RSS

Arhivele lunare: august 2018

Paradisul înnegrit – Der Müll im Garten Eden/Polluting Paradise

După câteva lungmetraje de excepţie, precum Gegen die wand / Cu capul înainte (Ursul de Aur, Berlin, 2004), Auf der anderen Seite / De partea cealaltă (Premiul pentru cel mai bun scenariu, Cannes, 2008) sau comedia Soul Kitchen (Premiul Juriului, Veneţia, 2009), Fatih Akin continuă să uimească, revenind pe marele ecran cu o modestă, dar curajoasă, propunere – un documentar despre depozitarea unor deşeuri. În timp ce turna, în 2006, la Çamburnu, secvenţe din filmul Auf der anderen Seite / De partea cealaltă (2007), cineastul surprinde proiectul de construcţie a unui depozit de gunoaie în acea regiune. Se decide să filmeze această „minune”, în paralel cu sondarea opiniei locuitorilor.

Incitat de scopul şi de efectele (sociale, politice, ecologice şi estetice) acestei acţiuni, se lansează în acest demers cinematografic, pe care îl va încheia la începutul anului 2012. Realizatorului îi va fi dat să vadă tonele de gunoaie (120.000 tone anual) ce se acumulau într-o fostă mină de suprafaţă dintr-o micuţă localitate de la malul mării.

Poate părea bizar ca un realizator renumit, cum este Fatih Akin, să facă o asemenea alegere, chiar dacă lumea de azi este… aşa cum este. Çamburnu este satul natal al bunicilor paterni ai regizorului, aşa că opţiunea şi-ar putea găsi şi un resort personal, pe lângă cel artistic-civic. Nu a înaintat nicio petiţie, n-a susţinut niciun documentarist local şi nici n-a realizat un videoclip, el a creat un film cu tonalitate „eco”. Realizatorul se ţine departe de tendinţa de „trezire a conştiinţei” (political correctness) cu orice preţ, iar proiectul său artistic rămâne sobru, fără nimic spectaculos. Imaginile expuse, timp de 98 de minute, vorbesc prin ele însele. Camera de filmat surprinde un peisaj idilic, dar şi saci din plastic, „urme” ale civilizaţiei ce sparg armonia cadrului natural. Floră, faună şi locuitori – totul ruinat de poluare. Tristeţea care le însoţeşte nu mai are nevoie de altă susţinere.

Locuitorii acestei localităţi din nord-estul Turciei trăiesc, preponderent, din cultivarea şi producerea ceaiului şi din pescuit. Construcţia acelui depozit de deşeuri, într-un dispreţ total faţă de mediu, este un dezastru ecologic. Acestui „proiect” i s-au opus atât autorităţile (primarul), cât şi sătenii; ei se decid să lupte cu mijloacele proprii.

Timp de cinci ani (2006-2011), Fatih Akin filmează lupta locuitorilor din sătuc contra unor instituţii puternice. Specialişti în limbajul de lemn, responsabilii politici îi exasperează pe locuitori. Apariţia gropii de gunoi le-a schimbat profund vieţile: de la poluare şi mirosul insuportabil, până la ameninţarea că nimeni nu le va mai cumpăra produsele cultivate în zonă. În tot acest timp, mii de tone de deşeuri sunt aduse zilnic în sat şi descărcate acolo. Der Müll im Garten Eden / Polluting Paradise frapează afişând imagini cu natura distrusă de om – aerul poluat, apa freatică înnegrită / contaminată, păsări rămase fără adăpost şi care ciugulesc deşeuri organice, haite de câini fără stăpâni asediind satul. Acestea sunt, în mod cert, unele dintre cele mai puternice imagini dintr-un documentar cu tematică ecologistă.

Afis Poluare

Cineastul a fost nevoit să apeleze şi la ajutorul unui operator local, Bünyamin Seyrekbasan, care a lucrat pentru echipa lui Akin, aceasta neputând sta permanent în regiune. Purtat de iubirea faţă de regiune, Fatih Akin realizează şi un duios portret al populaţiei rurale – serbările specifice zonei, culesul şi prepararea ceaiului, discuţiile cu vârstnicii sau cu tinerii satului – surprinzând culoarea locală. Totodată, cineastul îşi menţine pledoaria pentru atitudine civică, filmul oferind apropiere, dar şi distanţare faţă de ceea ce ar putea să mai însemne astăzi viaţa dintr-un sătuc de la ţărmul Mării Negre.

Prin acest documentar / portret al vieţii rurale, în care combină diferite estetici, Fatih Akin surprinde un anumit mod de viaţă şi, totodată, denunţă un anumit tip de hotărâre administrativă arbitrară şi abuzivă, dintr-o democraţie fragilă.

Regie şi scenariu: Fatih Akin
Imagine: Hervé Dieu, Bünyamin Seyrekbasan / Muzică: Alexander Hacke / Montaj: Andrew Bird / Sunet: Felix Roggel.

 

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Paradisul înnegrit – Der Müll im Garten Eden/Polluting Paradise

Scris de pe august 31, 2018 în Cinema, Film, Film documentar, Politic

 

Etichete: , , ,

Rendez-vous cu o floare de cactus updatată – Rendez-vous

În spaţiul cochet al cafenelei teatrale, Godot,  se poate viziona spectacolul Rendez-vous,  o producţie Belle Rêve, ce poate deveni  opţiunea  potrivită pentru amatorii de comedii de calitate.

