RSS

Arhivele lunare: iulie 2018

Cum să îl găsești pe Făt-Frumos

Cunoaştem cu toţii basmele clasice, devenite populare prin celebritate. În aceste poveşti, există mereu binomul femeie-bărbat supus unor probe dificile. Se poate lesne observa că, de obicei, femeia este cea care trebuie să depăşescă nişte obstacole pentru ca binomul să rămână perfect încadrat în replica de final “şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”.

Şi nu numai atât, femeilor li se cere să facă eforturi suplimentare pentru că Făt-Frumos este, desigur, prietenos şi atrăgător, dar cu un uşor deficit de personalitate (gust şi inteligenţă). El este un erou pozitiv graţie farmecului personal şi atât; adesea, este foarte… evaziv.

Versiunile moderne ale basmelor, realizate în studiourile Disney, demonstrează că bietul Făt-Frumos nu are prea multe opţiuni. Astfel, în Mica Sirenă, prinţul Eric are în faţa lui mereu o femeie de excepţie, dar cade pradă aparenţelor şi nu poate să aprecieze valoarea reală a celei care i se oferă. În ignoranţa lui, chiar o lasă să plece. Ca şi Cenuşăreasa, Ariel apelează la tot felul de personaje feminine (naşă, bunică, surori) ca să capete înfăţişarea care ar putea să-i capteze atenţia lui Făt-Frumos. Din păcate, la el funcţioneză cu succes formula “scopul scuză mijloacele” şi nu strâmbă din nas că pantoful de cristal era un truc, ci o va plimba pe Cenuşăreasă pe frumosul lui cal alb.

La fel şi în Albă-ca-Zăpada, prinţul n-o găseşte pe frumoasa fată până ce aceasta nu moare. Pare destul de lipsit de imaginaţie, căci el se îndrăgosteşte de un cadavru expus de nişte pitici. În Rapunzel, Făt-Frumos, lipsit de ambiţie, nu e apt să găsească o soluţie pentru a o elibera pe blondină din turnul ei, nu e în stare să realizeze nici măcar o scară mobilă.

Capacitatea de sacrificiu de sine o etalează, cu succes, Belle din Frumoasa şi Bestia. Aflată departe de protecţia paternă, ea îngrijeşte cu abnegaţie şi iubire o bestie ca abia, în final, această creatură să se transforme într-un bărbat adevărat.

Se pare că în mai toate basmele, prinţesele îşi găsesc prinţii, dar cu un preţ destul de piperat. Ca să ajungă la acel izbăvitor “au trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi”, ele semnează pactul cu un oarece compromis. În general, femeia plăteşte – şi în basme – un preţ mai mare.

Orice am crede fiecare dintre noi despre fericire şi amor, deşi poate părea jignitor, totuşi Făt-Frumos (din basme) este cel care-i oferă eroinei o viaţă perfectă. De aceea nu contează preţul pe care ea trebuie să îl plătească.

nunta

(foto: Sergey Ivanov)
Articol publicat în revista Webcultura

 

Etichete: , , , ,

Locul geometric al viciilor – 360 – o dramă existenţială circulară

Scenaristul Peter Morgan şi regizorul Fernando Meirelles propun o viziune modernă, de secol XXI, pentru piesa lui Arthur Schnitzler, Reigen / La Ronde / Cercul. Peter Morgan este unul dintre cei mai apreciaţi dramaturgi ai momenului, fiind dublu nominalizat la premiile Oscar pentru scenariu original (Frost / Nixon şi The Queen), iar Fernardo Meirelles s-a făcut remarcat odată cu succesul repurtat pentru pelicula Cidade de Deus / City of God (2003). Nici de această dată, regizorul brazilian nu s-a lăsat intimidat de provocările narative şi tehnice şi a mers pe drumul deschis de Max Ophüls (1950), apoi de Roger Vadim (1964), adaptând pentru cinematografie piesa La Ronde.

Dramaturgul Arthur Schnitzler a scandalizat societatea vieneză de la începutul secolului al XX-lea. Textul piesei a fost, mai târziu, cenzurat, Schnitzler fiind acuzat de pornografie. Piesa ilustrează moralitatea îndoielnică şi ideologia de clasă, din epoca victoriană, printr-o serie de întâlniri sexuale între perechi de caractere diverse. Aparent, autorul face haz de codul sexual vienez, devoalând realitatea faptului că amorul transgresa limitele de clasă. În fond, este descrisă societatea vieneză din acei ani, superficială şi plină de ipocrizie, interesată doar de plăceri și de întreținerea aparențelor.

360 este un proiect îndrăzneţ, potrivit pentru secolul actual, ce încearcă să integreze într-o manieră fluidă, aproape omogenă, personaje, situaţii şi spaţii diferite. Ca şi în textul original, scenaristul păstrează principiul “de predare a ştafetei” – A se iubeşte cu B, care îl cunoaşte pe C, care este căsătorit cu A – şi prezintă cupluri ce au în comun infidelitatea. Toate aceste persoane se află situate la graniţa fină dintre culpabilitate şi solitudine. Filmul este dens, cu o structură narativă caleidoscopică, fiecare parte din ansamblu având ca numitor comun dorinţa, tentaţia şi adulterul. Povestea începe cu întâlnirea ratată a unui om de afaceri englez cu o prostituată vieneză, soţia sa având şi ea, în paralel, o relaţie extra-conjugală.

Astfel, Mirka (Lucia Siposová) este o tânără de origine slovacă, ce se prostitueză la Viena; primul ei client este britanicul Michael (Jude Law). În Anglia, soţia acestuia, Rose (Rachel Weisz) îl înşeală cu un fotograf, care venise să-şi încerce norocul la Londra. El este cuplat cu o braziliancă, Laura (Maria Flor). Simţindu-se abandonată, Laura se decide să revină în ţara sa natală. În avion, îl întâlneşete pe John (Anthony Hopkins), plecat să-şi găsească fiica dispărută. În acest timp, la Paris, soţia unui mafiot rus vrea să-şi schimbe viaţa. Cu toate acestea filmul nu se opreşte aici, ci…se învârteşte peste mai tot mapamondul. Cercul se închide tot cu o prostituată, dar după ce ne-a purtat prin locuri şi medii diverse.

Realizatorii mânuiesc cu abilitate misterul şi suspansul, amalgamând scopuri şi dorinţe diferite . Titul peliculei face o referire directă la maxima mişcare circulară, efectuând o rotaţie completă. Permanent pe urma eroilor, în mişcare, filmul se derulează în numeroase spaţii: avioane, aerogări, baruri şi camere de hotel, taxiuri, bănci publice pe care personajele stau, apoi pleacă, urmate de mişcările fluide ale camerei de înregistrare. Toţi sunt în căutarea propriului adevăr şi încearcă să facă tot posibilul pentru reuşită, de aceea se expun riscurilor, devenind destul de credibili.

Distribuţia internaţională, de o calitate superioară, ajută ca ritmul filmului să fie unul aproape firesc, în funcţie de problemele existenţiale pe care le ridică. Regăsim legături subtile, motivaţii esenţiale, chiar şi o raţiune, fie ea şi adormită – toate acestea, însă, fiind convergente.

Acestei realizări cinematografice i s-ar putea reproşa abordarea holistică, cea care duce la exces, iar maniera este uşor artificială. Totuşi, scopul realizatorilor pare a fi sondarea lumii interioare şi a alterităţii deopotrivă, ca şi încercările eroilor de a controla neprevăzutul în dorinţa de-a-şi exercita libertatea individuală.

Mecanica este bine pusă la punct şi filmul ajută spectatorul să străbată aproape înteaga planetă, de la Viena, Paris, Londra, Bratislava, Rio, Denver sau Phoenix, ca într-un veritabil turn Babel. Existenţele se consumă şi în funcţie de erorile care-au fost comise sau raportate la oportunităţile ivite în cale. Actorii reuniţi în această distribuţie cosmopolită sunt fie staruri care-au fost nominalizate la premii în ultimii zece ani, fie talente încă neexploatate îndeajuns din Europa de Est. Lângă Anthony Hopkins, evoluează tânăra şi serioasa Gabriela Marcinková, estrem de expresivă în secvenţa psihoterapiei de grup.

