RSS

Arhivele lunare: ianuarie 2018

O vârstă ingrată – Lore

Cineasta Cate Shortland caută să identifice ideologia care se ascunde în spatele inocenţei unor copii, prin povestea unei adolescente din Germania anului 1945. Filmul, răsplătit la festivalul de la Lucarno cu premiul publicului, este o adaptare a volumului Camera obscură de Rachel Seiffert. În calitate de regizor-scenarist, australianca a găsit de cuviinţă ca această poveste să se desfăşoare într-un cadru bucolic, prin pădurile bavareze. Pelicula Lore pare, mai degrabă, o demonstraţie – un film cu teză -, decât un portret sensibil.

Există ceva la Cate Shortland ce aminteşte de filmele Andreei Arnold – posibil interesul pentru adolescenţă sau dorinţa de-a injecta tuşe de senzualitate chiar şi-n situaţii nepotrivite. Filmul Wuthering Heights (r. Andrea Arnold, 2011) pare a fi o sursă de inspiraţie pentru virajul bucolico-romantic într-o dramă de război. Dacă în această peliculă vom vedea numeroase motive lirice – raze de lumină ivite printre codri înnegriţi, fire de iarbă adiate de vânt sau numeroase scene de scăldat – este clar că regizoarea Cate Shortland este ataşată de tot ceea ce ar putea fi simboluri ale spiritului adolescentin. Cu toate acestea, realizatoarea nu pierde din vedere că inocenţa acestor copii reproducea, fără să gândească, antisemitismul părinţilor nazişti.

Astfel, Lore (Hannelore) este o adolescentă care se vede nevoită să-şi sprijine cei patru fraţi, părăsiţi de părinţii lor, în urma capitulării Germaniei. Ca într-un vechi basm germanic, fata de numai paisprezece ani trebuie să-şi abandoneze căminul, căutând să ajungă la bunica (Eva-Maria Hagen) din Hamburg. Ca nişte Hänsel şi Gretel înfometaţi, cei patru copii (Liesel, Günther, Jürgen şi Peter) sunt conduşi de Lore prin pădurile misterioase ale unei Germanii împărţite între aliaţii americani, francezi, englezi şi ruşi.

Regizoarea a încercat să prezinte punctul de vedere al unei adolescente, fiică a unui fost ofiţer SS (Hans-Jochen Wagner). Într-adevăr, pare destul de dificil să te implici în fuga acestor pui de nazişti, ai căror părinţi au fost responsabili de moartea a milioane de evrei. Dacă micuţii au crescut într-o ideologie antisemită, ei nu-şi dau seama de ceea ce li se întâmplă. Lore pare să înţeleagă, abia la finalul peliculei, că şi-a petrecut copilăria într-o mare minciună. Traseul ei este, de fapt, o călătorie iniţiatică. Adolescenta parcurge drumul către lume şi către adevăr.

Abandonaţi de părinţi, cei cinci copii călătoresc prin sate devastate de război, trăind de pe azi pe mâine, schimbând bijuteriile şi argintăria familiei contra hranei. Pe acest traseu, se intersectează cu un tânăr enigmatic, Thomas (Kai Malina), care prezenta acte de evreu. Pretindea că scăpase din lagăr şi încerca să ajungă şi el la gară. Forţată de conjunctură, Lore se vede nevoită să-i acorde încredere celui ce fusese dintotdeauna considerat un „inamic”. Povestea este croită destul de bizar; tânărul pare fascinat de micuţii fugari şi de ingenua care-i conducea. El îşi asumă rolul de „frate mai mare” în faţa autorităţilor cu care se confruntă. Filmul evită să spună lucrurilor pe nume. Există două scene, destul de stranii, menite să indice rădăcinile mentalităţii de „rasă superioară”. Adolescenta încearcă să-l seducă indirect (oferindu-se unui ţăran bătrân contra hranei), apoi direct, pe Thomas. Se izbeşte de refuzul tânărului şi cade pradă furiei. Discursul ei relevă efectele îndoctrinării copiilor crescuţi în cel de-al treilea Reich. Ea nu acceptă ideea de a fi refuzată; ea o „prinţesă ariană” să fie refuzată de un „parazit”. Aici, ies la suprafaţă toate „teoriile” expuse de către mama sa (Ursina Lardi), o femeie care plângea cu năduf la moartea Führer-ului, dar care îşi lasă copiii în voia sorţii.

Lore intră – în relaţia cu Thomas – într-o alianţă „contra naturii”, amestecând două surse de tulburare: ura înrădăcinată în adâncul fiinţei sale şi atracţia fizică faţă de un bărbat. Regizoarea a vrut să surprindă în această legătură mai multe teme: ura ca moştenire, culpabilitatea colectivă şi apariţia sexualităţii în adolescenţă. A combinat acestea toate, bazându-se pe o distribuţie just aleasă şi pe măiestria operatorului Adam Arkapaw, livrând un film mai mult liric, cu imagini de o netă frumuseţe.

Lore-Cartel

Interpretările actoriceşti sunt riguroase, dar dintre toate trebuie menţionată cea a tinerei Saskia Rosendahl. Partitura ei este un aliaj tulburător de aroganţă şi panică, fentând cu graţie antipatia. Confruntată cu probleme delicate – vinovăţia transmisă de la o generaţie la alta şi ieşirea bruscă din copilărie – actriţa cu alură princiară a demonstrat măsura unui real talent.

Povestea „prinţesei ariane” se încheie într-un registru metaforizant, copila iese definitiv din inocenţă strivind, în camera sa din casa bunicii, colecţia de ciute miniaturale (purtate cu grijă în timpul călătoriei ei). Pledoaria regizoarei pentru toleranţă se îmbină cu portretizarea unei vârste dificile. Lore este o odă, căptuşită cu un simbolism uşor, dedicată vârstei dificile, de tranziţie. La finalul peliculei, adolescenta Lore, ca şi Germania înfrântă, rămâne în faţa unui nou traseu, către libertate.

Regia: Cate Shortland
După un roman de: Rachel Seiffert / Scenarist: Cate Shortland, Robin Mukherjee / Compozitor: Max Richter / Operator: Adam Arkapaw / Producător: Benny Drechsel, Karsten Stöter, Liz Watts, Paul Welsh / Monteur: Veronika Jenet
Distribuţia: Saskia Rosendahl (Lore), Nele Trebs (Liesel), André Frid (Günther), Mika Seidel (Jürgen), Kai-Peter Malina (Thomas), Nick Holaschke (Peter), Ursina Lardi (Mama)

 

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la O vârstă ingrată – Lore

Scris de pe ianuarie 31, 2018 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Morală

 

Etichete: , ,

Un ochi râde şi altul… nu mai plânge – Zâna Zorilor

Regizoarea Ilinca Stihi propune o lectură actualizată a basmului Zâna Zorilor de Ioan Slavici. Introduce înlăuntrul semnificaţiilor naraţiunii scenice un fascicul de semnificaţii provenind dinspre „frământările” acute ale prezentului. Astfel, cei trei feciori ai Împăratului, care „cu un ochi plânge şi cu altu’ râde”, devin un trio plin de farmec actualizat, amintind micilor spectatori de pelicula animată a studiourilor Disney, Tangled. Ideea familiarizării copiilor cu valorile literare, dar şi morale, este de salutat.

Ilinca Stihi este un tânăr regizor care şi-a făcut „exerciţiul” dramatizărilor scenice prin spectacole precum Closer (adaptare după pelicula cu acelaşi nume, la Teatrul Mic) şi eMeS, adaptare după operele lui Mihail Sebatian, la Teatrul Maria Filotti din Brăila. De asemnea, activitatea sa este dublată de regia de teatru radiofonic, în care a dovedit o mare acurateţe în adecvarea la mijloace a unor opere literare celebre (Drumul spre Damasc după August Strindberg, Maldoror – biografia sentimentală a unui criminal în serie, după textul Les Chants de Maldoror de Isidore Lucien Ducasse – Comte de Lautréamont şi Argentina).

Spectacolul de la Teatrul Excelsior nu-şi asumă ifosele predicii, el povesteşte cu haz şi antren peripeţiile lui Petru / Făt-Frumos în râvna lui de a-şi salva tatăl. Regizoarea a operat cu măsură în dramatizarea basmului, suprimând unele episoade (dintre probele la care fusese supus Petru), dar a conferit muzicii şi luminii statutul de personaje, structurându-le o individualitate distinctă. Astfel, pe scenă se derulează o poveste fracturată, dar ritmată, fără mari ambiţii hermeneutice. Regizoarea şi-a îngăduit să actualizeze această montare la nivelul textului şi modificând puţin profilul celor trei feciori de împărat. Cei mai mari dintre fii se numesc, de data aceasta, Luca şi Matei, aluzie la apostolii biblici, dar în cheie parodică. Interpreţii acestor două personaje sunt Ciprian Cojenel (Luca) şi Ovidiu Uşvat (Matei). Tinerii actori vădesc reale disponibilităţi comice realizând un duo hazliu à la Bolek şi Lolek, din celebrele benzi desenate, conturând scenic un chefliu şi un sportsman. În dorinţa lor de a-l denigra pe fratele cel mic în faţa celorlalte personaje, ei stârnesc hazul şi dezaprobarea (furtunoasă) a publicului foarte tânăr.

afis-zana-zorilor

Celor doi fii li se opune Petru / Făt-Frumos, într-o viziune uşor caricaturizată, în prima parte a spectacolului, fiind un soi de geek, plin de stângăcii. Daniel Clucinschi punctează trecerea de la adolescenţa de „tocilar” spre tinereţea înflorită, cu o bună expresivitate corporală. Aerul uşor nătâng din debut se transformă, pe parcurs, în acela de Făt-Frumos. La final, valsează ca în Anastasia (peliculă animată – reper pentru micii spectatori) şi aminteşte de Viorel din Nunta Zamfirei, parafrază regăsită în dialogurile dintre cei trei fii, în debutul spectacolului.

