RSS

Fascinaţia orientală la Hollywood

26 dec.

Totul a început prin anii ’60: hinduismul şi alte religii orientale erau descoperite de tinerii hippies americani care deveneau propovăduitorii sloganului: „Make Love not War!” şi-şi prindeau în păr ghirlande din flori. După ce trăgeau câteva fumuri de marijuana, ei îşi imaginau că au cam tot atâtea braţe câte avea Shiva, apoi  plecau în pelerinaj spre Katmandu. Epidemia i-a lovit, mai ales, pe cei din lumea rockului şi a Hollywoodului. Rolling Stones şi Beatles participau la Marea Chemare a lui Maharishi Mahesh Yogi, maestru al meditaţiei transcedentale, care însă nu pleca niciodată nicăieri, fără să fie însoţit de consilierul său financiar. Într-o seară, Ringo Star l-a  văzut pe „bătrânul ăla libidinos” (aşa avea să-i spună mai târziu lui Yogi) zbenguindu-se printre tufişuri cu foarte tinerica Mia Farrow. Ringo s-a decis să părăsească „azilul de nebuni”, a luat primul avion şi s-a întors la Londra. Puţin mai târziu, John Lennon şi Paul Mc Cartney, trezindu-se din „beţia orientală” şi dându-şi seama de  mascaradă, au compus Sexy Sadie, un pseudo-omagiu adus „veneratului” lor ex-guru. Doar George Harrison i-a mai rămas fidel „divinului” Maharishi, continuând să frecventeze întrunirile transcedentale ale celui care se autointitula „urmaşul” lui Dalai Lama. „Eram foarte tineri. Pentru noi, drogul şi mirajul hindus erau un refugiu” declara şi actriţa Jane Birkin, la ani distanţă.

Prin anii ’80 ai secolului al XX-lea, Richard Gere a devenit purtătorul de cuvânt  al tibetanilor aflaţi sub autoritate chineză din 1950. Actorul (prieten cu veritabilul Dalai Lama, care îi este mentor) a înfiinţat The Tibet House prin intermediul căreia încearcă să familiarizeze Occidentul cu aspiraţiile spre libertate ale poporului tibetan, dar şi cu elemente ale culturii sale milenare.

După dispariţia lui Maharishi, o întreagă serie de „maeştri spirituali”, „divini părinţi” şi „urmaşi ai unor zeităţi orientale” şi-au făcut apariţia încercând, prin toate mijloacele, să-şi atragă prozeliţi din rândul vedetelor. Astfel, Sri Chinmay din Bangladesh a devenit maestrul spiritual al lui Carlos Santana, Sheena Easton şi Eddie Murphy. De asemenea, Biserica Nichiren – Shoshu – Soka Gakkai of America este frecventată de Patrick Duffy şi familia sa, de Herbie Hancock şi Tina Turner.

Din anii ’80 se desprind, însă, două figuri reprezentative pentru noile religii inventate: Frederick Von Mierers, fost manechin şi fotomodel, mort de SIDA în 1982, a reuşit să-i convingă pe Sylvester Stallone, Rae Dawn Chong şi pe câteva dintre vedetele agenţiei de manechine Ford că el este, nici mai mult nici mai puţin, un extraterestru venit de pe planeta Arcturus (!) special pentru a-i pregăti pe pământeni pentru „marea călătorie”. Cel de-al doilea „om sfânt” se numea Oric Bovar care, în realitate, fusese pacient al unei clinici de psihiatrie. Cu toate acestea, el a reuşit să-i convingă pe câţiva reprezentanţi de seamă ai show business-ului să-i asculte elucubraţiile: Carol Burnett, Bernadette Peters, dramaturgul Neil Simon şi soţia sa, Marsha Mason.