Eroii se ciocnesc, relaţionează ca într-un caleidoscop, pe fundalul sonor de secol XXI (Helium Reprise, cântată de Mike Patton şi Mark Orton sau Les étoiles, interpreatată de Melody Gardot). Ansamblul compozit face apel la ”marca” proprie, astfel, de la Bratislava la Phoenix, fiecare locuşor corespunde ambianţei specifice prin identitatea fotografică şi muzicală. Totul pare corect asamblat în acest construct circular.

Filmul 360 este “o misiune imposibilă” în găsirea de soluţii. Realizatorii aruncă o privire moralizatoare (în maniera seriei tv Desperate Housewives) şi lansează interogaţii despre cuplu, adulter, prostituţie şi stârneşte spectatorul modern să caute propriul adevăr. Lâsînd deoparte unele inegalităţi, datorate şi distribuţiei şi spaţiilor mult diferite, pelicula 360 poate fi mai mult decât un simplu exerciţiu de stil al unor cineaşti talentaţi.

Regizor: Fernando Meirelles. Scenarist: Peter Morgan. Operator: Adriano Goldman. Producător: Andrew Eaton, Chris Hanley, Danny Krausz, David Linde, Emanuel Michael. Monteur: Daniel Rezende. Distribuţia: Rachel Weisz (Rose), Jude Law (Michael Daly), Anthony Hopkins (John), Ben Foster (Tyler), Maria Flor (Laura), Sydney Wade (Ellie), Lucia Siposová (Mirka), Gabriela Marcinková (Anna), Vladimir Vdovicienkov (Sergei), Dinara Drukarova (Valentina), Juliano Cazarré (Rui), Moritz Bleibtreu, Mark Ivanir, Jamel Debbouze.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , , , ,

Magicul medic, gardian al galaxiei – Doctor Strange

Cum să metamorfozezi un neurochirurg arogant și egoist într-un supererou altruist, maestru al artelor și al misticismului? Așa sună propunearea realizatorilor de la studiourile Marvel-Disney, odată cu Doctor Strange, pelicula semnată de regizorul Scott Derickson. Interpretarea lui Benedict Cumberbatch – pentru medicul faimos, dar cinic – a cântărit mult în realizarea acestui blockbuster. Într-o oarecare legătură de rudenie cu Sherlock (rolul său din seria BBC), acest Dr. Strange devine magnetic prin mixarea aroganței british cu neliniștea/bizareria de tip american (à la Dr. House).

Așadar, când remarcabilul, dar egocentricul neurochirurg – Stephen Strange – își pierde abilitatea de a opera din pricina unui accident de mașină, viitorul său devine sumbru. După ce cariera sa medicală este compromisă, viaţa genialului chirurg capătă o întorsătură cât se poate de neaşteptată şi, de-a dreptul, incredibilă.

null

Asaltat de demonii manipulaţi de ucenicul vrăjitor Karl Mordo, dr. Strange este ocrotit de mentorul lui Mordo/Chiwetel Ejiofor, The Ancient One, un vrăjitor, care apărase  Pământul de Vrăjitorul Suprem. Acest rol pare să-i fie ursit, acum, tocmai doctorului Strange. Întâlnirea providențială cu The Ancient One/Vrăjitorul Milenar (un înțelept magician, retras în sihăstrie pe culmile din Himalaya) i-ar putea deschide lui Strange calea către secretele magiei. Trădat de Mordo, The Ancient One îl ia pe dr. Strange sub aripa sa ocrotitoare şi îl transformă în discipolul său. Cei doi vor petrece ani de zile pentru a-l iniţia în arta magiei – învăţându-l cum să se slujească atât de propriul har mistic înnăscut, cât şi de cel din lumea din jurul lui, pregătindu-l, astfel, pentru a feri lumea de dezlănţuirea forţelor malefice, inclusiv Kaecilius/Mads Mikkelsen. Numai că The Ancient One, deranjat de egoismul lui Strange, se va lăsa cu greu convins să-l transforme în discipolul său. Va reuși doctorul să devină Vrăjitorul Suprem, gata să protejeze Pământul de forțele magice din Univers?

doctor-strange-4

Pe această canava narativă clasică, Scott Derrickson a brodat, cu abilitate, țesătura mistico-fantastică, care exporează viziunile supranaturale, onirismul și reprezentările vizuale ce depășesc, în acest moment, înțelegerea științifică. Realizatorii de benzi desenate, Stan Lee și Steve Ditko, au plăsmuit acest personaj, născut în 1963, în plină „exlozie” șaizecistă (în priză directă cu spiritul timpului, cu mișcarea hippie și avalanșa de guru). Odată cu Dr. Strange vor fi aduse în prim-plan practicile oculte, magia neagră și credința că există corpul astral. Precum cei din generația ’68, Lee și Ditko reiau obsesia de-a vedea „cum se deschid porțile percepției” (à la Jim Morrison/Doors). Filmul, realizat după acești autori, ajunge, practic, un trip vizual.

doctor-strange-3

Cu referințe clare la benzile desenate, echipa de la Marvel-Disney introduce spectatorii într-un nou univers fantastic, cu ajutorul fractalilor matematicianului Benoît Mandelbrot pentru imageria psihedelică. Și, așa cum i se cuvine unui supererou Marvel, i se alocă și o doză de umor pentru echilibrare. Studiourile lui Kevin Feige surprind spectatorii cu acest nou film, amețitor, gata să te facă să crezi că vei putea levita. Arhitectura vizuală semnată de Christopher Nolan abundă în efecte speciale menite să taie respirația, dar, mai ales, să abată atenția de la scenariul împănat cu bufonerii ezoterice.

doctor-strange-2

După eșecul tratamentelor oferite de medicina tradițională, Dr. Strange caută alternative, dar  nu oriunde, ci într-un spațiu numit Kamar-Taj. Imediat, va descoperi că locul nu este doar un simplu centru de însănătoșire, ci avanpostul luptei contra unor forțe obscure, invizibile, predestinate distrugerii omenirii. Odată înarmat cu noile sale puteri, după antrenamente care îi vor deschide mintea, spaţiul şi timpul, medicul va renunța la viața sa încununată de succes și de câștiguri bănești și se va pregăti pentru a salva lumea. După acel început ambiguu în ceea ce privește temporalitatea, când niște luptători se confruntă pentru a dobândi puterile magice portalul (numeric) se deschide și regăsim personajele din actualitate. Chirurgul Stephen Strange, în plină glorie profesională, va ajunge rapid să ruleze pe străzile din New York cu o viteză amețitoare, la bordul unui Lamborghini. În câteva secvențe, un stupid accident îi va anula talentul: nu își va mai putea folosi mâinile. Grație magiei oferite de montaj, îl vom reîntâlni pe Strange în India. Aluziile metafizice (existența unei lumi a umbrelor în afara timpului) vor prinde contur în acel nou univers, alternativ, guvernat de magicieni, unde medicul va deveni învățăcel. Personajul traversează timpul și spațiul uzând de noile sale puteri (racordul se face prin portalul aidoma celui din Inception) și livrează privitorilor o teorie reflexivă interesantă.

