RSS

Arhivele lunare: iunie 2018

La trântă cu Frumusețea – Hoții de frumusețe/Les Voleurs de beauté – Pascal Bruckner

Frumusețea este o crimă? Ar trebui să pedepsim ființele superbe, pentru că ne eclipsează prin perfecțiunea lor?  Eseu sau roman?

La fiecare nouă apariție publicistică, Pascal Bruckner imprimă astfel de chestionări ? Roman cu temă etică, Hoţii de frumuseţe analizează genul de interogații despre tentaţiile tinereţii eterne şi urmăreşte felul în care ne lăsăm înşelaţi de aparenţe. În paginile acestei cărți, Frumuseţea îşi trăieşte Lunile de fiere, dacă ar fi să-l parafrăzăm chiar pe autor – Pascal Bruckner. Pornind de la realitățile lumii moderne, eseistul-filosof conchide: “Exigenţele privind tinereţea, sănătatea şi esteticul n-au fost nicicând atât de ridicate. E una dintre moştenirile faimosului slogan din ’68: «Să n-ai niciodată încredere în cineva care are peste 30 de ani».”

Așadar, undeva – la graniţa dintre Franţa şi Elveţia – trei inși pun la cale un complot împotriva Frumuseţii. Să fie, oare, la mijloc doar izbucnirea halucinantă  a unei perversiuni sadice? Nici pomeneală. Avem de-a face cu o doctrină şi cu aplicarea ei obstinantă: complotiştii văd în frumuseţea inegal distribuită o inechitate care trebuie eliminată. Cu siguranță, pare o viziune apocaliptică. În fond, e vorba despre un basm filosofic, în egală măsură și un thriller provocator ce dozează perfect suspansul, erotismul, teroarea. Lucid, fantezist, dar și melancolic, Pascal Bruckner atacă codurile, mânuiește cu abilitate violenţa anomaliei şi cruzimea detaliului pervers într-un discurs impecabil, înzestrat cu farmec şi rigoare logică.

Scriitorul moralist reunește, aici, o parte din motivele actualității: degradarea relațiilor interumane, pierderea identităţii și cerințele sociale tot mai cinice ale timpurilor noastre. “Activitatea noastră se bizuie pe un principiu simplu: privarea de priviri. Ştii ce le urâţeşte pe captivele noastre? Faptul că nu se uită nimeni la ele. Or, frumuseţea nu există decât admirată, ea este pe de-a-ntregul ostentaţie. Încetează să-ţi pironeşti ochii la ea, şi ea dispare.” Cartea se dovedește a fi surprinzător de antrenantă și prin natura sa caleidoscopică: poveste filosofică, thriller, roman fantastic, cât și prin mesaj: mutațiile din percepția asupra îmbătrânirii.

Acțiunea din roman se derulează pe două planuri (al naratorului şi al ascultătorului ). Mereu, rolurile se întrepătrund, iar ascultătorul este atras în poveste prin puterea morală a acesteia, după ce fusese întinată de puțină ură. Prin urmare, la cincisprezece august, în serviciul de gardă de la un mare spital de psihiatrie din Paris (Hôtel-Dieu), o tânără rezidentă ascultă straniile confesiuni ale unui pacient. Benjamin, cu fața acoperită de tifon, îi descrie tinerei doctorițe o aventură petrcută în munții Jura. Mathilde Ayachi, ascultătoarea, e imaginea tipică a femeii frumoase, debordând de vitalitate și senzualitate, dar, care ascunde atât frustrările unei relaţii degradante, cât şi alegerea unei cariere nepotrivite (Marhilde Ayachi: “Nu port niciodată pică unui bărbat că încearcă să-mi placă, ci că nu reuşeşte s-o facă”).

Bruckner își pune amprenta inspirației sale din toate domeniile. Benjamin Tholon, cel care-i mărturisește tinerei psihiatre pățaniile, e un obscur scriitor, care-şi datorează iluzoriul succes abilității sale de plagiere. Prin natura profesiei, dar      şi   a unei atracţii inexplicabile, Mathilde intră cu uşurinţă în jocul povestitorului, reprezentat    de bizarul Benjamin. Prezentările decurg firesc și descoperim că  Benjamin e tânărul “parazit”, care se simte bătrân de când se ştie. Conştient de lipsa lui de talent şi de viaţa plicticoasă pe   care o duce, se trezeşte iubit de o frumoasă studentă de viţă nobilă, care încearcă să îi dea alt  sens vieții sale.

Relaţia stranie dintre el şi Hélène îl suprinde, dar îl și împovărează. Hélène se transformă într-o “salvatoare”(misiune autoimpusă), în vreme ce Benjamin rămâne un “sclav de lux”. Paradisul iluzoriu în care se credeau va fi repede spulberat, căci vitalitatea şi frumusețea îi vor atrage pe cei doi într-o capcană a vieţii. O furtună de zăpadă i-a surpins pe cei doi tineri la frontiera franco-elevețiană, așadar au fost nevoiți să se refugieze într-o fermă din munții Jura.  Un curios trio i-a întâmpinat: un avocat afabil, soția acestuia, o matroană răutăcioasă și slujitorul lor, omul bun la toate.