Autorul piesei, Jacob M. Appel,  născut în 1973, este absolvent al Universităţii Harvard, Facultatea de Drept, cunoscut mai degrabă ca istoric al medicinei şi bioetician, publicând numeroase cronici şi eseuri privind dreptul, medicina şi filosofia. Notorietatea a căpătat-o graţie nuvelelor şi pieselor de teatru publicate. A fost premiat în 2004, 2007 şi 2008 şi este laureat al premiului William Faulkner. Jacob M. Appel şi-a declarat intenţia de a susţine trupele independente de teatru (off-off Broadway) scriind texte / piese pentru Indie Theatre Now. A studiat tehnica de scriitură dramatică cu Tina Howe (nominalizată la premiul Tony) şi afirma că :”A scrie nuvelă este o activitate dificilă, câtă vreme a scrie piese de teatru este o activitate publică”, prin urmare, susţine Jacob M. Appel: ” A scrie teatru este distractiv.”

Cactus Afis
În ceea ce priveşte metoda sa de lucru pentru actori, autorul este foarte original, susţinând că tehnica sa se limitează la a-şi imagina actorii pe scenă. El crede că o piesă de teatru trebuie să ofere partituri robuste actorilor, de aceea textul său este unul ofertant pentru actriţele din Rendez-vous. Şi-a declarat admiraţia faţă de scriitura feminină de astăzi, având-o drept model şi pe Tina Howe (profesoara sa), dar şi alte autoare dramatice americane contemporane (Paula Vogel). Se declară un fan al comediilor de moravuri, în defavoarea teatrului de idei: „Eu nu cred că o piesă trebuie să fie foarte intelectualistă, mai repede ar trebui să trateze relaţiile umane, dacât gândirea umană. Mi-aş petrece noaptea mai degrabă cu Tolstoi decât cu Dostoievski” declară Jacob M. Appel. Scriitorul, deţinător al mai multor diplome de master, profesor dedicat şi etician, aduce, în textele sale, discursul despre moarte, dar o face pe o cale plăcută,  deşi nu lipsită de multiple referinţe literare clasice.Regizorul, Ancuţa Clim, a optat în montarea spectacolului Rendez-vous pentru un text savuros, cu accente post-feministe şi, mai ales, cu multe trimiteri la tot ceea ce astăzi ar putea fi considerat politically correct: relaţiile maritale,  nevoia de „umbrelă” socială (mariaj), adopţiile internaţionale, relaţiile homosexuale  şi cam tot ceea ce ar putea fi critică socială.

Intenţia regizorului este de a pedala pe latura comică a poveştii, despre cum poate fi iubirea percepută şi tratată în binomul „soţie-amantă”. Se pot sesiza cu uşurinţă  unele rapeluri (intenţionate sau nu) cu faimoasa peliculă americană Cactus Flower (1969), la rândul ei, o ecranizare a unei farse romantice de pe Broadway; în care regăsim medicul-soţ aflat între aşa-zisa soţie şi mai juna lui amantă.

Opţiunea regizorală pentru distribuirea Danei Rotaru în rolul soţiei a fost de mare inspiraţie. Actriţa devine „locomotiva” spectacolului, etalând multă inteligenţă scenică. Silueta suplă, agilă şi nervoasă şi profilul statuar al chipului amintesc de Ingrid Bergman în rolul aparent rigidei asistente din Cactus Flower. Costumul, ingenios alcătuit de Buda Mioara Fulga, o ajută să ipostazieze soţia rigidă, dar stăpână pe sine şi pe situaţie, afişând o glossy surface. Atenţia maniacală pentru pălărie şi pentru coafură o transformă adesea într-un soi de „soţie disperată”, gen Bree Van de Kamp din celebrul serial american cu acelaşi nume (Desperate Housewives, oximoronic – tautologic).

În relaţia cu amanta apărută pe nepusă-masă în casa ei, soţia înşelată se dovedeşte a fi o abilă negociatoare, salvându-se de fiecare dată. Partitura amantei este mai firavă ca angajare dramatică, menţinând-o pe Luiza Cobori în zona recitativului vodevilesc. Bucata At Last din repertoriul Ettei James relevă calităţile vocale ale tinerei actriţe, care, conjugate cu farmecul său natural, salvează unele stângăcii ale gestului dramatic. Costumul ce aparţine mai degrabă stilului college, accesele bulimice ce trădează frustrări şi francheţea adolescentină fac din amantă un soi de Goldie Hawn (din Cactus Flower) plină de candoare.

Decorul (realizat de Cristina Milea),  alcătuit din elemente de mobilier, este manipulat abil sugerând o bucătărie şi un living tipice unei rezidenţe de medic cardiolog din suburbiile luxoase americane. Scaunul cu accente vintage-parodic devine scaun de „tortură” pentru tânăra  funcţionară de la Adopţii (Miriam Rizea). Aceasta se lasă convinsă de cuplul soţie-amantă şi aprobă, în final, adopţia fetiţei din China, după o mică confesiune pe acel scaun – canapea, devoalând orignea sa, de orfelină.