doctor-strange-1

Interpretat cu o plăcere sardonică de cunoscutul Sherlock, mereu jubilând ironic, Dr. Strange se debarasează de vanitate și țopăie între loop-uri, punți multidimensionale pe drumul său inițiatic. Întâlnirea cu mentorul său, întrupat de uimitoarea Tilda Swinton, se desfășoară ca un balet vizual pe fundalul efectelor suprarealiste – demne de comparat cu operele lui Dali – și are complexitate metafizică. Inevitabil, o construcție de acest tip riscă să pice în zona kitsch-ului, așa că s-a făcut apel și la autoderiziune (citări din Deadpool). Mereu la granița dintre mistic și ordinar, între meta-rațional și raționalitatea cvasi-absurdă (magician care sfârșește prin a fi operat la un spital newyorkez). Statutul de „sinteză” a unor filme fantastice/SF (Transformers, Matrix, Harry Potter, Avengers, Thor, Inception) pentru Doctor Strange se confirmă abia în final. După îndelungate curse prin New York, Londra, Nepal, Hong Kong, filmul capătă aspectul unui   imens Rubik Cub al unor giganți înfierbântați de adrenalină cu scopul de-a regăsi liniștea. În pofida defectelor sale inerente (în cele mai multe filme produse de studiourile Marvel), Doctor Strange este o surpriză plăcută și se dovedește a fi un divertisment mult peste recentele  X-Men:Apocalypse și Suicide Squad. Împănat ca o pizza plină de condimente-supliment și sos picant, acest blockbuster hrănește copilul din sufletul spectatorului, îmbuibat într-un ritm constant, cu 3D.  Fără să revoluționeze medicina (cinematografică), Scott Derrickson îl pune pe Doctor Strange să alunge, timp de aproape două ore, tristețea și pericolul forțelor întunecate.

doctor-strange-0

Regizor: Scott Derrickson
Scenarist: C. Robert Cargill, Thomas Dean Donnelly
Operator: Ben Davis
Producător: Kevin Feige
Monteur: Wyatt Smith

Distribuţia:
Benedict Cumberbatch (Dr. Stephen Strange)
Tilda Swinton (The Ancient One)
Rachel McAdams (Christine Palmer)
Benedict Wong (Wong)
Mads Mikkelsen (Kaecilius)
Scott Adkins (Lucian/Strong Zealot)
Chiwetel Ejiofor (Mordo)
Michael Stuhlbarg (Baron Mordo)
Benjamin Bratt (Jonathan Pangborn)

Durata: 1h55

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Magicul medic, gardian al galaxiei – Doctor Strange

Scris de pe iulie 26, 2018 în Blockbuster, Cinema, Film, Filme de Oscar, Postmodernitate, Relativitate

 

Etichete: , , ,

Hoinăreală muzicală prin “Big Apple” – New York Melody / Begin Again

Amatorii de comedii muzicale, ornate cu puţin kitsch sau doar însiropate, se pot abţine de la a urmări New York Melody/Begin Again. Noua producţie a lui John Carney se poate alătura clasicelor The Umbrellas of Cherbourg /Parapluies de Cherbourg sau The Sound of Music, dedicate melodiei ce trebuie ascultată şi privită numai cu… bucurie.

Graţie unui flashforward , spectatorul o descoperă pe Gretta (Keira Knightley), o tânără englezoaică ce interpretează, cu multă pasiune, un cântec, într-un băruleţ din agitatul New York. Audienţa este scăzută în rândul acelui public pestriţ. Singurul spectator care intuieşte talentul fetei este Dan (Mark Ruffalo). Muzicianul lucrase la o casă de discuri, dar ritmul lui încetinit (din ultima perioadă) îi adusese concedierea chiar în ziua în care-a poposit în localul de cartier. Gretta este fata bună, care stă în umbra iubitului ei (un cântăreţ rock de oarecare succes) şi compune melodii. Cei doi amorezi visau să cucerească împreună “the big City”. Metropola spulberă visele tinerei, fiindcă Dave (Adam Levine) se lasă complet sedus de celebritate. Tipul superficial îşi neglijează iubita, ba chiar o trădează dedicând comoziţiile sale altor “muze” şi visează la o carieră… solo. Mult prea orgolioasă, Gretta renunţă la Dave şi încearcă să-şi croiască un alt drum. Înainate de-a se îmbarca pentru Londra, traiectoria ei se intersectează cu cea a unui fost producător muzical.

În acel pub aglomerat, se pune la cale apariţia unui nou album. Dialogurile dintre Gretta şi Dan scapără scântei, dar duc la demararea proiectului. Întâlnirea celor doi va crea un motiv pentru ca fiecare dintre ei să o ia de la capăt (Begin Again). Dan se salvează de la amărăciunea gloriei apuse şi de la “pasiunea” pentru alcool, iar Greta se vindecă de suferinţele sentimentale. Printr-o serie de flashback-uri, spectatorul descoperă mărirea şi decăderea din industria muzicală americană.

Muzica îi uneşte pe eroi şi le dă forţă. Dacă din punct de vedere muzical, duetele nu strălucesc, în New York Melody, tandemul Mark Ruffalo & Keira Knightley are sclipiri magice. Complicitatea şi alchimia dintre cei doi actori acaparează ecranul. Ea aduce prospeţimea fetei uşor naive, în dragoste, dar şi forţa unui talent autentic, iar Dan o susţine în pofida umbrelor din viaţa sa încâlcită. Având ca puncte comune muzica de calitate şi traiul solitar, cei doi îşi unesc forţele şi pornesc o fructuoasă colaborare. Pe măsură ce proiectul muzical avansează, relaţia dintre Greta şi Dan capătă trăinicie. Legătura este profundă, profesionalismul şi prietenia nefiind umbrite de vreo altă nuanţă. Conform butadei “Omul potrivit, la locul potrivit”, Gretta şi Dan au descoperit, la timp, sensul pe care trebuie să-l dea vieţii. Sub forma unui joc subtil şi creativ, înregistrarea albumului muzical se va derula într-un cadru plin de farmec şi de autenticitate: New York. Nici gând să regăsim imaginile-clişeu cu Times Squar, Fifth Avenue sau Little Italy; John Carney va plimba camera de filmare pe acoperişurile din Meatpacking District sau Washington Square Park, pe străzile din Lower East Side sau pe sub Brooklyn Bridge. Înregistrările en plein air pentru melodiile pop-folk ale Grettei se vor contopi cu zgomotele din “Big Apple.

Realizatorul meloman, John Carney, semnează, în felul acesta, şi o delicată declaraţie de dragoste pentru metropola americană. Cu New York Melody, cineastul a deturnat codul genului muzical şi a imprimat un suflu proaspăt. Filmul este delicat, dar lipsit de artificii, iar aerul de lejeritate nu sufocă profunzimea trăirilor personajelor, de aceea putem spune că are o notă aparte.

Măiestria decupajelor din montaj (Andrew Marcus) se intersectează cu talentul actorilor din distribuţia atent şi bine aleasă. Keira Knightley nu mai uimeşte prin costume de epocă (Anna Karenina, Pride & Prejudice, The Duchess), ci abordând un stil casual, sfidează star-systemul pledând pentru autenticitate. Cu o voce suavă, dar penetrantă, “fata curajoasă” din Pirates of the Caribbean îi dă replica carismaticului Mark Ruffalo. Alături de ei, apar Adam Levine (solistul de la Maroon 5), şarmanta Catherine Keener (aici, soţia lui Dan) şi tânăra  Hailee Steinfeld (Violet, fiica lui Dan).

Partiturile muzicale vor masca unele scăderi din evoluţia psihologică a personajelor, dar vor scoate la lumină optimismul indus de New York Melody, un veritabil “feel-good” film de vară.

New York Melody (Begin Again)

Regizor: John Carney
Scenarist: John Carney
Compozitor: Gregg Alexander
Operator: Yaron Orbach
Producător: Tobin Armbrust, Anthony Bregman
Monteur: Andrew Marcus

Distribuţia

Keira Knightley (Gretta)
Mark Ruffalo (Dan)
Catherine Keener (Miriam)
Hailee Steinfeld (Violet)
Adam Levine (Dave)
Mos Def (Saul)
Maddie Corman (Phillis)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , , ,

Aventura necesară – Le temps de l’aventure

Un Paris plin de animaţie, o femeie pe fugă între două trenuri, un bărbat interesant, o întâlnire din întâmplare, o idilă pasageră, dar intensă – cam acestea ar fi ingredientele din Le temps de l’aventure (2013), realizat de Jérôme Bonnell. Filmele tânărului cineast francez (Le Chignon d’Olga, J’attends quelqu’un, La Dame de trèfle) au adus în lumina ecranului personaje sensibile, aflate la răscruce de drumuri (existenţiale).

