RSS

Arhivele lunare: septembrie 2017

Dincolo de aparențe – Scusate se esisto! / Do You See Me?

Ce te faci când ești o femeie tânără, drăguță, cu o droaie de diplome în arhitectură, adunate din întreaga lume, și cel mai bun amic al tău îți declară că “deși ești greșită, ești perfectă așa cum ești” (“Ti vesti male ma non te ne frega inciampi sei tutta sbagliata ma sei perfetta così”)? Din păcate, angajatorii nu sunt prea impresionați de abilitățile ei profesionale fiindcă este… femeie, iar Francesco, bunul ei prieten, e… gay. Eroinei din comedia Scusate se esisto! nu îi rămâne altceva de făcut decât să pretindă că este altcineva și așa, poate-poate, va amăgi soarta.

ScusateDeși o cheamă Serena/Luminița (traducere aproximativă) nu poate fi mereu voioasă și luminoasă, mai ales când se luptă de zor cu prejudecățile: despre angajare (încă) nu poate fi vorba, nu are un iubit potrivit, iar mama și mătușa, de la țară, o tot cicălesc să se căsătorească.

Pe acest traseu dificil, cel care o sprijină este Francesco, un homosexual simpatic, care “fentase gura lumii” și fusese căsătorit, ba chiar, din acel mariaj, rămăsese cu un fiu. Așadar, Serena și Francesco vor ajunge să aibă o legătură puternică și se vor ajuta unul pe celălalt în momentele de cumpănă ale vieții. Ei vor învăța unul de la altul că, pentru a fi tu însuți/însăți, uneori e mai bine să pretinzi că ești cu totul altcineva. Oare așa să fie? “If you want to be somebody pretend you’re male, probably not gay, and unfortunate you if you cihappen to be an intelligent woman.” Acesta devine mesajul filmului realizat de Riccardo Milani, care se bazează pe cazuri desprinse din realitate (arhitecta Guendalina Salimei).

Serena Bruno (fermecătoarea Paola Cortellesi) este arhitecta care a revenit, după un masterat la Londra, în “Cetatea Eternă”, năzuind să-și împlinească visurile. Refuzată de angajatorii la porțile cărora bătuse, ajunge într-un restaurant în care îl întâlnește pe șarmantul Francesco (carismaticul Raoul Bova). Odată stabilită legătura de amiciție, Serena se bizuie pe sprijinul lui Francesco în bătălia contra sexismului, care-i blocase accesul la o slujbă pe măsura pregătirii sale. Proiectul ei de reabilitare a clădirii Corviale va fi realizat de Serena Bruno, dar întrupată de chipeșul ei amic.

Quiproquoul nu mai reprezintă de mult o noutate într-o comedie, mai ales dacă e produsă de italieni. Așadar, regizorul și soția sa (protagonista Paola Cortellesi) au fost entuziasmați de scenariul semnat de Giulia Calenda și Furio Andreotti și-au produs o peliculă plină de situații comice, momente romantice și multă duioșie. Deși e încărcat de numeroase și (inevitabile) clișee (multe inspirate din clasicele La Cage aux Folles, Being John Malkovich și Full Monty) despre homosexualitate, Raoul Bova smulge suspine și admirație de la spectatori. Fără îndoială, cea mai mare parte a succesului îi revine eroinei întrupate de uimitoarea Paola Cortellesi, care știe să pună accentele unde trebuie, iar temele majore (condiția femeii active într-o lume dominată de bărbați sau marginalii / homosexualitatea) sunt bine reliefate.

Copila talentată la desen, născută în Anversa /Abruzzo (o așezare montană), crescută de mama și mătușa care vorbește numai în dialect, își desăvârșește talentul în Anglia, dar sfârșește prin a fi mereu refuzată de angajatorii obtuzi. Exasperată de presiunile sociale (femeie singură), eroina Paolei Cortellesi recurge la aceleași stratageme folosite și de alte eroine: Whoopi Goldberg în The Associate sau Glenn Close în Albert Nobbs. Artista italiană trasmite, însă, cu o expresivitate magnifică, gânduri ce se transformă în hohote de râs.

Seria de gafe, neînțelegeri și nevinovatele dueluri dintre Serena  și Francesco nu reprezintă decât pretextul pentru a etala toate piedicile care i-au adus împreună: machismul nu o face pe Serena să abandoneze, dimpotrivă îi îndârjește pornirea, iar ambiția o conduce la demascarea incapacității multora (scenele din biroul în care toți angajații erau umiliți de un șef  nătâng/Ennio Fantastichini). Fermecătoarea Lunetta Savino – în rolul secretarei personale a șefului – dă o mână de ajutor celei care le va arăta adevăratele valori. Importantă este introducerea puștiului (botezat Elton, precum celebrul cântăreț britanic, Elton John), aparent buimac și rostind mereu același răspuns la toate întrebările: “Normal(ă)”. Mucalit și disimulat, băiețelul lui Francesco prezintă obsedanta nevoie de raportare la normă.

