RSS

Arhivele lunare: februarie 2018

Diferență și toleranță în acuarelă – The Shape of Water

Preocupat de o arie tematică situată între filmele intimiste și marile producții, Guillermo del Toro realizează o creație atipică în peisajul fantastic contemporan. Spectaculos și chiar flamboaiant, cinemaul său e traversat de reinterpretări ale marilor curente artistice (pictura lui Goya, romanul gothic, mitologia lovecraftiană și benzile cu supereroi), pe care le integrează în Marea Istorie.

Cineastul mexican ne uimește, încă o dată, cu o stranie poveste de factură gothică: The Shape  of Water, mai ales prin rezonanța sa cu actualitatea, de coloratură…politică. Bizareria poveştii de dragoste şi substratul atracţiei dintre eroina pământeană şi o creatură ciudată (vezi poveștile romantice Beauty and the Beast sau ) se dizolvă cumva în atmosfera fantastică pe care Guillermo del Toro o construieşte minuţios, într-o scenografie atrăgătoare, încărcată cu efecte speciale, pe fundalul sonor  încântător semnat de Alexandre Desplat.

Regizorul mexican se dovedește a fi  mai degrabă un abil mânuitor de resurse ce pot naște o ambianță distinctă, atractivă și interesantă. În filmografia lui Guillermo del Toro, există deja o tematică filosofică   ce reflectă gustul pentru legătura dintre o ființă omenească și “un monstru” (Pacific Rim și Crimson Peak), apoi, așa cum a procedat și în cazul peliculei Pan’s Labyrinth, plasează într-un context politic (anii Războiului Rece) câte-un element fantastic menit să exacerbeze răul deja existent în atitudinile oamenilor. Diferența de context este ocazia perfectă pentru cineastul mexican de-a deplânge o Americă fals-idilică; direcția artistică e îndreptată spre devoalarea tuturor tarelor societății de consum (aici, prezentată în mod antagonic dragostei) fiind pe aceeași linie cu Tim Burton în Edward Scissorhands.

The Shape of Water este o poveste fantastică, petrecută în Statele Unite, în timpul Războiului Rece. Americanii credeau că au dat lovitura când au capturat, în America de Sud, o creatură umanoidă (Doug Jones) care putea respira atât în apă, cât şi pe uscat. Izolat, într-una din sălile securizate ale laboratorului, acesta va atrage atenţia unei femei de serviciu mute, Elisa (Sally Hawkins), care îşi va da seama curând că este gata de orice pentru a-l elibera. Viața singuraticei femei se schimbă pentru totdeauna când împreună cu Zelda – colega de serviciu (Octavia Spencer) – descoperă acel experiment secret care viza bizara creatură. Violentul, misoginul, rasistul şef de securitate al laboratorului, Strickland (Michael Shannon), le va sta permanent în cale. Așadar, destinul  unei creaturi capturate în Amazonia, venerată ca o zeitate, studiată de cercetătorii americani aflați în competiție cu sovieticii, se intersectează cu cel al unei “prințese” mute, debordând de fantezie, dar izolată într-un top secret bunker, luptându-se cu răul (cel care voia să îi despartă).

Cu toate că este sensibilă și inteligentă, Elisa nu poate fi decât femeie de serviciu în acea lume   în care “marginalii” nu au prea multe șanse. Del Toro aliniază o întreagă galerie de astfel de personaje – colega Elsei, simpatica negresă Zelda (Octavia Spencer), vecinul eroinei, Giles (Richard Jenkins), un ilustrator gay, trecut de prima tinereţe, ieşit din graţiile advertisingului epocii – tocmai pentru a ilustra rasismul, homofobia, xenofobia și misoginismul din America anilor ‘60. Pentru că îndrăgește “diferența”, Guillermo del Toro este capabil să ne facă să simpatizăm monștri, găsind frumosul și dincolo de norme, căutând să-i integreze în societatea omenească. Bunăoară, The Shape of Water pictează, în acuarelă, atipice surâsuri și lacrimi.

Sally Hawkins e impecabilă – fragilă și puternică – reliefează trăsăturile unei femei moderne. Înconjurată de o galerie de inadaptați (“prea”… negri, ruși, gay) ea plutește pe o suprafață alunecoasă și tulbure.

În acest univers cvasi-oniric, vocea din off și coloana sonoră percutantă însoțesc mereu camera de filmare, glisând între fantasmagoric și cotidianul gri/terre à terre” în care Elisa își duce traiul. Nimic mai potrivit decât amplasarea locuinței acestei făpturi – sub o sală de cinema (!),  iar locuința ei este împânzită cu expresii ale Artei (desenele și picturile lui Giles).

Amfibiul – a cărui prezență (doar carnală) tulbură pe toată lumea – ne semnalează că nu e vorba de vreo fantasmă sau de reverie. Tot timpul se face trimitere la acel “american way of life” vehiculat de publicitate, menită să creeze mirajul unei idilice culturi, bazată pe aparențe. Întreaga epocă, marcată de intoleranță, e întrupată de Richard Strickland (Michael Shannon) – obsadat de cultul reușitei depline (profesională, materială și socială). Adesea, cineastul ne trimite, prin acest personaj, la referințele religioase (mitul lui Samson).

Guillermo Del Toro transcende semnificațiile și le confruntă cu imaginarul său, transformând arta într-un mijloc de salvare, ce relevă sentimentele profunde ale protagoniștilor (secvența onirică în care timpul e suspendat). În spatele acestei povești de iubire ce transgresează normele, regăsim dorința cineastului de a scoate la suprafață puritatea și frumusețea sentimentelor curate, neîntinate de cinism. Deși nu e lipsit de previzibil sau de unele locuri comune, The Shape of Water rămâne un film de sinteză (cu o mutație spre panta luminoasă); această privire – similară  cu cea a unui copil vrăjit de povești – dezlănțuie torente de emoție.