Scurta escapadă amoroasă a făcut obiectul multor pelicule. Poate de aceea, Jérôme Bonnell “plănuieşte” întâlnirea dintre Emmanuelle Devos și Gabriel Byrne. Aventura dintre cei doi eroi ai filmului este doar un pretext pentru demonstraţia realizatorului. Jérôme Bonnell are talentul de-a prezenta, în poveşti simple, personaje complicate. Creatorul francez îşi susţine eroina, aflată într-o criză existenţială, întru regăsirea de sine, într-un film subtil, inteligent.

O femeie de patruzeci şi trei de ani (însărcinată), actriţă de teatru, fără prea multe angajamente profesionale, se lansează de bună voie într-o aventură de-o zi cu un britanic, în trecere prin Paris. Aflată între două reprezentaţii ale spectacolului “Femeia mării” de Henrik Ibsen, Alix este o actriţă într-o perpetuă cursă după roluri, bani, dragoste… după propria-i identitate. Această anti-eroină, tragicomică, se luptă după cum poate cu regulile dure ale lumii adulte.

Actorul irlandez Gabriel Byrne este perfect în rolul profesorului de literatură, uşor taciturn, iar Emmanuelle Devos este cuceritoare în partitura franţuzoaicei bulversate şi bulversante deopotrivă. Personajul Alix (Emmanuelle Devos) se comportă precum o străină în propriul ei oraş, sentiment accentuat şi de faptul că trebuie să dialogheze în engleză, copleşită de peripeţiile celor douăzeci şi patru de ore. Deşi are vârsta deplinei maturităţi, ea se simte şi se comportă precum o adolescentă. Umilită şi la casting (audiţia ei, plină de patos, pare să nu îl mişte deloc pe bărbatul rece care-i dă replica) şi de partenerul ei de viaţă, care nu-i răspundea la nenumăratele ei apeluri telefonice, dar şi de sora ei, Alix se abandonează într-o idilă cu misteriosul străin din tren. După ce toată ziua fusese prada incertitudinilor (Va trece proba audiţiei? Va răspunde la telefon Antoine? Va găsi banii să achite cafeaua? Va cădea pradă pasiunii?), seara, eroina va juca mai departe Ibsen, la Calais, construindu-şi destinul, fără să vireze în clişeele vieţii prozaice.

Acest film este un moment de pauză liniştitoare într-o cinematografie agitată, obişnuită să ofere doar imagini frumoase.

Cursa nebunească în care ea este prinsă, timp de douăzeci şi patru de ore (regula celor trei unităţi ale clasicismului), este, în fapt, eliberarea ei din nişte relaţii greşit asumate. Tevatura întregii zile – fuga între castingurile din alte oraşe, lipsa banilor, iubitul mai mult absent, sora burgheză, ipocrită şi dispreţuitoare – este pusă între paranteze şi lăsă loc unor noi posibiliăţi. Finalul deschis, destul de emoţionant, arată tot ceea ce ar fi trebuit. Eroina iese senină din această cursă cu obstacole şi pare să fi desluşit, în sfârşit, că trebuie să se elibereze de angajamentele incerte din viaţa ei.

Această melodramă solară, realizată ca un film de suspans, are calitatea de-a nu fi prizoniera ritmului impus de scenariu, ci de ritmul bătăilor inimii eroinei, şi de-a lăsa timpul scurs, pe ecran, să capete sensuri noi, delicate şi intense. Fragilitatea tramei, intriga sentimentală aflată la graniţa dintre tangibil şi ireal, fac din acest film o mică bijuterie artistică. Le temps de l’aventure suspendă spectatorul între oscilaţiile timpului real şi profunzimile interogaţiilor.

Regia: Jérôme Bonnell. Scenariul: Jérôme Bonnell. Imaginea: Pascal Lagriffoul
Distribuţia: Emmanuelle Devos, Gabriel Byrne, Gilles Privat, Aurélia Petit

Articol publicta în revista WebCultura

 

Etichete: ,

Un remake cu make-up – Ocean’s 8/Ocean’s Eight

Mădălina DumitracheDupă Ocean’s 11, 12 și 13 – toate realizate de Steven Soderbergh – cu George Clonney, Brad Pitt, Julia Roberts și Matt Damon, franciza capătă coloratură feministă și le introduce în lista distribuției pe formidabilele Sandra Bullock, Cate Blanchett, Anne Hathaway, Rihanna și Helena Bonham Carter. Sub o asemenea constelație, Ocean’s 8 se anunța ca un spin-off din care să se reverse umorul spumos și dorita relaxare. Cu Garry Ross (Hunger Game) la comandă, jocurile păreau  aranjate. Rețeta, des folosită, se voia aplicată cu succes și aici, mai ales dacă au fost la dispoziția producătorilor stele de primă mărime precum Sandra Bullock, Cate Blanchett, Anne Hathaway, Rihanna, Helena Bonham Carter, Sarah Paulson, Awkwafina și Mindy Kaling. În fapt, Ocean’s 11 a fost un remake după filmul lui Lewis Milestone, din 1961, și i-a reunit pe Frank Sinatra, Dean Martin, Sammy Davis Jr. și Angie Dickinson. Cum s-ar zice: formula tipică din mainstream-ul hollywoodian e deja „formatată”, iar rețeta prinde bine.

oceans 12793.dng

Directorul de casting a avut o licărire de geniu când a mixat distribuția: superstaruri precum Sandra Bullock, Cate Blanchett și Anne Hathaway se-ntâlnesc cu o britanică eclectică (Helena Bonham-Carter), o actriță de comedie în vogă (Sarah Paulson), un star pop (Rihanna), o actriță de seriale comice, americancă de origine indiană (Mindy Kaling) și prezentatoarea t.v. (americancă cu origini chinezești și sud-coreene) Awkwafina.

oceans 04919.dng

Așadar, cinci ani, opt luni, 12 zile… și timpul zboară. Atât de mult a trecut de când Debbie Ocean (Sandra Bullock) proiectează cel mai mare hold-up/ jaf din viața sa. Pentru ca așa ceva să se-ntâmple, are nevoie de o echipă de profesioniste în domeniu, începând cu partenera ei de încredere Lou Miller (Cate Blanchett). Cele două vor recruta, împreună, „specialistele”: bijutierul – Amita, hoața de buzunare – Constance, experta în garduri – Tammy, hackeriţa – Nine Ball și designerul vestimentar – Rose.

oceans 37119.dng

Ținta este un superb colier din diamante, de la Cartier, în valoare de 150 de milioane de dolari, purtat de actrița Daphne Kluger (Anne Hathaway) care va fi starul celui mai mare eveniment al anului – Gala Met. Planul este perfect, însă totul trebuie să decurgă fără nicio abatere dacă „echipa” vrea să pună mâna pe diamante. Acțiunea se desfășoară la vedere. Deși extrem de versate și abile, fetele vor trebui să devină cât se poate de ingenioase pentru a ridica cât mai puține suspiciuni și pentru a trece neobservate printre vedetele venite să participe la marele eveniment. Prin urmare, cu o schemă clasică (asumată), Ocean’s 8 feminizează anumite preocupări, tipic masculine, într-o încercare de „a bifa în caietul de sarcini”, în plină eră #metoo. Din capul locului, știm că avem de-a face cu imprevizibilul, personaje puternice, acțiune în forță, dar – mai ales – o distribuție glamour. Bunăoară, machismul cool și-ar primi replica așteptată de mult, într-un «remake feminin». Cu toate că este un veritabil cocktail în care se condensează diversitatea culturală la mai multe niveluri, într-un soi de omagiu adus epocii de glorie a Hollywoodului – când George Cukor le reunea pe Norma Shearer, Joan Crawford, Rosalind Russell, Paulette Goddard și Joan Fontaine în The Women, pelicula Ocean’s 8 nu are sofisticarea comediei din 1939.

4 - Ocean's Eight

Gary Ross, realizatorul primei pelicule din Hunger Games, pierde din vedere că nu doar amestecul de eficiență și lejeritate poate duce la sofisticare. Reproducând schema clasică în patru timpi a precedentelor filme (constituirea echipei, pregătirea, execuția și înșelarea poliției    – cu un mic twist de rigoare) aduce doar o „reîncălzire a supei”, chiar dacă  eroinele de pe ecran evoluează într-un decor somptuos, nu mai frecventează cazinouri, ci preferă extravaganța galei de la Met (unul dintre evenimentele emblematice din New York). Îl regăsim, totuși, pe James Corden în postura unui detectiv de asigurări care trebuie să adune toate dovezile, iar Richard Armitage apare drept partenerul lui Kluger la Gală. Ross lungeşte durata în acest balet mecanic – fiecărui pas îi urmează un altul, deja știut /presupus, iar fiecare obstacol e ocolit cu o piruetă improvizată prompt şi executată în timp ce eroinele par mândre de ele însele. Prin urmare, iubitorii genului l-ar putea încadra la categoria de lux având în vedere distribuția, pentru ceilalți poate fi doar o soluție pentru o seară în care ai nevoie de divertisment de calitate. Argumentul că distribuția ar aduce liniște în tabăra feministelor nu se susține, câtă vreme ele sunt niște hoațe, fie și de lux, iar viziunea e una retrogradă. Societatea americană e prezentată caricatural – albele au chef să fure un colier (un vechi clișeu misogin), se îmbracă numai în haine de lux, pilotează motoare sau trăiesc în pavilioane de lux, în timp ce negresa „fumează iarbă”, indianca dă lovitura într-un magazine de bijuterii ieftine, iar asiatica operează /„îi face la buzunare” pe cei din Queens. Singura fără bemol pare Anne Hathaway care joacă cu multă dezinvoltură o divă hollywoodiană gratinată. Peripețiile se derulează în vreme ce personajele surfează pe rețele sociale sau călătoresc cu metroul. Regizorul s-a mulțumit la gândul că va livra o comedie neo-vintage pe gustul fanilor actrițelor prinse în colier, dar și actualului public, post-Weinstein. În mod bizar, singurul personaj mai isteț pare să fie inspectorul de la asigurări care apare pe ultima sută de metri. Octetul actoricesc salvează precaritatea scenaristico-regizorală, iar acesta rămâne singura dovadă clară din acel  «Girl Power» trâmbițat.

5 -Ocean's Eight

Regia: Gary Ross

Scenariul: Gary Ross, Olivia Milch

Imaginea: Eigil Bryld

Decorurile: Alex DiGerlando

Costumele: Sarah Edwards

Montajul: Juliette Welfling

Muzica: Daniel Pemberton

Distribuția:

Sandra Bullock – Debbie Ocean

Cate Blanchett – Lou Miller

Anne Hathaway – Daphne Kluger

Mindy Kaling – Amita

Awkwafina – Constance

Sarah Paulson – Tammy

Rihanna – Nine Ball

Helena Bonham Carter – Rose Weil

James Corden – John Frazier

Richard Armitage – Claude Becker

Durata: 1h50

 
Comentarii închise la Un remake cu make-up – Ocean’s 8/Ocean’s Eight

Scris de pe iulie 20, 2018 în Blockbuster, Cinema, Feminin, Film, Tipare

 

Etichete: , , ,

Fragilitatea sentimentelor – My Cousin Rachel

Pasiunea, misterul, suspansul – meșteșugit articulate în paginile scrise de Daphne du Maurier – i-au atras pe mulți cineaști precum nectarul pe albine. Sunt deja celebre adaptările semnate de Alfred Hitchcock: Rebecca sau The Birds. Romanul My Cousin Rachel a fost ecranizat, în 1952, de Henry Koster, avându-i în distribuție pe Richard Burton și Olivia de Havilland. La rândul său, și Roger Michell a încercat o nouă adaptare pentru marele ecran în My Cousin Rachel (2017). După cum era de așteptat, este o peliculă e foarte “british”.

Într-o Anglie victoriană de la începutul de secol al XIX-lea, un tânăr nobil englez din Cornwall află despre moartea misterioasă a vărului său (Ambroise) – dispariție survenită imediat după mariajul (secret) cu o atrăgătoare văduvă. Filmul începe chiar cu întrebările tulburătoare: «Did she? Didn’t she?» despre eventuala culpabilitate a personajului feminine (amintită încă din titlu). Enigmatica deschidere e însoțită de un travelling care plonjează spre faleză, apoi către colinele verzi bătute de vânt. Încă nu știm dacă eroul este doar orbit de durerea și de amărăciunea pierderii unei ființe dragi sau eroina chiar poate reprezenta o veritabilă “văduvă neagră”.

Prologul vijelios rezonează perfect cu maniera tragică în care spectatorul este îndreptat către intrigă plasată sub periculosul binom atracție-repulsie. Aceasta este povestită de o voce din off, cea a lui Philip, junele aristocrat, măcinat de incertitudini. Tânărul pare hotărât să descopere cât mai repede adevăratele motive ale acestei surprinzătoare morți; totuși, neașteptata vizită a noii sale verișoare îl va bulversa definitiv. Convins că personajele și raporturile dintre ele/scenariul sunt cele mai importante, Roger Michell optează pentru o regie sobră, în care cadrul general contează. De aceea, în acest thriller psihologic, decorurile întrețin atmosfera tensionată și suspansul. Roger Michell are meritul de-a fi rămas fidel povestirii originale și de-a păstra spiritul personajului masculin.

Orfan de mic, tânărul aristocrat fusese crescut de vărul său, care plecase în Italia să își rezolve unele probleme de sănătate. Philip va fi tulburat de apariția frumoasei văduve. Tânărul are frecvente schimbări ale punctului de vedere asupra eroinei, de aceea spectatorul este antrenat într-un joc vertiginos. Derutat și mereu șovăitor, acesta și-o imaginează ba ca pe o femeie fatală, o ucigașă fără scrupule, ba ca pe o făptură afectuoasă, delicată și rafinată. Rachel etalează diferite fațete și fascinează prin versatilitatea aparițiilor sale. Grație mișcărilor agile și mimicii expresive, actrița britanică glisează între glacial și tandru, păstrând atitudinea enigmatică a eroinei. Capacitatea sa de a îmblânzi câinii, de-a stârni admirația prin bunătate și prin umorul irezistibil  tulbură iremediabil universul lui Philip. În acest rol (interpretat în 1952 de suava Olivia de Havilland), încântătoarea Rachel Weisz excelează și întrupează perfect o femeie misterioasă, drapată în voaluri negre. Subtila RachelWeisz dinamizează și modernizează această poveste tenebroasă.

Mai puțin convingător, sub unele aspecte ce țin de nuanțare, pare Sam Claflin, în rolul lui Philip; probabil pentru că interpretează un tânăr de rând, în comparație cu eroina centrală/în postura de “văduvă neagră”. Chiar din primele secvențe ale filmului, este prezentat drept o apariție cvasi-barbară, amator de fripturi în sânge, locuind într-o casă prăfuită. Ne putem imagina că acest clișeu e intenționat pentru a contura, prin antiteză, calitățile “verișoarei” sale, permițându-i lui Philip să se orienteze către această “nouă lume”.

Filmul evită, pe cât se poate, maniheismul. Din această perspectivă, romantismul “necioplit” și stângaci al junelui îi conferă filmului o dimensiune satirică. Prin contrast, Rachel va deveni figura luminoasă, radiind de bunătate; combinația perfectă de dizarmonii armonizate, melanjul dintre dorințe și frustrări. Britanica lasă spectatorul să decidă asupra eventualei culpabilități a eroinei din acest thriller cvasi-machiavellic.