Întreaga distribuție produce euforie și creează bunădispoziție, deși tematica – recesiunea economică, viața oamenilor de la periferie, obediența în fața celor care dețin puterea, sărăcia tinerilor, lipsa de aspirații și resemnarea – este profundă și gravă. Așa cum scriitorul italian, Luigi Pirandello, se confesa (într-o scrisoare autobiografică din 1924): “Eu cred că viaţa e o foarte tristă bufonadă, deoarece simţim în noi – fără să putem şti nici cum, nici de unde – nevoia de a ne amăgi mereu pe noi înşine, prin crearea spontană a unei realităţi (câte una pentru fiecare şi niciodată aceeaşi pentru toţi), care se dezvăluie, rând pe rând, zadarnică şi iluzorie. Cine a înţeles jocul nu mai reuşeşte să se amăgească; dar cine nu mai reuşeşte să se amăgească, nu mai poate să aibă gustul şi nici plăcerea de a trăi.” așa ne îndeamnă și realizatorii acestei comedii să înțelegem existența ca pe un joc confuz, cu emoţii difuze, dar păstrând nota de optimism.

Scusate se esisto!/Do You See Me? este o peliculă ce camuflează drama în comedie sentimentală. Încredințând rolurile principale unui duo șarmant și osmotic, realizatorul perfectează alianța dintre surâs și râs, umor și tandrețe, livrând publicului o comedie spumoasă și sensibilă. Happy-endul nu este decât o piruetă socială, bine articulată, după o teribilă cursă printre quiproquo-uri.

Scusate se esisto!

Regizor: Riccardo Milani
Scriitor: Giulia Calenda, Paola Cortellesi, Furio Andreotti
Scenarist: Riccardo Milani
Operator: Saverio Guarna
Muzica: Andrea Guerra
Producător: Federica Lucisano, Fulvio Lucisano
Monteur: Patrizia Ceresani

Distribuţia

Raoul Bova (Francesco)
Paola Cortellesi (Serena)
Marco Bocci
Ennio Fantastichini
Corrado Fortuna

Durata: 98 min

Articol publicat în revista WebCultura

Reclame
 

Etichete: , ,

Pactul – Diana: o biografie romanțată

Familia regală a Marii Britanii se bucură de multă popularitate şi în rândul cineaştilor, dovadă – recentele pelicule: The Queen, The King Speech, W.E. Regizorul german Oliver Hirschbieghel se-ndepărtează de acest gen de biografie încercând să surprindă latura umană a uneia dintre cele mai celebre prinţese ale lumii, prinţesa de Wales.

Pelicula Diana se bazează pe o sinteză de articole din presă şi pe romanul lui Kate Snell – Diana: Her Last Love – şi redeschide rănile unei femei lovite de un destin vitreg.

Autorul filmului Downfall (despre ultimele ore din viaţa lui Hitler) a încercat să o găsească pe Diana printre evenimentele din ultimii săi doi ani din viaţă. Prinţesa face faţă cu greu nevrozei şi anxietăţii de după pronunţarea divorţului său de prinţul Charles. Această despărţire marchează primul divorţ din istoria recentă a monarhiei britanice, ultimul fiind cel al lui Henric al VIII-lea, din secolul al XVI-lea. Recenta peliculă, semnată de Hirschbiegel, nu se vrea un film biografic propriu-zis, ci o tuşă vie. Redă povestea de iubire dintre Diana şi Hasnat Khan, istorie derulată în ultimii doi ani din viaţa acestei femei. Nu este un documentar, ci o poveste romanţată.

În septembrie 1995, separată de Charles, Diana îl cunoaşte pe medicul pakistanez Hasnat Khan, la spitalul Royal Brompton din Londra. Această cunoştinţă va deveni obiectul pasiunii prinţesei rănite. În august 1996, se pronunţă divorţul dintre Diana Spencer şi prinţul de Wales. În septembrie 1997, la funerariile fostei prinţese asistă şi un bărbat ce se ascunde după nişte ochelari fumurii. Puţini ştiu, însă, că el este Hasnat Khan, chirurgul pakistanez. În vreme ce tabloidele lansau zvonul că Lady Di urma să se căsătorească cu “băiatul de aur”/ Dody Al-Fayed, Diana încercase să îl recucerească pe Hasnat, stârnindu-i gelozia.

Folosind o astfel de poveste, Hirschbiegel a intenţionat să redea publicului o Diană pasională, îndrăgostită nebuneşte de un chirurg cardiolog musulman. Pasiunea va fi devastatoare pentru această femeie, căci presiunea mediatică exercitată asupra ei va fi transferată asupa iubitului ei, care pare copleşit şi se îndepărtează de ea. Scenariul nu străluceşte prin originalitate, ci pare o conformistă punere în scenă, destul de impersonală pe alocuri. Regizorul a privit personajul central ca pe o fiinţă umană, nu doar ca pe o ”imagine”. De aceea, apare o Diană tristă, enervată, agasată, dar şi calculată sau generoasă.