 

The Shape of Water

Regia: Guillermo del Toro
Scenariul : Vanessa Taylor
Imaginea: Dan Laustsen
Montajul: Sidney Wolinsky
Muzica: Alexandre Desplat
Distribuția:
Sally Hawkins – Elisa Esposito
Michael Shannon – Colonel Richard Strickland
Richard Jenkins – Giles
Octavia Spencer – Zelda Fuller
Doug Jones – Om Amfibie
Michael Stuhlbarg – Dr. Robert Hoffstetler
Lauren Lee Smith – Elaine Strickland
Durata: 119 min

Articol publicat în revista WebCultura

Reclame
 
Comentarii închise la Diferență și toleranță în acuarelă – The Shape of Water

Scris de pe februarie 28, 2018 în Blockbuster, Cinema, Film, Filme de Oscar, Modernitate, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , ,

Tenacitatea umbrei – The Butler

„Mica” şi „Marea” Istorie se regăsesc în pelicula The Butler, un interesant lungmetraj realizat de Lee Daniels. Filmul este o adaptare liberă după o poveste impresionantă – a majordomului de culoare, Cecil Gaines (interpretat de Forest Whitaker), care a servit mai multe familii prezidenţiale la Casa Albă (între 1957 şi 1986).

Pornind de la articolul ziaristului Wil Haygood A Butler Well Served by This Election, apărut în Washington Post, despre viaţa fostului majordom al Casei Albe, Eugene Allen, realizatorul cristalizează (aproape) întreaga istorie a Statelor Unite. Cecil Gaines / Forest Whitaker devine avatarul ficţional al lui Eugene Allen. Urmărind destinul acestui fiu de sclav de pe plantaţiile de bumbac, The Butler trece în revistă evenimente relevante precum mişcarea pentru obţinerea drepturilor civile de către populaţia de culoare – asasinarea lui Martin Luther King şi a lui John F. Kennedy, acţiunile protestatare ale „Panterelor Negre”, războiul din Vietnam şi scandalul „Watergate”.

Ca majordom la Casa Albă, Cecil trăieşte toate aceste evenimente atât din interior, cât şi din exterior, confruntat cu conflictele din propria familie. Cecil Gaines devine, astfel, un martor privilegiat al Istoriei contemporane. El a oficiat sub şapte mandate prezidenţiale (deşi, pe ecran, nu apar Gerald Ford, Jimmy Carter şi Bill Clinton). Lee Daniels se apleacă asupra luptei afro-americane pentru recunoaşterea drepturilor civile prin intermediul unui film intimist, ce se-nscrie în mişcarea cinema-ului independent. Povestea lui Cecil este, în acelaşi timp, extraordinară, dar şi universală, înfăţişând modul în care fiecare generaţie încearcă să se definească şi să trăiască „visul american”. Scenariul semnat de Danny Strong (saga Hunger Games) a fost transpus pe ecran graţie lui Lee Daniels, care-a găsit sprijin financiar în filierele independente, căci marii producători de la Hollywood nu s-au grăbit să investească în acest proiect. În pofida temei clasice (chiar academice), cineastul a păstrat aspectul de indie, redând mai mult ambianţa anticamerei, decât pompa spectacolului Istoriei.

Începutul este plasat în tumultuoşii ani ’20, în Sudul segregaţionist, unde Cecil Gaines lucra, împreună cu părinţii săi, pe o plantaţie de bumbac în Macon, Georgia. „Să nu te-aud respirând!” – cam aşa sună prima dintre recomandările primite de la bătrâna proprietară a plantaţiei (Annabeth Westfall – Vanessa Redgrave), când Cecil devine „negrotei de casă”. Moartea violentă a tatălui său (ucis de angajatorul său), apoi munca -„răsplată” în casa albilor îl determină să fugă de pe plantaţie, în căutarea unei vieţi mai bune. Ca tânăr adult, obţine o slujbă la un hotel de elită din Washington, după ce lucrase într-un local din Virginia. Norocul îi surâde şi a doua oară, când este remarcat de un angajat din administraţia Casei Albe. Acesta îi oferă un post de majordom. Graţie acestei slujbe, familia sa (soţia şi cei doi fii) poate duce o viaţă confortabilă. Orfelinul de altădată deprinde uşor convenţiile şi discreţia, care-i vor conferi „invizibilitatea”. Meticulozitatea şi spiritul său îl menţin în funcţie mult timp. Preşedinţii vin şi pleacă, dar Cecil rămâne martor tăcut al deciziilor luate în Biroul Oval.

The Butler se concentrează asupra intrigii din interiorul familiei lui Cecil, mai ales asupra disputelor dintre tată şi fiul rebel. Tânărul Louis (David Oyelowo) este militant activ în mişcarea pentru drepturile negrilor, „Black Panthers”, iar celălalt fiu – Charlie (Elijah Kelley) – decide să se înroleze în războiul din Vietnam. Problematica rasială este structural legată de aprigile dispute dintre tatăl bine poziţionat şi fiul rebel. Bulversată de comportamentul fiilor săi şi neglijată de Cecil, Gloria (Oprah Winfrey) se refugiază în alcool, apoi (temporar) în braţele unui vecin. Cecil se pierde printre deciziile celor puternici şi activismul celor „de culoare” şi ajunge la o răscruce a vieţii sale, sfâşiat între propria conştiinţă şi sentimentele pentru familie, într-un context de schimbări politice şi sociale radicale.