Finalul tragic nu poate contrabalansa, totuși, unele aspecte, mai plate, ale filmului. Chiar dacă suntem fascinați de Rachel, intriga rămâne aproape lipsită de relief. My Cousin Rachel reușește să fie o peliculă de bună factură, care incită și antrenează spectatorii în peripețiile eroilor, dar destul de convențională. Roger Michell nu are îndrăzneala de-a deranja privitorul cu stranietatea și misterul – specifice universului din romanul lui Daphne du Maurier -, iar My Cousin Rachel nu este, așa cum ne-am fi așteptat, un film hitchcockian. Imaginea, vag sinuoasă, dar nu remarcabilă, lasă loc sincerității personajelor și asperității dramei trăite de acestea. Realismul decorurilor îndreaptă atenția către echivocul din comportamentul eroilor și evidențiază atmosfera de epocă.

Rămâne deschisă lista de interogații – “Văduvă neagră?”,  “Aventurieră cupidă?”, “Femeie rănită, dornică de libertate?”, “Vinovată sau nevinovată ?” – pentru că realizatorul nu-și arogă dreptul de-a manipula povestea, de-a lansa oprobiul sau de-a conferi aură de sfânt vreunuia dintre personaje. Nicio picătură de venin sau de nectar în acest dispozitiv clasic, în deplin acord cu toate clișeele secolului al XIX-lea în care realizatorul s-a limitat la a fi politicos și conform într-o elegantă reconstituire.

My Cousin Rachel

Regia: Roger Michell
Scenariul: Roger Michell (după romanul lui Daphne Du Maurier)
Imaginea: Mike Eley
Decorurile: Alice Normington
Costumele : Dinah Collin
Montajul : Kristina Hetherington
Muzica: Rael Jones
Producător: Kevin Loader

Distribuția

Rachel Weisz – Rachel Ashley
Sam Claflin – Philip
Iain Glen – Nick Kendall
Holliday Grainger – Louise Kendall
Pierfrancesco Favino – Rainaldi
Vicki Pepperdine – Doamna Pascoe
Poppy Lee Friar – Mary Pascoe
Katherine Pearce – Belinda Pascoe

Durata: 1h46min

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

Adio, dar rămân cu tine în versiune a la Mexicana – You’re Killing Me Susana/Me estás matando, Susana

Regizat de Roberto Sneider (Tear This Heart Out) și adaptat tot de Sneider dimpreună cu Luis Cámara, după romanul Deserted Cities de José Agustín, filmul You’re Killing Me Susana/ Me estás matando, Susana stârnește interesul tuturor celor păliți de amintirea vreunei despărțiri de natură amoroasă. Farmecul și telegenia actorilor  Gael García Bernal și Verónica Echegui transformă provocarea cineastului într-o suită de momente pline de haz, dar și de reflecție.

Eligio (Gael García Bernal) este un actor amuzant, charismatic care se trezește singur într-o zi și își dă seama că soția lui, Susana (Verónica Echegui), l-a părăsit fără niciun cuvânt. O caută pretutindeni, încercând să-i înțeleagă motivul, dar certitudinea lui că lucrurile erau minunate  între ei este șubrezită pe măsură că vorbește cu oamenii care ar putea ști unde se află iubita care l-a părăsit. După câteva luni, înfocatul actoraș mexican află că Susana e la seminarul unui scriitor din Iowa. Eligio își vinde mașina și pleacă după ea pentru a face tot ce poate ca femeia iubită să revină la el. Din momentul în care ajunge în orașul din Midwest, Eligio nu se simte deloc în elementul lui.

Situația se înrăutățește când descoperă că Susana are o relație cu lunganul polonez, poetul Slawomir (Björn Hlynur Haraldsson). Graba cu care scundul, dar simpaticul actor părăsește însoritul Mexico City pentru a poposi neanunțat/neinvitat în recea Universitate din Iowa ne pune pe gânduri: “Se simțea, cumva, vinovat ?”. Oricare ar fi răspunsul, modul de-a acționa îl recomandă mai mult spre zona băieților decât cea a bărbaților (toate giumbușlucurile însoțite de turuiala hispanică suplinesc din plin absența unor centimentri din statură și fac mai suportabilă lipsa de maturitate a personajului). Instalarea în căminul Universității americane devine un adevărat tur de forță și provoacă chicoteli – se camuflează cu frunze arămii în curte pentru a evita plata celor 85 de dolari, echivalentul cursei de la aeroport, flirtează cu americanca blondă de la recepție și profită de înduioșarea acesteia.

“Mic la stat, dar mare la sfat”, Eligio dă cu nasul și de uriașul poet slav, devenit între timp, amantul nevestei sale; construită tot pe contrastul de calitate (diferențe mari de înățime) așa-zisa răfuială devine o sursă de amuzament. Abundent pigmentate cu spaniolă, dialogurile lasă să      se întrevadă adevărata natură ardentă a relației dintre Eligio și Susana. Cu siguranță, Eligio- “Macho Man” nu se-ncadrase la standardele soțului perfect, dar îndârjirea și încăpățânarea copilărească de a o recuceri pe Susana îi sporesc și mai mult farmecul.

Concepută în maniera filmelor indie, care prezintă viața artiștilor într-o lumină naturală, “nefardată”, pelicula cu rezonanță de hit country reprezintă sondare, dialog şi meditaţii bogate. Filmul se vrea onest, lipsit de artificii și prezintă viața în complexitatea sa, deși pare o banală comedie romantică a la Mexicana. Cineastul se joacă frecvent cu limbajul, elaborând o simpatică dantelărie de voci şi puncte de vedere în încercarea de a portretiza neliniştile protagoniştilor. Nu mai poţi modifica nimic – este vorba, practic, de puterea de a accepta un dat. Deşi Eligio se consideră, mai în glumă mai în serios, un ratat, nu se resemnează cu acest gând (participa la castinguri, conștient fiind că șansele sale erau reduse, se autopersiflează în prezența amicilor, la “o băută”). Cu toate acestea, imaginile surprinse în apartamentul modest, dar șic, în care meditează printre cărți sau reviste îl recomandă profund… disimulat.

Contrazicând stereotipul macho, firavul Eligio răstoarnă prejudecățile prin abilităţile  sale de a se descurca prin viaţă. În discuțiile amicale, din timpul periplului de la Iowa, se simte tușa sociologică din discursul realizatorului; la acel workshop fuseseră invitați să prezinte, în culorile cele mai vii SUA, doar scriitori din America Latină, Asia și Europa de Est (un discurs destul de inofensiv în plină eră Trump). Roberto Sneider surprinde experiența culturală, dar, mai ales, hotărârea și dorința unei femei de a-și depăși condiția. După ce câștigă premiul de la acel workshop literar, Susana pleacă la New York. Deșertul sentimental se instalează, iar cei doi soți pornesc pe căi diferite. În final,  îi regăsim în același boem apartament din Mexico City oferind concluzia celor 100 de minute dulci-amărui.

Derutanta pistă de “happy-go-lucky actor” e de fapt linia tradițională a bărbaților din această zonă – pare că trăieşte continuu pierdut în “râuri metafizice”dar, mai degrabă, e măcinat de gânduri (dublul standard: fidelitatea în cuplu sau față de sine) care depăşesc realitatea concretă.  Pendulând între comedie și dramă, acest road-movie picant răstoarnă prejudecăți și demantelează mentalități (machism, patriarhat latino, xenofobie). Imaginea comică, de veritabil “escroc sentimental” a lui Gael García Bernal, senzualitatea elegant-focoasă a hispanicei Verónica Echegui, peisajele hibernale și coloana sonoră vibrantă reprezintă valorile adăugate ale unui film care deraiază de pe șina comună a comediilor romantice. You’re Killing Me Susana/Me estás matando, Susana invită la onestitate în intimitate.