Nu se poate să nu amintim şi de faimoasa Biserică Scientologică aflată în atenţia jurnaliştilor (şi nu numai a lor) de câtva timp, din pricina intenţiei sale vădite de a-şi atrage credincioşi din rândurile celor mai bogaţi membri ai show business-ului. În scurtă vreme, Biserica Scientologică a devenit extrem de puternică. Creatorul acestei credinţe, Lafayette Ronald Hubbard, şi-a făcut publică deviza grăitoare de la sine: „Cea mai bună metodă să devii miliardar este să inventezi o religie”. În rândurile credincioşilor acestei Biserici se numără staruri precum: Chick Corea, Sonny Bono, Kirstie Alley, Candice Bergen, Mimi Rogers, Sharon Stone, Priscilla Presley, John Travolta şi Kelly Preston şi nu în ultimul rând Tom Cruise. Acesta de pe urmă este convins că „operele” lui L.R. Hubbard l-au vindecat de bâlbâială.

Marianne Williamson (fostă actriţă şi cântăreaţă de cabaret) este un alt guru celebru, care a creat o „religie” amestecând elemente din budism, creştinism, psihanaliză şi … înţelepciune populară. Printre fidelii ei credincioşi s-au numărat: Cher, Raquel Welch, Lesley Ann Warren, Theresa Russell, Kim Basinger, Barbra Streisand şi super-impresarul Michael Ovitz.

Ani la rând, starurile muzicii şi ale ecranului au căutat în alcool şi droguri puterea şi fericirea care le lipseau (vezi şi cazurile recent dispărutelor Brittany Murphy sau Amy Winehouse), mulţi ştiind pe de rost „poemul morţii” – „Bhang Charras maconha…/ Kif mariju hash ganga” care reprezintă, de fapt, denumirile a şapte droguri extrase toate din „cânepa indiană”, adică haşişul. Dar cum extazul drogurilor îi împingea tot mai mult în neant, mulţi dintre ei s-au îndreptat spre purificarea sufletului prin incantaţii şi rugăciuni sau consultaţii divine. Despre toată această „demenţă sectantă”, Paul Newman spunea: „Astăzi, la Hollywood, cu cât ai mai mulţi bani, cu atât rişti să devii mai nebun. Mulţi de pe aici când te văd pentru prima oară îţi pun două întrebări ale căror răspunsuri ei le consideră vitale pentru supravieţuirea la Hollywood: Ai bani? Dar un guru?”

În căutarea idealului din lumea exotică (Bali, India) porneşte şi eroina occidentală din filmul Eat Pray Love (2010). La popasul Pray, Liz ajunge într-un ashram din India şi încearcă să descopere sensul propriu pentru „meditaţie”. Întâlnirea cu „zbârlitul” texan, Richard Jenkins, recitatorul de aforisme, este prima verigă din lungul ei drum spre autocunoaştere. Totuşi, episodul „India” din această peliculă pare a fi cel mai slab, personajele sunt flecare şi nu practică ceea ce predică. Opoziţia unei tinere localnice în faţa tradiţiilor impuse (mariajul aranjat) este liantul dintre povestea dureroasă a lui Liz ( în privinţa eşecului în dragoste) şi cea a fetei. Ţinta finală, ghicitorul ştirb din Bali, reprezintă salvarea eroinei, care se reechilibrează graţie incitantului surâs „You! You! You!” al lui Ketut (Hadi Subiyanto).

Pelicula Eat Pray Love a beneficiat de participarea personajelor indigene (frizerul italian, ingenua indiancă şi balinezul Ketut) şi de cea a cetăţeanului global angajat în dialogul cu adevărata cultură locală (jurnalista suedeză din Italia, texanul din India). Nostalgia exotismului şi  dorinţa de iluminare încă îşi mai exercită farmecul pentru cetăţeanul occidental (hollywoodian). Lăsând deoparte nota de artificial pe care o are, în ansamblu, pelicula lui Ryan Murphy readuce în prim-plan unele idei demne de reţinut: nu trebuie să fii agresiv (păcălit de prea multă gândire) ca să ai succes în viaţă, să nu te concentrezi prea mult pe lucrurile greşite din viaţa ta şi  e bine să cultivi compasiunea. Jean-Jacques Annaud a adus în faţa publicului „un film despre spiritualitate şi mântuire”, Seven Years in Tibet (1997). Şi în acest caz, contrar uzanţelor, regizorul a răsturnat intenţionat tabuurile obişnuite ale filmului american dându-i vedetei, Brad Pitt, rolul unui străin şi mutând acţiunea pe alt teritoriu decât cel american.
Seven Years in Tibet