Cu forţă şi fără tam-tam, Lee Daniels denunţă rasismul din America anilor ’50 -’60. Discursul lui puternic nu poate lăsa spectatorul indiferent, pentru că a ales şi o distribuţie convingătoare (dar şi imagini de arhivă). Juxtapunea acţiunilor tată-fiu în momentele cruciale ale Istoriei creează nelinişte şi deschide noi piste către reflecţie. Cineastul Daniels este un pacifist „rebel”, iar filmul The Butler poate să deranjeze pentru că nu este nici „politicos”, nici „frumos”. În această peliculă, imaginile sunt dure, iar luminile difuze, Mariah Carey interpretează o sclavă violată de stăpânul terenului, Oprah Winfrey încarnează o „soţie disperată”, alcoolică, iar Lenny Kravitz pune masa bogaţilor. Forest Whitaker este cuceritor în „pielea” acestui personaj, ce ne trimite cu gândul la rolul interpretat de Anthony Hopkins în The Remains of the Day.

Machiajul actorilor şi o anumită teatralitate ar putea induce ideea de „carnaval”, dar tuşele groase accentuează duritatea acelor realităţi. Coloana sonoră însoţeşte personajele de-a lungul evenimentelor trecând de la Mozart, Schumann şi Felix Mendelssohn-Bartholdy la Faye Adams, Dean Martin, James Brown şi Lenny Kravitz. Nu este vorba despre un anumit cinism, ci de o manieră sinceră de exprimare. Probabil, de aceea ultimele zece minute ale peliculei nu pică în capcana melodramei tradiţionale, ce evocă anii de pe urmă ai personajelor. Filmul atinge coarda sensibilă a spectatorului şi demonstrează că reglarea conturilor este dureroasă în America.

The Butler este o poveste despre tenacitatea unui om, creşterea unei naţiuni şi puterea unei familii. Această dramă biografică schiţează hagiografia S.U.A., ca într-un muzeu perpetuu, şi aduce un exemplar omagiu comunităţii afro-americane pentru eroii ei, fiind printre filmele favorite la Oscarurile 2014.

Regizor: Lee Daniels
Scenarist: Danny Strong, Wil Haygood / Compozitor: Rodrigo Leão / operator: Andrew Dunn / Producător: Lee Daniels, Cassian Elwes, Laura Ziskin / Monteur: Brian A. Kates, Joe Klotz
Distribuţia: Forest Whitaker (Cecil Gaines), Oprah Winfrey (Gloria Gaines), David Banner (Earl Gaines), LaJessie Smith (Abraham), Mariah Carey (Hattie Pearl), Alex Pettyfer (Thomas Westfall), Vanessa Redgrave (Annabeth Westfall), Clarence Williams III (Maynard), John P. Fertitta (Mr. Jenkins ), David Oyelowo (Louis Gaines), Elijah Kelley (Charlie Gaines)

 

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Tenacitatea umbrei – The Butler

Scris de pe februarie 27, 2018 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Moravuri

 

Etichete: , ,

Ieșirea din labirint – Crimson Peak

Eclectic, dar talentat, Guillermo del Toro și-a deschis pelicula Crimson Peak  folosind subtilitatea unui roman scris de Henry James și l-a încheiat cu un potop carnal, doldora de pulsiuni. Rezultatul este unul bulversant. Chiar titlul filmului incită spectatorul să pătrundă în universul romantic și provocator de la Crimson Peak. Câtă vreme celelalte producții (Pan’s Labyrinth și The Devil’s Backbone) vizau un aspect din istoria tragică a Spaniei (apărarea din timpul războiului civil), noua realizare face o deplasare în spațiu și timp: intriga din Crimson Peak se derulează la finele secolului al XIX-lea în Statele Unite și în Anglia.

Crimson-PeakÎn spatele farmecului oferit de costume și de întreaga imagerie barocă, se adăpostește o lucrare închegată. Spre această idee ne-a condus afișul: poziția personajelor ne reamintește de cea a universului fantezist din Familia Addams, dar și de celebrul tablou semnat de Füssli, care o reprezintă pe Lady Macbeth somnambulă. Totuși, în Crimson Peak, goticul nu se limitează doar la imagini simplist prezentate. Sub pelerina romantismului noir, filmul lui Guillrmo del Toro se-nscrie în tradiția literaturii anglo-saxone, pe linia Lady in White, The Turn of the Screw, Wuthering Heights și Rebecca. Cineastul mexican multiplică motivele și asamblează referințele erudite, integrându-le într-un construct original și coerent.

Plasat în Cumbria, într-o casă imensă, ce stă să cadă, dintr-o regiune rurală şi muntoasă din nordul Angliei secolului al XIX-lea, tânăra scriitoare Edith Cushing (Mia Wasikowska) se îndrăgosteşte şi, apoi, se căsătoreşte cu Sir Thomas Sharpe (Tom Hiddleston), un erou fermecător, dar cu un trecut misterios. Nu trece mult timp până când Edith începe să descopere puţin câte puţin faptul că adorabilul ei soţ nu este chiar ceea ce părea. La rândul ei, Edith are un admirator în persoana medicului Alan McMichael (Charlie Hunnam), un tip tăcut, timid şi foarte intelligent, care o iubeşte, cu pasiune, pe eroina principală. Nici cumnata ei, Lady Lucille Sharpe (Jessica Chastain), nu-i face viaţa mai uşoară.

Crimson Peak narează povestea lui Edith Cushing, tânăra și talentata romancieră, care și-a pierdut mama încă de la naștere. Trăiește în Buffalo, alăuri de tatăl ei, iubitor care-i oferă toate condițiile pentru a scrie și pentru a-și urma, astfel, visul. La o întâlnire cu editorul ei, căruia îi încredințase romanul ei, îl întâlnește pe Thomas Sharpe, un june aristocrat englez de care se va îndrăgosti. Tânărul enigmatic era permanent însoțit de sora sa, Lucille, alături de care forma un duo straniu.