You’re Killing Me Susana

Regia: Roberto Sneider
Scenariul: Roberto Sneider și Luis Cámara, adaptare după romanul Deserted Cities de José Agustín
Imaginea: Antonio Calvache
Montajul: Aleshka Ferrero
Muzica: Victor Hernandez Stumpfhauser
Distribuția:
Gael García Bernal – Eligio
Verónica Echegui – Susana
Ashley Hinshaw – Irene
Jadyn Wong – Altagracia
Björn Hlynur Haraldsson – Slawomir
Adam Hurtig – Bryan
Durata: 100 min

Articol publicat în revista WebCultura

 

 
Comentarii închise la Adio, dar rămân cu tine în versiune a la Mexicana – You’re Killing Me Susana/Me estás matando, Susana

Scris de pe iulie 13, 2018 în Cinema, Cultură, Film, Filme indie (independente), Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , ,

Ce se-ntâmplă după epilog? – Into the Woods

 

Ce se-ntâmplă, totuși, după acel… “și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”? Un posibil răspuns ar putea fi chiar adaptarea pentru ecran a musicalului Into the Woods (montat pe Broadway în 1987) de Stephen SondheimJames Lapine. Filmul  propune o nouă viziune despre ceea ce știm că reprezenta divertismentul pentru “copiii de orice vârstă”. Copii, părinți, bunici –  generații întregi – au crescut cu poveștile despre Cenușăreasa, Jack și vrejul de fasole, Scufița Roșie și altele într-un proces de auto-cunoaștere pe termen lung. Laitmotivul muzical (“No One Is Alone“) este, însă, unul cu dublu mesaj. După succesul repurtat cu Frozen (2013), producătorii de la Disney au pedalat pe infuzia de realism și de ambiguitate, dar la Into the Woods, procentele par destul de ridicate.

Into-the-WoodsInto the Woods (2014), realizat de Rob Marshall (Chicago, Nine), păstrează ceva din spiritul basmelor clasice, dar le mixează și le re-condiționează într-o viziune postmodernă, cu accente psihanalitico-parodice. Întreaga pleiadă de personaje – Cenușăreasa (Anna Kendrick), Scufița Roșie (Lilla Crawford), Rapunzel (Mackenzie Mauzy), Jack (Daniel Huttlestone)  – devine o galerie de ființe umane aflate în schimbare. În acest imens mash-up al poveștilor, regăsim o doză din influența lui Bruno Bettelheim (care puncta necesitatea cruzimii şi chiar a terorii, în poveste,  pentru a se ajunge la catharsis), dar și prinți care cântă “Foolishness can happen in the woods” și încearcă să le seducă pe tinerele întâlnite în cale.

Cineastul menține linia impusă de scenariul musicalului, apoi “întoarce foaia” și transportă personajele și privitorul într-un teritoriu ce seamănă izbitor cu lumea reală. Înfricoșătoarea imagine a lumii dezvrăjite din aceată a doua parte este locul în care gândirea magică nu mai există. Este o lume devastată de o catastrofă. Personajul negativ este soția uriașului din povestea Jack și vrejul de fasole și exprimă consecințele traumei cauzate de pierderea soțului. Lipsită de repere și devastată de suferință, ea distruge tot ce-ntâlnește în cale, producând calamități (cutremure) și nenorociri. Procesul de “trezire” este unul brusc și aproape brutal, încercând, parcă, să închidă ușa în nas copilăriei de odinioară.

Dacă în prima parte a filmului, s-a menținut atmosfera de poveste, fie și mai întunecată, în epilog, pădurea devine un spațiu aproape arid, în care mai toate viețuitoarele suferă. Pădurea a fost considerată – încă de la Shakespeare, apoi în romantism -, zona tradițională a dragostei, a delirului erotic şi a onirismului emoțional. După un prolog (prezentare a personajelor) de cincisprezece minute muzicale, eroii se vor intersecta în pădure, fiecare cu misiunea sa, angrenați fiind în diferite călătorii.

Antrenată în Devil Who Wears Prada să fie mereu pusă pe arțag, Meryl Streep este, aici, zgripțuroaica ce pune în mișcare toate personajele și incită spiritele. Într-un tur de forță dramatico-muzical (“Last Midnight“), ea ne demonstrează că nu toate vrăjitoarele sunt rele pe de-a-ntregul. Relațiile dintre părinți și copii sunt reflectate și prin legătura – destul de bizară – Vrăjitoare-Rapunzel (Mackenzie Mauzy). Biata fată trebuie să se rupă total de trecutul ei și să iasă din “poveste”, ieșind de sub protectoratul copleșitoarei sale mame. Brutarul (James Corden din Gulliver’s Travels) și soția sa (Emily Blunt) intră în cursa contracronometru pentru găsirea totemurilor (condurul din aur, cosița blondă, pelerina roșie și vaca cu lapte) înainte  de-a răsări luna albastră. În acest fel – înduplecând vrăjitoarea -, poate vor reuși să devină părinți.

În pădure, ca și în lumea noastră, orice pas greșit făcut declanșează o serie de urmări neplăcute. Toată lumea prezentată se află mereu la granița dintre bine și rău. Filmul prezintă două versiuni ale lui Făt-Frumos: unul pentru Cenușăreasa, interpretat de Chris Pine, altul pentru Rapunzel, întrupat de Billy Magnussen. Acești dandy oferă o partitură savuroasă, în cheie parodică, a songului “Agony“, într-un duet comico-muzical. Durerea pricinuită de urmărirea romantică, dar neconsumată, este exprimată în torente, în jurul apelor unei cascade. La rândul ei, Cenușăreasa (talentata Anna Kendrick) este departe de supusa fată în casă din basm. De astă dată, juna – ce are o soartă grea și e sabotată de surorile vitrege – știe să-și tempereze sentimentele, dovadă fiind acel joc muzical de pe treptele palatului (“On the Steps of the Palace”). Legăturile familiale sunt analizate de ea și din perspectiva spațiului, castelul prințului fiind unul de vis pentru noua Cenușăreasă (“My father’s house was a nightmare, yours a dream“).

Cele mai apropiate personaje de corespondentul original din basm rămân mama vitregă a Cenușăresei (Christine Baranski) și surorile vitrege Florinda (Tammy Blanchard) și Lucinda (Lucy Punch) – adepte ale “operațiilor estetice” ad-hoc (tăierea unui deget de la picior sau a călcâiului). O altă apariție care stârnește admirația spectatorilor este Scufița Roșie (Lilla Crawford). Aparent naiva fetiță înțelege rosturile și-și reconsideră atitudinea prin cântecul “I Know Things Now“. Driblingurile comice din dialogurile cu Lupul (admirabilul Johnny Depp) vor fi continuate de pofticioasa dolofană în partituri muzicale ce vor stârni simpatia publicului. La rândul său, seducătorul Lup provoacă spiritele cu acel “Hello, Little Girl!“. În replică, o apariție naturală –  plină de duioșie –  este cea a bietului Jack (Daniel Huttlestone), naivul care-o pierde pe Milky White și ațâță furia mamei (Tracey Ullman), dar și-a uriașei (Frances de la Tour). Portretul său întregește galeria victimelor din familiile în care relațiile nu sunt tocmai fericite, pe canavaua ticsită de vicii (infidelitate conjugală, lăcomie, lipsă de onestitate, furt). Prințul îi explică Cenușăresei infidelitatea sa (aventura cu soția brutarului): “I was raised to be charming, not sincere /Am fost crescut să fiu seducător, nu sincer” – iată semnele realului.

Într-o pădure fermecată, plină de copaci noduroși, ca și personalitățile eroilor, inocența stă la hotarul dintre realitate și ficțiune. Temele adunate și conjugate în acest mash-up devin un real sprijin pentru spectatorii care-și doresc să se înțeleagă mai întâi pe ei înșiși, pentru a-i putea înțelege – apoi – pe alții. Totuși, situațiile problematice nerezolvate (inclusiv moartea unor personaje), referințele sexuale implicite și imaginile tulburătoare nu devin o ofertă tocmai potrivită pentru privitorii mai puțin dispuși la introspecții. Pentru cei care pot să treacă cu vederea aceste neajunsuri, Into the Woods rămâne un divertisment de calitate, o călătorie muzicală într-o lume magică, dar nu prea departe de cea reală.