Sărind, practic, peste profunzimea psihologică a personajului, realizatorul se concentrează doar pe acumularea unor elemente tragice (precum cele din prolog şi final), fără a le găsi un corespondent. Hirschbiegel n-a putut gestiona tensiunea tragică, ci s-a limitat doar la a respecta nişte repere narative. Spectatorii recunosc, cu uşurinţă, acele imagini cu Lady Di, în diverse ipostaze, în ţinute ultra-elegante, imagini care au făcut înconjurul lumii. Din acest motiv, pe parcursul filmului, spectatorul nu o poate admira pe Naomi Watts fără să se raporteze, involuntar, la Diana Spencer. Reinterpretarea în maniera revistelor glossy poate transforma pelicula într-un foto-roman. Portretul realizat este lipsit de relief, nu scoate la iveală nicio latură întunecată din acest personaj. Deşi face numeroase aluzii la cauzele eşecului sentimental, Oliver Hirschbiegel le tratează destul de simplist, anecdotic chiar. Diana devine astfel un mănunchi de clişee “parfumate”, în care vedem o Lady Di ce “aleargă prin iarbă fiindcă este tristă”, dar şi o Diană pe alocuri isterică sau patetică. Pelicula alunecă încet-încet spre soap-opera. Faptul că provenea dintr-o famile despărţită, că ea era înşelată de soţul adulterin, ostracizarea care a lovit-o, îndepărtarea de fiii ei sunt tot atâtea cauze care au împins-o către divorţ, dar regizorul nu le-a dat greutatea cuvenită în realizarea portretului. Prinţul de Wales, Regina sau William şi Harry – personaje-cheie din viaţa eroinei – sunt doar schiţaţi, într-o singură secvenţă.

Cu toate aceste scăpări, povestea reuşeşte să menţină trează atenţia unui anumit tip de public (preponderent feminin) exploatând şi latura pasională a celei care a fost supranumită ”Prinţesa inimilor”. Folosindu-se de stratageme, Diana vrea să îl recucerească pe medicul musulman, înscenând o relaţie cu Dodi Al-Fayed. În fapt, această secvenţă relevă ambiguitatea relaţiei dintre ”favorita tabloidelor”şi victima lor. Fosta prinţesă pare să fi semnat un pact diavolesc cu fotoreporterii. Devenită ”cea mai celebră femeie din lume”, graţie miilor de paparazzi, ea nu-şi poate trăi visul de iubire alături de un bărbat, din pricina… fotojurnaliştilor. Laitmotivul acestei istorii este imaginea Dianei, traversând per pedes piaţa Vendôme, sub asaltul blitzurilor. Nivelul de hărţuire al mass-media pare de nesuportat. Aceasta este ”picătura care umple paharul” din destinul trist al unei femei celebre.

Deşi a ratat rolul lui Grace de Monaco din viitoarea peliculă a lui Olivier Dahan, actriţa Naomi Watts este strălucitoare întrupând-o pe Lady Di. O surpriză plăcută este şi apariţia lui Naveen Andrews (Sayid Jarrah din Lost) în rolul lui Hasnat Khan, bărbatul sfâşiat între raţiune şi simţire.

Un regizor german, o actriţă australiancă şi o canava scenaristică dulceagă menţin în atenţia publicului povestea unei prinţese, care a fost dovada cea mai elocventă pentru a demonstra că există un fatum. Doliul colectiv, din deschiderea şi din finalul acestei pelicule, capătă dimensiuni cathartice, graţie marelui ecran.

Regizor: Oliver Hirschbiegel; Scenarist: Stephen Jeffreys; Operator: Rainer Klausmann; Producător: Robert Bernstein, Douglas Rae; Monteur: Hans Funck; Distribuţia: Naomi Watts (Prinţesa Diana), Cas Anvar (Dodi Fayed), Laurence Belcher (William), Harry Holland (Harry), Naveen Andrews (Dr. Hasnat Khan), Douglas Hodge (Paul Burrell), Geraldine James (Oonagh Toffolo), Charles Edwards (Patrick Jephson), Juliet Stevenson (Sonia), Jonathan Kerrigan (Colin).

Articol publicat în revista WebCultura

 
Scrie un comentariu

Scris de pe septembrie 21, 2017 în Film, Filme de Cannes

 

Etichete:

Tibet

Tibetul enigmatic se poate preface – în mod fatal – doar  în breloc sau carte poștală…

Astăzi, la tot pasul, dai peste tot felul de “mistici urbani”. Cam tot ce este acum galonat de sublimul faptului spiritual, ferit de marketingul propriei mărci, se va transforma în vitrină turistică și își va restrânge suflul vital în formarea unei demonstrații la comandă. Euforia lui “Happy, go lucky!” – de tip american – serviciile de tip New Age, care au înflorit pe piața mondială, sunt acum noi opțiuni pentru o “viață fericită”.

Bibliotecile de Sūtra, mandale, fresce, temple, mănăstiri și fabulosul palat Potala – toate acestea, precum și multe altele – sălășluiesc într-unul dintre cele mai dense spații sacre ale umanității: Tibet. Acest spațiu rămâne o destinație superexotică, dar și un loc atins de globalizarea radicală, garanție a dezrădăcinării. Acolo, atmosfera, călugării, artizanii sau agricultorii alpini – dar și clădirile -, simțul negustoresc ori “timiditatea” față de străini aparțin unui soi de Ev Mediu atemporal.