Bunăoară, într-o aşezare superbă, îşi desfăşoară planurile “hoţii de frumuseţe”: respectabila familie Steiner, cunoscută – în zonă – pentru influenţa sa. Bătrânul hippy libidinos, Jérôme, fostul avocat ajuns la vârsta senectuţii, soţia acestuia, Francesca fostă profesoară de filosofie şi servitorul lor, Raymond, formează un trio demonic. Acţionând precis şi premeditat, cei trei erau alimentaţi – în acţiunile lor – de iminenţa pierderii capacităţii de seducţie odată cu pierderea frumuseţii pricinuită de înaintarea în vârstă. Încet-încet, refugiul se transformă într-o veritabilă închisoare. Cuplul de tineri nu avea permisiunea de a părăsi casa “binefecătorilor”. Ar putea fi aceștia niște Barbă Albastră deghizați în cetățeni respectabili ? Ce fel de comportament există într-o clădire izolată în munți ?

Pe tot parcursul acestor povestiri, Mathilde va pendula între curiozitate și repulsie. Ca și cititorul, tânăra psihiatră întră în jocul naratorului, pe toate pistele acestuia, în căutarea miezului filosofic. Fobia îmbătrânirii capătă accente grotești, iar autorul îngroașă tușele cu scopul de a explica unele derapaje ale unei societăți obsedate de frumusețea exterioară. “Frumuseţea nu prezintă niciun interes. Nu e decât acordul întâmplător al unei majorităţi cu privire la un anume tip de fizionomie. E mai fecund să  o cauţi acolo unde nimeni n-o vede, în singular, în anormal, în vulgar chiar. Imperfecţiunea este mult mai seducătoare decât plicticoasa regularitate. O figură emoţionantă este o asamblare de defecte armonios repartizate!”

Previzibil, creierul întregii “afaceri” din acel chalet al groazei este Francesca, femeia care odinioară deborda de senzualitate, punându-şi la dispoziţie trupul tuturor ce-l râvneau, odată cu trecerea timpului, a rămas în umbră. Neacceptarea îmbătrânirii şi contemplarea frumuseţii ca pe unic atribut al feminităţii, au transformat-o pe Francesca într-o fiinţă demonică, măcinată de frământări interioare şi de neputinţa de a-şi accepta vârsta.

Confirmând arhetipul omului mărunt/gnomul, servitorul Raymond e permanent animat de o răutate izvorâtă parcă din chipul inestetic şi puținătatea staturii. Deloc atrăgător, îşi trăieşte frustarea de a nu fi dorit de nicio femeie răzbunându-se asupra frumuseţii. Alături de aceştia, Jérôme, adorator înfocat al femeii a cărei strălucire apusese deja, se conformează – cu seninătate şi complicitate – planurilor soţiei sale. “Uneori, totuşi, întrezăream şi la ea amprenta timpului. (…) Din păcate însă, renăştea cât ai clipi din spasmul care o desfigurase şi mă strivea din nou cu simetria ei, cu strălucirea ei, cu neînduplecata ei tinereţe.”

Uneltirile, suspansul, obsesia, supranaturalul, se îmbină în Hoţii de frumuseţe într-o manieră eficientă şi credibilă. Vrem să aflăm ce a pătimit Benjamin deoarece își ascunde chipul, care fusese schimonosit din princina urii altora. Forța suspansului se regăsește din plin printre celule periculoase din casa familiei Steiner. Jocul oglinzilor (victimă-călău/ à la sindromul Stockholm) menține interesul viu al cititorului, glisând printre motive: frumusețea împovărătoare, frumusețea pierdută, bestialitatea, frumusețea-urâțenia, ca într-un scenariu ce taie respirația. “Mitul frumuseţii eterne, neatinse de timp, mitul nemuririi – astea nu vor dispărea. Le găseşti în India, le găseşti în China, le găseşti oriunde, dintotdeauna.”

Povestea este o metaforă a societăţii actuale, care solicită fiinţei umane să devină altceva decât ea înşăşi, în care depravarea este ridicată la rang de normalitate, iar frumuseţea rămâne un privilegiu, dar şi un “stigmat al tinereţii”. “Prefer oamenilor cărţile: sunt deja scrise, le deschizi, le închizi după voie. O fiinţă omenească, nu ştii niciodată de unde s-o apuci, nu poţi s-o rânduieşti sau s-o deplasezi după cum ţi-e cheful.” Neîncetata și angoasanta luptă împotriva trecerii ireversibile a timpului ar trebui să deschidă alte “trape”: propria noastră percepție, arâtând cu degetul tarele societății de azi. Hoții de frumusețe devine o necesară reflecție despre aparențe și esențe.

https://i0.wp.com/webcultura.ro/wp-content/uploads/2018/06/hotii-480x480.jpg

Articol publicat în revista WebCultura

Reclame
 
Comentarii închise la La trântă cu Frumusețea – Hoții de frumusețe/Les Voleurs de beauté – Pascal Bruckner

Scris de pe iunie 28, 2018 în Cultură, Cărți de colecție, Lectură, Modernitate, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , ,

Ingredientele rezilienței – The Cakemaker/Der Kuchenmacher

Cinemaul israelian ciocăne, cu regularitate, discret la ușile noastre, fără risipă de vorbe. De cele mai multe ori centrat pe tematica conflictului israelito-palestinian, filmul realizat de Ofir Raul Graizer – The Cakemaker – deturnează vechea poveste. Primul lungmetraj al cineastului israelian prezintă o dublă istorie de amor – între homosexualitate și heterosexualitate, pe fondul unui puternic fundamentalism religios. The Cakemaker este un delicat film, poetic și senzual despre iubire și împăcare.