Intriga vodevilescă ţâşneşte spumos printre gesturile comice ale celor trei actriţe aflate în acest decor şi aduce în faţa spectatorilor  o montare cu  succes la public. Amatorii acestui gen de comedii trebuie să-şi programeze din timp un Rendez-vous cu o Floare de cactus updatată.

Articol publicat în revista LiterNet
 
Comentarii închise la Rendez-vous cu o floare de cactus updatată – Rendez-vous

Scris de pe august 28, 2018 în Modernitate, Morală, Moravuri, Teatru

 

Etichete: , , , ,

Prosit, Kinder! – Risipitorul

Contrar aparenţelor, pentru tinerii din generaţia „ipod & social media users„, există şi alte opţiuni: să citească şi să joace teatru. Astfel, şaizeci de copii, cu vârste cuprinse între şapte şi optsprezece ani, coordonaţi de o echipă de actori profesionişti (Petrică Voicu, Diana Vladu, Raluca Urea, Ştefan Ruxandra şi Laura Vasiliu) sunt familiarizaţi cu universul literaturii şi al spectacolului. Teatrul Vienez de Copii a reuşit să educe şi să anime atât participanţii, cât şi publicul care le-a vizionat producţiile artistice de-a lungul timpului.

Spectacolul Risipitorul, prezentat de trupa de copii, are la bază textul cu acelaşi nume, scris de autorul vienez Ferdinand Jakob Raimund în 1833. Actor la bază, a jucat în diverse trupe de teatru, apoi a scris el însuşi texte dramatice aşa cum a fost cea care i-a adus şi ultimul său mare succes financiar şi artistic, Risipitorul. Alături de Johann Nepomuk Nestroy, Raimund a rămas un reper artistic al literaturii dramatice vieneze din perioada Biedermaier. Forma tradiţională a teatrului vienez a fost dezvoltată şi de acest autor, influenţând-o până în secolul al XX-lea.

Risipitorul

Regizorul a valorificat cu inventivitate o piesă în trei acte, transformând-o într-un spectacol cu însuşiri muzicale, adaptate publicului tânăr din secolul al XXI-lea. Astfel, Petrică Voicu a conjugat textul (adaptarea textului original de Sylvia Rotter) cu mijloace audio-vizuale (muzică live şi proiecţii video) cu resursa umană (trupa de copii-actori) obţinând un divertisment de calitate pentru un public destul de pretenţios (copii şi adolescenţi). Tema spectacolului propus este puterea devastatoare conţinută în textul de factură romantică. Personajele sunt decupate net, iar aerul puţin didacticist al finalului e atenuat prin muzică şi ecleraj. Finalizarea scenică este o reuşită vizibilă, având în vedere eterogenitatea trupei.

Încercarea lui Andrei Costinescu de a-l portretiza pe Julius von Flotwell este desenată cu acurateţe dramatică. Tânărul simpatic, dar destul de naiv, Julius von Flottwell, devine posesorul unei averi considerabile, graţie iubirii sale sincere pentru o fată frumoasă, dar săracă. Textul vienezului Raimund este un basm cu accente de dramă, care avea meritul de a reliefa calităţi precum dragostea necondiţionată, statornicia şi devotamentul. Junele von Flottwell, ipostaziat de Andrei Costinescu aduce un suflu impetuos în relaţia cu iubita-zână. Ca în orice basm, fata săracă din pădure era, de fapt, o zână şi, ca orice zână bună, Cheristane venise pe Pământ pentru a face bine cu ajutorul perlelor din coroana sa. Magia îi joacă o uşoară festă, făcând-o să se îndrăgostească, la rândul ei, de simpaticul Julius. Ea îi dăruieşte lui aproape toate perlele schimbând astfel situaţia financiară a familiei von Flottwell. Înainte de a-şi relua locul între zâne, Cheristane creează un spirit, Azur, pentru a-i oferi protecţie permanentă iubitului ei, Julius.

Dar Ferdinand Raimund, ca orice autor din epoca romantică, relevă natura decăzută a pământenilor prin acţiunile omului Julius von Flottwell. După ce se îmbogăţeşte, tânărul îşi schimbă stilul de viaţă. Orbit de puterea banilor şi de ascensiunea socială (devine castelan), nu mai este apt să distingă adevăraţii prieteni şi devotamentul real, lăsându-se pradă unei vieţi pline de risipă. De-a lungul acestei întregi „traiectorii”, Andrei Costinescu lasă să se vadă unele slăbiciuni actoriceşti (gesturi stângace, propria-i corporalitate stânjenindu-l parcă).

Tablourile scenice nu păcătuiesc prin aglomerarea semnelor, utilizând mai mult energia debordantă a interpreţilor şi eclerajul. Alternarea planurilor celest – terestru se face glisând cu uşurinţă. Zâna Cheristane / iubita din pădure este o prezenţă relevantă prin distincţia şi rostirea scenică plină de acurateţe a Ioanei Mârlogeanu. Patetismul sinuos şi uşor ambiguu al personajului sunt valorificate cu succes de interpretarea tinerei Ioana Mârlogeanu, o apariţie serafică şi puternică deopotrivă.

Slăbiciunea lui Julius este repede speculată de valetul său, Wolf (Wolf = lup), care-l va jefui. Vlad-Alexandru Dulea este un valet care-şi manifestă micimile cu mult sârg. Datele comico-dramatice atrag imediat simpatia publicului, mai ales că au trimiteri directe în actualitate. Intriga este condimentată cu elementul sentimentalo-lacrimogen (specific perioadei în care a fost redactat textul): iubirea pentru fata Preşedintelui. În plină epocă a „mariajelor-afacere”, Julius este nevoit să se dueleze cu Baronul Flitterstein. Adrian Apopei conturează cu haz un baron rănit în duel. În felul acesta, Flottwell se vede nevoit să fugă împreună cu Amalia. Micuţa Andreea Nemil desenează scenic, din tuşe pline de aplomb şi gingăşie, o tânără prusacă aflată între iubire / pasiune şi devotament filial.

Acţiunile ilariante reuşesc cu succes în cazul Cavalerului Dumand în varianta scenică a lui Alexandru Mădăraş, dar şi a „bătrânei” din munţi. Apariţia în travesti a lui Sorin Ivan e una înveselitoare: nu poţi face altceva decât să râzi în cazul acestor două interpretări pline de savoare comică.

Morala burgheză dictează ca personajul nesăbuit „să plătească”. Aşa se face ca în actul final, Julius să revină acasă îmbătrânit şi sărăcit. Pierduse tot: banii, casa, soţia şi copilul. Printr-o întorsătură „din condei”, neajunsurile lui Julius dispar datorită spiritului creat de zâna Cheristane. Spiritul Azur, în ipostazierea Denisei Trăistaru, este cerşetorul care beneficiază de generozitatea lui Julius, pe tot parcursul primei părţi. Gravitatea abordării Denisei Trăistaru reaminteşte că acest personaj este „vocea” Moralei.

Drama începe în momentul în care Julius cade pradă disperării şi încearcă să se sinucidă. Totuşi, el este salvat şi redevine bărbatul înstărit de odinioară deoarece Azur îi înapoiază perlele pe care Julius i le oferise ca „pomană”. Finalul fericit este celebrat atât în plan terestru: se mută înapoi, alături de fidelul său slujitor, Valentin, dar şi în plan celest: o revedere cu Cheristane în nesfârşita împărăţie a iubirii.

Slujitorul devotat, Valentin (însuşi Ferdinand Raimund interpretase acest rol în 1836), portretizat de Dani Posdărăscu a lucrat cu seriozitate şi răbdare, compunând un personaj viu şi fermecător prin naturaleţe şi înzestrarea nativă pentru scenă. L-a secondat, cu succes, partenera sa, Rosa. Alexandra Şerban a excelat printr-un recitativ temperamental realizând o slujnică şi o soţie plină de vervă. Alături de Valentin şi de Rosa, au contribuit la realizarea nervului necurmat al spectacolului cei trei copii ai lor (Liesl, Hansl şi Michael).

Trupa de actori a muncit cu seriozitate sub atenta îndrumare a coordonatorilor artistici. Aceştia au lăsat povestea să se desfăşoare scenic fluent şi bine ritmat, într-un décor aerisit, dar cu trimiteri la stilul Bidermaier, stil ce se regăseşte stilizat în costumele realizate de Petra Eder. Nervul şi agitaţia continuă, însoţite de melodii simple şi vesele au amplificat reacţia sălii. Fără a aduce un plus de percutanţă satirei specifice textului, momentele de „cântec, joc şi voie bună” au meritul de a face să nu stagneze acţiunea, de a o prelungi într-o oarecare măsură prin mijloace specifice. Bazându-se mult pe reacţiile publicului, montarea are un caracter spontan, o formă adaptabilă la sală. Cu siguranţă, se impune supravegherea căderii în exagerări. Comportamentele scenice sunt lăudabile, aşa încât micile stângăcii sunt pardonabile.

La final, nu putem face decât să închinăm o cupă de şampanie alături de actanţii de pe scenă, în buna tradiţie vieneză, şi să spunem: „Prosit, Kinder!

Risipitorul, o piesă în trei acte de Ferdinand Raimund, Teatrul Vienez de Copii (Teatrul Ion Creangă, Sala Rapsodia – Lipscani Nr. 53)
Adaptarea textului original: Sylvia Rotter
Traducerea şi adaptarea: Sabina Topală-Ardelean, Eugenie Csackli
Regia: Petrică Voicu, după o idee de Sylvia Rotter
Coordonatori artistici: Petrică Voicu, Diana Vladu, Raluca Urea, Ştefan Ruxandra, Laura Vasiliu
Asistenţi coordonatori: Simona Grumezea, Ilona Hrestic, Mihaela Voicu
Costume: Petra Eder
Décor: Franz Merlicek
Muzica: Julia Meinx

* ) Distribuţia menţionată în articol este cea din seara de 28 octombrie 2012.

Articol publicat în revista LiterNet
 
Comentarii închise la Prosit, Kinder! – Risipitorul

Scris de pe august 28, 2018 în Cultură, Educaţie, Pedagogie, Teatru

 

Etichete: , , , ,

Top cinci filme despre adolescență (II)

Sub toate formele, în toate registrele, există o întreagă serie de filme ce aduc în prim-plan o vârstă dificilă – adolescența. Respectând granițele genului și normelor unei epoci (anume) surprinse, cinemaul a contribuit la reflectarea acestei importante perioade din viața fiecărui adult. Ne-am oprit asupra unor producții realizate în perioada ultimilor ani pentru a contura mai bine viziunea de ansamblu pentru ceea ce știm că este perioada etern-explorabilă.