Fericirea este un concept  cultural – ca toate stările emoționale –  fiecare numește altceva cu termenul ăsta în fiecare cultură (sau subcultură). Într-o lume în care poți  avea acces la orice tip de inițieri spirituale via YouTube, când primești zilnic horoscopul personalizat pe smartphone, îți suni șamanul să te vindece de la distanță de o durere de cap și te pui în rezonanță  cu energia particulelor elementare prin cyber-yoga. Astăzi, trendurile spirituale sunt  etalate cu generozitate în media precum cele vestimentare sau de lifestyle. Realitatea virtuală ne-a deschis apetitul pentru evadarea din “normalitate”, iar industria farmaceutică lansează, în fiecare zi, “capsule noi de fericire”.

S-a ajuns la paradoxala situație în care milioane de oameni urmăresc, pe canalul YouTube, meditațiile maestrului de yoga, Dattatreya Siva Baba, fiind convinși că particula lui Higgs îi va ajuta să manifeste fericire în viața lor. Șamanismul, Reiki, pasele energetice sunt doar câteva dintre opțiunile pentru o viață mai fericită în cultura vestică actuală. Deși în România, biserica rămâne unica preferință a celor care simt nevoia unei intervenții divine în viața lor, încet-încet, se simte o îndepărtare (și) de creștinism, sub asaltul informațional venit din Occident.  Viitorul postuman, anticipat de Francis Fukuyama, pare să se arate în realitatea cotidiană. Tibetul rămâne un loc în care poposim doar atunci când căutăm să ne ostoim dorurile și să ne simțim Zen. Trebuie păstrat așa cum vrem să-l avem, căci Tibetul enigmatic se poate preface – în mod fatal – doar  în breloc sau carte poștală.

Acest slalom uriaș printre promisiuni de fericire și antidoturi împotriva depresiei poate deveni el însuși sursă de anxietate. Lăsând Tibetul să-și poarte singur misterul, ar fi bine să ne amintim că iertarea, compasiunea, iubirea necondiționată și chiar fericirea pot fi obținute și prin exercițiu spiritual, dar – mai ales – și printr-o conduită morală fără reproș și – bineînțeles – cu ajutorul  proniei divine, sub orice denumire ar fi.

TIbet

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

Frumuseţe sălbatică – La Belle et la Bête

La Belle et la Bête, în producţia semnată de Christophe Gans, revine pe ecrane la o apreciabilă distanţă (aproape 70 de ani) de la adaptarea poetico-realistă a lui Jean Cocteau. Reînnodând legende (Brotherhood of the Wolf / Le Pacte des loups), realizatorul nu cedează în faţa modei de-a ajusta poveştile cu zâne, dimpotrivă, le plasează chiar în decoruri clasice. Deşi filmul nu aduce noutăţi în privinţa naturii simbolice a basmului, ne propune un spectacol minunat. Ne-am fi aşteptat la o re-lectură contemporană – ca şi în cazul peliculelor Blancanieves, după Albă-ca-zăpada şi cei şapte pitici sau Sleeping Beauty, după Frumoasa din Pădurea adormită, dar cineastul aduce, în faţa spectatorilor, universul oniric şi atemporal.

După naufragierea corăbiilor sale, tatăl lui Belle, un neguţător bogat (André Dussollier), este ruinat. Se vede obligat să părăsească oraşul şi să se retragă la ţară. Într-o noapte furtunoasă, se rătăceşte prin pădure, unde va descoperi un minunat castel, locuit de-o creatură înspăimântătoare. Bestia (jumătate-om, jumătate-leu) îl va pedepsi, fiindcă a îndrăznit să culeagă un trandafir  fără încuviinţarea sa. Negustorul are dreptul doar la o vizită acasă, pentru a-şi lua rămas-bun de la familie, înainte de-a fi ucis. Convinsă că vinovată de acest mare necaz este doar ea, Belle (Léa Seydoux) se hotărăşte să-şi salveze părintele, se aventurează pe teritoriile temutului monstru. Înarmată cu mult curaj, ea doreşte să elibereze, din blestem, Bestia, descoperind astfel dragostea adevărată. Din poveştile cinematografice ale lui Cocteau, Disney sau alte adaptări (desene animate, comedii muzicale, seriale de televiziune), ştim esenţialul.

Când a creat această somptuoasă istorisire, Christophe Gans a vrut să demonstreze că şi un cineast francez poate realiza un film popular, de mari dimensiuni. Realizatorul a continuat să  pună în valoare patrimoniul vizual francez, oferind această evocare cu puternice imagini.