Zâna Zorilor este cea care îl salvează pe Făt-Frumos, oferindu-i dragostea sa. Raluca Botez este o apariţie suavă, plină de candoare, dar şi de farmec ştrengar. Ea „flirtează” cu micii spectatori, luându-i drept parteneri de dialog în „tulburările” ei sufleteşti. Însoţitoarele ei: Cosmina Dobrotă, Veronica Popescu, Iulia Samson, Vera Popescu, Iulia Diana Samson amplifică nota de feeric, fiind nişte prezenţe diafane şi agile (coregrafia:Andreea Duţă).

Petru este în permanenţă ajutat de Murgul Împăratului, calul înzestrat cu multe calităţi. Robert Radoveneanu exploatează valenţele expresive ale unui actor bine antrenat în partiturile pentru teatrul de copii. El stabileşte mereu relaţii interesante cu celelalte personaje şi aminteşte spectatorilor de corespondentul său din desenul animat Tangled. Ca şi acolo, calul este un acid raisonneur, ce-i sancţionează pe fraţii mai mari cu replici de genul: „Eşti varză!” sau o linguşeşte, uşor perfid, pe Sfânta Vineri, amintindu-i mereu de calităţile ei… apuse.

Sfânta Vineri este personajul care echilibrează, la nivel narativ, planurile acţiunii şi totodată năvălnicia tinereţii. Paula Sorescu-Lucian este o apariţie scenică ce aminteşte de regina Elisabeta I, a Marii Britanii. Costumată în mov-lila, sugerează detaşarea şăgalnică a înţelepciunii şi rigoarea impusă de vârsta senectuţii. În dialog cu Împăratul, cele două personaje contrapunctează năvălnicia primăvăratică a celorlalţi, pledând pentru acceptarea fără încrâncenare a vârstei mai înaintate şi pentru iertare a celor care greşesc (fiii cei mari). De asemenea, rolul Împăratului a fost bine distribuit actorului Ştefan Velniciuc, un maestru al rostirii scenice şi un „aristocrat” din filmele istorice româneşti din anii ’70.

Regizoarea a beneficiat de aportul unei distribuţii bine alese şi a unei echipe tehnice riguroase, care a dus la realizarea acestei feerii, un basm atemporal, cu haz şi cu uşoare aluzii contemporane. Frumuseţea plastică a scenografiei (Luana Drăgoescu) şi a costumelor se prelungeşte sonor în acordurile muzicii semnate de George Marcu şi a sound-design-ului creat de neobositul realizator radio, Mihnea Chelaru. Scenografia este abil îmbinată cu „trucuri” din lumea radio (imitarea unor zgomote) sau cu elemente din decor cu valoare de „semn” scenic (Balaurul şi Duhul Pădurii). Peretele mobil transparent din ţinutul Sfintei Vineri este oglinda care nu mai are de-a face cu trufia tinereţii, dar şi reflectorul luminii roşiatice din câmpurile înflorite. Cromatica pastelată şi fineţea croielii costumelor sunt şi ele valorizate de light-design-ul lui Gheorghe Jipa. Calitatea spectacolului s-a regăsit atât în adecvarea la mijloace, cât şi la scop, căci teatrul pentru copii rămâne un avanpost în care se formează viitorii spectatori.

Spectacolul Zâna Zorilor, de la Teatrul Excelsior din Bucureşti, este un divertisment agreabil atât pentru copii, cât şi pentru adulţi.

Regizor: Ilinca Stihi
Scenografie: Luana Drăgoescu / Muzica: George Marcu / Coregrafie: Andreea Duţă / Light design: Gheorghe Jipa / Sunet: Mihnea Chelaru.
Distribuţia: Dan Clucinschi (Petru), Ciprian Cojenel (Luca), Ovidiu Uşvat (Matei), Robert Radoveneanu (Murgul), Raluca Botez (Zâna Zorilor), Paula Sorescu Lucian (Sfânta Vineri), Ştefan Velniciuc (Împăratul), Cosmina Dobrotă, Veronica Popescu, Iulia Samson, Vera Popescu, Iulia Diana Samson (Însoţitoarele Zânei Zorilor)

 

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Un ochi râde şi altul… nu mai plânge – Zâna Zorilor

Scris de pe ianuarie 28, 2018 în Cultură, Educaţie, Poveşti, Teatru

 

Etichete: ,

O zi sau… niciodată – One Day

Pentru spectatorii amatori de comedii romantice, pelicula One Day, realizată de Lone Scherfig, ar putea fi un soi de When Harry Met Sally (1989) adus în era Facebook-ului. Cei care vor să urmărească acest gen de peliculă trebuie să creadă în puterea iubirii şi în faptul că o relaţie de amiciţie-iubire se poate derula timp de douăzeci de ani, fără ca ea să se consume propriu-zis.

Regizoarea daneză transpune cinematografic best-seller-ul eponim al lui David Nicholls, aflându-se la a doua ecranizare. Prima peliculă, An Education (2009), a relevat talentul actriţei Carey Mulligan şi flerul acestei regizoare în a găsi distribuţia feminină adecvată.

Şi în cazul lui One Day, realizatoarea daneză oferă rolul principal feminin unei actriţe talentate. Simpatica Anne Hathaway pare foarte nimerită pentru Emma, eroină ce face parte din aceeaşi familie spirituală cu Sally din mai sus amintita comedie romantică din anii ’80. Anne Hathaway a avut o filmografie inegală calitativ. S-a făcut remarcată în pelicule gen chick- flick (The Princess Diaries, Ella Enchanted, The Bride Wars), dar odată cu partitura din One Day, se simte o reechilibrare, actriţa având sclipiri aşa cum a dovedit-o şi în The Devil Wears Prada, Brokeback Montain sau Rachel Getting Married. După rolul principal din The Devil Wears Prada ( 2006), Anne Hathaway era caracterizată ca fiind „un amestec între şarmul Juliei Roberts, talentul lui Audrey Hepburn şi aerul misterios al lui Judy Garland.” Seriozitatea dovedită şi în pregătirea rolului din filmul biografic Becoming Jane (2008), când tânăra actriţă a învăţat să stăpânească accentul britanic, a luat lecţii de pian, a studiat istoria şi obiceiurile secolului al XVIII-lea, o recomanda pentru Emma din One Day.

one-day-movie

Pornind de la ideea că graniţele dintre prietenie şi iubire sunt mereu fragile, între un bărbat şi o femeie, povestea din One Day se derulează pe parcursul a două decenii pornind de la anul absolvirii celor doi eroi, 1988 până în 2011. Ca într-un calendar video, paginile se întorc, spectatorii regăsindu-i mereu pe Emma şi pe Dexter, la data fixă, de 15 iulie, împreună. Naraţiunea filmică condensează o poveste de peste douăzeci de ani în 106 minute. Pelicula beneficiază de panoramele (Benoît Delhomme) din capitala britanică (ca şi în precedenta An Education), din Edinburgh şi Paris, dar se susţine pe jocul actoricesc.

Surprindem, alături de Emma (Anne Hathaway) şi Dexter (Jim Sturgess), detalii din viaţa din Marea Britanie sub regimul Thatcher, premizele apariţiei curentului New Wave, tulburările din anii ’90-2000, într-o frescă socială fidelă istoriei. Toate aceste aspecte ale naraţiunii filmice l-au bucurat pe autorul romanului, David Nicolls. Acesta s-a declarat mulţumit de faptul că filmul este o adaptare fidelă, respectând tonul şi atmosfera din cartea sa.

Povestea sinceră dintre cei doi eroi se clădeşte în timp, pe parcursul istoriei, urmând filele calendarului, dar „poposind” mereu la data de 15 iulie. Tinerii preferă să se iubească în tăcere decât să-şi exhibe sentimentele. În felul acesta, putem spune că One Day a reuşit să evite clişeele gen Love Actually (Richard Curtis, 2003) sau să etaleze probleme psiho-afective ca în Goodbye, First Love (2011). În One Day, dragostea şi prietenia, bucuria şi tristeţea, veselia şi decepţiile dansează, timp de douăzeci de ani, un vals lent.

Actriţa, Anne Hathway, oferă nuanţe multiple personajului său, Emma. Aceasta este intelectuala uşor complexată, fata care găseşte mereu o vorbă bună pentru oricine sau orice: ştie să se bucure când iubitul ei se căsătoreşte, când devine tată sau când el picase pradă drogurilor şi vieţii din lumea de mucava a televiziunii comerciale. Astfel, fata care nu-se-simte-bine-în-pielea-ei devine, pe parcursul filmului, femeia desăvârşită.

Din păcate, Jim Sturgess nu se ridică la acelaşi nivel ca cel al colegei sale de distribuţie, picând în stereotip. Eroul său, Dexter, pare un gigolo teribilist, lipsit de orice nuanţă, care pricepe, prea târziu, esenţa. Dezechilibrul dintre jocul actoricesc al celor doi pare „o plombă” pentru întregul film. De asemenea, finalul lacrimogen al poveştii pare o alegere nefericită. Maniera în care sfârşeşte Emma este aproape „sadică” şi pare un „Deus ex machina”, umbrind pelicula.