Cunoscut ca promotor şi evocator original al marilor spaţii şi al unor lumi exotice, inedite, L’ours (1988), L’amant (1994), J-J. Annaud este  unul dintre puţinii regizori care au capacitatea (uneori involuntară) de a transforma în poezie orice film pe care-l realizează. Regizorul creionează, diluând şi distorsionând, uneori intenţionat, imaginea complexă a unei culturi, prin povestea reală – deliberat fragmentată în două părţi – a celor şapte ani petrecuţi de alpinistul Heinrich Harrer şi prietenul său în Tibet, în capitala Lhassa, ca şi a întâlnirii cu Dalai Lama.

Prima parte, cu ritmul şi situaţiile-limită (urcuşurile spectaculoase, ameţitoare ale alpiniştilor, evadarea dintr-un lagăr, traversarea unui ţinut ostil) amintind lejer de filmele „action”, un fel de antrenament al publicului cu multe concesii pe gustul acestuia, este repede şi fără regret uitată. Ea este înlocuită cu liniştea, calmul, echilibrul, înţelepciunea cu care se încrucişează în oraşul sfânt, Lhassa, mai multe destine: Harrer şi Dalai Lama, prietenul lui Harrer şi soţia sa tibetană, Harrer şi prietenul său (abia în aceste situaţii, ei conştientizează trăinicia prieteniei lor).

Furat  de plăcerea de a împărtăşi tuturor bucuria descoperirii valorilor tibetane, Annaud declanşează o năvalnică demonstaţie poetică vizuală de emoţie pură, cuceritoare. Uneori, alunecă spre un ton didactic, prezentarea informaţiilor culturale ţinând mai mult de un ilustrativism exotic (devenit un loc comun în filmele de gen). Cu toate acestea, pelicula semnată de J-J. Annaud, Seven Years in Tibet, aduce în faţa spectatorilor unul dintre cele mai frumoase poeme compuse din imagini somptuoase (Robert Fraisse) pentru redarea Tibetului.

Apariţia lui Dalai Lama în film a constituit, însă, momentul de maxim interes. Întâlnirea lui Harrer (Brad Pitt) cu Kundun – Dalai Lama copil este plină de umor fin datorat necunoaşterii fiecăruia dintre cei doi a regulior şi tradiţiilor celuilalt. Aceste întâlniri, mici piese concertistice pentru două instrumente, duc la transformările celor doi. Izolat în turnul palatului său, micul Dalai Lama îşi va îmblânzi singurătatea graţie străinului „Cap galben” (Brad Pitt). La rândul său, Harrer, intransigent şi indiferent la cei din jur (îşi lăsase acasă soţia însărcinată), obsedat unidimensional de ambiţia cuceririi muntelui, se va modifica în mod esenţial. Spectatorul occidental va fi mulţumit să vadă, la finalul acestui film, cum un om egoist şi rece (personajul lui Brad Pitt) se va răscumpăra după abandonarea atribuţiilor paterne.

Lecţiile desprinse din întâlnirile cu personajele exotice din lumea orientală par să îl reînveţe pe occidental să vadă lumea şi cu alţi ochi. Filmele centrate pe căutarea sinelui şi regăsirea valorilor morale par a fi mult mai echilibrante decât aderarea propriu-zisă la o mişcare spiritualistă sau la beţia drogurilor. Forţa spirituală şi înţelepciunea unor personaje din aceste pelicule ar trebui să-i  ţină departe de lumea exceselor şi pe actanţii din filme. Aşa cum spunea Jean-Luc Godard: „Când nu ai identitate îţi cauţi o imagine.”

 

Articol publicat în revista LiterNet

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe decembrie 26, 2017 în Cinema, Feminin, Film, Iubire

 

Etichete: , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web

%d blogeri au apreciat: