RSS

Arhivele lunare: mai 2018

Tatăl orfelin – J’enrage de son absence

Printr-o mişcare inspirată, în 2007, actriţa Sandrine Bonnaire a trecut din prim-plan în spatele camerei de filmare şi a realizat filmul documentar Elle s’appelle Sabine – povestea degradării fizice şi psihice a surorii sale autiste. Actriţa s-a implicat cu mult curaj într-o poveste personală dureroasă pe care a învăluit-o cu privirea ei plină de sensibilitate. Cu acelaşi aplomb, cineasta filmează, în 2012, durerea, producând pelicula J’enrage de son absence. Acest lungmetraj de ficţiune narează povestea unei obsesii. Adesea, cinema-ul a evidenţiat pasiunea unui bărbat pentru dublul femeii iubite sau dragostea unei femei pentru o „umbră”, dar aproape niciodată adulaţia unui tată faţă de un băieţel, care nu este fiul său.

Jenrage

Jacques (William Hurt), un arhitect ce trăieşte în Statele Unite, se întoarce în Franţa pentru a-şi înmormânta tatăl. În această perioadă, o reîntâlneşte pe Mado (Alexandra Lamy), fosta lui iubită. Cu aproape zece ani în urmă, pierduseră, într-un accident rutier, un fiu în vârstă de numai patru ani. Cuplul lor se destramă din pricina acestei tragedii. Ea şi-a refăcut viaţa alături de Stéphane (Augustine Legrand), cu care are un fiu, Paul (Jalil Mehenni). Prezenţa lui Jacques în viaţa sa îi tulbură echilibrul lui Mado. Bântuit de imaginea copilul pierdut, el va supralicita în noua sa legătură cu Paul.

Ca arhitect, Jacques posedă o casă (moştenită) cu fason de castel abandonat, animat doar de prezenţa unei menajere devotate. Acest decor, ce mai respiră încă opulenţa, se află în contrast cu modesta locuinţă a noii familii a lui Mado.

În ciuda faptului că Jacques-arhitectul construieşte case minunate, el nu are parte de un cămin. Acest paradox este drama lui intimă, care-l împinge spre o decizie bizară. Atunci când fosta lui iubită îi interzice să mai ţină legătura, el se instalează în subsolul clădirii în care aceasta locuia. Între Jacques cel copleşit de durerea pierderii unui copil şi Paul, fiul lui Mado dintr-o altă relaţie, se stabileşte o relaţie complice, de tip tată-fiu. Micuţul Paul este atras de acest necunoscut. Probabil că acest „unchi din America” întruchipează pentru el visul, aventura sau tentaţia fructului interzis. Se-ntâlnesc, în secret, în acel spaţiu în care se aflau şi jucăriile copilului decedat. Micuţul Paul (Jalil Mehenni – adorabil în acest rol) îl iubeşte şi îl ajută pe acest necunoscut pentru care este în stare să şi mintă.

În această casă-cavou-altar, hălăduieşte morbidul şi apasă durerea, pelicula căpătând accente claustrante. Subsolul în care se instalase Jacques este ecoul unei vieţi familiale pe care el nu o cunoscuse. Încăperea devine o cutie de rezonanţă a suferinţei, subsolul îl închide într-un doliu prelungit. Singurele momente care sparg această „înmormântare” voluntară sunt cele în care discută cu Paul. Regizoarea vrea să spună mult, în cuvinte puţine, de aceea nu foloseşte flashback-ul, nici voci din off. Depistăm existenţa unor tonuri gri-bleu, nuanţe ce marchează un trecut emoţionant. Dacă Mado plânge este pentru că trecutul o apasă şi pe ea, iar cromatica rece reprezintă renaşterea unui timp apus. Timpul a trecut şi odată cu el s-a stins şi dragostea.

Sandrine Bonnaire a tratat cu minuţiozitate fiecare detaliu din această poveste. Secvenţa în care Paul cade peste capota maşinii lui Jacques, amintind de accidentul petrecut demult, este aproape naturalistă. Scenele de exterior (Mado îşi însoţeşte în fiecare dimineaţă fiul la şcoală, ţigara pe care o fumează seara, în balcon, munca ei) au un ritm repetitiv ce induce ideea de viaţă ternă.

Partea a doua a filmului este o privire directă asupra durerii şi a imposibilităţii de a se reconcilia cu trecutul. Acţiunea curge fluid, marcând un crescendo emoţional. În ciuda unui melodramatism asumat, filmul nu este sufocat de scene inutile; realizatoarea pătrunde în miezul emoţiei pe scenariul semnat alături de Jérôme Tonnerre.

William Hurt a creat un personaj intens autodistructiv. Jocul său minimalist se menţine într-o delicată afecţiune, dar vizibilă din orice unghi. Cea care îi dă replica este Alexandra Lamy, o mamă copleşită de evenimente (actriţa este departe de personajul interpretat în filmul Ricky, 2009, în regia lui François Ozon).

J’enrage de son absence (Lipsa lui mă înnebuneşte), replica pe care Jacques o rosteşte cu adâncă durere, muzica semnată de André Dziezuk, tăcerile semnificative şi imaginea dau forţă personajelor, invitând la introspecţie. Cineasta a filmat durerea, dar nu aceea spectaculoasă, isterică, ci pe cea difuză, ascunsă în umbră şi care se trezeşte când te aştepţi mai puţin. O regăsim în gesturile temătoare ale Alexandrei Lamy (dublul evident al lui Sandrine Bonnaire).

Film realist, cu accente fantastice (delirul subteran), J’enrage de son absence o aşază pe Sandrine Bonnaire printre cineaştii delicaţi şi confirmă estetica austeră a regizoarei.

Regizor: Sandrine Bonnaire
Scenariul: Sandrine Bonnaire, Jérôme Tonnerre / Imaginea: Philippe Guilbert / Sunet: Philippe Kohn / Muzica: André Dziezuk / Scenografie: Denis Hager
Distribuţia: Alexandra Lamy (Mado), William Hurt (Jacques), Augustin Legrand (Stéphane), Jalil Mehenni (Paul)

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Tatăl orfelin – J’enrage de son absence

Scris de pe mai 31, 2018 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Morală, Moravuri

 

Etichete: ,

Tatiana vs. Anna

Poveşti de iubire din literatura universală (III)

Vidul interior al unui bărbat atrage întotdeauna atenţia şi chiar câştigă afecţiunea celor din jur, printr-un fenomen analog egalizării presiunii fluidelor – preaplinul sufletesc al unora se revarsă în golul egoist al altora.

Mai radicală decât Anna, Tatiana nu recurge la artificiile cochetăriei, ci îi face lui Evgheni o splendidă declaraţie de dragoste. Ea se aşteaptă la o reacţie reciprocă, chiar credea (instinctiv) ceea ce Dante spunea explicit: “Dragostea nu permite celui iubit să nu iubească la rândul său”.

Cu alte cuvinte, nu ai putea iubi pe cineva dacă n-ai simţi – cu siguranţă – că sentimentul este reciproc. Orice dragoste neîmpărtăşită este o dragoste falsă: cel ce iubeşte fără a fi iubit la rândul său, nu iubeşte cu adevărat; el ţinteşte la cucerirea persoanei vizate şi la prestigiul pe care l-ar obţine.

Evgheni, cu destulă eleganţă, o respinge pe Tatiana pentru că refuză să o compromită. După o gravă cădere sufletească, Tatiana se reface şi se căsătoreşte cu un general vârstnic.

Devenită mare doamnă a societăţii petersburgheze, îl reîntâlneşte pe Oneghin, revenit dintr-o călătorie, fără vreun rost, prin Europa. De această dată, eleganţa, prestigiul şi poziţia ei socială îi trezesc imaginaţia tânărului dandy. E rândul lui să-şi închipuie că este îndrăgostit de Tatiana.

Tatiana

Liv Tyler (Tatiana) © imdb.com

Deşi sunt încă vii sentimentele femeii pentru el, iar revederea le amplifică, ea îl respinge în numele onoarei şi a unei aşa-zise fidelităţi.

***

Tatiana ar fi putut fi o Anna, dar a preferat postura principesei de Clèves.

– Poveşti de iubire din literatura universală (I) –
– Poveşti de iubire din literatura universală (II) –
Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

Căutând-o pe… mama – Jack

Oare câți dintre noi n-am suspinat, în copilărie sau adolescență, citind aventurile unor orfelini precum Oliver Twist din romanul Oliver Twist/The Parish Boy’s Progress de Charles Dickens, Tom Sawyer din The Adventures of Tom Sawyer de Mark Twain sau Rémi din Sans Famille/ Nobody’s Boy de Hector Malot? Suferința unui copil fără familie stârnește întotdeauna valuri de emoție și afecțiune, dar ce te faci când un băiețel, care are mamă, descoperă  brusc gustul amar al maturizării? Puteam să credem că am citit, am văzut și-am simțit (cam) totul: copilăria însăși sau copilăria tristă, familia monoparentală, părinții iresponsabili, sacrificarea unor inocenți. Pialat, Dardenne, Truffaut, Rossellini sau Kore-eda au trecut peste toate acestea.

jackTotuși, nu fusese surprinsă dragostea uriașă a unui puști de zece ani pentru mama și pentru frățiorul său (vitreg!). Câteva zile și nopți de cursă cu obstacole pentru Jack – pornit în căutarea mamei – devin temă de reflecție pentru spectator. Inspirat din realitățile crude ale unei actualități tulburi, filmul semnat de Edward Berger aduce în prim-plan nefericirea unui băiețel berlinez de zece ani. Dacă Jack se poate încadra cu ușurință la categoria “cronica unei copilării nefericite”, pelicula nu este lipsită de filiație. Motivul copilului care crește într-un mediu sordid și ostil este lesne de recunoscut și aici. După modelul fraților Dardenne, camera de filmat îl va însoți pe Jack în permanență, în  cursa teribilă prin Berlin.