I Won’t Come Back/Ya ne vernus (R: Ilmar Raag, 2014)

1 I-wont-come-back

Când ai crescut în lipsuri și cu multe greutăți, viața liberă ți se pare cel mai frumos dar. Cam asta ne sugerează la început I Won’t Come Back, în regia lui Ilmar Raag. Filmul se deschide puternic: în prima scenă (festivitatea de încheiere a studiilor liceale), o întâlnim pe sfioasa și introvertita Anya Morozova (Polina Pushkaruk).Tânăra a crescut într-un orfelinat, iar acum primește felicitările și onorurile dascălilor de la clasa ei. Strădania ei la învățătură a fost răsplătită cu medalia de aur, iar drumul pare deschis către succes. Timida fată respinge avansurile unui june insolent (poartă același nume de familie, dar nu sunt rude) care o curtase asiduu. Raag împinge în fața camerei nu numai două actrițe prea fragede, dar și peisaje virgine din fostele republici sovietice. Din mașină, din tren sau din mers, imaginile infuzează întreaga poveste și imprimă o notă de melancolie și duioșie, care să rimeze cu sentimentalismul dulceag. Pe măsură ce acțiunea avansează, determinarea fetelor crește, iar relația dintre ele se sudează. Nota de tragism, ivită către final, invită la moderație și reflecție. Pierderea Kristinei devine absurdă, așa cum pare să fie – uneori – însăși viața. Permanenta căutare pentru acceptare și dragoste devine scopul lungii sale călătorii. Ultima haltă, orașul bunicii Kristinei, din Kazahstan rezolvă lupta înverșunată a eroinei pe drumul către sine și către o lume mai bună. Regizorul a orchestrat întâlnirea din final, iar aerul de poveste tipic rusească este perturbat doar de apariția acelui ou Kinder, marcă a lumii moderne, cosmopolite, care-a invadat și cel mai îndepărtat locușor din „mama Rusie”. Este lăudabil efortul regizorului de-a fi dirijat munca destul de dificilă (una dintre actrițe are chiar treisprezece ani) și că a îndreptat atenția publicului, saturat de imagini-șablon cu adolescenți rebeli, către o categorie de eroine din zona „marginalilor”. Finalul peliculei explică hotărârea expusă încă din titlu. I Won’t Come Back devine alternativa pentru o cinematografia obișnuită să ofere doar imagini frumoase.

Mommy (R: Xavier Dolan, 2014)

2 - Mommy

Preocupat de teme precum familie, dragoste, dar și diferențe, cineastul Xavier Dolan a realizat patru filme flamboiante care-i conferă statutul de personalitate puternică, creatoare. Povestea din Mommy este – în fapt – cea a unei văduve de 46 de ani (încă atrăgătoare, afișând ținute sexy) şomeră, mama unui adolescent (în vârstă de 15 ani) care suferă de sindromul ADHD. Sărmana văduvă își crește – cu mult efort – singură fiul, adolescentul profund tulburat. Acesta începe să-şi schimbe comportamentul violent când o vecină misterioasă pătrunde în viaţa şi casa lor. Kyla/Suzanne Clément – o femeie mutată recent pe strada lor – se oferă să dea o mână de ajutor sperând că ar putea readuce echilibrul în vieţile tuturor. Mommy devine portretul unei „Mutter-Courage”, Diane Després /Anne Dorval, mama celibatară care trebuie să-l îngrijească pe impulsivul Steve, fiul de cincisprezece ani, hiperactiv și violent, care refuza să fie internat într-o instituție medicală. Între Diane și Steve există o „dragoste cu năbădăi”, cu urcușuri și numeroase – mult prea dese – căderi. Mommy este o melodramă pop care se propagă ca o undă luminoasă într-o lume bulversată, în care relațiile dintre părinți și copii tind să devină alarmant de periculoase și unde trebuie să știi bine cum să-ţi pregăteşti urmașul pentru o societate, tot mai grăbită, aproape disfuncţională. Creșterea și educare unui copil rămâne un proces complicat, în care părinții au o mare răspundere.

Louder Than Bombs (R: Joachim Trier, 2015 )

