason Bateman, Tina Fey, Adam Driver, Rose Byrne, Kathryn HahnTimothy Olyphant, Dax Shepard și… Jane Fonda, o stea dintr-o altă galaxie.

Deschiderea are loc printr-un adevărat “bang.Tocmai când își găsește soția în pat cu șeful lui și credea că nimic rău nu i s-ar mai putea întâmpla, Judd Altman află că i-a murit tatăl. Ceremonia de înmormântare îi aduce pe toți frații Altman în vechea casa părintească. Așadar, îi vom cunoaște pe Judd, mijlociul, mezinul – afemeiatul Philip (Adam Driver), primul născut – seriosul Paul (Corey Stoll), dar și pe Wendy (Tina Fey) practica lor soră. Cei patru fraţi se întorc în căminul copilăriei şi – timp de o săptămână – sunt nevoiţi să locuiască, din nou, sub acelaşi acoperiş, împreună cu mama lor. Îndemnați de mama/Hillary (Jane Fonda), care îi obligă să respecte doliul evreiesc/ “shiva”, cei patru eroi ajung să-și înfrunte problemele nerezolvate și, astfel, să-și dea seama că, oricât de “sărită de pe fix” le e familia, viața capătă o altă perspectivă în sânul ei.

This Is Where I Leave You aduce în prim-plan o listă întreagă de probleme specifice lumii moderne: infidelitatea, infertilitatea, “imaginea” și cursa nebună a intervențiilor chirurgicale estetice, mica sau marea “realizare”, visurile abandonate, ierarhizarea socială ș.a.m.d. Sub matriarhatul lui Hillary, vechile ranchiuni ori secretele ținute bine ascunse vor ieși la iveală și vor tulbura “starea de doliu” din casa Altman.

Chiar de la început, “văduva veselă”, se lamenta: “I don’t know how you all got so repressed.” Vom asista, deci, la o terapie extinsă, de tip american. Precum șocul provocat de electrocutarea din pivniță a lui Judd, spectatorii vor tresălta destul de des la evoluțiile eroilor de pe ecran. Zâmbetul nu va lipsi deloc, stârnit fiind de șarjele abundente de umor negru. Hillary, posesoarea unei noi perechi de sâni, XL, le declarase fiilor săi că cea mai periculoasă amenințare pentru o familie o reprezenta tăinuirea/“Secrets are cancer to a family.” Prin urmare, extravaganta văduvă impusese relevarea intimității în rândul clanului său. De altfel,  Hillary era autoarea unei cărți – Cradle & All – în care expusese mai toate secretele membrilor familiei sale. În cele mai multe dintre scene, monopolul îl deține mereu uimitoarea Hillary, spre disperarea celorlalți ai casei.

Judd, fiul mijlociu, visase să realizeze “viața perfectă”, dar lucrurile se așază mereu altfel în realitate.  O părăsise pe “frumoasa orașului”, Penny (seducătoarea Rose Byrne) și plecase către metropolă, unde credea că a găsit locul/serviciul/mariajul potrivit aspirațiilor sale. Visurile capătă alt contur atunci când căsnicia e destrămată din pricina infidelității soaței (Abigail Spencer) , apoi reîntâlnirea cu drăgălașa Penny al cărei farmec trist (al candorii fanate) îi va     re-activa vechile pasiuni. Juniorul, Phillip (Adam Driver, binecunoscut din seria TV, Girls) pare că nu-și va găsi niciodată “peticul”, fiind într-o permanentă vânătoare de femei, cel mai adesea, nepotrivite. Ultima dintre cuceriri, Tracy (Connie Britton), se “autoinvită” în casa Altman, în calitatea sa de ex-psihoterapeută și actuală iubită. Rapid, este etichetată de sora lui Paul, care-l întreabă franc pe june: “Why are you dating your mother?”.

De cealaltă parte, mezinul îi explică celei care-l crescuse/sora mai mare că femeile mature și rasate îl ajută să…progreseze. Fratele mai mare, Paul (Corey Stoll), este hărțuit permanent de anxioasa nevastă, Annie (Kathryn Hahn), intrată în criză din pricina soțului care, după ce că era nesuferit și posac, era și infertil. Nici unica fată din familia Altman – Wendy (cuceritoarea Tina Fey) – nu stă prea bine la capitolul amintiri, păstrând încă suferinața neîmplinirii în relația cu simpaticul băiat din vecini, Horry (Timothy Olyphant). Nevoită să-și urmeze cursurile într-un mare oraș, l-a abandonat, deși acesta suferise   o intervenție chirurgicală (la creier) în urma unui accident din care ea scăpase nevătămată. Actualul ei soț, Barry Weissman, un om de afaceri hiperocupat își neglija întreaga familie, lăsând mai tot pe umerii fragilei Wendy.

După  ce-și expun toți “rufele murdare”, eroii principali interacționează încercând “să spele rufăria destul de pătată”: Judd și Wendy petrec câteva nopți pe acoperișul vechii case, împărtășindu-și neîmplinirile; Wendy și Phillip se tachinează non-sop, așa că bietul Paul se ia la trântă, la propriu, pe rând, cu cei doi frați mai mici. Surprizele se țin lanț în această mare familie  și nu lasă loc pentru prea multe meditații despre nostalgia, tratată aici în maniera râsu’plânsu’, iar replicile acide colorează expresiile interpreților, făcând aproape imposibilă orice lacrimă de tristețe. Hotarul dintre dramă și comedie este unul glisant. Adunați laolaltă de un eveniment trist, membrii familiei Altman ne reamintesc, cu mult aplomb, faptul că relaţiile umane existente se degradează şi că opţiunile se reduc odată cu trecerea timpului.

Regizorul se preocupă de construirea cât mai verosimilă a biografiilor şi a relaţiilor, obţinând   un sistem de relaţii plauzibil, dând relief evoluţiilor individuale, mai ales în zona comicului. Astfel, Judd, mijlociul, în ipostazierea lui Bateman confirmă – prin întregul său comportament – neapartenenţa la acel mediu, dar şi mâhnirea provocată de eșuarea asumată. De departe, piesa de rezistență din careul de patru ași ai clanului Altman, este Wendy, singura fiică. Tina Fey își echipează personajul cu toate datele pentru a o transforma într-o veritabilă eroină, carismatica actriță împarte, cu multă generozitate, duioșie, înțelegere, replici caustice și…pumni (scena de   la spital este memorabilă). Cel care o poartă, la propriu, pe umerii săi lați este mezinul, Phillip.

Personajul conturat perfect de simpaticul Adam Driver se regăsește adesea printre junii de azi: imatur, dependent material de “prietenele” mai “coapte” și veșnic pus pe glume. Phillip ajunge ultimul la funeralii, descinzând dintr-un confortabil Porche (primit în dar de la Tracy Sullivan), dar tot el o ajută pe sora lui să-și împacheteze bagajele după ce soțul ei dăduse bir cu fugiții spre o nouă afacere profitabilă. După ce-l părăsește, în timpul răfuielii dintre frații mai mari, Tracy îi pune, în văzul tuturor, lui Phillip eticheta de “narcisist, cu complexul lui Oedip”, definind, în stil propriu, genul de relații dintre membrii familiei Altman.

Aspectul matriarhal al peliculei este conturat de mai toate intervențiile bizare făcute de Hillary: mezinul familiei fusese crescut de Wendy, mama fiind prea ocupată de redactarea unui roman autobiografic, fosta psihoterapeută, ulterior iubită, a lui Phillip își realizase teza de doctorat pe baza informațiilor despre familia disfuncțională, desprinse din cartea scrisă de Hillary Altman. Shawn Levy a reunit o distribuţie de cinci stele, care l-a ajutat să povestească, cu onestitate, despre cei care refuză, cu sau fără voia lor, convenţiile sociale.

Finalul filmului, aproape burlesc, aduce şi o tuşă de visceral. This Is Where I Leave You înfățișează o altfel de Americă, departe de cea din comediile romantice, este America suburbiilor în care idilele mor odată cu plecarea de-acasă a unora dintre eroi, dar aceștia pot deveni alternativa într-un sistem uniform.Terapia  din spatele dramelor personale se bazează pe iubire, întâlniri cu oameni dragi sau cu…intervenții medicale. Filmul, încărcat de umor (fie caustic sau amar), te trage de mânecă să acorzi o şansă oricui.