În Jack, puștiul cu aer serios (Ivo Pietzcker) ne introduce direct în lumea sa, unde el execută activități de adult: face menajul, cumpărăturile, îl duce și-l aduce de la școală zilnic pe frățiorul său vitreg-Manuel (Georg Arms). Din primele scene, ne putem da seama că șturlubatica (de douăzeci-și-ceva de ani) mamă – Sanna (Luise Heyer) – este mai mult absentă în viața celor doi copii minori. Această party girl, care muncește pe ici-colo, se însoțește cu diverși masculi tineri într-o viteză amețitoare, dar nu pare să știe prea clar ce se petrece cu cei doi micuți. Când este alături de ei, pare doar o soră mai mare, pusă mereu pe șotii, de aceea, sarcinile cele mai grele îi revin lui… Jack.

În urma unui nefericit moment de neatenție, la îmbăierea lui Manuel, Jack este  preluat de serviciile sociale și internat într-un cămin, iar mezinul rămâne în grija mamei. Viața din internat nu este prea aspră, mai ales că pedagoga Becki (interpretată de însăși scenarista Nele Mueller-Stöfen) îi monitorizează, atent și cu afecțiune, mai toate activitățile. Găsește, un potențial amic în persoana colegului de cameră, un băiețel fără tată, care urmărea cu binoclul (primit de la tatăl defunct) viața păsărilor. Strădania celor doi puști de-a analiza cuiburile trădează dorința lor de-a fi protejați precum puii de pasăre. Totuși, frustrările, puseele de violență, tipic adolescentine, le produc momente tensionate unora dintre copii. După câteva altercații cu un coleg mai mare, Jack se vede nevoit să fugă din internat, de spaima repercusiunilor.

Urmează o cursă contracronometru prin Berlin, în căutarea mamei sale. Timp de trei zile și trei nopți, băiețelul de zece ani parcurge sute de kilometri încercând să o găsească pe Sanna; în tot acest răstimp, se ocupă cu maximă seriozitate de Manuel, pe care îl “recuperase” de la o amică de-ale mamei lui. Berger a filmat lupta pentru supraviețuire a unor copii lipsiți de protecție; este admirabilă și copleșitoare intuiția și înțelegerea rolurilor de către cei doi copii, de aici intensitatea interpretării lor. Reușita actoricească îi revine, pe deplin, lui Ivo Pietzcker, care nu lăsa să treacă vreo undă de emoție prin opacitatea privirii sale. Momentele de vulnerabilitate le descoperim doar în clipele în care îl îngrijește pe blonduțul  angelic, Manuel.

Teribila cursă a lui Jack printr-un Berlin pestriț devine pretextul unei prezentări “clinice” a ceea ce-am putea numi “grijă părintească”. Regia este voit austeră, fără prea multe concesii, iar partea ce ține de umanism îi revine lui Ivo Pietzcker. Prezența sa intensă, ochii mari deschiși către o lume nemiloasă – strâmbă și gălăgioasă – insuflă personajului vitalitate și credibilitate. Omulețul cu obrajii mereu rumeni, ciufulit și taciturn, descurcă ițele încurcate de-o mamă ce pare doar o soră adolescentă, naivă, boemă și hedonistă.

Fără să vrea, Jack, berlinezul de zece ani, devine un fel de Tom Sawyer al zilelor noastre, dar care poartă singur toate grijile “familiei sale“. Rapiditatea camerei de filmare surprinde trăirile acestui copil, grăbit să intre în lumea adulților. Realismul imersiv al filmului lasă la vedere ruptura clară dintre lumea copiilor lipsiți de protecție și cea a unor adulți egoiști, insensibili și total indiferenți față de pericolele la care-și expun copiii.

Jack este un film de acțiune în toată puterea cuvântului, dar vibrant și mișcător. Hăituit, hămesit de foame și speriat de nesiguranță, puștiul aleargă zi și noapte printr-un oraș intens animat, dar în care nimănui nu-i pasă de soarta celor ca el. Metropola germană devine un imens labirint al existenței, iar micul erou se vede nevoit să sară mereu garduri, să se strecoare pe ferestre sau printre ușile întredeschise.

Deși este suținut de-o interpretare actoricească plină de pathos, fără cusur, cu un montaj dinamic, povestea emoționantă a lui Jack este lungă (103 minute) și dureroasă. Actorul – de numai zece ani – devine principalul vector al emoțiilor, care transformă pelicula într-o reușită. Dezamăgit de reacțiile false ale mamei (“Where have you been? I was so worried!”), de nepăsarea altora ca ea, face alegeri tranșante. Ușa în fața căreia cei doi copilași se opresc, în final, mai lasă loc pentru optimism și pentru speranța de-a găsi afecțiunea de care aveau atâta nevoie. Mesajul cineastului german este clar, fără echivoc: “În ce lume ne creștem astăzi copiii?”

Jack

Regizor: Edward Berger
Scenarist: Edward Berger, Nele Mueller-Stöfen
Compozitor: Christoph M. Kaiser, Julian Maas
Operator: Jens Harant
Producător: Jan Krüger, René Römert
Monteur: Janina Herhoffer

Distribuţia

Ivo Pietzcker (Jack)
Georg Arms (Manuel)
Jacob Matschenz (Philipp)
Vincent Redetzki (Jonas)
Luise Heyer (Sanna)
Odine Johne (Kati)
Nele Mueller-Stöfen (Becki)

Premii, nominalizări, selecţii

Festivalul internaţional de film din Berlin (2014) – Ursul de Aur, nominalizat: Edward Berger

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

Odă fugii – The Escape

Mădălina DumitracheDespre cotidianul sufocant s-a tot vorbit, iar filme care oglindesc modul de viață „burghez” au (tot) existat din abundență.  În recenta producție The Escape, cineastul britanic Dominic Savage nu se îndepărtează prea mult de aceste clișee, dar invocă arta și sensibilitatea, pe care le combină într-o manieră bulversantă pentru un astfel de context. Așadar, o gospodină își duce traiul (monoton) într-o suburbie șic din Londra. Tara e căsătorită cu un activ om de afaceri și au împreună doi copii, două mașini și o frumoasă locuință. Școala copiilor e chiar lângă casa lor. Toate bune și frumoase, numai că rutina și-a pus implacabil amprenta, simte că își pierde cheful de viață. Totuși, o carte despre artă – găsită întâmplător la un buchinist – o mobilizează pe eroina din pelicula The Escape. Depresivii sunt buni comedianți. Deși afișează echilibrul perfect, în anturajul lor, în realitate sunt supuși unei insuportabile presiuni sociale care ajunge să-i sufoce. Cum să te plângi când ai o situație financiară confortabilă și ești înconjurat de dragostea copiilor? Personajul întrupat de Gemma Arterton va regăsi forța de a porni în căutarea de sine, într-o dureroasă, dar sensibilă traiectorie, înaintea unei implozii de natură familială. Viața ei calmă, în care își are rostul de a se ocupa de creșterea copiilor și de a-l aștepta până seara pe Mark, soțul ei, pare a fi de nesuportat. De aceea, începe să hoinărească prin Londra și să redescopere plăcerea de a cumpăra cărți, ba chiar se preocupă de artă. Mark nu se prea sinchisea de noile ei preocupări, prin urmare, Tara se decide să-și schimbe modul de viață. Ziua în care Tara ia Eurostarul și plonjează în universul artei înseamnă un nou început.

1 - The Escape

Ideea de a portretiza o femeie, inițial devitalizată, care își regăsește, totuși, forța interioară pornind de la o tapiserie medievală /«The Lady and the Unicorn» (Dame à la licorne) din Cluny devine și mai incitantă când invocă arta și dorința. Scenariul ar părea o simplă canava – o femeie pierdută în plictisul vieții de cuplu  – dacă nu ar trimite la referințe artistice și nu ar beneficia de magnetismul actriței din rolul principal. Eroina cu nervii întinși este analizată, ca într-un veritabil documentar despre tegument/piele – într-o lungă succesiune de prim-planuri dramatice (Dominic Savage este și un cunoscut realizator de documentare). În cinema, plictiseala poate oricând fi seducătoare dacă montajul peliculei este măiestrit. Bunăoară, magnetismul actriței Gemma Arterton și farmecul de lichea simpatică a lui Dominic Cooper contribuie la alungarea stării de mare deprimare și ridică cota unei pelicule cu scenariul ale cărui limite sunt la vedere. Prima parte a filmului suferă de lentoare, pe câtă vreme, a doua parte devine profitabilă (mai ales pentru eroină).