Dacă acest film pare că ridică genul horror la rang de capodoperă, totuși, el nu-i respectă, pe de-a-ntregul, codurile. Precum și în cazul altor pelicule semnate de Guillermo del Toro, coridoarele și culoarele, spațiile de tranziție care joacă un rol important, sunt locurile în care se poate întâmpla orice. Arhitectura gotică a manoir-ului familiei Sharpe participă la angoasă, multiplică efectul de perspectivă. Ușile încuiate, umbrele proiectate pe unii pereți, orologiul care stă, ușile care scârțîie sunt elemete ce țin de filmul horror, dar sunt asamblate după o rețetă proprie.

La acest autor, orice element banal poate căpăta aspecte terifiante: instalată în conacul soțului ei, Edith se joacă cu mingea și cu cățelușul până când mingea revine fără… câine. Abia în astfel de momente, te înspăimânți, câtă vreme fantomele nu par deloc malefice; del Toro relevă faptul că doar oamenii pot provoca rău semenilor. Fantoma mamei lui Edith, în ciuda aspectului coșmaresc, încearcă să o prevină pe fiica ei asupra pericolului ce-o aștepta.

Deja familiarizată cu partiturile de factură gotică, tânăra Mia Wasikowska aduce aerul de inocență, atât de necesar pentru a contrabalasa doza de malefic din cadru. În cazul lui The Labyrinthe of Pan, în profunzimi (grotă sau peșteră) se găsește originea pericolului/crima originară: personajul trebuie să transgreseze interdicția ca să descopere ceea ce era ascuns și prezentat doar de fantome și de blestemele care le apăsau. În Crimson Peak, verticalitatea este redată printr-o sinistră scară substituită de-un vetust ascensor, cușcă din fier cu aspect terifiant.  În acest spațiu teribil, ascensorul aducea din străfunduri argila care înroșea apa și solul, conferindu-i filmului dimensiuni mitice dacă avem în vedere referințele camerei secrete din pelicula lui Fritz Lang.

Deși întinde la maximum nervii și răbdarea spectatorului, Crimson Peak îl uimește prin splendoarea vizuală și plasticitatea filmului. Culorile (interioarele sunt dominate de roșu și verde) și montajul sunt admirabile. Cineastul mexican jonglează cu efectele de ecou și cu rimele vizuale (două scene de înmormântare se reiau, într-un interval de câțiva ani), scena uciderii tatălui lui Edith este dominată de contrastul cromatic (roșul incandescent și albul imaculat). De asemenea, delicatul serviciu de ceai chinezesc devine leitmotivul filmului și ne reamintește de peliculele polițiste sau de victimele din romanele scrise de Agatha Christie, așa cum melodia pe care Lucille o tot reia la pian devine rima muzicală a filmului. În final, întreg filmul este construit ca un diptic pictural în care fiecărui spațiu îi corespunde o paletă coloristică adecvată: în America domină tonurile bej și auriu, amintind de dulceața cu care Edith era înconjurată, câtă vreme, în Anglia, culorile sunt reci, metalice, evocând disperarea lui Edith, devenită soția lui Thomas.

Conacul în ruină  joacă rolul esențial și explică titlul și doza de malefic din  acest film. Imensa casă este invadată de fluturi de noapte care agonizează înainte de-a fi reușit să iasă în aer liber. Aceștia sunt prezentați (prin gros-plan) și devorați de alte inscete, așa cum soarta tinerei este prinsă într-o capcană uriașă. Ruina este simbolul valorilor unei lumi apuse, căreia americanca nu-i acordase atenția cuvenită. Paloarea morbidă a celor doi aristocrați (Sir Thomas și sora lui) induc ideea de vampir și amplifică misterul vieții lor. Sub aceste aparențe sinistre, personajele se regăsesc în postura celor care-au distrus vieți pentru a le fura averile. Incapabili să se adapteze unei lumi noi, în care să-și câștige singuri existența, cei doi nobili degenerați devin anacronici. Folosind în exces otrava, videază existența tuturor celorlalte personaje de forța vitală.

În ciuda unei atmosfere crepusculare, filmul lui Guillermo del Toro nu este lipsit de umor și de-o undă fină de umanism. Personajul care îl întruchipează pe medicul lui Edith este pasionat de Conan Doyle și va sfârși prin a pune în practică lecțiile lui Sherlock Holmes, în ancheta asupra dispariției tragice a tatălui eroinei, apoi pornește în căutarea fetei. Personajele din acest film nu sunt monolitice fiindcă și maleficii frați  Sharpe sunt animați, la un moment dat, de oarece trăire, Thomas devine chiar sensibil în fața talentului scriitoricesc al tinerei americance.

Guillermo del Toro are propria-i formulă atunci când amestecă stiluri și re-asamblează elemente diferite și pare că se joacă de-a creatorul. Sub carapacea înfricoșătoare gotică, se-ntrăvăd fisurile fine ce lasă la vedere fragilitatea, așa cum conacul sinistru mai întâi, sângerează, apoi respiră. Impregnat de melancolie, cu imagini care sugerează haosul și deprimarea, Crimson Peak evită, în final, tragismul fiindcă fata palidă și rănită – din ultimul cadru – nu iese definitv din scenă, ci doar întoarce pagina și trece de etapa copilăriei.

Crimson Peak

Regizor: Guillermo Del Toro
Scenarist: Guillermo Del Toro, Matthew Robbins
Compozitor: Fernando Velázquez
Operator: Dan Laustsen
Producător: Guillermo Del Toro, Callum Greene, Jon Jashni,Thomas Tull
Monteur: Bernat Vilaplana

Distribuţia

Charlie Hunnam (Dr. Alan McMichael)
Tom Hiddleston (Sir Thomas Sharpe)
Jessica Chastain (Lady Lucille Sharpe)
Mia Wasikowska (Edith Cushing)
Burn Gorman (Holly)
Jim Beaver (Carter Cushing)

Articol publicat în revista WebCultura

 
 

Etichete:

Familia efemeră – Labor Day

Adaptarea pentru ecran a cărţii lui Joyce Maynard, Labor Day, pare a fi o schimbare de registru pentru cineastul Jason Reitman, cunoscut (şi) pentru comediile Thank You for Smoking (2005) sau Young Adult (2011). Pelicula omonimă din 2013 este povestea (într-o cheie apropiată de literatura „roz”) unei mame ce-şi creşte singură copilul minor.