Amator al acestui gen de cinema, regizorul a utilizat o gamă largă de efecte speciale, culori, machiaj, costume, într-o tehnică perfect asamblată. Gans a ştiut să evite ostentaţia, aşa încât spectatorul să nu obosească din cauza pasiunii sale pentru spectacol. Din multitudinea adaptărilor, referinţa majoră pentru acest cineast rămâne, însă, producţia lui Jean Cocteau (din anul 1946), cu Jean Marais şi Josette Day în distribuţie. Reaspectând linia trasată de predecesorul său, Christophe Gans galvanizează culoarea în raport cu alb-negrul expresionist şi îşi dezvoltă propria adaptare, dar oferă imagini ce seamănă cu vechile ilustraţii din cărţile de poveşti. Dominantele cromatice sunt auriul şi albastrul; decorurile exterioare amintesc de ilustratorul american Maxfield Parrish, de contrastele dintre peisajele înzăpezite şi cele primăvăratece, imaculate sau florale, întunecate sau pastelate, decupând sensul poveştii. Există veritabile momente de magie în această adaptare, făcută după Madame de Villeneuve (éditions Folio). Între versiunea din 1946 şi desenul animat, realizat în 1991, de studiourile Disney, Christophe Gans descoperă “cărarea” potrivită pe care să-i plaseze pe Léa Seydoux şi Vincent Cassel, în magnificele decoruri. Gans păstrează spiritul poveştii originale, dar îşi îngăduie unele digresiuni. Această intervenţie, de natură epică, îl va diferenţia şi mai mult de celelalte versiuni. Astfel, cineastul francez va aduce un omagiu “regelui efectelor speciale” (Ray Harryhausen), prin crearea gigantului din piatră, inexistent în povestea originală.

Bruno Bettelheim, în lucrarea Psychanalyse des contes de fées, puncta necesitatea cruzimii şi chiar a terorii, în poveste,  pentru a se ajunge la catharsis. Gants subliniază, cu inteligenţă, sălbăticia Bestiei, acesta comportându-se, adeseori, ca un nebun, ilustrând apartenenţa semi-felină. Dacă multiplicarea efectelor speciale oferă o imagine barocă (decorurile luxuriante din castel sau confruntarea finală cu gigantul din piatră) şi seamănă cu o demnstraţie tehnică, lucrurile iau o turnură mai realistă prin interpretarea Bestiei, animată de Vincent Cassel. Trecerile sale de la mişcările silenţioase la boscorodeli produc, deopotrivă, teamă şi fascinaţie, ca în povestea tradiţională. Personajul acesta constituie punctul forte al filmului, iar regizorul a devoalat originea şi trasformările suferite, protoistoria unui prinţ condamnat la monstruozitate, din pricina unui teribil blestem. Cititoarea de la începutul filmului va face legătura cu personajele despre care ea le spune (La Belle et la Bête) celor doi copilaşi. Folosind tehnica povestirii în ramă şi diferite câmpuri temporale, versiunea cinematografică din 2014 a riscat să capete un aer de artificialitate, ce poate îngreuna imersiunea în acel univers tulburător, imaginat şi creat de Christian Gans.

La vremea când cinema-ul american nu încetează să readucă în prim-plan poveştile clasice, Christophe Gans se repoziţionează şi livrează publicului un divertiment flamboaiant, plin de ambiţie. La Belle et la Bête (2014) demonstrează că cinema-ul francez nu e secătuit, ba chiar mai poate aduce lumină pentru a înfrumuseţa legendele cu monştri de odinioară.

La Belle et la Bête

Regizor: Christophe Gans
Scenarist: Christophe Gans
Compozitor: Pierre Adenot
Operator: Christophe Beaucarne
Producător: Richard Grandpierre
Monteur: Sébastien Prangere

Distribuţia

Vincent Cassel (La Bête / Le Prince)
Léa Seydoux (Belle)
Eduardo Noriega (Perducas)
Audrey Lamy (Anne)
Jonathan Demurger (Jean-Baptiste)
Nicolas Gob (Maxime)
André Dussollier (Vânzătorul)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

Condiţionalul negativ (sau puterea contrastului)

Iscoditori prin interogaţii, transformăm  în meteoriţi încercările de desluşire a fiinţei. Ne-am înconjurat de cer uzând de îndrăzneală, de aceea trebuie să avem curajul “căderii de la cer”.

Esenţa existenţei e legea contrastului, tensiunea disimetriei. Trăim într-o lume ale cărei însemne caracteristice sunt discontinuitatea şi frântura. De aceea e necesar să ai sentimentul că Dumnezeu te-a făcut aşa cum eşti: ca să mai poţi scoate ceva din tine.

Trăim căutând mereu taine şi reţete care să facă din existenţa noastră o victorie fără sfârşit. Câteodată, “lecţia de simţire” (în care identificăm valorile emoţionale) face să răsune pateticul: “Nu ne avem decât pe noi înşine!”.

În căutarea definirii omului – formulă ce vrea să cuprindă datele devenirii, desăvârşirii fiinţei cugetătoare -, s-au găsit posibile “însemne” ale omenescului. Condiţionalul indică o enumerare de putinţe necesare întru desăvârşire. Dar slăbiciunea negaţiei, puterea contrastului,  dă strălucire acestor condiţii necesare. Aşadar, condiţionalul negat (titlul “Anti-Dacă“) dă  strălucire, amplifică valoarea reală, ca o oglindă care-ntâi deformează o imagine şi-apoi indică forma ei iniţială, cu scopul de a potenţa frumuseţea reală.

În cazul descompunerii, al mlaştinii sociale, în care poziţiile sunt inversate: prostul îl repede pe cel deştept, individualismul este cultivat ca o floare rară. În atare condiţii, încrederea în sine şi răbdarea devin strălucitoare, adevărate pietre rare (preţioase). La fel, haosul spiritual, degringolada etică în care păcătosul, mincinosul, pizmaşul şi răufăcătorul îşi pun masca de sfinţi sau înţelepţi înalţă, de fapt, valorile reale: izbânda adevărului, a afecţiunii, a toleranţei şi a bunăvoinţei. Căci ele toate vor luci mai intens în faţa caricaturilor proprii, obţinute prin negare.