2- The Escape

The Escape transmite pofta de a pleca spre Paris/Cluny, pentru a admira tapiseriile (care evocă fiecare dintre cele cinci simțuri) și de a te lăsa invadat de misterul celui de-al șaselea simț, acompaniată de vorbele «À mon seul désir». Spectatorul nu poate decât să se lase și el ademenit și să accepte reconcilierea cu sine a eroinei de pe ecran, grație forței evocatoare a unei opere nepieritoare. Formidabila Gemma Arterton dă sens acestui film, iar spectatorul, captivat, urmărește căutarea acelei femei disperate și revoltate. Cu riscul de a pierde totul, când a simțit că este – cu adevărat – prizoniera propriei sale vieți, n-a mai găsit forța de a-și disimula disperarea, eroina mută hotarele intime. Lungmetrajul, în care regizorul i-a lăsat pe actorii din distribuție să improvizeze diversele emoții ale unei familii aflate în pragul imploziei, este un portret al incontrolabilei obsesii (fuga). Situațiile sunt zugrăvite în mod realist, permițându-ne să înțelegem mai bine aspirațiile, fără să ne stârnească în a-i judeca pe cei care le nutresc.

3 - The Escape

Camera de filmat pare „atașată” de această mamă depășită de o situație, mamă care are delicatețea să evite privirea acuzatoare. Drama evocă anumite subiecte (tabu) dacă avem în vedere că biata femeie e contracurent și ajunge o mamă care-și părăsește copiii doar că se simtă și ea împlinită. Nu trebuie uitat, totuși, că în spatele unei mame se ascunde o femeie. Gemma Arterton îi împrumută personajului din trăsăturile sale, astfel, figura ei reflectă imensa disperare a mamei care nu îndrăznește să se îndepărteze de canoane și nu-și permite o altfel de „înflorire”.

4 - The Escape

Față de aceasta, Dominic Cooper interpretează un soț complet depășit de evenimente. Un om responsabil, mândru de familia sa, concentrat doar pe obligațiile cotidiene nu admite ca soața lui iubită să părăsească căminul conjugal. Deloc conștient că ar fi putut să îi facă vreun rău celei cu care împărțise atâta timp, acest om nu poate să își exprime emoțiile, ba chiar reacționează și agravează situația. Pe ecran, cuplul Gemma Arterton și Dominic Cooper se înfruntă pe alunecosul teren al reproșurilor. Cei doi actori sunt credibili, realismul și autenticitatea acestora îi incită și pe spectatori la interogații pe tema conviețuirii în cuplu (când disputele înlocuiesc buna-dispoziție, când violența gesturilor și forța fizică iau locul amorului conjugal, când dezgustul femeii abuzate nu o mai poate ajuta nici să se apere).

5 - The Escape

Această dramă ne indică, în mod clar, că soția aflată în pragul depresiei estimează, adesea, că e „prea târziu” și că nu mai poate schimba nimic. Realizatorul caută să suscite empatia și emoția; el militează pentru stima de sine, invocă respectul și considerația pentru femeie. Nu propune o viziune romanțioasă asupra maternității și lasă loc pentru aspirații profesionale, dincolo de normele rigide. Victimă a cutumelor, eroina întrupată cu mult farmec de Gemma Arterton devine o emblemă. Ochii vidați de expresie ai actriței ar trebui să trezească reacții și, astfel, să fie reconsiderată adevărata poziție a femeii în familie și în societatea actuală.

 

The Escape

Regia: Dominic Savage

Scenariul: Dominic Savage

Imaginea: Laurie Rose

Montajul: David Charap

Muzica: Alexandra Harwood,Anthony John

Distribuția:

Gemma Arterton – Tara

Dominic Cooper – Mark

Frances Barber – Alison

Marthe Keller – Anna

Jalil Lespert – Phillipe

Durata: 105 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Odă fugii – The Escape

Scris de pe mai 29, 2018 în Cinema, Feminin, Film

 

Etichete: , , , , ,

Anna vs.Tatiana

Poveşti de iubire din literatura universală (II)

Anna Karenina, fără a fi vreo feministă, era – totuşi – o emancipată. Ea refuză ipocrizia şi, cu toate riscurile, îşi asumă deciziile. George Sand, contemporană cu eroina lui Tolstoi, mult apreciată de scriitorii ruşi (Tolstoi şi Dostoievski) a procedat în acelaşi mod, atunci când şi-a părăsit soţul, pentru a trăi – liberă – aventurile intelectuale şi sentimentale.

Din păcate, Anna nu găseşte în mediul social rusesc un cerc în care să se simtă măcar aprobată, dacă nu ocrotită. Spre deosebire de ea, George Sand se bucura de sprijinul oferit de boema literar-artistică şi de gruparea politică de orientare socialistă.

Prin poziţia socială şi prin formaţie, Anna aspiră mereu să se afle în înalta societate. În Italia, ea frecventase cercurile artiştilor plastici de la care cumpărase tablouri – unul i-a făcut chiar un portret reuşit –, dar nu le gusta conversaţia, de aceea îi trata cu condescendenţă aristocratică. Totuşi, Anna aprecia naturalismul şi pe Zola, fiind la curent cu unele noutăţi literare pariziene. Probabil, ar fi putut să citească Madame Bovary, dar lectura acestui roman nu i-ar fi folosit drept avertisment. Nu cadra ca ea – o doamnă din înalta aristocraţie – să se identifice cu soţia (romanţioasă) unui biet medic de ţară.

Ba chiar are veleităţi de autor – discută cu editorul Vorkuev, dar proiectul nu o entuziasmează, i se pare că nu-i asigură o audienţă mai largă, pe măsura aspiraţiilor ei. Anna vrea să frecventeze o lume care, de fapt, o respinge din conformism, din comoditate şi, nu în ultimul rând, din ipocrizie. Invidioasă pe activităţile publice ale lui Vronski, îşi caută alinarea în droguri (morfină) şi, în cele din urmă, într-un moment de mare derută, se sinucide.

Acţiunea din romanul lui Tolstoi este inspirată din viaţa Mariei, fiica marelui poet rus Puşkin. Cu toate acestea, s-a vorbit prea puţin despre relaţia dintre personajul lui Tolstoi şi Tatiana, eroina romanului în versuri, Evgheni Oneghin. Pe scurt, de la Tatiana la Anna, are loc îndelungatul proces de modernizare a societăţii ruseşti.

Trăind la ţară, la moşie, alături de mama şi de sora ei, Tatiana îl cunoaşte pe Evgheni, un tânăr blazat, un obişnuit al cercurilor mondene – fără vreun rost precis -, devenind cap de serie al “oamenilor de prisos”, care vor “popula” literatura rusă.

***

Într-un anumit fel, Tatiana este mai îndrăzneaţă decât Anna.

– Poveşti de iubire din literatura universală (I) –
– Poveşti de iubire din literatura universală (III) –

Anna-vs.Tatiana

Anna-vs.Tatiana

 

(pictură de George Goodwin Kilburne)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

Pe strune de lăută, raiul poate fi chiar lângă noi

Mădălina DumitracheExistă spaţii vrăjite în care sabia timpului îşi pierde puterea. Adesea, după ce treci poarta unor muzee sau lăcaşuri spirituale, păşești în veşnicie, dar nu într-o eternitate în care “timpul mort îşi întinde trupul” (M. Eminescu), ci în miracolul conservării timpului viu, care amestecă deopotrivă vremurile. Într-o seară de iunie, am înaintat destul de anevoios pe Bulevardul Regina Elisabeta din prăfosul București. La numărul 54, am găsit cafeneaua The Coffee Factory. Ca în povestirile fantastice ale lui Mircea Eliade, aveam să pătrund într-o minunată grădină, ferită de tumultul străzii, unde granițele timpului se pierd în neguri. De cele mai multe ori, pășim mult prea grăbiți în păienjenișul grijilor cotidiene fiind prizonieri în labirintul vieții de zi cu zi. În aerul cenușiu, o rază palidă scăpăta din bolta înstelată, iar ușițele din dosul barului duceau către, nimic mai potrivit, decât… Heaven Garden. Două “veverițe” sprințare / tinere delicate ne-au condus către ceva ce ar putea fi numită o breșă, o ruptură în unitatea spațială și temporală a ceea ce numim, de obicei, “realitate”.

Aici, la umbra zidurilor vechi, încărcate de iederă, pe un gazon verde-crud, proaspăt tuns, se afla o mică scenă în fața terasei cochete. Autenticitatea decorului boem-discret și aerul îmbibat de arome (cafea, iarbă verde, lemn vechi) te îmbia la…reverie. Într-un asemenea cadru, timpul devine unul cultural. Timpul cultural este sinonim celui liturgic din vechime – inutil, liber, gratuit, ce se oferă oricui îl vrea. Acesta este unul lent, aproape leneș, este timpul vechi – acela al călugărului din Evul Mediu – timpul risipit cu indiferența cu care își iroseau aristocrații averile în fastul – aparent inutil – al vieții de la Curte. Undeva, la vedere, instrumentele muzicale (vioară, viola d’amore /sine keman, arhilăute) se lăsau mângâiate de mâinile fermecate ale maeștrilor muzicieni (Mihail Ghiga, Olivia Iancu, Claudiu Lobonț, Feras Sarmini). Întâlnirea cu Orchestra de BAROCkeri a fost aproape firească pentru o astfel de atmosferă. Cei patru artiști au oferit o baie de spiritualitate și un prilej de trăiri emoționale, de destindere, de acumulări sufletești, de încântare, într-un concert – plin vibrație – în care Occidentul și Orientul s-au întâlnit la jumătatea drumului.

rai

Concert de muzică barocă la Heaven Garden

Mihail Ghiga a devenit un veritabil “ghid de inițiere muzicală” pentru publicul așezat în fața sa. Artistul elevat (provenind dintr-o familie de muzicieni cu o tradiție de două secole) este dublat de pedagogul care știe să picure informația necesară pentru fiecare moment din program. Tonul său degajă armonie interioară, echilibru și povestește, în egală măsură, cu dezinvoltură și pasiune, despre subiecte ce țin de istoria muzicii, dar și de viața personală a autorilor din programul muzical al serii. Astfel, “John, come kiss me now, compusă de William Byrd se armonizează perfect cu “Dances from the Sf. Gheorghe Manuscript” (South-East Transilvania, 1757), într-o fuziune culturală de tip Occident-Orient. Bunăoară, o muzică în stil baroc vindecă și, totodată, relaxează, fiindcă melodia stimulează afectivitatea, emoţiile, le rafinează, iar armonia sonorităţilor, orchestraţia stimulează inteligenţa.

Sunetele suave șușotesc sub lumina blândă a lunii și stârnesc percepția publicului, prin toate porțile simțurilor, trăirile prin viață și dialogul artiști-spectatori aprinde flacăra comunicării. Limpezimea și profunzimea muzicii oferite de mini-orchestră transformă grădina într-un spațiu metafizic, scăldat de fascinantele acorduri din compozițiile lui Händel. Sarabanda trăirilor din Heaven Garden devine o întrepătrundere culturală pe care o poți simți prin toți porii.

După o așa serată muzicală, simți că – uneori –  minunile alunecă pe lângă noi travestite, cu graţie, în banal – ca să nu sperie, iar viaţa ar putea fi o succesiune de apariţii încântătoare.

Orchestra de BAROCkeri:

Mihail Ghiga, vioară, viola d’amore, sine keman

Provenind dintr-o familie de muzicieni cu o tradiție două secole, Mihail Ghiga se orientează spre muzica veche de la vârsta de 18 ani, atras de libertatea și diversitatea oferită de acest domeniu. Participă în 2002 și 2003 la Academie d’Ambronay, fiind solist și concertmaestru. Printre proiectele pe care le-a realizat s-au numărat: opera Decebalo de Leonardo Leo, spectacolul Codex Caioni, colajul tragi-comic Pyram și Thysbe, semi-opera Fairy Queen de Purcell, oratoriul La Ressurezione de Handel, Villancicos per la Navidad de Francesco Corselli, opera Alcina de Handel, și multe altele. A fost director al Centrului de Cercetare al F.I.M. – U.N.M.B., director artistic al Festivalului Muzicii Vechi din Miercurea Ciuc și al concursului Premiile Orange pentru Tineri Muzicieni. Din 2008 este concertmaestru al Orchestrei de BAROCkeri, iar din 2012 director al Centrului de Muzică veche al Universității Naționale de Muzică din București.

Olivia Iancu, arhilăută

Olivia Iancu a urmat cursurile Universitatii Naţionale de Muzică Bucureşti, specializarea chitară, intre 2003-2007 si 2007-2009 (master) iar de curând a obținut și diploma de doctor. Din in 2008 este asistent la Universitatea din Pitesti, catedra Pedagogie muzicală. A urmat numeroase cursuri de specializare si masterclassuri: bursieră Erasmus laHochschule fur Musik „Franz Liszt” – Weimar, prof. Tomasz Zawierucha si a participatla cursuri de măiestrie susținute de Costas Cotsiolis (Grecia), Carlo Marchione (Italia), JoaquinClerch (Cuba), Susana Prieto (Spania), John Duarte (Anglia), Pavel Steidl (Cehia), AlexisMouzourakis (Grecia), Thomas Muuller-Pering (Germania), Bosko Radojkovic (Serbia),Gerhard Reichenbach (Germania).Este laureată a olimpiadelor şi festivalurilor naţionale de specialitate si a castigat bursaUNMB, Petrom, Rotary.

Claudiu Lobonț, arhilăută.

Claudiu Lobonț a absolvit Universitatea Națională de Muzică București – Facultatea de Interpretare Muzicală, specializarea Chitară Clasică, în anul 2007. În 2009 a obținut masteratul la UNMB specializarea Stilistică Interpretativă – Muzică de Cameră, iar din 2012 este doctorand la aceeași universitate. Pe langa recitaluri si colabolari cu diverse ansambluri vocal-instrumentale, a făcut muzica/ilustrație muzicală la diverse proiecte culturale (teatru, film, dans, arte plastice, fotografie).

Feras Sarmini, vioară.

Feras Sarmini s-a născut în Damasc, Siria în 1983.
A absolvit Institutul Superior de Muzică din Damasc în 2011 – specialitatea vioară, absolvind cu calificativul excelent, sub îndrumarea profesorului emerit Ali Mukhtar Babayev.
A performat în nenumărate concerte, cu mai multe orchestre, dintre care enumerăm Filarmonica Națională a Siriei, Filarmonica de Tinerey din Palestina, Filarmonica de Tineret Euro – Mediteranean atât în Siria cât și la nivel internațional, în tări ca Liban, Grecia, Italia.
In 2008, Feras Sarmini a colaborat cu Contrasto Ermonico baroc Ensemble sub bagheta remarcabilului dirijor Marco Vitali. Din 2012 Feras Sarmini este vioara a doua în Damasc String Quartet, concertând astfel în Siria, Irak și Liban.
La sfârșitul anului 2013 violonistul Feras Sarmini vine în România pentru a-și pregăti un Masterat la Conservatorul din București.

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Pe strune de lăută, raiul poate fi chiar lângă noi

Scris de pe mai 28, 2018 în Estival, Muzică

 

Etichete: , , ,

Morgan Freeman îți va spune “turn right” pe aplicația Waze

Mădălina DumitracheÎnăuntrul nostru este o lume, iar în afară este un univers. Căutători de interogaţii, transformăm în meteoriţi încercările de desluşire a fiinţei. La tot pasul, se ivesc întrebări precum: „Încotro ne-ndreptăm?”, „Cum putem ajunge acolo?”, „Cine ne va ghida?”.

De-a lungul timpului, ne-am obișnuit să fim încrezători într-o voce Unică, a Divinității. În lumea filmului, Morgan Freeman a fost una dintre cele mai marcante întrupări ale lui Dumnezeu. În  Bruce Almighty (2003), blândul Morgan Freeman are rolul Atotputernicului care – pentru a-i demonstra dificultatea muncii sale – îi va oferi puterile sale lui Jim Carrey.

Ca și atunci, sfaturile ferm-delicate ale celebrului actor, vor deveni reper în orientare. Această noutate – valabilă din 29 februarie pentru aplicația mobilă Waze (GPS Waze) – a fost lansată concomitent cu pregătirile pentru premiera (din 4 martie 2016) filmului London has Fallen, în care Morgan Freeman interpretează rolul vicepreședintelui SUA (Allan Trumball).

Lungmetrajul semnat de Babak Najafi pune în scenă un atac terorist în timpul funeraliilor prim-ministrului britanic. Singurii care pot dejuca acest atac sunt agentul secret Mike Branning (Gerard Butler) și președintele Statelor Unite (Aaron Eckhart). Difuzat la numai câteva zile după atentatele care au făcut 52 de victime la Londra, trailerul de la această continuare a filmului Olympus Has Fallen a șocat numeroși britanici.

Așa cum în peliculă se poate auzi: „Este timpul, domnule președinte Wazer. Lumea așteaptă ordinele dumneavoastră” sau „Poporul american se bazează pe dumneavoastră pentru a fi condus. Haideți!/ Go!”, timbrul grav, dar călduros, al actorului american, îi va ghida – de acum înainte – pe șoferi în trafic.

morgan freeman

Waze este o aplicație mobilă de navigație prin satelit care actualizează (în timp real) datele despre traficul rutier. Expresivitatea nuanţată şi controlată a vocii celebrului artist îl va dirija pe șofer spre destinația dorită, oferindu-i și unele rute alternative, pentru a evita aglomerările din anumite zone.