Pe fundalul unei Americi atemporale, Henry (Gattlin Griffith) trăieşte alături de mama sa, Adele (Kate Winslet), agorafobă şi depresivă în urma unui divorţ obsedant şi dureros. Cineastul face o radiografie a societăţii americane, văzută prin ochii unui băiat, silit de viaţă să devină „bărbatul casei” până la momentul apariţiei lui Frank, un evadat ce fusese condamnat pentru crimă. Povestea va glisa permanent între doi poli – între profunzime şi aparenţă, între prezent şi trecut, între seducţie şi repulsie, între realitate şi iluzie.

Dragostea şi furia se vor contopi în această poveste, cu parfum sudist de altădată şi cu subtile nuanţe de sindrom Stockholm. Apariţia intempestivă a lui Frank bulversează viaţa din casa femeii copleşite de un trecut împovărat de neîmpliniri. Hazardul oferă adeseori întâlniri ieşite din comun. Frumoasa Adele se vede tulburată de întâlnirea cu acest necunoscut. În egală măsură, nou-venitul va juca un rol decisiv şi-n viaţa adolescentului, ce va deveni conştient de propria-i sexualitate odată cu evoluţia relaţiilor dintre Frank şi Adele. În centrul poveştii se va situa legătura cvasi-freudiană dintre cele trei personaje, sexualitatea latentă sau reală, conştientă sau inconştientă. Pe măsură ce relaţia dintre fostul deţinut şi mama solitară a adolescentului înaintează, Henry îşi descoperă propria identitate şi cunoaşte stări contradictorii – de atracţie şi de repulsie faţă de Frank.

Această povestire, văzută prin prisma unui adolescent, îi lasă realizatorului posibilitatea de-a nuanţa stările personajelor aduse pe ecran. Astfel, Frank (Josh Brolin) este înfăţişat, rând pe rând, ca o bestie, o figură paternală, un amant înfocat, dar şi un om lovit, cu inima frântă. Contrastul dintre diferitele ipostaze poate fi observat în percepţiile tânărului, ba speriat, ba cucerit de acest bărbat ivit pe neaşteptate în viaţa sa. Dexteritatea lui Frank în bucătărie îl transformă într-un adevărat maestru-vrăjitor, atât în faţa băiatului, cât şi a mamei sale. Forţa şi senzualitatea reunite în scena în care bărbatul prepară o tartă cu peşte naşte o puternică admiraţie, vizibilă pe chipurile lui Henry şi Adele.

Gelozia oedipiană a tânărului fragilizează echilibrul acestei celule familiale; apropierea de noua sa colegă de clasă trezeşte instinctul de putere şi de manipulare. Recucerirea atenţiei mamei sale se-nsoţeşte cu tentaţia denunţului. Realizatorul îmbină sexualitatea cu instinctele primare pentru a releva mecanismele individualizării şi pentru a crea tensiunea dramatică.

În compania lui Josh Brolin, Kate Winslet excelează în rolul (plin de nuanţe) femeii fragile, aflate la capătul răbdării. Actriţa discretă şi delicată este de nerecunoscut când aduce nebunia într-o primejdioasă vecinătate. În partitura ei, se pot regăsi toate nodurile dramatice ale poveştii. Jason Reitman refuză ironia şi distanţarea, de aceea filmul are un farmec retro de necontestat, iar regia aminteşte de cinema-ul hollywoodian clasic. Realizatorul filmului Up in the Air (2009) oferă, odată cu „ultimele zile ale verii” din Labor Day, o romanţă cinematografică plină de melancolie şi punctează importanţa familiei.
Labor day
Labor Day narează povestea a patru zile din viaţa unei femei, dar lasă loc emoţiei şi sentimentelor delicate într-o poveste înfocată, din spatele unor uşi închise.

Regizor: Jason Reitman
Scriitor: Joyce Maynard / Scenarist: Jason Reitman / Compozitor: Rolfe Kent / Operator: Eric Steelberg / Producător: Helen Estabrook, Lianne Halfon, Jason Reitman, Russell Smith / Monteur: Dana E. Glauberman
Distribuţia: Kate Winslet (Adele), Josh Brolin (Frank), Tobey Maguire (Henry Wheeler), Gattlin Griffith (Henry Wheeler), Brooke Smith (Evelyn), Alexie Gilmore (Marjorie), Clark Gregg, James Van Der Beek
Premii, nominalizări, selecţii: Globurile de Aur (2014) – Cea mai bună actriţă într-o dramă, nominalizată: Kate Winslet

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Familia efemeră – Labor Day

Scris de pe februarie 26, 2018 în Cinema, Film, Filme de dragoste

 

Etichete: ,

Kitten Potter – Puss in Boots 3D

 

În vreme ce franciza Shrek (2001, 2004, 2007, 2011) agonizează şi fiecare episod al său devine din ce în ce mai puţin convingător faţă de precedentele, a ieşit pe ecrane filmul Puss in Boots (2011) care ar fi trebuit să îl „îngroape” pe marele căpcăun verde (ne întrebăm mereu dacă argumentul de marketing ar trebui să primeze în faţa unei idei creatoare).