Into the Woods

Regizor: Rob Marshall
Scriitor: James Lapine
Scenarist: James Lapine
Producător: John DeLuca, Rob Marshall
Monteur: Wyatt Smith

Distribuţia

James Corden (Brutarul)
Emily Blunt (Soţia brutarului)
Meryl Streep (Vrăjitoarea)
Johnny Depp (Lupul)
Anna Kendrick (Cenuşăreasa)
Lilla Crawford (Scufița Roșie)
Daniel Huttlestone (Jack)
Mackenzie Mauzy (Rapunzel)
Lucy Punch (Lucinda)
Tammy Blanchard (Florinda)

Premii, nominalizări, selecţii

Globurile de Aur (2015) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Meryl Streep
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bună actriţă – musical/comedie, nominalizat: Emily Blunt
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun film – musical şi comedie, nominalizat

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , ,

Copilăria în nuanțe de roz și gri – Les malheurs de Sophie

După seria de adaptări ale operelor  unor autori clasici: La Princesse de Clèves (scrisă de Madame de La Fayette) în filmul  La Belle Personne (2008) și Les Métamorphoses de Ovidiu, în Métamorphoses (2014), Christophe Honoré se oprește și la Contesa de Ségur. Cineastul a reușit să extragă esențialul din scrierile ei celebre: Les Malheurs de Sophie (1858) Les Petites Filles modèles, vrăjit de aventurile micuței Sophie, cunoscută publicului de cinema din multe alte ecranizări, făcute anterior: Jacqueline Audry, în 1946, apoi Jean-Claude Brialy, în 1979, apoi seria animată televizată, realizată de Bernard Deyriès în 1998.

În 2016, Christophe Honoré propune o adaptare liberă și oferă publicului o comedie muzicală (compozitorul colaborator Alex Beaupain), plină de animație: Les malheurs de Sophie/Sophie’s Misfortunes.

Are cinci ani, părul numai bucle, ochi mari negri și o imaginație efervescentă: micuța Sophie, din noua adaptare făcută după Les Malheurs de Sophie, este interpretată de Caroline Grant, o fetiță care ne fascinează de la început până la final. Există în privirea acestei copile o imensă melancolie, dar și o neostoită pofta de joacă, rezultând un amestec incitant ce surprinde esența unei opera tulburătoare.

Acțiunea se desfășoară în 1858, în plină eră napoleoniană, într-un castel din Normandia. Sophie trăiește alături de mama sa (încântătoarea Golshifteh Farahani) și de vărul ei, Paul (Tristan Farge). Contrar modului în care Madame de Fleurville și-a modelat fetele, Sophie nu se poate abține de la năzdrăvănii, îndeobște împreună cu verișorul pe care îl cam “tiraniza”. Nici păpușa primită cadou de la tatăl ei (mai mult absent) nu are o soartă mai blândă, așa cum nici veverița sau ariciul nu scapă “netaxați”. Când părinţii săi decid să se mute în America, Sophie exaltă de bucurie, abia aşteaptă momentul.

Vor urma călătoria în America și o serie de drame succesive: Sophie se întoarce  în Franța, orfană, sub supravegherea abominabilei Madame Fichini (Muriel Robin). Mama sa şi-a pierdut viaţa într-un naufragiu, iar tatăl ei şi-a refăcut rapid viaţa. Totuși, Sophie va putea conta pe ajutorul celor două prietene ale sale, două fete inteligente şi cuminţi, precum și pec el al mamei acestora/ Madame de Fleurville, pentru a scăpa din ghearele acestei femei oribile. Camera de filmare parcă zboară și surprinde imagini dintr-un univers roz à la Contesa de Ségur (Bibliothèque rose illustrée), dar și bulversante, în cazul năzbâtiilor făcute de micuța Sophie.

Cineastul stăpânește arta de-a filma de-aproape copii ireal de naturali, alături de actrițe minunate (Anaïs Demoustier este o admirabilă Madame Fleurville, disperată să o vadă pe micuța Sophie torturată de relele tratamente aplicate de mama ei vitregă), într-o poveste destinată tuturor vârstelor. Sophie este figura literară reprezentativă pentru copila dezinvoltă, aflată la antipozi față de prietenele și vecinele ei (Camille și Madeleine, fetițele doamnei de Fleurville.

Nepotrivită chiar și cu numele său, Sophie (sophia-înțelepciune) devine tipul de copil rebel și obraznic, dar sensibil. Descătușarea din  acest film aduce în discuție probelamatica educației fiindcă Sophie este o figură emblematică pentru nonconformism, deși traiul ei se desfășoară   într-un castel.  În mod indirect, Christophe Honoré face referire la cunoscuta lucrare a lui Rousseau, Émile ou de l’éducation (1762). Dacă iluministul Rousseau manifesta contra educației pentru fetițe, Christophe Honoré menține balanța în echilibru, relevând necesitatea unei egalități în educarea atât a băieților, cât și-a fetelor.

Sohie este exemplul convingător prin care se arată faptul că o fată trebuie educată, dar să i se lase, totuși, liberă fantezia. Ingeniozitatea cineastului face ca momentele mai grele, din scenariu, să fie depășite în mod elegant (personajele care se confesează în fața camerei de filmare, evocarea picturală a naufragiului în care moare Madame de Réan) și, mai ales, durerea unei fetițe care suferă cumplit. Christophe Honoré  a mărturisit că a realizat această adaptare pentru fiica sa și a plasat acest film sub semnul complicității cu  copilăria.

Mai mult decât atât, semnând pactul cu acest mic “drăcușor”, cineastul lasă deoparte unele dintre bunele maniere. A recreat Franța campestră din al doilea Imperiu fără alte măsuri, amestecând în egală măsură un parfum de modernitate cu miasme anacronice. Genericul este compus din litere în stilul pop al anilor ̛ 70, dar păstrând costumele (Pascaline Chavanne) specifice epocii, Christophe Honoré a reușit să fie cât mai aproape de personaje. Cele mai izbutite- de departe – par a fi Sophie și Mme Fichini. Cea dintâi  are o listă întreagă de libertăți bizare (taie în bucățele peștișorul roșu, distruge o gingașă păpușă, oferă un ceai “inedit” amicilor ei ș.a.m.d.), câtă vreme cea de-a doua încearcă – în calitatea de tutore – să păstreze echilibrul.

Pentru a încinge duelul personajelor, Christophe Honoré lasă celor două interprete puterea deplină. Uimitoarea și adorabila Caroline Grant, în rolul Sophie, este fermecătoare și-și face numărul de star care domină întregul film. Apoi, este Muriel Robin care face, cu o autoritate naturală, legea și pune pe toată lumea la respect. Surprinzător la această nouă ecranizare este faptul că regizorul i-a acordat libertatea totală micuței actrițe, care nu ține seama de nicio regulă și domină ecranul, în acest mod s-a păstrat linia impusă de roman: amestecul dintre disciplină și indisciplină. În această manieră, filmul devine un mare teren de joacă, unde Caroline Grant și Muriel Robin se amuză pe seama personajelor, fără ca cineastul să lase impresia că totul este tratat cu superficialitate. În planul lateral, există emoții mult mai grave, delicate, încredințate gracilelor Gol­shifteh Farahani  și Anaïs Demoustier, care interpretează rolurile de mame (Sophie și a celorlalte fetițe). Femeile par desprinse din tablourile lui Ingres, astfel întreaga peliculă e străbătută de fiorul sensibilității picturale.

Toate acestea însumate fac din Malheurs de Sophie o mică serbare, în care spectatorii sunt invitați să intre în horă alături de actorii de pe ecran. Orizontul pedagogic propus de Christophe Honoré este încapsulat sub forma unui amestec ce conține film de epocă, film pentru copii, comedie muzicală, dar și desene animate și se adresează tuturor vârstelor amatoare de fantezie dezlănțuită.

Les malheurs de Sophie

Regizor: Christophe Honoré
Scenarist: Christophe Honoré, Gilles Taurand
Costume: Pascaline Chavanne
Muzica: Alex Beaupain
Tehnica de animație: Benjamin Renner
Producători: Philippe Martin, David Thion

Distribuţia

Caroline Grant
Anaïs Demoustier
Golshifteh Farahani
Muriel Robin
Annie Mercier
Laetitia Dosch
Michel Fau

Durata: 106 min

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web