Chiar dacă nu e decât o strategie de marketing, nu putem decât să ne bucurăm că avem opțiunea de a fi acompaniați în traficul anost de cel care l-a interpretat pe Dumnezeu. Deocamdată, aplicația e valabilă doar în Statele Unite. Ar fi simplu să activezi funcția. Ar trebui să deschizi aplicația Waze, să intri în setări, apoi Sound > Voice Language > Morgan Freeman. Acești pași fiind urmați, te-ai putea bucura liniștit de curse, alături de una dintre cele mai liniștitoare voci din istoria cinematografiei. Noua aplicație este disponibilă atât pe dispozitivele care folosesc sistemul de operare Android, cât și pe iOS al celor de la Apple. În Statele Unite, aplicația oferă și spoturi publicitare, dar și un buton valabil pentru rezervarea de locuri pentru cinematografele din apropiere.

Sursa aici.

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Morgan Freeman îți va spune “turn right” pe aplicația Waze

Scris de pe mai 25, 2018 în Cinema, Creştinism, Modernitate

 

Etichete: , , , ,

Top cinci filme despre copilărie (II)

Mădălina DumitracheExistă o legătură naturală între copilărie și cea de-a șaptea artă, un fel de tunel secret, precum e cel din Alice în Țara Minunilor. Să vezi și să revezi micile personaje de pe ecran e ca și cum ai traversa istoria într-un mod mai plăcut. Încă de la debutul secolului al XX-lea, copilul a căpătat un loc special în societate, iar cinemaul a consemnat această importantă stare de fapt. Pe marele ecran, personajele copilăriei au modul lor personal de-a povesti istoria lumii. Când în prim-plan se află creșterea și educarea unui copil, familia e mai bine observată. Bineînțeles, copilăria nu trebuie să fie neapărat transformată, de cinema, într-o formă de divertisment facil, ci să ajute la transmiterea valorilor autentice cu rol inițiatic. Dramele sociale sau chiar comediile dramatice ilustrează adevăratele confruntări cu viața și potențează rolul formativ. Copilăria e privită, de cele mai multe ori, ca întruparea inocenței, o „vârstă de aur” pe care adulții o caută pentru că trece mult prea repede. Vă propunem o serie de filme, recent realizate, cu subiecte din epoci diferite, care vor stârni dorința de evadare din viitorul incert. Aceasta rămâne, uneori, raţiunea de a trăi, aidoma mistuitorului gând al lui Brâncuşi. Nu este un regres, nu e pregătirea unei fatale involuţii, ci regăsirea propriei fiinţe în curgerea ameţitoare a timpului. Cităm la nesfârşit o sensibilă frază rostită de marele sculptor gorjean, dar niciodată nu ne săturăm să-i sorbim înţelesurile: „Atunci când am încetat să mai fim copii, înseamnă că deja am murit.”  Dacă fiecare adult ar mai alerga – măcar în clipa dinaintea trezirii matinale -, în întâmpinarea copilului care a fost cândva, lumea întreagă ar avea alt chip.

1 - Like Father, Like Son

Oare relaţia tată-fiu trebuie să se bazeze pe „moştenirea genetică” (ADN-ul) sau pe acele momente de tandră complicitate şi dragoste petrecute împreună? Cineastul Hirokazu Koreeda este cunoscut pentru cel puţin trei calităţi: abilitatea de-a dirija, într-o manieră convingătoare, copiii, acuitatea realistă (vizibilă chiar şi în acele încercări fantastic-alegorice, precum After Life sau Air Doll) şi dorinţa de-a strecura pastila realistă sub aparenţe jucăuşe (în special, prin muzică). În pelicula Like Father, Like Son (2013), există jocul actoricesc al copiilor, dar este doar pretextul confruntărilor unor adulţi. Koreeda analizează celula familială, pornind de la două cazuri diferite. Mai întâi, prezintă, destul de voalat, rutina conjugală din familia arhitectului Nonomiya, semnalând diferenţele dintre cei doi soţi prin prisma educaţiei. Zâmbetul binevoitor ce maschează cruzimea bine disimulată este marca celor de tipul ambiţiosului arhitect Ryota (Masaharu Fukuyama). Fericirea promovată ca valoare socială este afişată peste tot de familiile bogate precum cea a soţilor Nonomiya. Koreeda nu oferă o definiţie simplistă a paternităţii, ci menţine un echilibru între observarea cotloanelor mai întunecate ale comportamentului social uman şi devoalarea sensibiliăţii sufletului omenesc (muzica – Variations Goldberg interpretate de Glenn Gould – şi imaginile sunt delicate, aproape sentimentale). Koreeda evocă, într-o manieră elegiacă, dar şi distanţată în egală măsură, întrebările esenţiale cu care se confruntă lumea contemporană

  • IT (Regia: Andres Muschietti)

2 - IT

O producție New Line Cinema, filmul horror IT are la bază romanul omonim al lui Stephen King, care a înfricoșat mai multe generații de cititori. Într-un mic oraș din Maine, Derry, sunt semnalate mai multe dispariții ale unor copii. În același timp, o bandă de adolescenți trebuie să înfrunte un clovn malefic – Pennywise – și chiar încearcă să îl ucidă. Vor avea de-a face cu marea teroare. Când copiii din oraşul Derry încep să dispară, un grup de micuţi sunt forţaţi să-şi înfrunte cele mai mari frici odată cu întâlnirea sinistrului clovn Pennywise, a cărui istorie de crime şi violenţă este veche de câteva secole. Undeva, într-o localitate uitată de lume, din Statele Unite, într-o zi ploioasă, doi copii se joacă. Cel mai mare/ Bill Denbrough construiește o barcă din hârtie pentru frățiorul său. Micuțul, echipat cu o pelerină galbenă, se apropie de canalul spre care plutea bărcuța. Copilul încearcă să împiedice alunecarea bărcuței în gura de canal, dar, încercând să o salveze, dă nas în nas cu o creatură malefică: clovnul Pennywise (interpretarea lui Bill Skarsgård alimentează coșmarurile spectatorilor). Urmarea e previzibilă. Această superproducție hollywoodiană amestecă plăcerile unor inocenți cu angoasele și melancolia specifice trecerii de la copilărie către adolescență. Poate în acest fel se explică imensul succes de public (123 milioane de dolari în doar trei zile) al unui film precum IT – face palpabil răul universal, printre izbucnirile de râs și strigătele provocate de teroare. În acest carnaval de coșmar «kingian», prinde contur solidaritatea dintre copii, dar și un adevărat bazar cosmogonic ce se va alinia cu celelalte din seria adaptărilor deja celebre (CarrieShining și Stand by Me). Victime ale unor adânci traume familiale și ale violenței din lumea adultă, copiii din această ultimă adaptare aduc mai multă sensibilitate unei Americi pavilionare.

3 - Les Malheurs de Sophie

În 2016, Christophe Honoré propune o adaptare liberă și oferă publicului o comedie muzicală (compozitorul colaborator Alex Beaupain), plină de animație: Les malheurs de Sophie/Sophie’s Misfortunes. Are cinci ani, părul numai bucle, ochi mari negri și o imaginație efervescentă: micuța Sophie, din noua adaptare făcută după LesMalheurs de Sophie, este interpretată de Caroline Grant, o fetiță care ne fascinează de la început până la final. Există în privirea acestei copile o imensă melancolie, dar și o neostoită pofta de joacă, rezultând un amestec incitant ce surprinde esența unei opera tulburătoare. Acțiunea se desfășoară în 1858, în plină eră napoleoniană, într-un castel din Normandia. Sophie trăiește alături de mama sa (încântătoarea Golshifteh Farahani) și de vărul ei, Paul (Tristan Farge). Contrar modului în care Madame de Fleurville și-a modelat fetele, Sophie nu se poate abține de la năzdrăvănii, îndeobște împreună cu verișorul pe care îl cam „tiraniza”. Nici păpușa primită cadou de la tatăl ei (mai mult absent) nu are o soartă mai blândă, așa cum nici veverița sau ariciul nu scapă „netaxați”. Când părinţii săi decid să se mute în America, Sophie exaltă de bucurie, abia aşteaptă momentul. Vor urma călătoria în America și o serie de drame succesive: Sophie se întoarce  în Franța, orfană, sub supravegherea abominabilei Madame Fichini (Muriel Robin). Mama sa şi-a pierdut viaţa într-un naufragiu, iar tatăl ei şi-a refăcut rapid viaţa. Totuși, Sophie va putea conta pe ajutorul celor două prietene ale sale, două fete inteligente şi cuminţi, precum și pe cel al mamei acestora/ Madame de Fleurville, pentru a scăpa din ghearele acestei femei oribile. Camera de filmare parcă zboară și surprinde imagini dintr-un univers roz à la Contesa de Ségur (Bibliothèque rose illustrée), dar și bulversante, în cazul năzbâtiilor făcute de micuța Sophie. Toate acestea însumate fac din LesMalheurs de Sophie o mică serbare, în care spectatorii sunt invitați să intre în horă alături de actorii de pe ecran. Orizontul pedagogic propus de Christophe Honoré este încapsulat sub forma unui amestec ce conține film de epocă, film pentru copii, comedie muzicală, dar și desene animate și se adresează tuturor vârstelor amatoare de fantezie dezlănțuită.