Deşi lipsită de happy-end, povestea despre graniţele fragile ale relaţiei prietenie-iubire dintre un bărbat şi o femeie poate seduce spectatorii amatori de iubiri fără confetti, lumânărele şi petale de trandafiri. Filmul cu accente comico-melancolice plimbă spectatorii între Londra şi Paris, căutând să afle unde începe şi unde se poate sfârşi iubirea.

One Day (2011)
Regizor: Lone Scherfig
Scenarist: David Nicholls
Compozitor: Rachel Portman
Operator: Benoît Delhomme
Producător: Nina Jacobson
Monteur: Barney Pilling
Distribuţia: Anne Hathaway (Emma Morley), Jim Sturgess (Dexter Mayhew), Patricia Clarkson (Alison Mayhew), Romola Garai (Sylvie Cope), Jamie Sives (Mr. Godalming), Jodie Whittaker (Tilly), Rafe Spall (Ian Whitehead), Georgia King (Suki Meadows)

 
Comentarii închise la O zi sau… niciodată – One Day

Scris de pe ianuarie 27, 2018 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste, Iubire

 

Etichete: , ,

Teroarea în imponderabilitate – Life

După Alien (R: Ridley Scott, 1979) și Gravity, Daniel Espinosa propune un altfel de survival impresionant odată cu pelicula Life. Filmul porneşte de la o reuşită ştiinţifică extraordinară: o capsulă de pe Marte este recuperată pe o staţie spaţială, iar cercetătorii descoperă că aceasta conţine prima dovadă de viaţă extraterestră. Organismul se dezvoltă neaşteptat și, într-un timp scurt, se va dovedi a fi extrem de ingenios – mai întâi în a evada din spaţiul închis unde era analizat, apoi în a ucide membrii echipajului. Life ne livrează un teribil mesaj, care, din păcate  se insinuează destul de anevoie într-o actualitate tulbure, refractară, care încearcă să strunească legile naturii.

Dacă în pelicula lui Ridley Scott, lupta cu extraterestrul era remarcabilă, de această dată, capătă originalitate, fiindcă este progresivă, ca într-un film hitchcockian care-ți șuieră pe la urechi: “cam până aici a fost totul în regulă, de acum…”. Referințelor gothice din pelicula produsă în 1979 li se substituie o introspecție de tip scientist și un soi de pozitivism care virează spre coșmar. Având în vedere acest fapt, putem considera o reușită antropomorfizarea intrusului pentru a produce tulburări precum făcea “bestia” din Alien. Daniel Espinosa manevrează emoția în altfel de registru, mizează pe straniu, misterios și surprinzător. Ca și în Gravity, acțiunea se desfășoară într-o permanentă stare de apăsare: o echipă de oameni de ştiinţă, aflaţi la bordul unei staţii orbitale internaţionale, trec brusc de la interesul pentru cercetările ştiinţifice la o spaimă viscerală când descoperă o formă de viaţă care se dezvoltă vertiginos şi care a cauzat extincţia vieţii pe planeta Marte, iar acum ameninţă atât echipa cât şi însăşi viaţa pe Pământ.

Supravieţuitorii au o misiune de o importanţă capitală: lichidarea entității (create pe ecran cu ajutorul CGI ) care pune în pericol chiar viitorul umanităţii. Și Life porneşte de la o reuşită ştiinţifică extraordinară: o capsulă de pe Marte este recuperată pe o staţie spaţială, iar cercetătorii descoperă că aceasta conţine prima dovadă de viaţă extraterestră. În ciuda faptului că “în spaţiu nu te poate auzi nimeni ţipând”, totuși,  marea diferenţă dintre Alien şi Life (semnificaţia e mai largă) este faptul că acţiunea din primul film amintit are loc la ani lumină distanță față de Terra, în vreme ce pericolul din Life are şanse mari să ajungă la sol, condamnând întreaga specie umană la (o probabilă) extincţie. Ca în orice S.F., regăsim avertismentul în subtext deoarece  Life a căutat un răspuns pentru conceptul de agresiune – “Cine-a început primul ?”, “Care l-a deranjat pe celălalt ?” .

Descoperirea unei celule în eşantioanele de sol marţian deschide drumul către o entuziasmantă (cel puţin la început) revelaţie: pe Marte a existat viaţă, iar dovada de netăgăduit se află acum în laboratorul ultrasecurizat al Staţiei. Doar că, hrănită cu glucoză şi în condiţii de viaţă optime, celula se dezvoltă rapid şi în curând spectatorii vor face cunoştinţă cu terifiantul antagonist al filmului, denumit, mult mai inofensiv decât merită: «Calvin ». Forțând mereu legile naturii e posibil să le faci să ți se-ntoarcă mai dușmănoase, tot încercând să le pătrunzi tainele. Vechea temă din Frankenstein ( romanul scris de Mary Shelley în 1818) e mereu actualizată, dar la fel  de dureroasă. I s-ar putea imputa scenariului o prea mare apropiere de jocurile video, dar șerpuirea pericolului poate justifica acestă camuflată lipsă de inspirație. Intrusul din Life seamănă izbitor cu o vorace anacondă / stea-de-mare sau cu o creatură de-ale lui H. P. Lovecraft (ilustratorul poetului american Poe), deja o referință mereu prezentă la Ridley Scott. Life are şanse să devină un succes de încasări pentru că reuşeşte să evite, totuși, confortabilele asemănări cu Alien şi Gravity şi să-şi captiveze spectatorii amatori ai genului. Faptul că rolurile principale sunt interpretate de Jake Gyllenhaal, Rebecca Ferguson, Ryan Reynolds sau starul japonez Hiroyuki Sanada este un  atu al acestui blockbuster realizat cu o relativă economie de mijloace (55M$). De asemenea, regizorul suedez foloseşte excelent efectele speciale şi coloana sonoră pentru a crea suspans şi a sublinia pericolul iminent reprezentat de fluidul «Calvin» .

Jake Gyllenhaal, Ryan Reynolds şi Rebecca Ferguson interpretează trei dintre cercetătorii implicaţi în luptă. Dr. David Jordan (Jake Gyllenhaal) menține  atitudinea distantă a unui om care a petrecut 473 de zile pe staţia orbitală. Nimeni nu-şi cunoaşte “casa” mai bine ca el. Membrii echipajului îi folosesc “casa” din spaţiu drept  bază pentru lansarea operaţiunii de descoperire a primelor dovezi de viaţă pe planeta Marte. Rebecca Ferguson o interpretează pe Dr. Miranda North o activistă de la “Centrul pentru Controlul Bolilor” şi participă în mod excepţional la această misiune. Îndatorirea ei era să-i menţină sănătoşi pe toţi membrii expediţiei şi să se asigure că aceştia se vor întoarce cu bine pe Pământ, indiferent de problemele cu care     s-ar putea confrunta în spaţiu. Specialistul Rory Adams/ “expertul de misiune”,  este interpretat   de Ryan Reynolds, care se achită onorabil în acestă nouă partitură (în care e mai mult suspendat). Întreaga echipă se luptă cu prădătorul (Alpha) glisând între tăceri apăsătoare și spaimă atroce. Departe de acel brutal “facehugging” din pelicula lui Ridley Scott, sărutul morții din Life este lent, glacial, aproape tandru. Povestea cinematografică focalizează atenția asupra potențialului pericol. Atmosfera angoasantă și twistul final îngheță speranța îndemnând la reflecție.

Life

Regia: Daniel Espinosa
Scenariul: Rhett Reese, Paul Wernick
Imagiea : Seamus McGarvey
Decorurile: Nigel Phelps
Costumele: Jenny Beavan
Montajul: Mary Jo Markey, Frances Parker
Muzica: Jon Ekstrand
Productori: David Ellison, Dana Goldberg, Bonnie Curtis, Julie Lynn

Distribuția

Jake Gyllenhaal – Dr. David Jordan
Rebecca Ferguson – Dr. Miranda North
Ryan Reynolds – Rory Adams
Ariyon Bakare – Hugh Derry
Hiroyuki Sanada – Sho Murakama
Olga Dykhovichnaya – Ekaterina Golovkina
Durata: 104 min

Articol publicat în revista WebCultura

 

 
Comentarii închise la Teroarea în imponderabilitate – Life

Scris de pe ianuarie 24, 2018 în Blockbuster, Cinema, Film, Postmodernitate

 

Etichete: , , , ,

Cincizeci cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile (Coordonator: David H. Lowenherz)

Iubirea e armonie creatoare, dar și luptă și neîncetată neliniște. În iubire, se simte mai mult decât e nevoie uneori și se suferă mai mult decât se cugetă, se visează mai mult decât se trăiește. Să declari în vorbe potrivite și bine alese patima care te mistuie, să exprimi dorințe și doruri, să mărturisești că îți lipsește cineva în fraze și să nu te sperie gândul de ridicol reprezintă – cu certitudine – o dovadă de iubire. Strigătul țâșnit din inimă și transpus pe hârtie, ca formă literară, își are obârșia în opera poetului latin, Ovidiu, în scrierile intitulate Heroides Epistulae heroidum.

Dacă la început, eroinele mitologice (Didona, Fedra sau Penelopa) se adresau unui iubit absent și încercau – prin declarații pline de lirism – să recâștige afecțiunea acestuia, genul a traversat secolele și a intrat în zona uzanțelor familiare. Așadar, scrisorile de dragoste au devenit, pe parcursul timpului, un mod de-a comunica și de-a exprima sentimente. Veritabile exerciții de sinceritate și de stil, scrisorile de dragoste rămân alegeri ce ne invită să redescoperim cuvintele de dragoste, farmecul scrisului de mână şi al corespondenţei, vraja muzicii discrete ce se degajă din cuvinte.