Cofetarul

După Brokeback Mountain (Ang Lee, 2006), tema homosexualității (masculină sau feminină) s-a autoimpus în cinema. Receptarea anumitor pelicule, precum La Vie d’Adèle sau 120 Battements par minute (premierele acestora au avut loc în cadrul Festivalului de Film de la Cannes) confirmă această tendință. Fără să întindă prea mult coarda asupra “genului”, The Cakemaker lansează interogații la adresa societății (fracturate) israeliene – interiorul acesteia, profunzimile – pretextând problematica sexualității, dar vizând reziliența (psihologică și socială), depășirea tuturor problemelor.

Așadar, Thomas, un tânăr și talentat brutar neamț, are o aventură cu Oren, un israelian căsătorit. După moartea acestuia, într-un accident de mașină, Thomas pleacă la Ierusalim să găsească anumite răspunsuri. Tăinuind relația sa, începe să lucreze pentru Anat, văduva iubitului său, care deține o cafenea. Deși nu sunt în totalitate kosher și sunt evitate de cei foarte religioși, delicioasele prăjituri preparate de Thomas transformă modestul local într-o adevărată atracție a orașului. Thomas se implică în viața lui Anat mai mult decât credea că o va face, iar inițiala minciună le va acapara întreaga viață.

Nici pomeneală de înșelătorie în faptul că abia după un sfert din film aflăm că unul dintre eroii principali murise într-un stupid accident rutier; decesul reprezintă motorul intrigii și necesită lucru în filigran până la final. Locuind în Ierusalim, Oren (Roy Miller) întreține o relație cu tânărul Thomas (Tim Kalkhof), patiser în Berlin, oraș în care Oren avea unele afaceri. Abia după ce dispare acesta, junele german se pune pe “răscolit” și ajunge în Ierusalim. De îndată ce intră  în discuție cu văduva fostului său iubit, Thomas își dorește să lucreze în cafeneaua acesteia. Talentul de patiser iese la iveală, dar farmecul irezistibil al tânărului tăcut va opera și asupra îndureratei văduve. Relația care se naște între Thomas și Anat este una progresivă. Tim Kalkhof dă dovadă de tact în materie de regie și învăluie spectatorul, actorii sunt dirijați către o interpretare de-o rafinată delicatețe. Muzica/acordurile de pian (Dominique Charpentier) e în tonalitatea perfectă. În primele scene, petrecute în cafeneaua berlineză, șarmul  se instalează     cu rapiditate între cei doi bărbați, iar viața amândurora ia o mare întorsătură.

Orbit de pasiune, Oren încearcă să se consoleze în brațele soției aflate la mii de kilometri, dar nu reușește. Mereu discret, “invizibil”, Thomas îi devenise indispensabil. Ofir Raul Graizer se dovedește un abil mânuitor al detaliilor și reușește – prin arta elipsei – să distileze sentimentele, oferind o sobrietate comunicativă reținută, demnă de toată admirația. Grație celor doi actori din rolurile principale, Tim Kalkhof (Thomas) și Sarah Adler (Anat), care mai mult se privesc decât își vorbesc, și datorită finalului deschis, The Cakemaker se transformă într-o veritabilă bijuterie cinematografică. Montajul surprinzător (ce urmărește scenariul) relevă măiestria de a exprima mult prin puțin: detalii, aparent nesemnficative (prăjiturile, frământarea aluatului, pachețele-cadou,bonurile de casă, rețetele și, mai ales, privirile).

Cineastul fixează lupa asupra unor sentimente contradictorii pentru a indica o societate puternic fracturată: lumea ultraortodoxă și tinerii cu deschidere, care călătoresc, muncesc în lumea occidentală. Cumnatul lui Anat, Moti (Zohar Shtrauss) reprezintă prototipul fundamentalistului, omul rigid care îi amenința existența atât a lui Anat, cât și a junelui german (obsesia sa pentru certificatul de local kosher transfera, de fap, propriile sale idiosincrazii). Argumentul acestui film rezidă într-un schimb cusut cu ață albă: cum pot, oare, doi indivizi maturi, care se confruntă – fiecare în parte – cu aceeași pierdere, să găsească un mijloc comun pentru a depăși suferința comună? Complementaritatea nevoilor acestor persoane văduvite de o mare iubire impinge către granițele comune și face saltul. Anat este cea care trece prima hotarul și se eliberează din mijlocul unei lumi conservatoare printr-o relație condamnabilă.

Portretul femeii topite de suferință este impecabil realizat de expresiva Sarah Adler, uscățiva artistă, exprimă mult printr-o mare economie de mijloace (replici, acțiuni sau machiaj). Gesturile și expresiile chipului său au efect de augumentare a trăirilor. Pe de altă parte, șocul resimțit de tăcutul șovăielnic Thomas este și mai puternic. Tot ceea ce părea incompatibil se dovedește mai mult decât armonizat. Cadrul general reprezntă decorul ce  atribuie roluri unor circumstanțe (mama defunctului e blândă și înțelegătoare, cumnatul e ultraconservator, arțăgos și fixist, copilul e nesigur). Explorarea durerii a scos la iveală nebănuite compatibilități, bulversând în egală măsură eroii de pe ecran, cât și spectatorii. Energia contradicțiilor mișcă și îndepărtează pericolul încadrării într-o prăfoasă melodramă. Scenele se succed după o logică internă personală, dar într-o indiferență politicoasă, precipitându-și eroii spre un punct pe care trebuie să-l anticipeze fiecare.

Sensibil, bogat în semnificații și interogații, menținând o permanent paralelă între două tipuri de legături de iubire, dar și două tipuri de societăți, The Cakemaker indică nevoia spectatorului de a ieși (puțin) din zona sa de confort și de a privi lumea, în ansamblul ei, cu mai multă înțelegere.