4 - Polina, danser sa vie

Mai întâi a fost Billy Elliot, apoi Angelin Preljocaj împreună cu Valérie Müller au adaptat, pentru ecran, o carte de benzi desenate (realizator: Bastien Vivès), păstrând granițele convenționale ale genului (viața unor balerini). Amatorii dansului vor savura agreabila prezență a interpretei principale – Anastasia Shevtsova -, dar, mai ales, pe cea a uimitoarei Juliette Binoche precum și toate secvențele ce surprind momentele coregrafice din pelicula Polina, danser sa vie (Admirabila Binoche a lucrat, cu ceva timp în urmă, cu renumitul artist Akram Khan). Construit dintr-o succesiune de tablouri, filmul prezentat la Mostra din Veneția (secțiunea Giornate degli Autori), fără prea mulți pași greșiți, se transformă într-o instructivă lecție de viață. Urmărind-o îndeaproape pe tânăra Polina pe căile destinului, pelicula creează un limbaj aparte ce omogenizează dansul, trupul și privirea. Cu o astfel de temă, Polina a reînnoit  bogata tradiție a comediei muzicale hollywoodiene clasice, cu scenele dansante (surprinse în Rusia anilor ’90). Mica rusoaică a fost îndrumată, în copilărie, de exigentul profesor Bojinski (Aleksei Guskov). Prizonieră în marile ansambluri gri-deprimante din suburbiile moscovite, micuța (interpretată  de Veronika Zhovnytska) descoperea în dans o șansă de-a visa. Cadrele surprind, pe rând, fetițe intimidate de profesori a căror rigoare și perfecționism, ne trimit cu gândul la Olimpiadele sportive; picioare pline de răni sângerânde și… pianul din colț. Între abstracționism și realism, pelicula deapănă amintirile fetiței de odinioară cu toate bucuriile, tristețile, amicițiile sau rivalitățile specifice acelei perioade și deslușește aspirațiile tinerei pornite în căutarea idealului artistic. Polina, danser sa vie este un imn închinat, în pași de dans, creativității, străduinței și gratitudinii.

  • The BFG (Regia: Steven Spielberg)

5 - BFG

Dintotdeauna, creaturile gigantice au fascinat spectatorii, îndeosebi pe cei mai mici dintre ei, așadar, King Kong, Shrek, Godzilla, X-Men au făcut deliciul picilor din fotolii. În recenta producție, The BFG, neobositul Steven Spielberg adaptează poveștile născocite de Roald Dahl în 1982. Cu ochii măriți de spaimă, cu gura întredeschisă și țintuiți în scaune, cam așa ar arăta imaginea obișnuită a unui copil care vizionează filme cu făpturi de dimensiuni uriașe. Aceste făpturi intrigă pentru că nu se regăsesc în realitate și tocmai giganții stimulează curiozitatea fragezilor spectatori. Copilul vede în uriaș un personaj foarte puternic și invincibil; mai târziu, va afla dacă forța acestuia este folosită în scopuri nobile sau nu. Uriașii din poveștile de pe ecran sau din cărți îi vor ajuta mereu pe copii să înțeleagă ce îi așteaptă în viața socială și, astfel, să crească. Mai târziu, adultul va ști să aleagă dintre creaturile colosale care este bună și care dintre acestea sunt periculoase. Filmul – realizat în studiourile Disney – este regizat de Steven Spielberg, care revine la tema copiilor aflați în situaţii dificile, genul de subiect la care a apelat încă de la începutul carierei. Cineastul american utilizează, aici, forța talentului său și livrează o producție de calitate, la care toată echipa își aduce contribuția: muzica semnată de John Williams, imaginea filmată de Janusz Kaminski, montajul realizat de Michael Kahn și participarea actorilor Mark Rylance, Ruby Barnhill, Penelope Wilton, Jemaine Clement, Rebecca Hall, Rafe Spall. Viteza amețitoare cu care se schimbă cadrele (casa lui MUP, lumea onirică) – toate grandioase, mai mult sau mai puțin luminoase – are efectul unui uppercut. Totuși, ideea centrală – „inima filmului” – o reprezintă povestea emoționantă: prietenia stranie dintre gentilul uriaș și fetița cu ochelari, care ne amintește de Elliot (băiețelul sensibil din E.T.). Plurivalența imaginilor (un orfelinat, oameni în stare de ebrietate sau turbulenți, uriași canibali) ilustrează cruzimea care subzistă în orice orizont. Ca de obicei, la Spielberg, moartea se ascunde în spatele unei coline. Deși nu este o capodoperă a creațiilor sale artistice, TheBFG devine un coș cu jucării, în care strălucesc și câteva minunății.

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Top cinci filme despre copilărie (II)

Scris de pe mai 24, 2018 în Cinema, Film

 

Etichete: , , , ,

Top cinci filme despre copilărie

Mădălina DumitracheExistă o legătură naturală între copilărie și cea de-a șaptea artă, un fel de tunel secret, precum e cel din Alice în Țara Minunilor. Să vezi și să revezi micile personaje de pe ecran e ca și cum ai traversa istoria într-un mod mai plăcut. Încă de la debutul secolului al XX-lea, copilul a căpătat un loc special în societate, iar cinemaul a consemnat această importantă stare de fapt. Pe marele ecran, personajele copilăriei au modul lor personal de-a povesti istoria lumii. Când în prim-plan se află creșterea și educarea unui copil, familia e mai bine observată. Bineînțeles, copilăria nu trebuie să fie neapărat transformată, de cinema, într-o formă de divertisment facil, ci să ajute la transmiterea valorilor autentice cu rol inițiatic. Dramele sociale sau chiar comediile dramatice ilustrează adevăratele confruntări cu viața și potențează rolul formativ. Copilăria e privită, de cele mai multe ori, ca întruparea inocenței, o „vârstă de aur” pe care adulții o caută pentru că trece mult prea repede.

Vă propunem o serie de filme, recent realizate, cu subiecte din epoci diferite, care vor stârni dorința de evadare din viitorul incert. Aceasta rămâne, uneori, raţiunea de a trăi, aidoma mistuitorului gând al lui Brâncuşi. Nu este un regres, nu e pregătirea unei fatale involuţii, ci regăsirea propriei fiinţe în curgerea ameţitoare a timpului. Cităm la nesfârşit o sensibilă frază rostită de marele sculptor gorjean, dar niciodată nu ne săturăm să-i sorbim înţelesurile: „Atunci când am încetat să mai fim copii, înseamnă că deja am murit.”  Dacă fiecare adult ar mai alerga – măcar în clipa dinaintea trezirii matinale -, în întâmpinarea copilului care a fost cândva, lumea întreagă ar avea alt chip.

  • Wadja (Regia: Haifaa Al-Mansour)

1- Wadjda

Dacă ar fi să ne luăm după ortografia titlului, Wadjda,  am crede că avem de-a face cu un film polonez. Totuşi, nu este aşa, ci avem în faţă primul lungmetraj al unei cineaste din Arabia Saudită şi, totodată, întâiul film turnat în această ţară. Deja încununată cu numeroase premii, povestea micuţei rebele saudite, ce-şi dorea o bicicletă, a cucerit inimile spectatorilor europeni. Oda pentru libertate, realizată de cineasta Haifaa Al-Mansour, degajă un extraordinar suflu de eliberare pentru femeile din lumea arabă. Pretextul de-a realiza portretul fetei, în prag de adolescenţă, ne introduce într-o lume ferită bine de ochiul vestic. Filmul se achită de rolul de ghid încărcat fiind  de informaţii topografice, sociologice pentru spectatorul vestic, care n-a pătruns niciodată în această lume. Primul film saudit emană energia micuţei Waad Mohammed, irezistibilă, fermecătoare, descurcăreaţă şi plină de ambiţie. Bineînţeles, se poate face asocierea fetişcanei cu personajul lui Chaplin din  The Kid, dar, mai ales cu neorealismul italian din filmele lui Vittorio de Sica (Bicycle Thieves). Primul lungmetraj saudit a fost realizat de o femeie (şcolită în Australia), care povesteşte despre o fetiţă, într-un stat în care nu există săli de cinema (legea coranică interzice reproducerea figurii umane în situaţii de divertisment aşa cum este considerată, adesea, cea de-a şaptea artă). În paralel cu pregătirea fetei pentru concurs, spectatorul descoperă viaţa mamei (Reem Abdullah), care se pregăteşte să accepte cel de-al doilea mariaj al soţului ei. În plan secund, se desfăşoară şi o campanie electorală locală. Sunt, apoi, acele scene care surprind viaţa de zi cu zi a micilor vânzători şi a funcţionarilor din capitala saudită. Pretutindeni, se simte unda de ironie subtilă a realizatoarei Al-Mansour, care aduce în prim-plan poligamia şi fundamentalismul, fără a le denunţa. Filmând într-o ţară în care se amestecă cutumele arhaice cu normalitatea modernităţii (televiziune, consumerism de mall), cineasta transmite un mesaj de optimism, amplificat şi de coloana sonoră semnată de Max Richter. Chiar dacă banii câştigaţi de la concurs vor merge către scopuri nobile (copiii din Palestina), Wadjda va trăi, alături de frumoasa ei mamă, bucuria de-a primi bicicleta visată şi va pedala după o camionetă ca… după un vis. Gestul mamei este unul simbolic, este nevoia de optimism rezervat deocamdată doar privitorilor, dar nu şi fetelor sau fetiţelor care nu au o altă perspectivă decât de a-şi petrece restul existenţei într-un regat care produce aproape zece milioane de barili de petrol pe zi şi un film într-un secol. Wadjda rămâne un film sensibil, încărcat de semnificaţii, ce deschide o primă fereastră către o lume închistată. Pelicula rămâne o duioasă pledoarie pentru toleranţă, libertate şi demnitate umană.