Din capul locului, se impune o clarificare a lucrurilor: sarcina nu e deloc dificilă căci saga Shrek şi-a pierdut din farmec. Noua peliculă este o gură de aer proaspăt în lumea neventilată a producţiilor DreamWorks. Încă din primele minute ale filmului Puss in Boots observăm diferenţa de stil dintre cele două producţii ale aceleiaşi case. În cazul lui Shrek, puţină ireverenţă şi vulgaritate, în Puss in Boots, gaguri şcolăreşti şi poveşti reciclate în 3D.

Afis

Spin-off-ul îi dedică roşcovanului propria sa aventură într-un Wild West tridimensional, aşa că acest „acolit” al lui Shrek e un fel de sinteză între Garfield şi Zorro. Scăpările, din scenariul cu epică dantescă, sunt contrabalansate de distribuţie. Antonio Banderas şi Salma Hayek, în rolurile principale, beneficiază de replici spumoase, iar dialogurile îi ajută pe scenarişti să umple ecranul cu năstruşniciile eroilor. Hopa-Mitică (voce Zach Galifianakis), ieşit din universul lui Lewis Carroll, devine, însă, burlesc în rolul oului stricat. Din pricina sa, Motanul duce o viaţă de bandit, de adevărat desperado.

Vag inspirat de moralistul Perrault, motanul din acest western-spaghetti fură boabele de fasole fermecate cu complicitatea lui Hopa-Mitică. Şi, ca în cazul oricărui exerciţiu de variaţiuni, se brodează o poveste în jurul acestei feline cu accent hispanic, pe care soarta şi anturajul l-au condamnat să ducă o viaţă de marginal. Parodiind clasica poveste a lui Jack şi vrejul de fasole, Motanul Încălţat trebuie să inoveze, căci Shrek e afundat într-o poveste de dragoste gen Tânăr şi neliniştit.

Beneficiind de maximum cinci minute pentru a da câteva indicii despre trecutul său (folosind tehnica flashback-ului), filmul se clădeşte pe acţiune în cascadă. Plin de referinţe, în maniera lui Shrek, Puss în Boots reuneşte personaje din poveştile tradiţionale: uriaşii răi, fasolea fermecată din Jack şi vrejul de fasole, gâsca cu ouă de aur. Acest mic orfelin (ca şi Harry Potter, al aceleiaşi case de producţie) încearcă să transforme şi să răstoarne legile gravitaţiei. Parodiază (şi) genurile de film standardizate – western-spaghetti (scena din tavernă este edificatoare) – , căci luptele sunt înlocuite cu dansuri latino. Pisi Lăbuţe Pufoase, o escroacă deghizată, îl provoacă pe Motan la un flamenco plin de frenezie. Eroina (voce Salma Hayek) nu este deloc surprinzătoare, de aceea replicile cele mai spumoase le vom regăsi la oul stricat, Hopa-Mitică.

Toate secvenţele în 3D, care pigmentează filmul, nu fac altceva decât să ne reamintească de întreaga serie a peliculelor produse de DreamWorks. Pornind de la Shrek, toate par a fi calchiate după un model unic: umor coroziv (pisica din fundal face mereu aluzii sexuale), citate din cultura pop şi lecţii de viaţă pastilate.

Eroii din poveşti sunt amestecaţi cu un sos picant, iar referinţele abundent folosite încarcă prea mult povestea. În esenţă, Motanul Încălţat este amuzant: mimica de felină (când urmăreşte lumina) şi umorul antropomorfizant (cu tot cu vocea lui Antonio Banderas) salvează pelicula. De asemenea, efectele speciale (menţiune aparte pentru secvenţa cu apariţia vrejului de fasole) sunt un regal pentru spectatorii care nu au văzut încă The Adventures of Tintin: The Secret of the Unicorn (2011, R. Steven Spielberg).

Regizor: Chris Miller
Scenarişti: Brian Lynch, David H. Steinberg, Tom Wheeler, Jon Zack (după Charles Perrault)
Compozitor: Henry Jackman; Narator: Walt Dohrn; Producător: Joe M. Aguilar, Latifa Ouaou; Monteur: Eric Dapkewicz.
Distribuţia: Antonio Banderas (voce Motanul Încălţat), Salma Hayek (voce Pisi Lăbuţe Pufoase), Zach Galifianakis (voce Hopa-Mitică), Billy Bob Thornton (voce Jack), Amy Sedaris (voce Jill), Zeus Mendoza (voce Rancher), Constance Marie (voce mama Imelda).

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Kitten Potter – Puss in Boots 3D

Scris de pe februarie 20, 2018 în Blockbuster, Cinema, Film, Poveşti

 

Etichete:

Punct ţintit, dar nu tocmai lovit – Salmon Fishing in the Yemen

Cu o candoare vecină cu naivitatea, regizorul Lasse Hallström (autor al peliculelor Hachi: A Dog’s Tale, Dear John şi Chocolat) relansează o veche teorie potrivit căreia credinţa poate schimba orice, modificând ceea ce aparent pare imposibil. Astfel, un şeic excentric din Yemen îşi pune în minte să introducă somon în apele din ţara sa. Pasionat de pescuitul de somon din râurile Scoţiei, şeicul visează să-şi exercite pasiunea şi pe plaiurile natale. La Londra, şeful fundaţiei care gestionează operaţiunile acestuia este responsabilizat pentru cooptarea celor care pot face viabil acest proiect. Harriet, o tânără din guvern şi Alfred, un om de ştiinţă, vor fi solicitaţi să se ocupe de acţiunea vizată. Dr. Alfred Jones refuzase, iniţial, participarea la acest program, dar, din motive obscure de natură politică, va accepta propunerea.