The Cakemaker

Regia: Ofir Raul Graizer
Scenariul: Ofir Raul Graizer
Imaginea: Omri Aloni
Decorurile: Yael Bibelnik, Daniel Kossow
Costumele: Lilu Goldfine
Montajul: Michal Openheim
Muzica: Dominique Charpentier
Distribuția:
Tim Kalkhof – Thomas
Sarah Adler – Anat
Roy Miller – Oren
Zohar Shtrauss – Moti
Sandra Sade – Hanna
Stephanie Stremler – Sophia
Durata: 1h44

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Ingredientele rezilienței – The Cakemaker/Der Kuchenmacher

Scris de pe iunie 27, 2018 în Cinema, Film, Filme de dragoste, Filme indie (independente), Iubire, Relativitate

 

Etichete: , , , , , , , ,

The Help – America în alb și negru

Mădălina Dumitrache(Melodramă cu nuanțe feministe)

Un film  care a perpetuat dilema „citești cartea sau vezi ecranizarea?” este și The Help, o istorioară cinematografică strașnică, cu imagini îngrijite. Adaptarea bestsellerului scris de Kathryn Stockett (cartea a apărut în librării în 2009) a fost mină de aur pentru producătorii de la DreamWorks și Walt Disney, având în vedere succesul acestui gen de melodramă, în care virulența dezbaterilor atrage o largă audiență. The Color Purple produs de Steven Spielberg (1985) – și Beignet de tomates vertes de Jon Avnet (1993) sunt două filme de succes de la care Tate Taylor a preluat ingredientele de bază: problematica rasială într-un stat american marcat de tradițiile sclavagismului și împotrivirea unei femei de rasă albă față de putreziciunea moravurilor concetățenilor săi. Cineastul american, prieten din copilărie cu autoarea cărții The Help, ne oferă un film eficient, în care dominanta rasială capătă și o altă nuanță: cea a raporturilor dintre stăpân și servitor, iar segregaționismul este denunțat cu vehemență.

The Help1

Așadar, în 1962, în Jackson – un orășel din Mississippi -, o tânără femeie (Eugenia „Skeeter” Phelan), fiică a unui latifundiar, obține de la cei doi servitori ai casei – Aibileen și Minny – mărturii dureroase despre viața lor. Efortul de-a comprima cele aproximativ 500 de pagini în două ore și douăzeci de minute a fost valorificat cu succes de scenaristul și regizorul Tate Taylor. Simplificările pe care și le-a permis n-au alterat sensul poveștii, iar personajele cu voci puternice din roman se regăsesc și pe ecran, când triste și revoltate, când simpatice și emoționanțe, menținând complexitatea eroilor.

Este povestea a trei personaje feminine extraordinare, dar foarte diferite, din ipocriții ani ’60. Între ele se naște o prietenie specială, legătură coagulată în jurul unei cărţi despre servitoarele de culoare ale vremii. Proiectul redactării acestei cărţi devine o aventură periculoasă, iar eroinele vor avea de înfruntat aprigele prejudecăţi ale unei societăţi în care discriminarea și umilirea negrilor făceau parte din cotidian. Scenariul comprimă evenimentele în care violențele rasiale sunt evidente, iar disprețul și ura sunt disimulate, chiar dacă respectul și gratitudinea existau pe alocuri. Autorul restituie imaginea colorată a sudului Statelor Unite, din anii ’60, în care viața din suburbiile sărace contrastează puternic cu acel american way of life, iar destinele individuale se-ntretaie cu Marea Istorie. Chiar titlul – The Help (personalul de ajutor în casă) – sugerează diferențele dintre femeile afro-americane și stăpânele lor, burghezele din Jackson/ Mississippi. Timp de o jumătate de secol, personalul domestic „de culoare” n-avea dreptul să folosească toaletele de la locul de muncă, muncea șase zile pe săptămână pentru un salariu minim, era mereu la dispoziția patronilor și-a progeniturilor lor.

Din acest material melodramatic, realizatorul a concentrat acțiunea în jurul junei sudiste, „Skeeter” (Emma Stone), abia ieșită de pe băncile Universității, hotărâtă să le facă dreptate acestor femei. Cu ajutorul lui Aibileen (Viola Davis), ea colectează poveștile acestor victime ale istoriei. Nu prea există loc pentru nunațe într-un spațiu în care regimul apartheid impunea regulile. Mai toate bonele erau curajoase, dar stăpânele/stăpânii erau lașe/lași și crude/cruzi (Bryce Dallas Howard face din personajul său, Hilly, un model de abjecție). Pelicula (realizată în 2011) este o adaptare sensibilă, cu maniheismul de rigoare, dinamizată de o pleiadă de actrițe uimitoare. Amiciția dintre cele trei eroine va scoate la iveală solidaritatea ieșită din comun a unor femei curajoase, decise să depășească limitele strâmte impuse de societatea obtuză în care trăiau.