3- Louder Than Bombs

Lungmetrajul cu o narațiune fragmentată prezintă o cronologie ondulatorie care-l face să pară sofisticat. Inițial, cineastul își intitulase filmul Back Home, dar atentatele din 13 noiembrie de la Paris l-au determinat să îl schimbe în Louder than Bombs. Casa părintească, situată într-o zonă verde dintr-o suburbie a New York-ului nu mai reprezintă, de la moartea mamei celor doi băieți, decât un câmp cu ruine. Gene Reed (Gabriel Byrne) – profesor la liceul din zonă – încearcă cu disperare să reconstruiască relaţia cu cei doi băieţi ai săi: Jonah (Jesse Eisenberg) şi Conard (Devin Druid), dar amintirile diferite pe care fiecare le are despre Isabelle nu fac altceva decât să deterioreze această relaţie și-așa destul de dificilă. Așadar, sub acelaşi acoperiş Gene, Jonah şi Conard se vor confrunta, pe rând, cu semnificația cuvintelor „soţie” şi „mamă” a femeii pe care  o iubesc şi pe care realizează că nu au cunoscut-o niciodată cu adevărat. Cum va reuși mezinul, ultimul inocent, să reacționeze la divulgarea inevitabilă a secretului din spatele accidentului în urma căruia mama sa a murit? Deja tulburat de această pierdere, adolescentul refuză orice „punte” între el și ceilalți membri. Joachim Trier oferă un portret de familie devenită incomodă pentru că fiecare membru pierde din vedere locul pe care îl deținuse în fața celorlați. Tatăl – apăsat de regrete și mistuit de neliniște – este surprins într-o legătură cvasi-clandestină cu o colegă, profesoară de literatură la liceul în care preda. Mezinul pare subjugat de un imaginar macabru (stimulat și de jocurile virtuale) și refuză să primească sprijinul oferit din afară (mai ales de la amanta tatălui). Timp de 1h 49 min, Joachim Trier își menține publicul captiv într-un vârtej de imagini delicate (cadrul de deschidere arată mâna unui tată care prinde mâna unui nou-născut), discrete sau vijelioase, ca într-un veritabil caleidoscop și sculptează portrete expuse într-un orizont dramatic. La final, regăsim locul fiecărei piese din acest puzzle emoționant.

The Beguiled (R: Sofia Coppola, 2017)

4 - The Beguiled

După ce o bună perioadă de vreme, Sofia Coppola a fost considerată o „fată super-talentată”,  iată că, la 46 de ani, a devenit o figură iconică a cinemaului american independent. Acest nou statut a fost reconfirmat și odată cu decernarea premiului pentru „Cea mai bună regie” (Festivalul de Film de la Cannes, 2017) pentru cel de-al șaptelea lungmetraj al său – The Beguiled. Pentru acest nou thriller pasionant, cineasta a beneficiat de aportul unei distribuții care le reunește pe Nicole Kidman, Kirsten Dunst, Elle Fanning, dar și pe fermecătorul Colin Farrell. Cadrul general prezintă viața dintr-un pension populat doar cu tinere fete, din statul Virginia, în 1864. Izolate de restul lumii, din cauza războiului, tinerele sudiste, coordonate de Miss Martha Farnsworth, găsesc în apropierea căminului un militar rănit. Cineasta și-a reunit artistele ca într-o minicolonie de vacanță și a conturat, astfel, un cadru aproape translucid străpuns de un subiect tabu (refulările de natură sexuală). În plin război de secesiune în America, în acel institut condus de o femeie glacială (Nicole Kidman) își găsește adăpost un soldatul rănit. Bărbatul (Colin Farrell) devine obiectul dorințelor unui grup de tinere. Întreaga atmosferă e încărcată de tensiuni sexuale și de rivalități până la exacerbare, când totul explodează. Sofia Coppola prezintă niște eroine care îndură multe și devin solidare, fără să frizeze feminismul. Personajele de pe ecran sunt niște femei private de plăcere, dar puternice. The Beguiled îmbină, cu abilitate, frumusețea cu zonele sumbre (ale pulsiunilor intime) asortând dulceața și cruzimea într-o stranie armonie din care se degajă atât parfumul dorinței, cât și izul morții; eleganța e dublată de suflul coroziv. Încă o dată, Sofia Coppola își confirmă măiestria de portretistă (pentru grupuri de femei) prin acest veritabil studiu al moravurilor în care chipuri angelice (ale impecabilelor actrițe de pe ecran) seduc și prind în capcană privitorul.

Lady Bird (R: Greta Gerwig, 2017)

5- Lady Bird

Pentru un prim film realizat în calitate de regizor, Lady Bird, Greta Gerwig a înregistrat un succes – această producție, destinată inițial sălilor de cinema de artă (art theatres), a fost recompensată deja cu două Globuri de Aur (categoria „Cel mai bun film” și „Cea mai bună actriță” – Soairse Ronan). Interesul acestei cineaste, din zona cinemaului independent, pentru subiecte și teme de inspirație alleniană (To Rome with Love, Damsels in DistressMistress America și Frances Ha) nu reprezintă o noutate. De această dată, subiectul vizează evoluția unei adolescente care se zbate să nu repete destinul mamei sale: Christine „Lady Bird” McPherson (Saoirse Ronan) vrea să își schimbe în mod radical stilul de viață. Face numai ceea ce îi convine, e genul de adolescentă care intră în dispute verbale cu mama sa, atunci când aceasta e la volan, nu e defel serioasă, își vopsește părul în culori roșiatice, se împopoțonează cu zeci de brățări, caută un look cu tentă gothică și se autoproclamă „Lady Bird”. Meritul cineastei rezidă în faptul că a configurat o atmosferă încărcată de farmec din acel amestec de visuri de popularitate și mărire și micile compromisuri personale și de-a selecta o distribuție alcătuită din actori impecabili.