Simpla prezenţă a nădejdii deznădejduite în puterea visului către ideal calcă în picioare ipocrizia, laşitatea şi târâşul viermelui. Zborul către  ideal anulează disperarea, nu mai are nimic de-a face cu neantul şi zădărnicia. Viaţa trăită la orizontală, târâş, alimentată cu minciuni şi falsuri, pusă faţă-n faţă cu vericalitatea şi cu rezistenţa granitică, îi valorează acesteia de pe urmă străşnicia, îi dă lucirea şi duritatea diamantului. Impostura, servilismul ieftin, reale deformări ale generozităţii şi ale spiritului curat, capătă o lumină cadaverică ce poate fi oricând eclipsată de puterea adevărului şi a dreptăţii. Câteodată, infatuarea, slugărnicia şi ipocrizia se aliază în atingerea unui scop meschin şi reuşesc să păcălească arogându-şi, uneori,  merite (necuvenite). Dar toate “izbânzile” obţinute prin această “alianţă” sunt palide victorii, şubrede, gata oricând să fie dărâmate de forţa binelui, adevărului şi a dreptăţii.

Un ochi bine format poate sesiza necesitatea existenţei (şi) a răului sau a urâtului, tocmai pentru a spori frumuseţea binelui şi a frumosului – de aici, puterea contrastului.

Sigur că omul nu e numai o fiinţă care se naşte, mânâncă, doarme, se înmulţeşte şi moare, ca mai toate vieţuitoarele; omul nu e numai o fiinţă care, cu şiretenie ori cu brutalitate, călcând sau strivind pe alţii,  caută să-şi cucerească un loc la “ospăţul vieţii”. Omul este o fiinţă care, spre deosebire de celelalte vieţuitoare, năzuieşte să cuprindă o cât mai mare parte a lumii în care trăieşte, în oglinda conştiinţei cu care a fost hărăzit.

Temeiul reuşitei este credinţa în puterea speciei umane de a poseda simţul valorii. Cultivarea, printr-o gimnastică susţinută a sufletului şi a minţii, a valorilor reale ne poate vindeca de oroare – cea care ştirbeşte imaginea făpturii umane.

contraste

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Vânătorul vânat – The Hunt/Jagten

Sunt copiii capabili de minciună, în mod deliberat? Mai suntem siguri că numai un copil poate striga “Regele este gol”, ca-n povestea nordicului Andersen?

Cam aceasta ar fi fost problema din cazul Outreau(“Outreau affair“) – punct de plecare pentru filmul Jagten/ The Hunt (2012).

În pelicula semnată de Thomas Vinterberg, vânătoarea de vrăjitoare vizează, de această dată, un bărbat, devenit sursa tuturor suspiciunilor, după anumite declaraţii ale unei copiliţe, la fel ca şi în cazul copiilor din Salem. Regizorul danez pune în prim-plan o întreagă dezbatere despre moralitatea locuitorilor “onorabili” ai unui orăşel. Aici, sunt confruntate minciuna şi calomnia, prietenia şi ostracizarea, esenţele şi aparenţele. Cineastul danez a redactat, dimpreună cu Lars von Trier, Dogma 95 (acel tip de cinema realizat cu o cameră “de mână”, lumină naturală şi fără muzică). După aceste reguli stricte, a realizat Idioten şi Festen, cel de pe urmă i-a adus Premiul Juriului la Cannes (1998).

Pedofilia, un tabu al lumii contemporane, conduce la reacţii ce ar putea “sacraliza” copilul. De aceea, când o fetiţă – o potenţială “victimă”- acuză, obiectivitatea “onorabililor” scade vertiginos. Thomas Vinterberg se ia la trântă cu această problematică, inversând oarecum dispozitivele, faţă de precedenta (sa) peliculă, Festen. Dacă în cazul lui Festen, se ajungea la demontarea mecanismului tăcerii faţă de incest (ruşine, presiunea familiei pentru ascunderea ruşinii/crimei), actuala peliculă demontează mecanismul zvonului, care se poate împrăştia ca o epidemie. The Hunt, de o virilitate intensă, este o anti-teză pentru Festen. Filmul încearcă să demonstreze că slăbiciunea omenească poate să producă un dezastru.