THE HELP

Tânăra jurnalistă Eugenia/Skeeter are forța și naivitatea tinereții, dar și o apreciabilă ambiție de-a depăși statutul ingrat de „păpușică dulce”. Anticonformismul ei afișat aduce în prim-plan nu numai rasismul, dar și lupta pentru demnitatea femeii, curajul opiniei și statutul femeii moderne ieșite din patriarhat. Drepturile civile, rasismul rămân în plan secund, iar cele trei eroine vor milita pentru valorile moderne ce combat bigotismul și conservatorismul. Taylor recreează, cu migală, viața socială, ilustrând faptul că societatea din orașele mici, din sudul Statelor Unite, îi pedepsea aspru pe cei care nu se conformau normelor impuse. În această galerie de personaje, o vom admira pe Celia Foote, întrupată de splendida Jessica Chastain; „bomba” blondă sentimentală care se va trezi izgonită din societatea burgheză din Jackson, în care nu avea decât un rol decorativ. Se cuvine o mențiune specială pentru rolul deloc anecdotic al lui Chris Lowell, pretendent la mâna „lunaticei” Skeeter, dornic să afle tainele ascunse, de roșcovana buclată, între paginile jurnalului, în timp ce aspira să ia în răspăr întreaga societate civilă.

Melodramatică prin substanța de fond, pelicula nu poate lăsa pe nimeni fără să stoarcă măcar o lacrimă pentru soarta bonelor și a servitoarelor din acea epocă. Astfel, Haibeleen (Viola Davies) și surorile ei de suferință reprezintă figuri maternale prin excelență, care îngrijesc și cresc copiii altora, înainte ca acești „pui” să-și ia zborul din brațele lor. O regăsim pe aspra și insolenta Minny (Octavia Spencer), o bucătăreasă de excepție, care se ocupă de doamna Walters (Sissy Spacek) înainte de a fi concediată de fiica acesteia (Bryce Dallas Howard). Într-un film destul de previzibil, aceste apariții înlătură ideea de afect facil, iar imaginea lui Mammy (Hattie McDaniel), celebra bonă a lui Scarlett din Gone with the Wind, revine în mintea oricărui spectator.

The Help 4

The Help rămâne o ecranizare reverențioasă (un exemplar omagiu adus comunităţii afro-americane ), plină de sensibilitate, tandrețe și umor, menită să trezească emoție și să invite la reflecție. Filmul atinge coarda sensibilă a spectatorului şi demonstrează că reglarea conturilor a fost mereu dureroasă în Statele Unite ale Americii.

Regizor: Tate Taylor
Scriitor: Kathryn Stockett
Scenarist: Tate Taylor
Compozitor: Thomas Newman
Operator: Stephen Goldblatt
Producător: Chris Columbus, Michael Barnathan, Brunson Green
Monteur: Hughes Winborne

Distribuţia:
Emma Stone (Eugenia „Skeeter” Phelan)
Viola Davis (Aibileen Clark)
Bryce Dallas Howard (Hilly Holbrook)
Octavia Spencer (Minny Jackson)
Jessica Chastain (Celia Foote)
Ahna O’Reilly (Elizabeth Leefolt)
Allison Janney (Charlotte Phelan)
Anna Camp (Jolene French)
Sissy Spacek (Missus Walters)

Premii, nominalizări, selecţii:
Globurile de Aur (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar: Octavia Spencer
Oscar (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar: Octavia Spencer
Premiul BAFTA (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar: Octavia Spencer
Globurile de Aur (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Jessica Chastain
Globurile de Aur (2012) – Cea mai bună actriţă într-o dramă, nominalizat: Viola Davis
Globurile de Aur (2012) – Cel mai bun film – dramă, nominalizat
Globurile de Aur (2012) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Thomas Newman
Oscar (2012) – Cel mai bun film, nominalizat: Chris Columbus, Brunson Green, Michael Barnathan
Oscar (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Jessica Chastain
Oscar (2012) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Viola Davis
Premiul BAFTA (2012) – Cel mai bun film, nominalizat: Michael Barnathan, Brunson Green, Chris Columbus
Premiul BAFTA (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Jessica Chastain
Premiul BAFTA (2012) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Tate Taylor
Premiul BAFTA (2012) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Viola Davis

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la The Help – America în alb și negru

Scris de pe iunie 27, 2018 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , ,

Când te faci frate cu… îngerul

Povestea lui Harap-Alb e un chip de a dovedi că omul de soi bun se vădește de sub orice strai și la orice vârstă.” (G. Călinescu)

Prăbușit și înghesuit de balaurul unei grave amenințări, ești silit, uneori, să faci un compromis. Semnificația termenului o găsim în DEX: “Înțelegere, acord bazat pe cedări reciproce; concesie.”

În compromis, conjunctura accentuează condiționarea, inconfundabilă moral, care te împiedică să te mai poți privi în oglindă – în ochi – în oglinda propriilor ochi. Aceștia devin proprietate comună cu cei ai îngerului, pentru că îngerul tău “cu proprii ochi te privește întotdeauna”.

Dar, se zice că pentru a trece puntea, musai trebuie “să te faci frate cu dracul” – figură negativă prin natura sa – cunoscut ca mare amator de hoinăreală pe planetă “în lung și-n lat”, după cum el singur mărturisește în Prologul din Faust-ul lui Goethe.

Prima ipostază pământească a indezirabilului personaj, ce cu grăbire trebuie denunțat, ar fi  Omul Roșu. Împăratul Roșu punea condiții insurmontabile lui Harap-Alb. Prâslea se face, dintr-o vitală nevoie, și din mare inocență, “frate” cu Spânul (încă unul dintre travestiurile folclorice clasicizate ale diavolului) ca să poată ieși din fântână (poarta celuilalt tărâm, al morții, unde îl prinsese în capcană vicleanul însoțitor de drum), iar prețul  înțelegerii este egal cu pierderea statusului de om liber.