2 - Le voyage de Fanny

Când Marea Istorie bulversează mica istorie, pare dificil de a realiza un spectacol de tip familial în care emoția să capete pregnanță. Cineasta Lola Doillon nu ezită să se lanseze într-un proiect ambițios, într-o aventură umană, prin care să mențină vie amintirea lui Shoah. Demnă continuatoare a îndeletnicirii tatălui, ilustrul cineast Jacques Doillon, care-a reconstituit atmosfera din Franța aflată sub ocupație nazistă, în Un sac de billes (1975), Lola Doillon se inspiră dintr-o poveste adevărată și redă copilăria, pe fundalul grozăviilor războiului, în pelicula Le Voyage de Fanny. Această călătorie, bine calată pe modelul divertismentului familial, eludează unele asperități și se înscrie în buna tradiție a cinemaului francez popular, cultivând optimismul și lumina. Voiajul copiilor reprezintă acea călătorie inițiatică ce transformă niște țânci naivi în copii cu maturitate cvasi-adultă. Filmul necesită atenție, iar tinerii spectatori vor avea prilejul de-a afla isprăvi din Marea Istorie, într-o peliculă cu tentă de «feel good movie». Fuga prin tainicele păduri ajunge o aventură imaginară pentru a contrabalansa ororile unui război devastator. Realizatoarea menține o tonalitate neutră și prezintă cadre originale, cu osebire în peliculele de război, evitând perimetrul strict și limitat al genului. Însăși Fanny Ben-Ami, adevărata eroină, o va denumi „dublul perfect cinematografic”. Fetița a găsit tonul potrivit fiecărui cadru; înconjurată de tipologii variate, copila aparent impulsivă va suscita imediat empatie. Delicata preadolescentă reprezintă echilibrul și face agreabile trecerile de la tensiune la seninătate. Deși confruntată cu probleme spinoase – „vinovăţia” (apartenența la o anumită rasă) transmisă de la o generaţie la alta şi ieşirea bruscă din copilărie – mica actriţă cu privirea de ciută a demonstrat măsura unui real talent. Povestea de pe ecran – o certă lecție de solidaritate și prietenie – a fost o deplină reușită pedagogică, răsplătită cu binemeritate premii internaționale. Pledoaria regizoarei-scenarist pentru toleranţă s-a îmbinat cu portretizarea unei vârste dificile.

3 - Miss Peregrine's Home for Peculiar Children

Odată cu pelicula Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children, Tim Burton se întoarce la formulele care l-au consacrat, călăuzindu-și privitorii spre un tărâm vizual ce i-a adus nenumărate elogii. Vom regăsi tușele estetice și tematica îndrăgită de autorul neuitatului Beetlejuice – o arhitectură alambicată și decoruri adecvate pentru o narațiune complexă (pe mai multe paliere), ce are la bază scenariul semnat de Jane Goldman – o adaptare a romanului omonim, redactat de Ransom Riggs. Filmul redă peripețiile lui Jacob/„Jake”, care debarcă pe o insulă din Țara Galilor – unde găsește un straniu orfelinat – pentru a elucida un mister. La moartea bunicului său, băiatul descoperă indicii care îl vor ghida spre o lume misterioasă. La vârsta de șaisprezece ani, învață să descopere propriile puteri, fiindcă este nevoit să îi salveze pe noii lui prieteni. În casa Domnișoarei Peregrine și a copiilor cu abilități speciale, se alătură celor dotați cu abilități ieșite din comun și luptă pentru o cauză dreaptă. Când răul apare, cu toţii sunt pregătiţi să acţioneze. Exact talentele lor deosebite îi vor ajuta să se transforme în eroi. Timpul este cel care-i ţine în siguranţă pe cei diferiţi. Dar până când? E limpede că, pentru Tim Burton, orfelinatul are un statut aparte. În acest cadru (adevărat „stat” pentru  cineast/un soi de Burtonland), copiii orfani ne reamintesc de marginalii din filmografia burtoniană. Din start, povestea acestui maestru al bizareriei creează o atmosferă cu un efect aparte: insula și orfelinatul de poveste par desprinse din vechile povești gotice. Faptul că acei copii suferă de unele handicapuri fizice ne duce cu gândul la Edward Scissorhands și la toți marginalii despre care cineastul a istorisit prin intermediul filmelor realizate până acum. Și în orfelinatul administrat de Miss Peregrine există paria – acei copii excluși de ceilalți -, toți repliați în sfere temporale ale trecutului, denumite, în film, loops (bucle temporale prin care ei pot retrăi o dată sau la infinit una sau mai multe secvențe din viața lor, până când tragedia este evitată). Diferențele, inadaptarea, sfârșitul inocenței, visele imposibile ale celor mai aparte, care vor să trăiască în mod liniștit se regăsesc din plin în acest univers vizual (înțesat cu spații-fetiș: casa în paragină, circul, locurile în care se-ntâmplă extraordinarul, deși pentru trecătorii considerați normali acestea sunt invizibile). Regăsim marca Burton: „Stay peculiar!”; filmul invită spectatorii să deschidă mai bină ochii și să fie mai dispuși să accepte și ceea ce este diferit. În egală măsură, magic și magnific, Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children etalează capacitatea lui Tim Burton de-a rămâne el însuși, când este cazul, și ne invită să ne împrospătăm, la rândul nostru, admirația sau aversiunea pentru tot ce înseamnă „altfel”.

 

  • Wonder (Regia: Stephen Chbosky)

4 - Wonder

On ne voit bien qu’avec le cœur. L’essentiel est invisible pour les yeux”, grăia Vulpea din Le Petit Prince de Antoine de Saint-Exupéry, dar oamenii uită prea des esența acestei fraze. Într-o lume din ce în ce mai obsedată de „imagine”, devine tot mai greu să-ți păstrezi echilibrul, mai ales dacă ești părintele unui copil diform, care s-a născut cu o malformație a… chipului. Pelicula Wonder are toate datele unei lecții despre toleranță, bună înțelegere și prietenie. Inspirată din bestsellerul omonim semnat de R.J. Palacio, pelicula transpune cinematografic povestea lui August Pullman, un copil diferit, dar cu o inimă uriaşă. Pentru că s-a născut cu o malformație a feței/maladie cranio-facială, a fost ținut departe de sistemul public de educație (școlarizat acasă). Totuși, Auggie se încăpăţânează să frecventeze, în clasa a cincea, o şcoală publică, din cartierul în care locuia. Deși acasă e adorat de părinții săi și de sora mai mare, în noul mediu școlar s-a confruntat cu duritatea privirilor și cu vorbe de ocară venite din partea unora. Chiar dacă are de suferit, iar chipul poartă urmele tratamentelor îndelungate, încet-încet, cu răbdare, Auggie răzbate în  această aventură umană, ba chiar – la final –  va ajunge un fel de erou pentru colegi. Împărțit în capitole, ce reflectă punctele de vedere ale fiecărui personaj din această istorie a lui Auggie (profesorul, cel mai bun prieten, sora mai mare ș.a.m.d), filmul este o mică bijuterie de bunăvoință, în care o tematică gravă, neplăcută, e privită cu omenie și e argumentată. Raportarea la o boală gravă, necesitatea și importanța prieteniei, dar și hărțuirea în mediul școlar – toate sunt abordate cu finețe, chiar cu delicatețe. Realizatorul nu se impune ca un moralizator, nu acuză, doar încearcă să deschidă ochii și mințile pentru a putea înțelege mai ușor suferința. În acest lungmetraj, se confruntă două lumi: cea a copiilor și cea a adulților, cu scopul de-a pune în lumină importanța capitală a educației și acceptarea unor copii precum micul Auggie. Educarea atitudinii, schimbarea opticii asupra celor încadrați la categoria „diferiți” ar putea fi mesajul sosit din partea realizatorilor. Abil, cineastul distilează orice detaliu în mod inteligent (teama de a nu fi respins de ceilalți fiindcă te-ai împrietenit cu „un ciudat”, solidaritatea puștilor în fața inamicului needucat și brutal – scena bătăii din tabără) și transformă Wonder într-un indispensabil „feel-good movie”.