This Is Where I Leave You

Regizor: Shawn Levy
Scriitor: Jonathan Tropper
Scenarist: Jonathan Tropper
Compozitor: Michael Giacchino
Operator: Terry Stacey
Producător: Jeffrey Levine
Monteur: Dean Zimmerman

Distribuţia

Jason Bateman (Judd Altman)
Tina Fey (Wendy Altman)
Jane Fonda (Hillary Altman)
Rose Byrne (Penny Moore)
Kathryn Hahn (Annie Altman)
Timothy Olyphant (Horry Callen)
Abigail Spencer (Quinn Altman)
Adam Driver (Phillip Altman)
Connie Britton (Tracy Sullivan)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

O baladă sălbatică – Song to Song

Cu spiritual său fin de observație, mereu interesat de evoluția ființei umane, Terrence Malick a găsit în lumea showbiz-ului, printre staruri precum Iggy Pop, Lykke Li sau Patti Smith (Iggy Pop și Patti Smith apar în propriile roluri), un subiect suculent: dragostea, dar și aviditatea pentru celebritate, bogăție, putere, transpus în pelicula  Song to Song. Mereu vom regăsi oameni care se iubesc, visează, se re-găsesc, se despart, apoi, intervine… transa/sfera elegiacă. Ca de obicei, regia semnată de Terrence Malick este sublim-evanescentă și nu prea are de-a face cu ceea ce știam deja din sensurile filosofice desprinse din filmele sale anterioare: Tree of Life, Voyage of Time sau To the Wonder.

În 2017, cineastul a ales să dea contur derivei sentimentale trăite de cei patru protagoniști. Filmul-oglindă înfricoșează și, paradoxal, fascinează. Ca și în celelalte lungmetraje, Malick seduce privitorul grație imaginii apte să satisfacă și cele mai pretențioase gusturi, o adevărată colecție (de imagini malickiene) etalată de acest “tiran al esteticii”. Din 2010, artistul a transpus pe ecran apoteoza vidului în lungi poeme filmice, care-au stârnit valuri  de admirație, dar și potop de sarcasm (totul a început când a obținut, în 2011, a premiului Palme d’Or pentru filmul The Tree of Life, după care-au urmat Knight of Cups, Voyage of Time). De fiecare dată,  exista acel refuz al unei narațiuni lineare și celebrarea  creației vizuale, plină de lirism – încărcată de întrebări de natură metafizică – despre locul omului în Univers. Cu imagini surprinse din unghiuri de excepție, având actori atrăgători în distribuție – declamând poezie la un festival de muzică din Austin (Texas) – timp de două ceasuri, filmul lui Terrence Malick captivează și încearcă, prin virajele sale estetice, să facă înțelese teme grave.

Song to Song este o nouă variantă a muncii de explorare atât formale, cât și spirituale. Orbirea interioară a ființei avide de putere, bogăție și celebritate devine centrul de interes în această  nouă producție. Ca și în cazul filmului Knight of Cups, acțiunea este plasată în lumea luxului fără repere, având drept personaj-pivot un magnat al muzicii (Michael Fassbender), care abuzează   de cei ce aspirau la succes.

Song to Song este o poveste modernă de dragoste, pe fundalul concertelor din Austin, unde două cupluri caută succesul în lumea rock’n’roll-ului, prin seducţie şi trădare. Tertipurile dintr-un astfel de univers țin de ceea ce numim – în mod generic – “inimi crude”. Adesea, Malick este asimilat cu judecătorii declinului artistic prin poezia vizuală. Fericirea și neputința de-a o păstra mai mult timp conferă melancolie și acestei recente producții (recontextualizările experineței din copilărie în viața de adult devin adevărate oglinzi ale relativității). Estetica  malickiană este admirabilă, dar radicalizată și de-acum aproape sistematizată. Montajul frenetic nu mai urmărește evoluția unei dinamici sau firul unui gând,  face volute și rondouri, apoi readuce imaginea protagoniștilor care expediază cântecul, unul  către celălalt, pentru a-l face fericit pe celălalt, cu scopul de-a găsi unele răspunsuri. Cele patru personaje din lumea plină de glamour vor să dezlege tainele de “dincolo de aparențe”.

Metoda cineastului rămâne acceași: actorii sunt plasați în imersiune (ba în inima unui concert  din Austin, apoi camera virtuozului Emmanuel Lubezki (laureat cu trei Premii Oscar) zboară către momentele de adevăr pur. Imediat, cu ajutorul unei omniprezente voci din off, Terrence Malick asamblează puzzle-ul la montaj, utilizând (destul de liber) unele pasaje muzicale. Se pare că – în sfârșit -, femeile au găsit un loc important în centrul acestor povești amoroase.