Interesul pentru astfel de scriitură ține atât de zona psihologicului, cât și de estetica literară (mai ales epistolele scriitorilor) aparținând domeniului “picturii de sine” (autobiografie, introspecție). Reunite într-o culegere, cu coperte sângerii (Coperta: Cristian Florescu, Ana Nicolau), scrisorile de dragoste ne ajută să parcurge vârstele omenirii și să savurăm farmecul discret al intimității: 50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile/ The 50 Greatest Love Letters of All Time, coordonator David H. Lowenherz, grupate în șapte secțiuni: Dragostea tandrăNebun după tine, Proză pasională (Honoré de Balzac către Eveline Hańska: “Îngerul meu iubit, Sunt aproape nebun după dumneata: nu mai sunt în stare să leg două idei fără ca dumneata să nu intervii între ele. Nu mai pot gândi la nimic altceva decât la dumneata”), Despărțiri dureroase (Franz Kafka către Felice Bauer: “(…) de ore în șir, capul  îmi vibrează de dorința de a auzi numele Felice”), Foc și gheață (George Bernard Shaw către Stella Campbell: “Foarte bine, du-te: pierderea unei femei nu este sfârșitul lumii”), Dragoste interzisă (Elisabeta I a Angliei către Thomas Seymour: “(…) o chestiune mai importantă decât aceasta nu m-ar putea face să vă acuz de cruzime pentru că prietenia mea nu se câștigă cu mofturi”).

Scrisoarea de dragoste dintre două persoane separate în spațiu vizează interacțiunea și creația, lăsând la vedere modificări sau confirmări ale unei relații afective. În acest mod, scrisoarea de dragoste declină o întreagă panoplie de situații. Nota către cititor atenționează asupra faptului că trăsăturile distinctive (unele greșeli de ortografie, imperfecțiunile gramaticale și chiar arhaismele) sporesc farmecul unei asemenea lecturi: “În fond, cine mai are timp de dicționare atunci când vrea să-și exprime pasiunea?”

Scrisorile de dragoste – fie că au fost redactate înainte de căsătorie, în timpul mariajului sau după căsătorie – oferă perspectiva emoțională dintr-o perioadă istorică anume. Ne aflăm în fața unei serii întregi de mărturii intime, scoase la lumină în era e-mailului și a SMS-ului; totuși, scrisorile rămân de-un farmec aparte. Avem nevoie de o lectură care să înfăţişeze lumea mai nuanţat, fie şi în griuri, nu numai în alb şi negru, de o lectură care să descrie relaţii imperfecte între fiinţe imperfecte şi să ne încurajeze să trăim experienţe cât mai reale. Așa cum avem nevoie și de o lectură care să nu ne ispitească să comitem greşeala fatală a idealiştilor romantici de a proiecta visurile noastre despre un iubit ideal asupra unui biet om obişnuit, care este (totuşi) o persoană reală, (poate) complexă şi interesantă.

Descoperim, încântați, în aceste scrieri, mărturii de iubire – blândă sau pătimașă, curată sau obsesivă, sobră sau zglobie. Dragostea dezvăluie largul spectru al emoțiilor omenești, iar epistolele se constituie într-o variațiune pe tema iubirii. Regăsim pagini încărcate de pasiune –   în forme concentrate – distingem doze potrivite de alean, disperare, mânie, tristețe, compasiune, îndoială sau fericire. Misivele ce țin de zona intimului au fost publicate după o laborioasă activitate de documentare (inclusiv efortul de a le achiziționa de la rude sau prieteni ai destinatarilor) din dorința colecționarului-editor de a oferi o perspectivă inedită asupra iubirii, care, nu totdeauna, a fost mereu romantică. David H. Lowenherz și-a dorit să prezinte acest sentiment sublim în toată complexitatea sa, așa cum este iubirea în realitate: pasională, nebună și credincioasă sau rece, distantă și mincinoasă.

Arta scrisului, propusă de Lowenherz, ne oferă șansa de a reflecta ceea ce doar inima cunoștea.  Colecționarul pasionat, Lowenherz, adună în acest volum scrisori (fragmente din scrisori) ale unor personalități: Zelda Fitzgerald și Scott Fitzgerald, Michelangelo Buonarroti  către Vittoria Colonna, Wolfgang Amadeus Mozart către Constanze Mozart, Harry Truman către Bess Wallace, Khalil Gibran către Mary Haskell, Benjamin Franklin către Madame Brillon, Horatio Nelson către Emma Hamilton, George Bush către Barbara Pierce, Henry VIII către Anne Boleyn, Elizabeth Barrett Browning către George Barrett, Jack London către Anna Strunsky (“Niciodată nu s-au mai întâlnit două suflete mai incompatibile și cu buzele mute. (…) Probabil că și Dumnezeu își râde de pantomima noastră.”) , Marc Chagall către Bella Chagall, Ernest Hemingway către Mary Welsh, Jack Kerouac către Sebastian Sampas, Alfred Dreyfus către Lucie Dreyfus (“Mi se refuză dreptul de-a te vedea. Nu am să-ți povestesc tot chinul prin care-am trecut (…) Te ador, scumpa mea Lucie”), Marjorie Fossa către Elvis Presley,Virginia Woolf către Vita Sackville-West, Emma Goldman către Ben Reitman, Frida Kahlo către Diego Rivera, Dylan Thomas către Caitlin Thomas, Franz Kafka către Felice Bauer, Napoleon Bonaparte către Josephine Bonaparte, Abigail Smith către John Adams, George Sand  către Gustave Flaubert, Simone de Beauvoir către Nelson Algren, Anaïs Nin către Henry Miller,Voltaire către Marie Louise Denis, George Bernard Shaw către Stella Campbell, Sarah Bernhardt către Jean Richepin, Marcel Proust către Daniel Halevy, Oscar Wilde către Constance Lloyd, Lewis Carroll către Clara Cunnyngham.

Fiecare scrisoare beneficiază de o scurtă prezentare (note biografice de mare ajutor) realizată de autorul colecției. Așadar, o infinitate de modalități de-a spune “Te iubesc!”; dacă o imagine spune însutit, o scrisoare reflectă înmiit. În cele mai multe dintre cazuri, cuvintele ard paginile, focul iluminează sufletul chiar și al celor mai recalcitranți iubiți, în fond, toţi oamenii sensibili traversează şi melancolii. Romantismul are parfum de levănțică și-ți amintește, cu duioșie, de anii inocenței. Totuși, nu folosești parfumul acesta în public pentru că nu vrei să miroși “a bunica”.Trăim în secolul vitezei, actualele forme culturale se îndreaptă spre forme de comunicare mai rapide și mai comode, totuși mireasma urmelor de cerneală mai persistă. Volumul servește interesul public pentru a afla cum arată formele iubirii, ne invită să redescoperim cuvintele de dragoste, farmecul scrisului de mână şi al corespondenţei, amintindu-ne că: “Cel ce cunoaşte  mai mult suferă mai mult”.

Fără îndoială, această formă de comunicare conține un mic paradox în măsura în care menține legătura dintre două persoane apropiate sentimental, dar și distanța ce nu o poate fi  suprimată, deși ar fi fost de dorit. Așa cum declară scriitorul  Éric-Emmanuel Schmitt: “Dragostea scapă logicii, căci nu aparţine nici raţiunii, nici dovezilor, nici adevărului: este o alegere personală”, dar tot acest autor oferă și-o concluzie pe măsură: “Dragostea trebuia să fie inventată, pentru a poetiza viața.”

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

În tainiţele creaţiei – Dans la maison

Este cunoscut gustul regizorului François Ozon pentru a trece de la un gen cinematografic la altul. După savuroasa comedie Potiche (2010), cineastul regăseşte universul familiar al manipulării, în filmul Dans la maison. Această peliculă este o mică bijuterie, subtilă, în care regizorul ne duce de nas, lăsând impresia că aşa am vrut noi, spectatorii.
Maison
Ca mai toţi cineaştii, François Ozon ştie să manipuleze. În filmele sale de la debut – Sitcom (1998) şi Les amants criminels (1999) -, se simţea plăcerea lui de a-şi transforma personajele în marionete. Apoi, a adăugat filmelor sale şi puţină tandreţe, ca în pelicula Le temps qui reste (2005) sau delicateţe în Le refuge (2009). În filmul Dans la maison, François Ozon devine un soi de pictor edwardian şi construieşte un labirint al oglinzilor, analizând raportul dominat – dominant. Mixând Smultronstället / Fragii sălbatici (1957), Teorema (1968), Funny Games (1997) şi Good Will Hunting (1997), regizorul francez dezvoltă un dispozitiv narativ complex ca să sondeze adâncimile „normalităţii”. Scenariul bogat dezvoltă trei direcţii: satirizarea burgheziei din suburbiile franceze, reflecţii pe seama artei şi creaţiei şi variaţiuni pe tema frustrării şi a voaierismului. Toate acestea sunt judicios asamblate, pline de coerenţă, în acest scenariu – adaptare a piesei El chico de la última fila (2006), scrisă de Juan Mayorga.

Astfel, Germain, un profesor de literatură franceză, pasionat de La Fontaine şi de Céline, este deprimat de ceea se petrece în sistemul educaţional. El se plânge mereu soţiei sale, un curator de galerie de artă, de nivelul scăzut de interes al elevilor săi, cărora le pasă doar de pizza sau de gadgeturi. Sub pretextul de a folosi adjective caracterizante, profesorul le dă ca temă elevilor o compunere în care să povestească ce au făcut la sfârşit de săptămână.