Deşi afacerea pare un vis nebunesc, aventura pică la momentul potrivit pentru doi tineri implicaţi în proiect – vieţile lor private fiind în adânc impas. În timpul deplasării, se vor derula nenumărate peripeţii, mai ales că cei doi aveau viaţa privată calamitată ca punct comun. Pelicula este o adaptare a romanului Salmon Fishing in the Yemen al lui Paul Torday. Ecranizarea făcută de Simon Beaufoy, după best-seller-ul britanic, este un mariaj între o „poveste cu tâlc” şi o comedie romantică, deşi fluiditatea firului narativ este adesea artificială. Filmul descrie lumea arabă ca o adunătură de fanatici bărboşi sau emiri bogaţi şi excentrici, care-şi doresc o rezervaţie de somon sălbatic în plin deşert.Totuşi, ca să creeze alibiul perfect pentru realizarea unei comedii romantice, ar fi fost nevoie de ceva mai solid, fără doza de artificialitate la vedere.

Salmon Fishing in the Yemen

Lui Simon Beaufoy, scenarist al unor filme celebre precum Slumdog Millionaire sau 127 Hours, alegerea lui Lasse Hallström i se pare cireaşa de pe tort în materie de „comedii cu animale”. Ca totul să fie o reuşită, aduce inginerul piscicol (Ewan Mc Gregor) şi proiectul lui uşor abracadambresc: pescuitul ar mai reduce încleştările dintr-o ţară devastată de conflicte (pescuitul este o chestiune de credinţă chiar şi pentru materialiştii necredincioşi englezi). Omul de ştiinţă, cu aer de anti-playboy, specializat în piscicultură este responsabil pentru introducerea pescuitului de somon în wadi-urile aride din Yemen. Ewan Mc Gregor portretizează un fel de Forrest Gump gentil, dar uşor defazat cu realitatea. De aceea, intervenţia secretarei particulare a şeicului este determinantă. Emily Blunt, tânăra polivalentă şi ultra-specializată, aflată în slujba şeicului, dar şi presiunea redutabilei PR-iste a prim-ministrului, Patricia Maxwell (Kristin Scott Thomas), îl conving pe omul de ştiinţă să preia acest proiect. Aceasta de pe urmă credea că astfel va distrage atenţia publică de la ultima gafă comisă de guvernul britanic în Orientul Mijlociu.

Argumentul adus de Simon Beaufoy este la vedere – stigmatizarea moralismului simplist. Din fericire, această viziune este îmbrăţişată de toată lumea: realizatori, actori şi regizor. Prin urmare, pelicula va lăsa libertate de acţiune actorilor, ce par a fi încântaţi să devină puţin cabotini pe un teren exotic.

Idila dintre cele două personaje – capete ale afişului – nu este exploatată la maximum, deşi au fost lăsate portiţe narative. Ewan Mc Gregor este prins într-o capcană sentimentală între soţia carieristă şi noua lui amică (Emily Blunt), înnebunită de durere din pricina dispariţiei iubitului ei într-o misiune în Afganistan. La rândul ei, Kristen Scott Thomas joacă cu mare plăcere rolul şefei de la relaţii publice ale guvernului. Femeia activă devine o caricatură, subliniind cinismul din spatele cuvintelor mari ale unei sufragete fără ideal. Personajul lui Kristin Scott Thomas aduce cu sine satira politică. Discursul carismaticului Amr Waked, în rolul şeicului Muhammed, nu are legătură strict cu religia, ci încearcă să releve ideea de umanism.

Lasse Hallström, care-a oferit celei de-a şaptea arte pelicula Hachi, un film ce-a lăsat la vedere planul subiectiv al unui câine, aduce şi-n cazul acesta cadre superbe despre piscicografie. Regizorul suedez strecoară metafora piscicolă, pigmentând firul narativ cu aforisme şi imagini spectaculoase. Morala „poveştii cu tâlc” din Salmon Fishing in the Yemen nu este tocmai una uimitoare – trebuie să credem în visurile noastre. Realizarea imposibilului devine, în acest film, o dorinţă contagioasă, ce se poate uşor transfera şi spectatorilor.

Regizor: Lasse Hallström
Scriitor: Paul Torday / Scenarist: Simon Beaufoy
Compozitor: Dario Marianelli / Operator: Terry Stacey / Producător: Paul Webster / Monteur: Lisa Gunning
Distribuţia: Ewan McGregor (Alfred Jones), Emily Blunt (Harriet Chetwode-Talbot), Amr Waked (Sheikh Muhammed), Kristin Scott Thomas (Patricia Maxwell), Rachael Stirling (Mary Jones), Tom Mison (Robert), Catherine Steadman (Ashley)

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Punct ţintit, dar nu tocmai lovit – Salmon Fishing in the Yemen

Scris de pe februarie 19, 2018 în Cinema, Film, Filme de dragoste, Filme indie (independente)

 

Etichete: , , ,

Poveşti imorale – The Counselor

 

Filmul The Counselor este o tragedie care îl conduce pe Ridley Scott spre zona indie. Se pare că în 2013 a existat o tendinţă prin care marii „artificieri” de la Hollywood să turneze şi câte-un film cu buget redus. După turbulentul Pain & Gain al lui Michael Bay, iată că şi Ridley Scott urmează panta deflaţionistă cu acest The Counselor. În această peliculă, regăsim obsesii mai vechi ale cineastului: figurile feminine puternice sau ambivalente (Thelma & Louise,). Şi în The Counselor, sunt două femei: frumoasa ingenuă (Penélope Cruz, într-o formă nu tocmai bună) şi „devoratoarea”, periculoasa seducătoare (Cameron Diaz). Aruncate într-o lume hiper-masculinizată, cele două vor încerca să modifice mecanica relaţiilor dintre personaje.

Realizatorul porneşte de la o intrigă poliţistă, pur decorativă – un avocat este prins în angrenajul traficanţilor de droguri – , dar virează către o tragedie nihilistă. Ca o Pythia, Ridley Scott observă gesturile cvintetului de personaje, marionete ale unui destin ce nu le dă şansa unei existenţe bune sau drepte. Filmul nu este un reportaj, realizat cu camera ascunsă, despre infernul drogurilor, cineastul septuagenar (un estet al cinema-ului) ştie să mânuiască extrem de bine planurile.