Într-un mediu rural, încărcat cu vechi tradiţii sănătoase, Lucas îşi duce viaţa destul de liniştit după un divorţ dificil. Aflat la vârsta deplinei maturităţi (40 de ani), îşi reclădeşte viaţa – are o nouă iubită, o nouă slujbă (la o grădiniţă) şi vrea să şi-l apropie mai mult pe Markus, fiul său adolescent. Lucas îşi petrece weekend-urile la vânătoare, în compania amicilor săi, cu care petrece apoi seri scăldate în alcool şi cântece de cârciumă. Dimineţile sunt întâmpinate în calmul lacurilor brumate, din pădurile reci şi întunecate. La serviciu, se apropie de Klara (Annika Wedderkropp), fiica unui prieten. Copila părea destabilizată din pricina disputelor dintre părinţii ei. Klara idealizează relaţia cu Lucas, în vreme ce acesta o îndepărtează uşor, simţind că micuţa transfera asupra lui dragostea parentală ce-i lipsea atât de mult. Dar, ca şi Briony din filmul Atonement, Klara minte ca să se răzbune din pricina respingerii. Cu o viclenie precoce, micuţa cu chip angelic afişează un amestec de furie şi de confuzie ce induce nelinişte. Ea amplifică temerile unor adulţi (Directoarea grădiniţei susţine “Eu cred copiii. Ei nu mint”) şi astfel, modifică radical viaţa lui Lucas.

O neînsemnată remarcă, acea minciună “întâmplătoare”a Klarei îi blochează traiul bietului educator. Luminile de Crăciun se aprind, iar minciuna se răspândeşte cu viteza unui virus gripal. Stupoarea şi neîncrederea iau amploare, “bulgărele” se rostogoleşte, iar comunitatea intră într-o isterie colectivă. Lucas este forţat, în felul acesta, să se lupte pentru a-şi salva demnitatea şi chiar viaţa.

Regizorul danez a redat, prin versiunea cinematografică întrupată de actorul-fetiş Mads Mikkelsen, prototipul său de “bărbat scandinav modern”. Cei doi artişti au conlucrat, cu succes, pentru a realiza acest tip de personaj – omul modest confruntat cu calomnia.
Cu o mare abilitate, Thomas Vinterberg îşi aruncă spectatorul într-un coşmar progresiv. Acţiunea desprinsă de la rubrica “Fapt divers” a jurnalelor demască “versatilitatea” opiniei publice. Odată injectat răul (acuzaţiile Klarei), nu poate fi lesne oprit. Cuvântul micuţei deţine puterea, comunitatea este bulversată, iar corpul profesoral îl acuză. Actorul Mads Mikkelsen (recunoscut pe plan mondial graţie “răului” din Casino Royale) este argumentul solid al filmului. Îşi compune cu minuţiozitate rolul şi expune, în faţa spectatorilor, naufragiul social al unui om ce părea integrat. Adevărul, evident în ochii lui Lucas, nu mai are nicio valoare. În opoziţie cu el, se află comunitatea – locuitorii orăşelului – opaci şi obtuzi, reuniţi într-o caricatură vie a “stâlpilor societăţii”.

The Hunt este un film eficient, în stilul thriller-melo american, o adevărată “encefalogramă” cinematografică a burgheziei (de tip social-democrat) daneze. Se pare că, şi în civilizata lume rece scandinavă, viaţa personală se poate prăbuşi precum un dulap de tip Ikea, asamblat la repezeală. Totodată, cineastul danez invită,în acest fel, la reflecţie în raport cu includerea copiilor în rândul victimelor, atunci când este vorba despre “isterii colective”.

Regia: Thomas Vinterberg. Scenariul: Tobias Lindholm, Thomas Vinterberg. Operator: Charlotte Bruus Christensen. Producător: Sisse Graum Jorgensen, Morten Kaufmann, Thomas Vinterberg. Editor: Janus Billeskov Jansen, Anne Osterud

Distribuţie: Mads Mikkelsen (Lucas), Thomas Bo Larsen (Theo), Lasse Fogelstrom (Marcus). Annika Wedderkopp (Klara), Alexandra Rapaport (Nadja), Anne Louise Hassing (Agnes), Lars Ranthe Stunts (Bruun), Susse Wold (Grethe).

Palmares: o nominalizare BAFTA, trei premii şi o nominalizare Cannes, un premiu şi patru nominalizări Academia Europeana de Film.

Articol publicat în revista WebCultura

 
Scrie un comentariu

Scris de pe septembrie 14, 2017 în Cinema, Film, Filme de Cannes

 

Etichete:

În culisele puterii – Quai d’Orsay / The French Minister

Bertrand Tavernier semnează o simpatică comedie populară, în buna tradiție franceză, provocat fiind de o serie de benzi desenate (realizată de Abel Lanzac & Blain Christophe și vândută în peste 400 000 de exemplare, Éd. Dargaud, 2010), serie  ce-a luat peste picior “stupul” din Quai d’Orsay. Personajul Alexandre Taillard de Worms a fost inspirat de Dominique de Villepin (din perioada în care a fost Ministrul Afacerilor Externe) și devine acel “Ciac!Ciac!Ciac!” care nu cedează în fața limbajului diplomatic.

The-French-MinistreFidel spiritului seriei BD, Quai d’Orsay / The French Ministre (2013) cultivă libertatea dialogurilor percutante, insuflând un ton de bună dispoziție, amplificat de bucuria din jocul actorilor. Realizatorul peliculelor  Que la fête commence, Coup de torchon și La Princesse de Montpensier și-a obișnuit publicul cu drame, însă – de această dată -, surprinde prin umorul spumos din recenta producție. Sub alura de farsă, această comedie – jubilatoare şi contagioasă – ne povestește și despre lucruri grave, fără a le diminua importanța (crizele internaționale).