Sentimentele și dorințele circulă între producătorul muzical (prădătorul experimentat, impecabil întrupat de Michael Fassender), artiști derutați, aflați în căutarea faimei (Rooney Mara și Ryan Gosling) și o chelneriță (din hazard) declasată (Natalie Portman). Un cuplu se formează,   atracția și ambiția se contopesc, apoi această uniune devine un trio (utopie erotică, à la Jules et Jim, bineînțeles sfărâmată). Mereu se nasc noi alianțe, tot timpul, există căutări – amoroase     sau intelectuale – ce rămân nedeslușite. Faye (Rooney Mara) este personajul complet din acest film, mai ales când celelalte rămân puțin în umbra sa. Eroina interpretată de fermecătoarea Rooney Mara își caută adevărata identitate, crezul, sufletul – în pofida rupturilor. Partea (povestea din casa arhitectei) cu admirabila Cate Blanchett lungește în mod inutil filmul, forțând prin repetarea acelei “simetrii perfecte”. Încercând să evite autocaricaturizarea, Terrence Malick e conștient că are nevoie de o gură de aer proaspăt în limbajul său cinematografic.

În acest laborator cinematografic, în care ficțiunea proliferează fără limite, finalul este o concesie făcută legilor narațiunii clasice. Song to Song îi redă locul lui Terrence Malick între neliniștile morale (evanescența pasiunii, relativitatea pasiunii și fragilitatea ființei) și exaltarea sensului.

Song to Song

Regia: Terrence Malick
Scenariul:Terrence Malick
Imaginea : Emmanuel Lubezki
Decorurile: Jack Fisk
Costumele: Jacqueline West
Sunetul: Joel Dougherty, Ethan Andrus
Montajul: Rehman Nizar Ali, Hank Corwin, Keith Fraase
Producători: Sarah Green, Nicolas Gonda, Ken Kao

Distribuția:

Rooney Mara – Faye
Ryan Gosling – BV
Michael Fassbender – Cook
Nathalie Portman – Rhonda
Cate Blanchett – Amanda
Holly Hunter – Miranda

Durata: 2h08min

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

Mic tratat despre căsnicie – Gone Girl

Oricare dintre filmele lui David Fincher reprezintă o provocare. După The Social Network (2010), o fișă clinică, dar admirabil redactată, după explozia de coduri din The Girl with the Dragon Tattoo (2011), ne-am fi putut îndoi de forma acestui cineast în recenta peliculă Gone Girl (2014). Dacă Fincher s-a făcut remarcat grație stilului său personal (idei novatoare și efecte impresionante), această nouă producție (adaptare după un best-seller de Gillian Flynn) se impune ca un film al sobrietății (lipsit de stilizări exagerate sau mișcări imposibile ale camerei). Cu o meticulozitate de sfinx, regizează și invită spectatorul să pătrundă în coșmarul din spatele “coliviei de aur”. Cineastul oferă o analiză rece și tranșantă a ceea ce-ar mai putea însemna astăzi o căsnicie – cuplul modern pierdut între propriile nevroze și cele ale lumii avide de spactaculos.

Gone-GirlDavid Fincher se dovedește un realizator subtil, ironic, plin de umor fin, devoalând fisurile din povestea cu Feți-Frumoși și zâne. Deși istorioara pare “cusută cu ață albă”, spectatorii nu vor fi scutiți de trăiri intense pe tot parcursul celor două ore și treizeci de minute ale peliculei. Deriva cuplului de pe ecran nu este decât pretextul pentru demonstrația lui Fincher, care-și continuă demascarea unor tare ale lumii actuale; societatea  se lasă atrasă de orice eveniment “șocant” de pe crane ca să-și umple vidul existențial. Filmul este proteiform și nu se reduce doar la tema aceasta. Narațiunea filmică se ramifică fără a lăsa mult timp de gândire spectatorului ce are de suportat loviturile lui Fincher.

Nick Dunne (Ben Affleck) descoperă, cu uimire, că soția sa, Amy, a dispărut în ziua în care aniversau cinci ani de căsnicie. Multe dintre semnele din căminul lor sugerau o răpire sau o crimă. În orășelul din Missouri se iscă o adevărată tragedie: poliția anchetează cazul, opinia publică e scandalizată, au loc conferințe de presă, producătorii de emisiuni TV se-nghesuie pentru exclusivitate. Din acest “bulgăre de zăpadă” al faptului divers se naște o adevărată isterie colectivă, întreținută de gândirea unilaterală. (Multe dintre imaginile de pe ecran seamănă izbitor cu deja celebrul “caz Elodia” din peisajul media românesc.) Starbucks, Dunkin Donuts și alte mărci folosite de polițiștii aflați în acțiune vor apărea în acest carusel de brand content, reînnodând firele poveștii. Pe motiv că a surâs într-un moment nepotrivit, Nick devine suspectul numărul unu.