Pentru a nu-și pierde viața, fiul împăratului își vinde libertatea Spânului și devine slugă, astfel, pe drept numit Harap-Alb. Aici, ieșirea din fântână înseamnă trecerea punții buclucașe. Pentru a-și redobândi condiția inițială, fiul împăratului – ajuns Harap-Alb – are de biruit o serie de încercări, echivalând cu izbânda în lupta crâncenă a vieții. Lecția esențială ne învață că obstacolele pot fi depășite numai cu ajutorul bunilor prieteni, câștigați cu proba omenească a generozității.

Tipul de rămășag “să te faci frate cu dracul ca să treci puntea” va fi întotdeauna păgubos. Da, treci puntea, dar rămâi definitiv frate cu “Ducă-se-în-pustii”, căci o asemenea înrudire este perenă, iar trecerea punții – în atare condiții – aruncă omul normal în infernul neliniștii, al zbuciumului necontenit.

Așa fiind, rostim rugăciunea Domnească: “Tatăl nostru, carele ești în Ceruri…” și vom înțelege că oricare dintre noi poate să se ferească de prezența Necuratului. E bine să ne asigurăm, în fiecare dimineață, de compania îngerului pentru a putea păși pe puntea zilei.

Să privim cu încredere în oglinda sufletului, salutând viața, și, din imaginea reflectată, să ne lumineze ochii împrumutați ai bunul tovarăș de drum… îngerul.

ingerulArticol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

Eternul feminin – Femeia în fața oglinzii de Éric-Emmanuel Schmitt

Éric-Emmanuel Schmitt revine cu un roman de peste 330 de pagini încărcate cu istoria vieții a trei femei, din trei epoci diferite: Femeia în fața oglinzii.

Femeia-in-fata-oglinziiAna trăiește la Bruges în timpul Renașterii (secolul al XVI-lea), curtată de unul dintre cei mai chipeși bărbați, Hanna – în Viena imperială de la începutul secolului XX -, alături de un soț care nu dorește decât să aibă un copil, iar Anny – în paradisul artificial din Hollywoodul actual. Anne – tânăra modestă din Bruges – fuge de acasă în ziua nunții pentru a nu fi victima unui destin pe care nu și-l dorește, Hanna von Waldberg – răsfățată a lumii bune din Viena lui Freud – își părăsește soțul care o adoră pentru a se descoperi pe sine cu ajutorul psihanalizei, iar Anny Lee – actrița a cărei frumusețe nu e întrecută decât de pofta ei de a se autodistruge prin droguri și alcool – rupe tiparele industriei entertainment-ului și refuză tertipurile la modă, care ar transforma-o într-un adevărat star. Prin urmare, trei epoci diferite, pe care le unesc doar ipostazele unei femei libere, femeia nesupusă, aflată în căutarea adevărului și-a iubirii. Toate trei eroinele se consideră diferite de contemporanii lor. Și dacă ele reprezintă una și aceeași femeie, amintind de “eternul feminin”/Das Ewig Weibliche?

Pur și simplu, eroinele nu rezonează cu o viață care nu le face deloc fericite și se împotrivesc la tot ceea ce alții le impun. Se despart de tot ce au, pentru a stabili un acord între o viață bogată în experiențe spirituale, grație unei lente introspecții, prin descoperirea autoanalizei pe calea psihanalizei sau printr-o cură de dezintoxicare.

Aparent, subiectul este unul banal, totuși, romanul se devorează cu poftă, fiindcă Schmitt evită clișeele și sentimentalismul ieftin. La fel de bine, cele trei eroine sunt lucide și, în acest mod, sunt ocolite lamentările agasante. Mai mult decât atât, autorul manifestă o sinceră afecțiune pentru eroinele sale care își exprimă, prin cuvinte, disconfortul și iau propria soartă în mâini. Fără nicio îndoială, scriitura lui Schmitt este limpede, fără înflorituri, iar meditația de natură filosofică își croiește calea în mod natural – printre rândurile autorului – fără pretenții și fără   note false. Povestea celor trei femei ne călăuzește, cu abilitate, spre revenirea lor la sursă.

Cititorul gustă, cu uimire, contemplare mistică a naturii, bucuria în fața surselor de spiritualitate sau fericirea descoperită odată cu schimbarea. Fiecare dintre cele trei femei mărturisește: “Je me sens différente/Mă simt diferită.” Niciuna dintre ele nu-și cunoaște destinul, dar își asumă riscul de a-l descoperi ele însele; și nu este vorba despre a-și inventa o nouă identitate, ci de-a o descoperi. Legătura animal-vitalitate-umanitate aminteşte despre o axă cosmică, străveche, ce asigură stabilitatea societăţilor tradiţionale şi care, în afara instituţiilor moderne, fie că sunt politice, ideologice, morale sau religioase, pare să prindă tot mai multă forţă şi vigoare în zilele noastre.

Éric-Emmanuel Schmitt este un fin analist al naturii feminine și mărturisește, prin scriitura sa, că labirintul social este mai puțin generos cu femeia decât este natura. Raporturile dintre corpul femeiesc și natură, extazul cosmologic, căutarea plăcerii sau invadarea trupului de drog sau alcool denotă o profundă cunoaștere a femeii. Din perspectiva acestui scriitor, personajele sale nu devin rebele din proprie dorință, ci din necesitate. Prin temeperament, ele sunt dulci, vesele, deschise către ceilalți. Din păcate, normele  sociale cu care ele se confruntă – fiecare la epoca sa – le obturează orizontul fiindcă nu corespund cu aspirațiile lor. Totul a început de la Anne, belgianca solitară, din secolul al XVI-lea, care găsea în pădure viața însăși: principiul vital (“Urma să se căsătorească de îndată și, cu toate acestea, încă de când se trezise, nu se gândea decât la primăvara care dezghioca florile. Natura o atrăgea mai mult decât mirele ei”).