Mădălina DumitracheÎntortocheatele traiectorii spre alții, dar și către sine – refăcute de talentata Saoirse Ronan – transformă această peliculă dintr-un banal teen movie într-un sensibil și emoționant film de atmosferă. Tensiunile familiale, dificultatea de comunicare și ecloziunea finală (tipică într-un „coming of age story”) își multiplică unghiurile în povestea din Lady Bird. Confruntată de timpuriu cu roluri „de trecere” (Hanna, Atonement), actrița de douăzeci și trei de aniSaoirse Ronan – găsește în rolul din Lady Bird încununarea calităților sale, ilustrând energia adolescentei – ba comice, ba îndârjite -, dar întotdeauna sensibilă. Lady Bird rămâne un subtil portret al nostalgiilor.

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Top cinci filme despre adolescență (II)

Scris de pe august 27, 2018 în Cinema, Film

 

Etichete: , ,

Top cinci filme despre adolescență (I)

Sub toate formele, în toate registrele, există o întreagă serie de filme ce aduc în prim-plan o vârstă dificilă – adolescența. Respectând granițele genului și specificul unei epoci (anume) surprinse, cinemaul a contribuit la reflectarea acestei importante etape din viața fiecărui adult. Ne-am oprit asupra unor producții realizate în perioada douămiistă pentru a contura mai bine viziunea de ansamblu pentru ceea ce știm că este perioada „etern-explorabilă”/adolescența.

Hanna (R: Joe Wright, 2011)

Hanna 1

Pelicula, Hanna (2011), este o variaţiune a basmelor de esenţă germanică, dar care urcă pe versantul spionajului. Realizatorul filmelor Atonement (2007) şi Pride & Prejudice (2005),  Joe Wright, a părăsit lumea dantelelor şi a dramelor istorice pentru a nara povestea Hannei. Sensibilitatea şi fineţea scenică din peliculele amintite sunt abandonate pentru abordarea unui proiect de acţiune. Hanna este povestea unei fetiţe instruite în secret, de la o vârstă fragedă, să o răzbune pe mama ei, anihilată de o organizaţie ultra-secretă, foarte puternică. Personajul central este o adolescentă antrenată de tatăl ei, fost agent special (Eric Bana), să devină maşină de ucis în vederea răzbunării. Mama ei fusese ucisă de un agent CIA, iar rolul acestei carieriste roşcate i-a revenit lui Cate Blanchett. Crescută în tundra finlandeză, Hanna deprinde tehnici sofisticate pentru a deveni un criminal de elită. Astfel, asistăm la traiectoria sinuoasă a micuţei globetrotter, care pleacă de la Cercul Polar într-un parcurs cu accente de thriller. Joe Wright lasă o dâră de snobism în demonstraţia acestui rit de trecere deghizat în film de acţiune contemporan. Saoirse Ronan, cu aerul de Sylvie Testud, şterge memoria dureroasă din prestaţia anterioară (Atonement), se reinventează şi devine o războinică, comparabilă cu Uma Thurman din Kill Bill. Tânăra actriţă, blondă cu ochi albaştri, fragilă, este suficient de matură pentru a aduce această eroină neconvenţională, plină de energie, în faţa spectatorilor. Revelaţia acestui film o reprezintă tânăra Saoirse Ronan, în partitura fetiţei-lup. Hanna descoperă că viaţa ei ar putea fi alta abia atunci când intră în contact cu o familie franceză. Regăsim, aici, universul lumii occidentale şi cultura adolescenţilor (modă şi sex). În felul acesta, ea află că a fost crescută precum criminal într-un lagăr CIA. Hanna se luptă să-şi recapete libertatea şi o viaţă normală. În acest rit de trecere, Hanna vrea să ştie cine este cu adevărat. Iar la finalul traiectoriei, o găsim într-un parc de distracţii dezafectat (un parc al Fraţilor Grimm) înfruntând-o pe Marissa Wiegler, ivită dintr-o gură de lup.

Lore (R: Cate Shortland, 2012)

Lore 2

Cineasta Cate Shortland caută să identifice ideologia care se ascunde în spatele inocenţei unor copii, prin povestea unei adolescente din Germania anului 1945. Filmul, răsplătit la festivalul de la Lucarno cu premiul publicului, este o adaptare a volumului Camera obscură de Rachel Seiffert. În calitate de regizor-scenarist, australianca a găsit de cuviinţă ca această poveste să se desfăşoare într-un cadru bucolic, prin pădurile bavareze. Pelicula Lore pare, mai degrabă, o demonstraţie – un film cu teză -, decât un portret sensibil. Regizoarea a încercat să prezinte punctul de vedere al unei adolescente, fiică a unui fost ofiţer SS (Hans-Jochen Wagner). Într-adevăr, pare destul de dificil să te implici în fuga acestor pui de nazişti, ai căror părinţi au fost responsabili de moartea a milioane de evrei. Dacă micuţii au crescut într-o ideologie antisemită, ei nu-şi dau seama de ceea ce li se întâmplă. Lore pare să înţeleagă, abia la finalul peliculei, că şi-a petrecut copilăria într-o mare minciună. Traseul ei este, de fapt, o călătorie iniţiatică. Adolescenta parcurge drumul către lume şi către adevăr. Povestea „prinţesei ariane” se încheie într-un registru metaforizant, copila iese definitiv din inocenţă strivind, în camera sa din casa bunicii, colecţia de ciute miniaturale (purtate cu grijă în timpul călătoriei ei). Pledoaria regizoarei pentru toleranţă se îmbină cu portretizarea unei vârste dificile. Lore este o odă, căptuşită cu un simbolism uşor, dedicată vârstei dificile, de tranziţie. La finalul peliculei, adolescenta Lore, ca şi Germania înfrântă, rămâne în faţa unui nou traseu, către libertate.