Scris de Tavernier, cu sprijinul lui Antonin Baudry, scenariul este un mic giuvaier, migălit cu finețe și eleganță, fluid în pofida unei impresionante densități de informații. Cu aparența unui vodevil, filmul nu pică în capcana aglomerării unei serii de scheciuri. Camera de filmat pătrunde în fiecare colț al Ministerului – aici și acum -, pentru capturarea momentelor de furie sau de râs. Oamenii care populează acest microcosmos – prezentat ca un perpetuum mobile  -se ocupă de marile probleme ale lumii. Deși sunt persoane ca oricare altele, aceste ființe trebuie să rămână deasupra tuturor, încercând să mențină un echilibru geopolitic delicat.

Alexandre Taillard este un bărbat de succes, admirat de femei, chiar dacă este Ministrul Afacerilor Externe al Franței. Coama sa argintie și trupul atletic stârnesc admirația oriunde    s-ar afla – de la tribuna Națiunilor Unite până în butoiul cu pulbere din Ubanga. Aici, îi apostrofează pe mai-marii lumii și invocă forța marilor spirite cu scopul de-a promova pacea, apasă nervos pe trăgaciul argumentului cultural ca să-și justifice aura de viitor laureat al premiului Nobel pentru Pace. Alexandre Taillard de Worms este un spirit puternic care se sprijină pe “trinitatea” conceptelor diplomatice: legitimitate, claritate și eficiență. În acest mod, dorește să-i înfrângă pe neoconservatorii americani, pe coruptii rușilor și pe chinezii  lacomi. O astfel de lume nu merită grandoarea spiritului din Hexagon.

Tânărul Arthur Vlaminck, un proaspăt absolvent de ENA (École Nationale d’Administration) este noul angajat, responsabil cu “limbajul” Ministerului Afacerilor Externe. În mod evident, va trebui să scrie discursurile ministrului! Totuși, junele este constrâns să se acomodeze cu noul său loc de muncă. Între șeful de personal și consilierii – care gravitează în Quai d’Orsay -, tronează stresul, iar loviturile nu sunt deloc rare și nici ușoare. Când să poată zice că a întrezărit destinul omenirii, tânărul este amenințat de inerția tehnocraților.Tavernier observă fără a judeca și prezintă o galerie de personaje complexe, încât acestea nu pot să fie reduse doar la o caricatură. Filmul nu are intenția de-a demistifica clasa politică, dar ne permite să asistăm, temporar, la manevrele politicienilor. Ministrul Afacerilor Externe conduce, cu o mână de fier, o întreagă armată de specialiști.  El preferă onomatopeele atunci când i se adresează consultantului pentru limbaj, însărcinat cu redactarea discursurilor sale.

“Locatarul” din Quai est întrupat de un Thierry Lhermitte impecabil. Omniprezent, exuberant, strigând, trântind ușile aproape în toate trecerile sale (mobilierul pare să nu fi suferit daune ireversibile), aceasta îi conferă personajului un farmec orbitor, dându-i valențe speciale. Ministrul portretizat de Lhermitte are o pasiune pentru Heraclit (ale cărui citate vor fi  punctate / afișate pe ecran), de aceea “penelul” (Arthur Vlaminck) lui trebuie să se ocupe permanent de citarea filozofului. Niels Arestrup este șeful (Claude Maupas) care temperează înflăcărările ministrului, creând un contrapunct inteligent care consolidează credibilitatea întregului. În ceea ce îl privește pe Raphaël Personnaz (descoperit de același Bertrand Tavernier), perfect în rolul junelui aterizat direct în “mușuroiul cu furnici”, el își confirmă potențialul umoristic mare, realizând un duo antagonic – fără cusur – cu extravagantul ministru. Trioletul Thierry Lhermitte, Raphaël Personnaz și Niels Arestrup este aliajul solid dintre elita culturii franceze, prospețimea “bobocului” și înțelepciunea “lupului bătrân”.

Pelicula Quai d’Orsay, susținută de o editare nervoasă – care ne menține într-o veghe neîntreruptă – și de un montaj de mare inventivitate (split screen, camera în mișcare), vibrează cu forță pentru plăcerea privitorului. Spectatorul se furișează, discret, pe coridoarele aurite ale puterii și asistă la munca asiduă a oamenilor din umbră. Bertrand Tavernier încheie misiunea /comedia cu tentă politică printr-un zâmbet discret alăturat hohotului homeric al publicului.

Quai d’Orsay

Regizor: Bertrand Tavernier
Scenarist: Abel Lanzac
Operator: Jérôme Alméras
Muzica: Philippe Sarde
Producător: Jérôme Seydoux
Monteur: Guy Lecorne

Distribuţia

Thierry Lhermitte (Alexandre Taillard de Worms)
Niels Arestrup (Claude Maupas)
Raphaël Personnaz (Arthur Vlaminck)
Bruno Raffaelli (Stéphane Cahut)
Julie Gayet (Valérie Dumontheil)

Premii și nominalizări

Prezentare specială la Toronto, International Film Festival, 2013;
3 nominalizări la Premiile César;
Cel mai bun actor, Niels Arestrup (Premiile César, ediția 39)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web