Scriitorul ne reamintește mereu că dorinţa, pasiunea şi spiritul formează o “nouă alianţă”: aceea  a materialismului şi a intelectului. Raţiune sensibilă al cărei motor este femininul, prin aceea că aminteşte de “humusul” din care este alcătuit umanul, pentru a-l face să dea ce e mai bun în el şi să exprime cele mai mari bucurii ale sale.

În ceea ce-o privește pe Hanna, burgheza vieneză din veacul al XIX-lea, deși avea un mariaj aparent fericit, nu reușea să devină mamă (“Nici motivată de natură, nici chinuită de pofte, nu cunosc cine știe ce plăcere, cu excepția mulțumirii de a fi fost generoasă și a emoției de a-l vedea pe voinicul acesta ghiftuit adormind pe umărul meu.” ). Așadar, începe căutarea plăcerii și ajunge pe divanul unui discipol al lui Freud. Starleta din Los Angele – Anny – este un fel de copil teribil, care trăiește tumultuos printre droguri și alte excese, experimentând solitudinea starului în fiecare dimineață, în fața oglinzii; simte acut nevoia de-a avea pe cineva apropiat și sincer, în egală măsură (“Adevărata Anny, reluă ea pe un ton plângăcios, se ascunde, se păzește. Nimeni  n-o cunoaște. Singurul care o s-o descopere va fi bărbatul care o va iubi. Va fi unicul, primul și cel de pe urmă”).

Cu siguranță, de-a lungul timpului, concepția de metafizică a evoluat, gândirea dominantă a evoluat – Dumnezeu, psihanaliza, story-telling-ul sunt contururi ale aceleiași dimensiuni: căutarea. Așteptările femeilor în fața convențiilor unor epoci se transformă într-un hiatus ontologic (“Divinul, psihicul, chimicul, iată cheile pe care diferitele epoci le propuseseră ca să desferece porțile misterului. Anne, Hanna, Anny”).

Stilul este concis, fără mari pretenții de originalitate, dar eficient, capitolele se-nlănțuie firesc, cursiv, iar detaliile sunt suficiente pentru a nu oferi mult timp de reflecție pănă la următorul capitol. Deși există descrieri de natură, abilul autor nu le-năbușă cu ornamente inutile, strecoară puțină psihologie și simți că ai pătruns rapid sensul. Acest volum se poate, cu ușurință, transforma într-un film. Totuși, nu divertismentul este scopul. Așa cum spunea Claudel, fiecare cititor posedă acel “animus” și acel “anima”, intelectul și imaginația.

Femeilor li s-a rezervat mereu imaginația. De aceea, explorarea spiritului feminității – grație stilului distinct al lui Schmitt – ne poate îmbogăți. Îndepărtarea eroinelor de imaginea pe care alții, mereu alții, o proiectau despre ele le conduce spre regăsirea identității. Femeia din fața oglinzii este aceeași, femeia voluntară însăși. De la un roman la altul, Éric-Emmanuel Schmitt a conturat – cu lejeritate sau gravitate – numeroase portrete feminine. Sub penelul acestuia autor, destinele femeilor par mai fascinante decât cele ale personajelor masculine, făcându-le să uite că sunt considerate “al doilea sex”. Sfântă sau vrăjitoare, strălucitoarea mondenă “convertită” la psihanaliză, starul teribilist, trei personaje efervescente se reunesc într-un singur portret. Așadar, cele trei – Anne, Hanna, Anny – devin doar una, marcă a eternului feminin.

Într-o lume a misoginilor, Éric-Emmanuel Schmitt așază femeia pe piedestal.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

Încurcatele căi din fortăreața iubirii – Miss Julie

Cine nu a văzut /citit niciodată Domnișoara Iulia de August Strindberg ar putea rămâne uimit de modernitatea acestui text și, de aceea, merită vizionată noua adaptare pentru ecran, realizată de Liv Ullmann.

Miss-JulieRealizatoarea a fost uluită să descopere că în secolul al XIX-lea, în castele, servitorii erau nevoiți să meargă pe căi subterane pentru intrarea-ieșirea din lăcaș. Ei erau “invizibili” pentru stăpânii lor. Feministă convinsă, Liv Ullmann identifică – în actualitate – o situație similară, considerând că oamenii sunt obligați să găsească diferite căi de acces pentru a-și descoperi “drumul”. Actrița norvegiană consideră că toți purtăm măști pentru a putea înfrunta cotidianul și pentru a face față adversităților. În pofida tehnologiei avansate și a tuturor mijloacelor de comunicare ultra-sofisticate, oamenii se izolează în fortărețe solitare.

Pe fondul acestor observații, și-a asumat rolul de-a readuce în fața spectatorilor celebra scriere a lui August Strindberg. Realizată în 1888, piesa a fost pusă în scenă abia în anul următor, la Copenhaga, iar autorul a așteptat până în 1906 reprezentarea din țara sa, fiindcă autoritățile suedeze o găseau prea sulfuroasă. Texul a fost considerat de autorul său o tragedie naturalistă și respectă regula celor trei unități (de timp, de loc, de acțiune).