François Ozon are o soluţie pentru acest „soldat” blazat, salvându-l de la melancolie, aşa cum şi filmul său este salvat de realism social. Printre elevii săi, definiţi prin sărăcia stilistică a compunerilor, Germain îl descoperă pe Claude. Acesta povesteşte despre un week-end petrecut în sânul familiei unuia dintre colegii săi, folosind însă termeni stranii, aproape dispreţuitori. În plus îşi încheie compunerea cu «Va urma». Stârnit de acest elev, Germain încearcă să afle unde vrea să îl conducă Claude şi îl încurajează pe acesta să scrie. Profesorul e din ce în ce mai curios să afle dacă tatăl descris e chiar aşa de frust sau dacă mama colegului lui Claude e deopotrivă mediocră şi seducătoare. În scurt timp acest foileton îi devine indispensabil; profesorul este sedus de jocul voaieristic-literar al adolescentului.

Filmele lui Ozon sunt maşinării perfecte, ce adesea fac implozie, spulberând ordinea şi morala aparente din familie (una dintre temele sale favorite). Profesorul şi elevul privesc într-o casă – precum voaiorii lui Hitchcock din Rear Window (1954) – cum oamenii se iubesc, se luptă sau se „ucid”. Deşi par nişte „destine mici”, ele sunt demne de urmărit. Ozon a mizat pe teatralitatea scenariului, de aceea o parte din casă devine scenă pentru lumea din exterior care o analizează. Claude nu este imobilizat precum James Stewart în filmul lui Hitchcock şi-şi invită spectatorii să viziteze „locurile crimei”. Integrat în familia colegului său, Raphaël Artole, Claude pare fascinat de această familie „normală”. Vrea să afle ce se ascunde, de fapt, după pereţii „prea albi” ai grădinii din suburbie. El evocă, în eseurile sale ironice, „parfumul de femeie din clasa de mijloc” şi gradul de plictiseală din microuniversul burghez. Pe măsură ce misiunea sa de infiltrare progresează, implozia din familia-cobai devine inevitabilă. Secvenţele din casa lui Rapha sunt supuse analizei critice a lui Germain, dar şi a spectatorilor. François Ozon provoacă un vertij intelectual amestecând, cu umor robust, tribulaţiile unei familii în faţa unui „corp străin” şi fantasmele unui profesor curios. Claude, acest efeb ce perturbă traiul liniştit, aminteşte de Terence Stamp din filmul Teorema al lui Pier Paolo Pasolini.

Regizorul a găsit în adolescentul Ernst Umhauer unul dintre puţinii actori care pot nelinişti fără a teroriza. Dacă adolescentul doreşte să-şi satisfacă dorinţele sub privirile unui public, o face transformându-l pe profesor în victimă. Germain este atras de acest cherub sau vede în el doar un substitut al fiului pe care nu l-a avut?

Cineastul ne livrează un film despre manipulare şi răutate în care este greu să distingi victima de călău. Aici, intervine sarcina spectatorului-voaior de-a descifra. Regizorul pune în prim-plan o familie mic-burgheză cu o femeie depresivă (Emmanuelle Seigner redă cu farmec toropeala acelui trai), un tată la fel de grosolan ca şi fiul său, cu toţii bulversaţi de apariţia nou-venitului. Alături, se află cuplul profesor-galeristă, scoşi din plictis de eseurile unui adolescent Kristin Scott Thomas este impecabilă în rolul soţiei arţăgosului profesor. În tandem cu Fabrice Luchini, oferă caricatura unui cuplu erodat de monotonie. Profesorul devine, încet-încet, un monstru rătăcit în labirintul ficţiunii, manipulat de elevul său.

Pelicula Dans la maison e o explorare a relaţiei dintre ficţiune şi viată, autor şi cititor, dar şi a artei de a spune poveşti. Bazat pe o scriitură alertă şi ludică, filmul lui François Ozon este sofisticat, elegant şi inteligent, dar fără prea mult suflu.

Regizor: François Ozon
Scenarist: François Ozon, Juan Mayorga / Muzica: Philippe Rombi / Operator: Jérôme Alméras / Producător: Eric Altmeyer, Nicolas Altmeyer, Claudie Ossard / Monteur: Laure Gardette
Distribuţia: Fabrice Luchini (Germain), Ernst Umhauer (Claude Garcia), Kristin Scott Thomas (Jeanne Germain), Emmanuelle Seigner (Esther Artole), Denis Menochet (Rapha Artole)

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la În tainiţele creaţiei – Dans la maison

Scris de pe ianuarie 22, 2018 în Cinema, Educaţie, Film, Filme de Cannes, Filme franțuzești, Modernitate, Moravuri

 

Etichete: ,

Dragoste la prima vedere – The Spectacular Now

Forţa acestei comedii dulce-acrişoară despre universul adolescenţilor liceeni vine atât din alegerea inspirată a distribuţiei, cât şi din evitarea, cu dibăcie, în unele pasaje, a „cărării deja bătătorite” din comediile romantice pentru „teens„.

The Spectacular Now (adaptare după romanul omonim al lui Tim Tharp), cel de-al treilea lungmetraj al lui James Ponsoldt, este laureat cu un merituos premiu al Juriului la Festivalul de Film Independent Sundance. Distincţia primită se datorează interpretării actoriceşti a celor doi tineri protagonişti: Shailene Woodley şi Miles Teller, care stârnesc „dragostea la prima vedere” a spectatorilor.

Sutter (Miles Teller) este un tânăr şarmant, popular şi inteligent. Lumea se prăbuşeşte pentru el odată cu îndepărtarea de blonda Cassidy (Brie Larson), iubita lui, o fată la fel de populară ca şi el. Chipul care afişa veselia ascundea suferinţa născută din problemele familiale (părinţi despărţiţi) şi din faptul că băiatul îşi găsea mângâierea, câteodată, în aburii alcoolului. Aşa se face că într-o seară, udată cu băutură, se trezeşte pe gazon, în curtea unei colege de liceu, Aimee Finicky. Dulcea şi discreta Aimee (Shailene Woodley) este o fată drăguţă, care citeşte reviste Manga, nu se machiază, nu a băut alcool niciodată, nu are încă un iubit, dar şi-a pierdut tatăl şi este dominată de mama sa.

The Spectacular Now este povestea lui Sutter – junele care trăieşte viaţa la maximum – , care se îndrăgosteşte din senin de o fată diferită de el. Sutter este în ultimul an de liceu, e fermecător, încrezător, e sufletul chefurilor, îi place băutura, are o maşină şi o slujbă (la un magazin de îmbrăcăminte pentru bărbaţi), dar nu are un proiect de-a urma cursurile facultăţii. „You gotta live in the moment” este deviza lui în viaţă. În vreme ce Aimee cea dulce şi iertătoare visează la o perspectivă luminoasă, Sutter „trăieşte clipa”. Sunt atraşi unul de celălalt, în pofida tuturor deosebirilor dintre ei.

spectacular-now-final-poster

Aici, există o schemă a comediei romantice cu adolescenţi (din seria „the opposites-attract„): băiatul este popular, inteligent („cool„) şi găseşte o fată sensibilă care-i va schimba sensul, îl va ajuta să-şi descopere propria identitate. The Spectacular Now încearcă să se descotorosească de banalitatea poveştii şi de anumite stereotipii. Trebuie apreciată calitatea scenariului (Scott Neustadter şi Michael H. Weber) ce vine ca o mănuşă pentru cei doi tineri interpreţi. „Ciocnirea” dintre gălăgiosul popular şi timida gentilă se produce într-o agreabilă suavitate, graţie junilor actori. Cei doi îşi înzestrează personajele-stereotip cu mult farmec şi multă naturaleţe. Aimee, fata simplă şi drăguţă, oferă o nouă perspectivă liceenei discrete, lăsată în umbră sau folosită doar ca „instrument” pentru a stârni gelozia ex-ei.

Un aspect îndrăzneţ al filmului lui James Ponsoldt îl reprezintă chiar titlul neaşteptat. În doar câteva reprize, scurte şi prea puţin exploatate, scenariul încearcă să iasă din zona previzibilului, inserând câte-un accident sau vreo izbucnire. Aceste „sărituri” imprevizibile nu vor afecta trama narativă, ce rămâne o scriitură realistă. Agreabilă, bine adusă din condei, romanţa este promiţătoare, fără a avea ceva… spectaculos.

Bine susţinut de jocul actoricesc, plin de naturaleţe, The Spectacular Now ilustrează modul în care trecerea de la o adolescenţă – purtătoare a unor suferinţe – către viaţa de student se poate face, uneori, (şi) cu uşurinţă. Spectatorul tânăr îşi va aminti, cu siguranţă, de acel Sutter îngândurat, căutând alinare în alcool, incapabil să se apere de ceea ce moştenise, dar apt să sesizeze mâna ce i se întinde. Această reflecţie, de o mare profunzime (aduce în discuţie şi alte probleme, precum autoritatea parentală, abuzul de alcool) şi de-o reţinută melancolie, se bucură de atenţia spectatorilor, atât a celor tineri, cât şi a celor maturi. The Spectacular Now nu este o mostră de înţelepciune prefabricată, iar finalul, un moment nerezolvat, de un optimism reţinut, pare să indice spectatorului un sens nou – „Trăieşte clipa, apoi dă-i drumul!”.