Avocatul (Michael Fassbender) se asociază cu Reiner (Javier Bardem) şi cu Westray (Brad Pitt) ca să dea o lovitură cartelului mexican. Pe lângă aceştia gravitează Laura (Penélope Cruz), viitoarea soţie a avocatului şi Malkina (Cameron Diaz), o femeie fatală, ce-l însoţea pe Reiner. Situaţiile clasice dintr-un thriller devin, aici, pretexte pentru cvasi-filosofiile personajelor: sensul vieţii, misterul destinului şi triumful ineluctabil al morţii.

La începutul filmului, deşertul californiano-mexican este tăiat de un vehicul ce rulează în mare viteză. The Counselor pune laolaltă contemplarea şi obscenitatea; mirajul pare că se materializeză, se apropie şi creşte. Aşa începe povestea avocatului mânat de cupiditate, care se lasă prins de mrejele cartelului. În această „aristocraţie” a gangsterilor, luxul şi vulgaritatea fac casă bună, iar personajele (toate obsedate de sex, precum nişte adolescenţi întârziaţi) sunt caracterizate de o dulce paranoia ce dă forţă dialogurilor. Se vorbeşte în metafore („Adevărul nu are temperatură.”), alegorii despre sânge şi sex (cele două feţe ale medaliei), sunt folosite replici cu ecouri de Nouvelle Vague („Nu regret nimic pentru că nimic nu mai revine”). Se discută despre asociaţi, angajaţi, lovituri, fără însă a avea şi un corespondent real. Nu se spune lucrurilor pe nume. Nu există o corelaţie între problemele narative şi acele conspiraţii obscure. Spectatorul trăieşte cu impresia unui coşmar ale cărui coduri nu le poate decripta. În acest tablou, bântuie ticăloşi, târfe, idioţi aroganţi sau „papagali” în Armani – toţi de-o brutalitate înspăimântătoare şi respingătoare.

The Counselor

Scriitorul Cormac McCarthy, autorul scenariului, refuză eficienţa unui thriller, pierde controlul în şuvoiul sulfuros de vieţi sacrificate. Subiectul de serie B este bine transpus după acest scenariu, mai ales că o distribuţie glamour-oasă portretizează acest univers. Lumea drogaţilor ce-şi omoară timpul discutând în vila cool este cizelată de McCarthy şi organizată după regia ostentativă a lui Scott, oferind cupluri Barbie & Ken (Penélope Cruz & Michael Fassbender) şi un Mexic transformat în Disneyland al narcomanilor.

Filmul este o reflecţie radicală despre liberul arbitru, care provoacă pedepsirea unor „suflete pierdute”. De la Blood Meridian, trecând prin No Country for Old Men sau The Road, Mc Carthy cartografiază America şi, prin ea, Occidentul, relevând setea de putere şi dorinţa de-a domina. Noua „hartă” propusă în The Counselor arată o istorie contrafăcută, întreţinută de mituri. Sub pretextul că reflectă lumea gangsterilor, afundă spectatorul într-o lume viciată, din care privitorul îşi doreşte să iasă cât mai repede.

La acest tip de scriitură, Ridley Scott răspunde cu scene extreme: decapitarea unui motociclist, sub lumina reflectoarelor, în plină noapte, în deşert; o „căţea” (femeia fatală) provoacă un preot stimulându-i poftele carnale. Cu ajutorul acestor personaje care se agaţă patetic de viaţă şi de bani, realizatorul pune degetul pe rană – totul este vidat de sens.

În această stare generală rea, de confuzie, camera de filmat gliseasză între piscină şi cocktail-bar, între o fluiditate glacială şi o senzualitate ieftină. Privitorului îi vine greu să se agaţe de una dintre aceste „ramificaţii”. Dialogurile rămân crispate, misterioase – fiecare dintre personaje trăieşte cu spaima că este spionat.

Eroii portretizaţi de realizatori nu reuşesc să înţeleagă cine le provoacă soarta: anonimul neajutorat (Michael Fassbender), dependentul de amor (Javier Bardem) şi cowboy-ul încrezător (Brad Pitt) reprezintă o interfaţă a celui care nu îşi poate racorda aspiraţiile cu realitatea. Echilibrul instabil în care suspendă Ridley Scott filmul, timp de două ore, trimite către întunericul absolut. Obsedaţi de sexualitate, fascinaţi de femei nesăţioase, marionetele create de McCarthy joacă, improvizând un balet mecanic. Problema pedepsirii nu are loc în film, personajele vor fi măturate de cataclismul ce va urma: „Masacrul ce va veni depăşeşte imaginaţia noastră.” şopteşte Cameron Diaz între două zâmbete pe care spectatorul nu are cum să le uite. The Counselor este o poveste spusă cu spirit, iar în final cu violenţă şi patos; este un avertisment despre greşeala de a forţa norocul. După cum afirmă Cormac McCarthy, este un film „despre oameni care se implică în ceva de care ar fi trebuit să se ferească”.

Regizor: Ridley Scott
Scenarist: Cormac McCarthy / Compozitor: Daniel Pemberton / Operator: Dariusz Wolski / Producător: Cormac McCarthy, Paula Mae Schwartz, Steve Schwartz, Ridley Scott, Nick Wechsler / Monteur: Pietro Scalia
Distribuţia: Brad Pitt (Westray), Michael Fassbender (Consilierul), Javier Bardem (Reiner), Penélope Cruz (Laura), Natalie Dormer (Blonda), Cameron Diaz (Malkina)

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Poveşti imorale – The Counselor

Scris de pe februarie 15, 2018 în Blockbuster, Cinema, Film, Morală, Moravuri

 

Etichete: , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web