  • Jack (Regia: Edward Berger)

5 - Jack

Oare câți dintre noi n-am suspinat, în copilărie sau adolescență, citind aventurile unor orfelini precum Oliver Twist din romanul Oliver Twist/The Parish Boy’s Progress de Charles Dickens, Tom Sawyer din The Adventures of Tom Sawyer de Mark Twain sau Rémi din Sans Famille/ Nobody’s Boy de Hector Malot? Suferința unui copil fără familie stârnește întotdeauna valuri de emoție și afecțiune, dar ce te faci când un băiețel, care are mamă, descoperă  brusc gustul amar al maturizării? Puteam să credem că am citit, am văzut și-am simțit (cam) totul: copilăria însăși sau copilăria tristă, familia monoparentală, părinții iresponsabili, sacrificarea unor inocenți. Pialat, Dardenne, Truffaut, Rossellini sau Kore-eda au trecut peste toate acestea. Totuși, nu fusese surprinsă dragostea uriașă a unui puști de zece ani pentru mama și pentru frățiorul său (vitreg!). Câteva zile și nopți de cursă cu obstacole pentru Jack – pornit în căutarea mamei – devin temă de reflecție pentru spectator. Inspirat din realitățile crude ale unei actualități tulburi, filmul semnat de Edward Berger aduce în prim-plan nefericirea unui băiețel berlinez de zece ani. Dacă Jack se poate încadra cu ușurință la categoria „cronica unei copilării nefericite”, pelicula nu este lipsită de filiație. Motivul copilului care crește într-un mediu sordid și ostil este lesne de recunoscut și aici. După modelul fraților Dardenne, camera de filmat îl va însoți pe Jack în permanență, în  cursa teribilă prin Berlin. Fără să vrea, Jack, berlinezul de zece ani, devine un fel de Tom Sawyer al zilelor noastre, dar care poartă singur toate grijile „familiei sale”. Rapiditatea camerei de filmare surprinde trăirile acestui copil, grăbit să intre în lumea adulților. Realismul imersiv al filmului lasă la vedere ruptura clară dintre lumea copiilor lipsiți de protecție și cea a unor adulți egoiști, insensibili și total indiferenți față de pericolele la care-și expun copiii. Jack este un film de acțiune în toată puterea cuvântului, dar vibrant și mișcător. Hăituit, hămesit de foame și speriat de nesiguranță, puștiul aleargă zi și noapte printr-un oraș intens animat, dar în care nimănui nu-i pasă de soarta celor ca el. Metropola germană devine un imens labirint al existenței, iar micul erou se vede nevoit să sară mereu garduri, să se strecoare pe ferestre sau printre ușile întredeschise. Actorul – de numai zece ani – devine principalul vector al emoțiilor, care transformă pelicula într-o reușită. Dezamăgit de reacțiile false ale mamei („Where have you been? I was so worried!”), de nepăsarea altora ca ea, face alegeri tranșante. Ușa în fața căreia cei doi copilași se opresc, în final, mai lasă loc pentru optimism și pentru speranța de-a găsi afecțiunea de care aveau atâta nevoie. Mesajul cineastului german este clar, fără echivoc: „În ce lume ne creștem astăzi copiii?”

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Top cinci filme despre copilărie

Scris de pe mai 23, 2018 în Cinema, Educaţie, Film

 

Etichete: , , , , , ,

Poveste franțuzească despre adulter

Mădălina DumitracheLa șapte ani distanță după La Frontière de l’aube, Philippe Garrel, scotocitor neostoit al intimului, redescoperă calea spre inima femeii, analizând seismele geloziei din viața unui cuplu, în L’Ombre des femmes. Cineastul ne reamintește, prin această peliculă cu aer de Nouvelle Vague, de opera emblematică a lui Truffaut – Jules et Jim. Fără complezență, durerea de a iubi este prezentată în acest film delicat, realizat în alb și negru.

Cuplul Pierre și Manon se zbate în plină degringoladă. Cei doi nu se bucură de un trai îndestulător, sunt realizatori de filme documentare (cu buget redus) sau trăiesc din expediente. Pierre întâlnește o tânără stagiară, care-i cade cu tronc. Deși începe o aventură cu juna Elisabeth, bărbatul nu intenționează să o părăsească pe iubita sa, Manon.

In the Shadow of Women 2

El se justifică simplu în fața acesteia:Je n’y peux rien, je suis un homme et c’est comme ça/Sunt un bărbat și doar atâta pot.” Într-o zi, amanta descoperă că Manon avea un iubit mai tânăr, avertizându-l pe Pierre. Simțind că o iubește cu adevărat doar pe Manon, Pierre-cel-trădat o imploră pe aceasta să se reîntoarcă, neglijând-o, astfel, pe Elisabeth (Lena Paugam). De-ndată, Manon va rupe orice legătură cu mai tânărul amant. Putem presupune că încă îl mai iubește pe Pierre.

In the Shadow of Women 3

Această povestioară despre adulter prezintă femeia cu tot ce are ea mai frumos: fragilitate (amanta se opune propunerilor lui Pierre), forță (Manon îl trage în mod violent de cămașă pe același Pierre), curaj (ambele femei fac dovada cu prisosință), răbdare (mama lui Manon acceptă proiectele fiicei sale). Distilate cu simplitate, aceste calități sunt etalate, cu grație, timp de 73 de minute. În contrabalanță, apare bărbatul irascibil, însingurat, prezentat ca egoist și laș, incapabil să-nțeleagă ce se întâmplă cu el. Realizatorul atenționează bărbații că ar putea sfârși singuri, dacă nu învață să iubească sincer și profund. Deși este tot timpul prins într-un duo, Pierre se simte mereu singur. Pentru a întări această idee, Garrel surprinde, cu camera de filmat, un Paris parcă nelocuit: străzi pustii, cafenele și apartamente neanimate, apoi un metrou straniu de liniștit. Cadrul spațial oferă bucurie vizuală spectatorului acestei cronici amoroase, iar evocarea sentimentală este învăluită de șarmul discret al capitalei franțuzești.

In the Shadow of Women 1

Stanislas Merhar întrupează figura masculină centrală din această istorioară. Actorul răspunde cu brio provăcării de-a interpreta un bărbat, ca mulți alții, infidel, dar sfâșiat de contradicții. În acel cuplu de documentariști, el este cel care înșală primul, apoi își simte egoul măcinat de gelozie când, la rândul său, este trădat. Prins în acest vârtej, bărbatul nu ar abandona-o pe juna care-i face inima să tresalte, dar nici nu ar vrea să o mai vadă suferind pe „oficiala”. Problematica vârstei într-un context în care se presupune o mai îndelungată experință de viață (ce convoacă și durerea) se estompează în fața partenerei sale de jocClotilde Courau. Precum în textele lui Shakespeare (unde găsim piesă în piesă), cineastul francez a realizat un documentar despre război și pace într-un cuplu, așa cum personajul însuși lucra la un documentar despre mișcarea de Rezistență din perioada ocupației naziste. Pierre găsește fiecăruia câte o scuză, pentru că el caută o justificare pentru comportamentul său. Viața se află mereu pusă la încercare în fața numeroaselor pulsiuni. În războiul contra inamicului sau contra sinelui, oricine poate deveni ridicol. Viața dublă (de agent sau cea de partener într-un cuplu) este mereu la fel: spionezi la colțul străzii sau din tranșee, încercând mereu să ocupi/cucerești inima cuiva. Filmul are chiar și o concluzie croită pe această temă:„Oh, pardon mon amour, je t’ai mordu / Oh, scuze, iubire, te-am ucis.

In the Shadow of Women 4

Vocea din off este cea a fiului regizorului – Louis Garrel – și vitalizează acțiunile eroului încarnat de puternicul Stanislas Merhar.Vocea nu are nimic lămuritor, înțelegem tot și fără ea. Totuși, rostirea slujește ideea (anunțată din titlu) că totul gravitează în jurul bărbatului, lăsând comportamentul femeilor în spatele opacității masculine. Relativismul moral predomină în acest film, iar brutalitatea și echivocul sentimentelor sunt evidente. Realizarea în alb-negru (Imagine – Renato Berta) îi conferă filmului un aspect crepuscular, așa cum umbra femeilor lui Garrel apasă bărbatul. Cineastul francez știe să dozeze lumină, obscuritate și dragoste, oferind un diamant în care se reflectă cele mai frecvente trădări. În final, când Pierre și Manon regăsesc limbajul comun, ne reamintim de fraza lui Paul Valéry: „Ce qu’il y a de plus profond en l’homme, c’est la peau/ Ce este cel mai profund în om este pielea. ”

Regizor – Philippe Garrel

Édouard Waintrop – Regizor Artistic
Producători – Saïd Ben Saïd, Michel Merkt
Imagine – Renato Berta
Montaj – François Gédigier
Muzică – Jean-Louis Aubert
Designer de costume – Justine Pearce
Sunet – François Musy
Decoruri – Emmanuel de Chauvigny
Manager Producător – Didier Abot
1st Asistent de Regie – Guillaume Bonnier

Distribuția:
Stanislas Merhar
Clotilde Courau
Lena Paugam
Vimala Pons
Mounir Margoum
Jean Pommier
Thérèse Quentin
Antoinette Moya

Durată: 73 minute

Quinzaine des Réalisateurs, Cannes 2015

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Poveste franțuzească despre adulter

Scris de pe mai 21, 2018 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Cannes, Iubire, Modernitate, Morală

 

Etichete: , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web