Regizor: James Ponsoldt
Scriitor: Tim Tharp / Scenarist: Scott Neustadter, Michael H. Weber / Compozitor: Rob Simonsen / Operator: Jess Hall / Producător: Michelle Krumm, Andrew Lauren, Shawn Levy / Monteur: Darrin Navarro
Distribuţia: Miles Teller (Sutter), Shailene Woodley (Aimee), Brie Larson (Cassidy), Kyle Chandler (Tommy), Masam Holden (Ricky), Jennifer Jason Leigh (Sara), Dayo Okeniyi (Marcus), Nicci Faires (Tara), Andre Royo (Mr. Aster)

 Articol publicat în revista LiterNet
 
Comentarii închise la Dragoste la prima vedere – The Spectacular Now

Scris de pe ianuarie 21, 2018 în Cinema, Educaţie, Film, Filme de dragoste, Filme de Oscar, Iubire

 

Etichete: ,

Diamante în cenușă – Orchestra Titanic

“Spectacolul meu vorbește despre teatru și viață, despre cum ne putem salva, măcar parțial, dintr-o existență frustrantă și anostă, sperând la o altă dimensiune creată prin iluzie. O iluzie pe care ne-o creăm fiecare în intimitate, ca alternativă salvatoare. Și ce altceva reprezintă teatrul, dacă nu o iluzie ce poate deveni uneori mai reală și mai intensă decât realitatea însăși?” (Felix Alexa)

Aflat la a doua întâlnire cu dramaturgia lui Hristo Boicev (după Spitalul comunal, monatat la Teatrul Metropolis), Felix Alexa propune prin recenta montare, Orchestra Titanic, teatrul ca o posibilă  salvare din monotonia unei vieți. Textul (Traducerea: Livia Nistor) autorului bulgar este conceput  într-o arie încordat-metaforică ce rimează cu farsa tragică. Versiunea scenică oferită de regizorul român are meritul de a opera un transfer de atmosferă, iar abisurile psihologice din textul piesei aduc umorul nuanțat, în tonuri gri, adesea vecin cu absurdul. Printr-o filiație cu acel teatru al “sentimentului tragic al vieții” (Unamuno), se poate spune că și personajele din acest spectacol sunt devorate de angoasele eterne: durerea de a trăi, setea de absolut, frica de moarte, după cum putem regăsi, cu ușurință, corespondențe și între personajele întâlnite în operele lui Beckett, Ionesco, Pinter, Genet. Raportul dintre individ și societatea contemporană este marcat prin cadrul scenografic (Scenografie: Andrada Chiriac), un peisaj leviatanic în care omul devine un nonerou, un ins de la periferia unei lumi absurde, un martor al dezagregării istoriei. Așadar, într-o gară dezafectată, patru marginali, patru personaje burlești așteaptă un tren care nu oprește niciodată.

În acest spectacol, arta nu mai reprezintă mimesis, ci produsul unei fantezii cu viziuni interioare, anticipatoare, ilustrând cât de ușor convertibile sunt categoriile. Dar, spre deosebire  de textul beckettian (Așteptându-l pe Godot), în acest univers, își face apariția Harry (un posibil Harry Houdini) – un adevărat maestru de ceremonii” în materie de iluzionism (le oferă eroilor chiar și o mostră video/film B&W de arhivă). Felix Alexa urmează această linie și glisează între abstract și concret, animă întâmplările din piesa al cărui titlu cochetează cu dezastrul (scufundarea elegantului pachebot), provocând publicul la o privire lucidă în adâncurile realității. Limbajul metaforic spune ceea ce este decisiv. Iar actorii de pe scenă  explică de ce lumea poate fi asemenea unei interminabile curse printre linii paralele. Prin acest spectacol, regizorul aduce un omagiu teatrului însuși, nu doar prin teatralitatea sa organică, ci și prin modul în care directorul de scenă a descoperit sensuri nebănuite în poetica acestui text contemporan. Motivul visului ca mijloc de relevare a misterului existenței, dar și a substanței teatrului întemeiat pe  iluzie pare    să fie metafora principală din această montare ce poate căpăta și nuanțe socio-politice (actuala configurație a Uniunii Europene). Falsele imagini ale unor ideologii de carton ascund mentalitățile lumii politice.

Refugiul temporar al celor patru personaje, un loc al urâțeniei în care indivizii sunt exilați, de fapt, în propria lor identitate. Construit pe înalt, cu pereți scrijeliți și cu găuri-ascunzători, adăposturi, cadrul scenografic induce ideea derizoriului în care vechile mituri ajung alegorii ale lumii moderne. Aceste făpturi aduc în atenție echivalența dintre destinul social istoricește determinat și destinul ontologic. Astfel, Meto (Mihai Călin) este o apariție cu largi ecouri, iar primul care ne vine la-ndemână este cel al legendarului “rege-pescar”. Personajul reprezintă ființa aflată în situația de-a se raporta la un larg evantai de adevăruri. Mihai Călin este o prezență plină de aplomb care  sugerează aparteneța la întreaga atmosferă de pe scenă. Pozând într-un (posibil) Fellini, care-și îndrumă actanții printre gaguri, deplin conștient că – în momente cruciale – publicului i se oferă “pâine și circ”, saltă printre replici străfulgerate de priviri scânteietoare și printre vorbe rostite cu dublă adresă, într-o permanentă complicitate cu partenerii de dialog. Un real profit pentru interpretarea rolului Luko îl reprezintă Mihai Constantin (aproape specializat  în partituri de factură slavă – Oblomov), aici, într-un erou frust, (posibil) fost mecanic/șef de gară, obsedat de inadecvare. Ipostazele sale parodice atenționează spectatorul asupra unui univers guvernat de legi absurde (trenul nu oprește niciodată în acea gară, liniile paralele ale șinelor de la calea ferată nu transmit mesaje), jucând cu precizie și umor. Dovedind un acut simţ al realităţii, Felix Alexa deşiră inefabilul feminin focalizând atenţia asupra unui suflet întinat pentru care a trăi echivalează cu a te strecura printre legile naturii ca printre nişte curse nevăzute. Prostituata, pusă în prim-plan de Tania Popa, aduce în atenţie sufletul slav (patetismul) şi absurdul tragic. Singura partitură feminină, Liubka, dezvoltă două direcţii principale: misoginismul (mereu) prezent la  tot pasul (șarjă comică #metoo) şi decăderea, soarta unei “copile a străzii”. Actriţa compune personajul din cantităţi bine dozate de formă abisală (spontaneitatea şi naturaleţea comportamentului), măiestrie muzicală (cântă live) şi stângăcie socială (nu știe să se comporte într-un vagon de tren, își “asumă” multe păcate și se teme îngrozitor de moarte). Își rezervă plăcerea să viseze la acel “frumos al vieții” la care nu a avut niciodată acces, se înconjoară de artificialitate, fardând realitatea, artista strecurându-se abil printre tentațiile vulgarității. De reținut, din acest  spectacol, este o altă biruință actoricească:   cea a lui Richard Bovnoczki, în rolul Doko. Alături de cei trei sălășuiește și Doko făptura care exprimă în clar expresia “fericiți cei cu duhul”, acest obidit al sorții, fost îmblânzitor de urși va  fi singurul care rămâne în scenă până la final. Abulicul personaj (ca și ceilalți, alcoolic declarat) amintește de strania apariție a paznicului din casa de la malul mării din celebra ecranizare hitchcockiană, Rebecca. Într-o expresivă compoziție actoriceastă (treceri rapide de la o ipostază la alta, delirul învecinându-se permanent cu veghea încordată și încăpățânată), Richard Bovnoczki ilustrează talentul bine șlefuit.

În atmosfera cu totul particulară, de un patetism sinuos şi ambiguu, apariția lui Harry mișcă întregul “echipaj”. Magicianul (Numerele de iluzionism pregătite cu: Antonio Magicianul) ivit din vagonul-cutie de iluzionist tulbură  mica lume de la periferie și le devine celor de acolo, încet-încet, suport pentru visuri. Îmbrăcând mai multe identități: magician, guru fantezist, spirit, Harry dirijează această orchestră și-i conduce spre “cântecul de lebădă”/emoționantele monologuri din final. Hâtrul actor Claudiu Bleonț exploatează valenţele expresive ale unui actor bine antrenat în partiturile de esență negativă, dar și cu tușe comice și se impune prin înţelegere şi… lirism (chiar dacă pantofii-sport roșii pot reprezenta o cheie simbolică pentru obârșia/apartenența acestui spirit). Momentul intonării  refrenului din Ode an die Freude pe această “navă” (Lighting design: Felix Alexa, Andrada Chiriac) ce încă mai plutește pe acordurile muzicii beethoveniene/Odă  Bucuriei (à la Elbphilharmonie Hamburg) susține dubla dimensiune iluzie-realitate și polaritatea Est sărac-Vest prosper, sporind efectul iluziei.

Implicațiile estetice, dar și cele de natură filosofică, jocul infinit al iluziei au făcut ca aceste “tablouri vivante” din Orchestra Titanic să devină diamante în cenușă, reale dezbateri de… idei. Ritmul impus de garnitura actoricească de exceție obligă spectatorul să se lase purtat către necunoscut și să realizeze, treptat, intensitatea și profunzimea acestei spirale funeste în  care timpul și spațiul sunt circulare și să descopere noi sensuri.