La finele secolului al XIX-lea, în noaptea în care avea loc solstițiul de vară, într-o provincie irlandeză, Julie/Iulia – o tânără aristocrată – îl seduce pe valetul tatălui ei. Majordomul John vede în fermecătoarea jună o posibilă șansă de a-și schimba condiția socială. Deși era logodit cu bucătăreasa, se lasă prins în mrejele tinerei contese – rămasă singură acasă – dar schimbările alunecă vertiginos într-un ghem de încurcături… fatale. În spatele ușilor închise, în bucătăria unui castel, în anul 1890, se va declanșa o luptă pentru putere (confruntarea bărbat-femeie, inegalitatea dintre sexe pe fundalul luptei de clasă). Intriga antrenează personajele puternic conturate de Jessica Chastain și de Colin Farrell.

În brilianta dramă semnată de suedezul Strindberg, frustrările unui valet macho și angoasele unei nobile vor căpăta profunzime grație inspirației realizatoarei norvegiene. Istoria fiicei unui conte, râvnită de valetul tatălui ei, a reprezentat unul dintre rolurile mult-visate de actrița-fetiș a lui Ingmar Bergman. De aceea, a decis să ecranizeze textul la care-a aspirat atâția ani. Incandescența interpretării actoricești a Jessicăi Chastain – în The Tree of Life (2011) și în Zero Dark Thirty (2012) – i-a stârnit interesul pentru această artistă. Deși particulăritățile fizice ale interpretei sunt prea îndepărtate de răceala personajului, capacitatea de transpunere a profunzimii eroinei degajă acea răceală care impresionează și ascunde rănile secrete.

Vulcanica roșcată este admirabilă în pielea personajului întrupat în cinema și de Anita Björk (în 1951) și de Saffron Burrows (în 1999). Din rațiuni de producție, Liv Ullmann a transpus povestea în Irlanda, dar a rămas fidelă forței acestui text dramatic. Realizatoarea dezvoltă temele aparențelor și a lipsei de comunicare, bazându-se pe talentul și frumusețea sculpturală a interpretei principale, precum și pe magnifica contribuție a operatorului-șef (Mikhail Krichman) care a obținut cadre demne de picturile lui Vermeer. Cineasta rămâne tributară unui clasicism aflat la graniță cu academismul și aduce referințe picturale celebre (Moartea Ofeliei) pe fundalul sonor cu muzică compusă de Schubert, Schumann și Chopin.

Surpriza vine din partea personajului bucătăresei. Impresionanta prezență a Samanthei Morton – în rolul lui Kathleen – oferă câteva momente de grație. În imensa bucătărie a castelului, Iulia /Julie și John joacă, într-o perpetuă alternanță, rolul seducătorului /seducătoarei și dominantul /dominanta. Forța se distribuie pe două paliere: relația nobil-servant și relația femeie-bărbat. Deși a trăit mereu într-o poziție socială dominantă și a fost învățată de mama ei să nu devină sclava bărbaților, Julie nutrește o mare nevoie de dragoste. De cealaltă parte, convins că aparține pe de-a-ntregul clasei dominate, John a citit, a ascultat cu atenție limbajul stăpânilor săi și le-a copiat manierele. În privința femeilor de rangul său, convingerile sale sunt ferme… îi sunt inferioare.

Jessica Chastain i-a oferit “domnișoarei Iulia” toată grația, frumusețea și fragilitatea de care dispune. Așa cum un peisaj se poate modifica sub spectrul luminii, așa se metamorfozează chipul actriței traversate de emoții puternice și contradictorii. Într-un magistral tur de forță, victimă și călău, lucidă și dementă, Chastain etalează nenumărate nunațe din bogata paletă a personajului său. Camera fixează tremuratul aproape imperceptibil al mâinilor ei, apoi deformarea graduală a chipului diafan ce poate atinge isteria (scena morții canarului). Colin Farrell, pe care îl credeam adesea monolit, compune un personaj (John) plin de orgolii, cu un soi de eleganță rănită. Samantha Morton – în rolul lui Kathleen – devine contrapunctul necesar acestui duo hipnotic. Numai ea știe că fiecare trebuie să-și păstreze rangul /poziția într-o lume lipsită de opțiuni.

Dimensiunea teatrală copleșește și lasă senzația de mortificare, doar cadrele exterioare aduc momente de respiro în acest sobru micro-univers. Aventura pasionantă, jocul de-a șoarecele și pisica dintre partenerii – aici brutali, aici senzuali – antrenează actorii și aduc în fața spectatorilor o femeie pasională, dar torturată de pulsiuni și un bărbat seducător, dar răutăcios. Jocul se prelungește și prin cadrele filmice care ocolesc rigiditatea convențiilor teatrale și transformă luminișul de lângă castel într-un spațiu ludic. Limita materială a cadrului cinematografic i-a permis realizatoarei să izoleze personajele și să evite liniaritatea, confirmând deopotrivă imposibilitatea coabitării celor două personaje în același perimetru.

Cu toate acestea, se fac resimțite lentoarea și focalizarea pe discurs în defavoarea gestului. Rămâne biruința actoricească a Jessicăi Chastain, fermecătoare în rolul unei femei complexe, care optează pentru moarte în locul mărturisirii tristeții de-a fi fost decepționată în iubire.

Miss Julie

Regizor: Liv Ullmann
Scenarist: Liv Ullmann
Operator: Mihail Kriciman
Producător: Teun Hilte, Synnove Horsdal
Monteur: Michal Leszczylowski

Distribuţia

Jessica Chastain (Miss Julie)
Colin Farrell (John)
Samantha Morton (Kathleen)
Nora McMenamy (Little Miss Julie)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , , ,

Le mythe d’Oedipe

Le mythe dOedipe/ Articol din revista Pagini Școlare – click aici!

Oedip

 

Etichete: , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web