Povestea funcționează pe opoziția dintre punctele de vedere ale celor doi soți. Realizatorul aruncă indicii privitorilor și-i poartă printr-un labirint de flashback-uri inițiate de soția a cărei voce se aude din off. Newyorkeza rafinată presară detalii din relația lor. Schimburile de replici, privirile cu subînțelesuri par desprinse din romanele-foto și pudrează cu roz debutul acelei idile. Încet-încet, se ivește spectrul crizei economice, vine șomajul lui Nick și mutarea cuplului în orășelul natal. Pe firul poveștii lui Amy, bietul soț va afla secretul dispariției minunatei sale soațe, cea pe care toată lumea o iubea, dar nimeni nu o cunoștea.

În această pseudo-soap-opera, lumea este devorată de curiozitate și de-o sete imensă de securitate. Printre notele false din această dramă conjugală, regăsim figura feminină fascinantă: un monstru al manipulării. Fostă James Bond-girl, Rosamund Pike întrupează “soția perfectă”, frumusețea fatală à la Hitchcock  (seamănă izbitor cu Tippi Hedren din Marnie).

După Lisbeth Salander (un alter-ego al cineastului), Amy Dunne pare să fie chintesența personajului  fincherian: o medalie cu două fețe. Rosamund Pike portretizează, cu subtilitate, o maestră a intrigilor subtile. Cu un aer de prințesă, Amy este capabilă să seducă cu ușurință și pozează în victima perfectă a unui soț “psihopat”, amestecând teme din Rebecca și Suspicion.  Cu o precizie de specialist, această păpușă blondă – autoare a unei francize de literatură populară  –  își aplică lovituri incredibile peste chipul marmorean și manevrează persoanele cu care interacționează, jonglând cu stările (aici angelică, dincolo perversă). Cu viclenia unui păianjen, țese plasa în care vrea să-l atragă pe infidelul soț (Nick trăise o aventură cu o jună de douăzeci de ani), își supraveghează și-și provoacă victima printre anchete, talk-show-uri, și paginile jurnalelor. Ben Affleck excelează în ambiguitatea cerută. Fincher regăsește în jocul acestuia reflexia ironică a unei fațade, este chipul perfect pentru… complezență.

Dacă realizatorul povestește despre dispariția unei soții, filmează, de fapt, o Americă descarnată în pofida grandorii afișate. În acel chalet al lui Desi Collings, la care Amy se refugiază o perioadă, panoplia high-tech  și confortul sunt însemnele unei lumi golite de sens, dibaci ascunse în spatele unei “colivii din aur”. Ca și în Se7en, el distruge cuplurile fericite, ca și în Fight Club, mizează pe dedublare și lapidează frumusețea. Coloana sonoră hipnotică (Atticus Ross, Trent Reznor) amplifică efectele regizorale.

Grație jocului actoricesc – derutant -, bazându-se pe anumite trucuri de montaj (care tulbură confortul), Fincher injectează haos în perfecțiune, fisurează vitrina strălucitoare a thrillerului până ce explodează și-apoi așterne un voal de sarcasm peste-o pantomimă satirică. Imaginea eroilor din poveștile cu zâne devine una zgâriată de timp, erodată după doar câteva luni, și capătă formele unui film polițist, angoasant, dar traversat de umor negru ce menține spectatorul țintuit în scaun.

Incitant, elegant, pasionant, Gone Girl se impune ca un obiect filmic surprinzător al unui cineast plin de talent.

Gone Girl

Regizor: David Fincher
Scriitor: Gillian Flynn
Scenarist: Gillian Flynn
Compozitor: Trent Reznor, Atticus Ross
Operator: Jeff Cronenweth
Producător: Leslie Dixon, Bruna Papandrea, Reese Witherspoon
Monteur: Kirk Baxter

Distribuţia

Ben Affleck (Nick Dunne)
Missi Pyle (Ellen Abbott)
Rosamund Pike (Amy Dunne)
Neil Patrick Harris (Desi Collings)
Tyler Perry (Tanner Bolt)
Kim Dickens (Detectiv Rhonda Boney)
Casey Wilson (Noelle Hawthorne)

Premii, nominalizări, selecţii

Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun regizor, nominalizat: David Fincher
Globurile de Aur (2015) – Cea mai bună coloană sonoră, nominalizat: Atticus Ross, Trent Reznor
Globurile de Aur (2015) – Cea mai bună actriţă într-o dramă, nominalizat: Rosamund Pike
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun scenariu, nominalizat: Gillian Flynn

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web