 

https://i0.wp.com/webcultura.ro/wp-content/uploads/2018/01/orchestra-titanic.jpg

Orchestra Titanic

Autor: Hristo Boicev
Traducere: Livia Nistor
Regie: Felix Alexa
Scenografie: Andrada Chiriac
Ilustrație muzicală: Felix Alexa, Cristina Giurgea
Lighting design: Felix Alexa, Andrada Chiriac
Concept video: Răzvan Pascu
Regia tehnică: Laurențiu Andronescu
Distribuția :
Harry – Claudiu Bleonț
Meto – Mihai Călin
Liubka – Tania Popa
Luko – Mihai Constantin
Doko – Richard Bovnoczki

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Diamante în cenușă – Orchestra Titanic

Scris de pe ianuarie 20, 2018 în Cultură, Lectură, Modernitate, Relativitate, Spectacol de top, Teatru

 

Etichete: , ,

Naufragiu şi vertij la Versailles – Les adieux à la reine

Apărut în 2012, la şase ani distanţă de filmul Marie Antoinette, semnat de Sofia Coppola, Les adieux à la reine este o adaptare liberă după romanul omonim al lui Chantal Thomas (roman premiat în 2002 cu Prix Femina).

Pelicula regizată de Benoît Jacquot redă ultimele trei zile ale sistemului monarhic de la Versailles, simbol al absolutismului, prin ochii unei tinere aspirante la rolul de „favorită” a reginei Marie Antoinette. Regizorul a găsit în tribulaţiile acestei Sidonie Laborde argumentul de care avea nevoie ca să echilibreze fascinaţia pentru domniţe aflate în primejdie şi aplecarea sa către secolul al XVIII-lea.

Nu numai societăţile fac revoluţii, ci şi planetele. Revoluţiile realizate de către oameni impun schimbări radicale, bruşte şi profunde, ele reformează orânduirile nedrepte. Dimpotrivă, revoluţiile planetelor repetă, la nesfârşit, rotaţiile Pământului în jurul Soarelui. Filmul Les adieux à la reine traversează ambele tipuri de revoluţii. Desigur, mai întâi de toate este revolta unei naţiuni care se ridică împotriva unui regim care o guvernează. Filmul se deschide cu dimineaţa zilei de 14 iulie 1789, când, la ora şase, tânăra Sidonie Laborde se scărpina pe braţe din pricina ţânţarilor. Trezitul în zori de zi, cu furia provocată din pricina ţânţarilor avea să prevestească fapte mult mai grave, la scară mai mare. Povestea acestei mici „planete”, Sidonie, care gravitează în jurul „astrului” monarhic, Marie Antoinette, se ţese pe fundalul colapsului unei societăţi: Revoluţia Franceză care avea să schimbe cursul istoriei.

În centrul poveştii din Les adieux à la reine regăsim un triunghi amoros, dar un triunghi oarecum atipic, de natură lesbiană, cvasi-platonic: regina iubeşte o ducesă, care la rândul ei îi împărtăşeşte iubirea, dar există şi o „cititoare” care o iubeşte pe regină şi doreşte să fie în graţiile acesteia. Partea carnală este (aici) doar o ipoteză, căci nu vedem decât un sărut (sau aproape un sărut) şi câteva mângâieri ocazionale. Dragostea se realizează prin admiraţie şi printr-o fascinaţie nemărginită, dar rămâne doar pe interior căci este mai mereu ascunsă.

Mergând în zig-zag într-un infern al deşertăciunilor, filmul continuă povestea unei anumite Sidonie Laborde. Cine este această Sidonie? Filmul nu răspunde imediat. Mica poveste a devotamentului Sidoniei (Léa Seydoux) pentru regina ei, şi ea îndrăgostită de Gabrielle de Polignac (Virginie Ledoyen), este acel dram de promiscuitate pe fundalul căderii Bastiliei. Pelicula lui Jacquot capătă o nouă dimensiune, în care senzualitatea şi macabrul îşi oferă un ultim dans la Versailles sporindu-i originalitatea. Istoria Revoluţiei Franceze, provocările sale şi mecanismele ei complexe nu se regăsesc la propriu în acest film. Regele, guvernul, elita aristocraţiei, cu excepţia reginei şi a favoritei sale, nu se regăsesc în mijlocul acestei poveşti.
dianekruger-farewellmyqueen
Regizorul Jacquot este interesat de o categorie mai specială de la Versailles, acea populaţie care trăieşte în pivniţele castelului şi care era terorizată de către „mai-marii ei”, dar care nu era solidară cu revoluţionarii. Damele de companie, lacheii, bucătarii – ei toţi trăiesc printre culisele puterii – iar filmul relevă o frumoasă topografie a acestui spaţiu, a subteranelor de la Versailles. Este un film despre culisele acestui palat, este un decor teatral observat de după frânghii şi mucava.

Locatarii acestei lumi din underground au informaţii fragmentate şi se agită să afle ce s-a petrecut cu adevărat pe 14 iulie la Bastilia. Este o lume în plin naufragiu, iar Versailles este precum vasul de lux, Titanic, izbit de iceberg-ul revoluţiei. Sunt oameni fără însuşiri, sunt doar jucării ale Istoriei. Panica acestei clase intermediare poate fi receptată şi comparată, în contemporaneitate, cu agitaţia clasei de mijloc – aşa des citată de către sociologi. Frica guvernează palatul şi subteranele sale, fiecare se angajează într-o cursă nebună pentru a-şi apăra privilegiile. Acest bunker este cuprins de haos. Sunt zugrăvite trei zile de incertitudini şi anxietăţi în care lista cu cei care vor fi decapitaţi cade în mâna celor de la Curte anunţând colapsul din final. Aceste trei zile aduc mai mult suspans decât unele filme de pură acţiune.

Reuşita acestei pelicule constă şi în faptul că a redat evenimente aşa de ample, scufundarea bruscă a unei lumi, printr-o gaură a cheii. Problema macroistorică se împleteşte cu o poveste mai intimă şi mai pasională. Dragostea tinerei însoţitoare a reginei pentru regina debusolată, ingrată şi manipulatoare oferă un suflu nou acestei pelicule. Léa Seydoux, mai frumoasă şi mai vibrantă ca niciodată, atrage camera de filmat şi ne captează atenţia; mergem pe urmele tinerei Sidonie prin culoarele şi galeriile palatului cuprins de panică.

Benoît Jacquot nu are egal în performanţa de a transpune într-un spectacol palpitant şi graţios un teatru machiavelic al dorinţelor şi al ocolişurilor. A reuşit să proiecteze această „dramă în costume” într-un peisaj amplu şi haotic, iar coliziunea este senzaţională. Cheia cu care Jacquot deblochează genul de peliculă istorică în costume, este respingerea tradiţionalismului formal; aduce un nou suflu, refuzând paseismul de paradă. Scenariul (semnat de Jacquot şi Gilles Taurand) descrie microcosmosul în care tinerele din castele inferioare celei în care se afla deja Sidonie se preocupau pentru a-şi găsi un protector, eventual un soţ.

Ştirea despre prăbuşirea Bastiliei spulberă visele din gineceu. Un frumos plan-secvenţă ne-o prezintă pe Sidonie pe coridoarele întunecate ale palatului, însoţită de bătrânul bibliotecar al reginei (Michel Robin); ea se chinuie să descifreze biletul cu ştirea aceasta la lumina lumânării. Mobilitatea camerei, umbrele care cad pe scenă sunt expresia cinematografică modernă. Această secvenţă de noapte stabileşte punctul de vedere al regizorului contemporan, fără compasiune inutilă pentru locuitorii de la Versailles.

În dimineaţa zilei de 15 iulie, regele merge neînsoţit la statul general. În paralel, Sidonie devine motiv de ceartă între Marie Antoinette şi favorita ei, Gabrielle de Polignac (Virginie Ledoyen). Prinsă între două stări: disperarea din amor şi neliniştea provocată de revoltele parizienilor, regina (Diane Kruger) trece cu eleganţă printre aceste acumulări de contradicţii.

Cursul accelerat al evenimentelor perturbă orice programare de la Curte. Biata Sidonie sfârşeşte prin a nu distinge visul de realitate. Acesta ar putea fi motivul central al filmului, motiv care elimină graniţa ce separă visul de coşmar. Léa Seydoux trece de la „cititoare” la un alt statut. Pentru un moment ea a crezut că este una dintre cele mai importante persoane din regat, iar o clipă mai târziu, îşi dă seama că este doar o jucărie. Timpul petrecut alături de prima Doamnă a Franţei este inimaginabil, tânăra pică într-un labirint fizic şi mental de neînchipuit. O fată de nicăieri va fi, în curând, un nimeni. Acest „soldat necunoscut” poate reprezenta toate clasele sociale. Viziunea anti-conservatoare a lui Jacquot face ca personajele să nu ne fie livrate la viteză maximă pe autostrada Istoriei. Fineţea abordării istorice, departe de convenţiile manierate cu intrigi amoroase, îi dă valoare acestei pelicule.

Personajele respectă poncifele morale şi limbajul epocii, dar ni se prezintă într-un mod familiar. O reuşită a regizorului a fost şi alegerea distribuţiei, mai ales a celor mai importante partituri, astfel Léa Seydoux, fata motoarelor şi a blugilor, este impecabilă aici, Diane Kruger aduce aerul prusac al reginei cuprinsă de vertijul Istoriei, Michel Robin are mereu apariţii luminoase, în contrast cu Xavier Beauvois, un Ludovic al XVI-lea aproape nonexistent. Amintind de tragediile de tip stendhalian, filmul Les adieux à la reine rămâne un film intimist care face să pice perucile ca să se vadă umanul.

Les adieux à la reine
Regia: Benoît Jacquot
Scenariul: Benoît Jacquot, Gilles Taurand
Distribuţie: Diane Kruger (Marie Antoinette ), Virginie Ledoyen (Gabrielle de Polignac), Léa Seydoux (Sidonie Laborde), Noémie Lvovsky (Mme Campan), Xavier Beauvois (Ludovic al XVI-lea), Michel Robin (Jacob Nicolas Moreau)

 

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Naufragiu şi vertij la Versailles – Les adieux à la reine

Scris de pe ianuarie 20, 2018 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Filme franțuzești, Revoluţie

 

Etichete: ,

Jean Valjean şi Javert la X Factor – Les Misérables

Una dintre capodoperele literaturii franceze, romanul Mizerabilii, a cunoscut de-a lungul timpului, numeroase ecranizări sau adaptări pentru scenă. Printre cele mai îndrăgite de public a fost musicalul Les Misérables, din anii ’80. Spectacolul creat de Alain Boublil (scriitor), Claude-Michel Schönberg (compozitor) şi Herbert Kretzmer (versuri) a fost tradus în 21 de limbi şi a primit peste 100 de premii (printre care Tony şi Grammy).

Mizerabilii

Regizorul Tom Hooper (premiul Oscar pentru The King’s Speech), alături de scenaristul William Nicholson, se angajează într-un proiect ambiţios căutând să adapteze acest spectacol pentru marele ecran. Experienţe de acest gen s-au mai înregistrat şi în cazul filmelor Les Parapluies de Cherbourg, Evita sau Nine. Partea cea mai interesantă a acestui demers este faptul că actorii din distribuţie au cântat live, fără post-sincronul obişnuit pentru un film muzical. Tehnica aceasta era folosită, cu precădere, în epoca de aur a filmelor muzicale din anii ’30 ai secolului trecut, la Hollywood. Filmul lui Tom Hooper beneficiază de o distribuţie ce reuneşte nume sonore ale cinematografiei actuale, de asemenea, a mobilizat forţe în crearea unor decoruri maiestuoase, în studiourile englezeşti. Această peliculă grandioasă este o paradă a unor evenimente importante din istoria Franţei, împletiri ale unor destine, decese, renaşteri spirituale – un foileton.

Pivotul în jurul căruia se articulează planurile narative este Jean Valjean, al cărui destin tragic s-a transformat iremediabil într-un coşmar. Fiindcă a furat o pâine, a fost condamnat la ocnă. Chiar şi după zece ani de temniţă grea, el este silit să se ascundă sub false identităţi de prigoana neobosită a poliţistului Javert, incapabil să vadă dincolo de lege complexitatea sufletului omenesc. Pătruns de misiunea sa, de inspiraţie dantescă, de a face din realitate un infern, Victor Hugo a structurat aventurile prin care trece eroul pentru a-şi salva viaţa şi pentru a o ocroti pe Cosette – fiica unei prostituate, recuperată de el din casa lui Thénardier. Micuţa fusese supusă unui regim inuman. Fără a fi un răzbunător şi fără a încerca să se substituie justiţiei omeneşti sau divine, Jean Valjean îşi urmează existenţa zbuciumată pe drumul unei continue ascensiuni spre absolutul etic. Firul biografiei sale este însă împletit cu alte destine, înscrise şi ele în contextul aceleiaşi epoci, ceea ce transformă construcţia într-o adevărata frescă socială.

Jean Valjean din 2012, actorul Hugh Jackman, a fost pregătit de legendarul „antrenor” vocal, Joan Lader, pentru această partitură dificilă. Calităţile sale vocale au fost „exploatate” şi-n alte producţii cu caracter muzical în care a mai jucat: Beauty and the Beast, Oklahoma!, The Boy from Oz. După întâlnirea providenţială cu preotul Myriel, îşi exprimă neliniştea – cântând Valjean’s Soliloquyîntr-o capelă medievală englezească.

În debutul filmului, deşi are aspectul unui Gollum cu barbă, Jean Valjean – Hugh Jackman are o forţă fizică aproape supranaturală; tractează o navă-gigant alături de alte zeci de ocnaşi, într-un port vizibil artificial. Regizorul păstrează succesiunea scenelor epice din cele 1300 pagini de roman, marcând avatarurile lui Jean Valjean: ocnaşul, primarul, tatăl Cosettei, salvatorul lui Javert, apoi salvatorul lui Marius.

Domnul Madeleine, primarul generos al oraşelului Montreuil-sur-mer, sub a cărui identitate se ascunde fostul ocnaş, se izbeşte, din nou, de lumea „mizerabililor” – fiinţele omeneşti care trăiesc sub fatalitatea mizeriei. Fantine este tânăra nevoită să îşi abandoneze fiica după ce studentul care o sedusese o părăseşte. Anne Hathaway devine o Fantine care poartă pe frunte, ca o predestinare, stigmatul anonimatului şi al durerii. Aşa cum răţuşca cea urâtă, Susan Boyle, a devenit lebădă la concursul Britain’s Got Talent cântând I Dreamed a Dream, de data aceasta, frumoasa Anne a devenit o sărmană mamă, dar cu o voce puternică. Filmarea melodiei s-a făcut „dintr-o bucată”, accentuându-se live-ul prin planurile mărite ce fixau gura actriţei. Ca şi la decernarea premiilor Oscar din 2009, Anne Hathaway- Fantine i-a dat replica, cu succes, lui Hugh Jackman – Jean Valjean.

Acesta de pe urmă este urmărit permanent de poliţistul monomaniac, Javert. După succesul repurtat în The Gladiator, Russell Crowe abordează un poliţist sfâşiat de probleme de conştiinţă. Javert, cel care l-a vânat întreaga viaţă, va fi salvat de fostul ocnaş din mâinile insurgenţilor în luna iunie a sângerosului an 1832. Sancţiunea morală pe care o primeşte fostul poliţist stă sub semnul unei moralităţi deasupra comunului. Cei doi actori se „duelează” vocaliceşte, ca la o confruntare de tip X Factor, în melodia The Confrontation.

Nemaiputând urma calea de a-l prigoni pe salvatorul său, dar neavând nici puterea de a rezolva conflictul cu propria conştiinţă, Javert se va sinucide, dând astfel mesajului o nouă valoare morală, în aceleaşi împrejurări. Scena sinuciderii este una de proporţii, cu mare impact vizual, încercând să redea spectatorului de secol XXI ceva din dimensiunea romantică, Russell Crowe interpretând song-ul Javert’s Suicide.

Jean Valjean îl va salva de la moarte şi pe Marius de Pontmercy, fiul unui ofiţer bonapartist şi iubitul Cosettei. Eddie Redmayne întrupează un june naiv, uşor nesigur, atât în relaţiile cu femeile (Cosette şi Éponine), cât şi în rebeliunea din Paris. Calităţile sale vocale îl scapă de aerul de „Papă-lapte” şi interpretează, alături de Cosette (Amanda Seyfried) şi Éponine (Samantha Barks), cântecul A Heart Full of Love. Partenerele sale, cele două actriţe, etalează talent şi voci de excepţie. Amanda Seyfried şi-a exersat aceste date native şi-n musicalul Mamma Mia!. O surpriză plăcută a fost Samantha Barks, în rolul fetei îndrăgostite până la moarte, devotate iubitului ei, în bună manieră romantică. Tânăra actriţă impresionează prin forţă şi talent muzical, melodia On My Own fiind un adevărat imn al iubirii reprimate.

Categorie estetică de sorginte romantică, grotescul, îşi găseşte una dintre cele mai bune reprezentări în cuplul soţilor Thénardier. Împrumutaţi, parcă, din Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street, filmul lui Tim Burton, Helena Bonham Carter şi Sacha Baron Cohen conturează grotescul ca simbol al animalităţii ce se conservă în om şi se opune sublimului. Caricaturali şi disproporţionaţi, cei doi actori formează un duo comico-tragic.

Amintind de Piaţa Tahrir şi de Occupy Sandy, Les Misérables este imnul marilor deposedaţi. Ambiţiosul proiect a derulat în faţa spectatorilor, timp de 160 minute, decoruri grandioase (scenografi: Eve Stewart, Anna Lynch-Robinson), efecte vizuale spectaculoase, o distribuţie valoroasă, costume (Paco Delgado) şi machiaje expresive într-un amestec de idealizare istorică şi realitate tragică.

Regizor: Tom Hooper
Scriitor: Claude-Michel Schönberg, Victor Hugo
Scenarist: Alain Boublil, Jean-Marc Natel, Herbert Kretzmer, James Fenton, William Nicholson
Compozitor: Claude-Michel Schönberg
Operator: Danny Cohen / Costume: Paco Delgado / Producător: Tim Bevan, Eric Fellner, Debra Hayward, Cameron Mackintosh / Scenograf: Eve Stewart, Anna Lynch-Robinson / Monteur: Chris Dickens
Distribuţia: Hugh Jackman (Jean Valjean), Russell Crowe (Javert), Anne Hathaway (Fantine), Amanda Seyfried (Cosette), Sacha Baron Cohen (Thénardier), Helena Bonham Carter (Doamna Thénardier), Eddie Redmayne (Marius), Samantha Barks (Éponine), Daniel Huttlestone (Gavroche), Isabelle Allen (Tânăra Cosette)

 

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Jean Valjean şi Javert la X Factor – Les Misérables

Scris de pe ianuarie 19, 2018 în Blockbuster, Cinema, Filme franțuzești, Morală, Moravuri, Revoluţie

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web