The Bling Ring (R: Sofia Coppola, 2013)

The Bling Ring 3

Cu acest film s-a deschis secţiunea Un certain regard de la Cannes, 2013. Jurnalista de investigaţie Nancy Jo Sales a spus povestea unei bande de adolescenţi delincvenţi californieni, care a devalizat casele unor celebrităţi hollywoodiene. Cineasta narează aventurile acestor strănepoţi ai lui Bonnie şi Clyde, încă de la debutul acţiunii, până la proces. După era sex, drugs & rock’n roll, i-a venit rândul şi celei hype, tattoo & electro. Iar Sofia Coppola surprinde atmosfera timpurilor actuale. În lumea narcisistă, obsedată de faimă a oraşului Los Angeles, un grup de adolescenţi trăieşte o palpitantă şi tulburătoare aventură, jefuind vedetele de la Hollywood. Printre celebrităţile „lucrate” au fost Paris Hilton, Orlando Bloom, Megan Fox, Rachel Bilson, Audrina Patridge şi Lindsay Lohan. Abia sosit la un liceu din Los Angeles, Marc (Israel Broussard) face cunoştinţă cu Rebecca şi cu amicele ei. Adolescenţii, toropiţi de inactivitate, sunt fascinaţi de lumea glamour de la Holywood. Ei descoperă, pe reţeaua de socializare Facebook, că unul dintre starurile favorite pleacă în vacanţă. Utilizând Google Earth, analizează online locuinţele vedetelor, iar mai apoi, cu îndrăzneală şi noroc, fură din casele lor bunuri în valoare de trei milioane de dolari. După ce s-au „jucat” devastând casele starurilor, micuţii au aterizat la puşcărie. Fetele din The Bling Ring transformă plictiseala în artă. De fapt, ele sunt nişte biete hoaţe, dar unele cu „circumstanţe atenuante”. Membrii bandei nu par a fi încercat sentimentul că ar fi infractori. Poate şi pentru faptul că frecventau aceleaşi cluburi ca şi Paris Hilton. Vocabularul acestora se limitează la „Oh, my God!”, sintagmă pe care o enunţă la fiecare cinci minute. „I love Chanel!” este expresia liderului, Rebecca (Katie Chang), o fashion-istă ce-şi pierde vremea cutreierând cartierele de lux, în maşini decapotabile. Sofia Coppola ne expune portretele unor tineri crescuţi sub influenţa tabloidelor şi-a reality-show-urilor. Cineasta a optat pentru o regie realistă, aproape de documentar, lansând către spectatori întrebări despre „societatea spectacolului”. Realizatoarea filmează, cu o eleganţă sobră, această generaţie împopoţonată cu bling-bling-uri, într-o lume a deşertăciunilor. Ritmul este constant, aproape monoton: înlănţuieşte secvenţe cu furturi, accidente rutiere, cluburi de noapte şi jafuri. Cinematografia Sofiei Coppola are o dialectică aparte: candoare şi vulgaritate. De la primele ei pelicule, cineasta a pus în antiteză o mitologie a adolescenţei şi deziluzia adusă de maturizare.

The Spectacular Now (R: James Ponsoldt, 2013)

4 -The Spectacular Now

The Spectacular Now (adaptare după romanul omonim al lui Tim Tharp), cel de-al treilea lungmetraj al lui James Ponsoldt, este laureat cu un merituos premiu al Juriului la Festivalul de Film Independent Sundance. Distincţia primită se datorează interpretării actoriceşti a celor doi tineri protagonişti: Shailene Woodley şi Miles Teller, care stârnesc „dragostea la prima vedere” a spectatorilor. Sutter (Miles Teller) este un tânăr şarmant, popular şi inteligent. Lumea se prăbuşeşte pentru el odată cu îndepărtarea de blonda Cassidy (Brie Larson), iubita lui, o fată la fel de populară ca şi el. Chipul care afişa veselia ascundea suferinţa născută din problemele familiale (părinţi despărţiţi) şi din faptul că băiatul îşi găsea mângâierea, câteodată, în aburii alcoolului. Aşa se face că într-o seară, udată cu băutură, se trezeşte pe gazon, în curtea unei colege de liceu, Aimee Finicky. Dulcea şi discreta Aimee (Shailene Woodley) este o fată drăguţă, care citeşte reviste Manga, nu se machiază, nu a băut alcool niciodată, nu are încă un iubit, dar şi-a pierdut tatăl şi este dominată de mama sa. Bine susţinut de jocul actoricesc, plin de naturaleţe, The Spectacular Now ilustrează modul în care trecerea de la o adolescenţă – purtătoare a unor suferinţe – către viaţa de student se poate face, uneori, (şi) cu uşurinţă. Spectatorul tânăr îşi va aminti, cu siguranţă, de acel Sutter îngândurat, căutând alinare în alcool, incapabil să se apere de ceea ce moştenise, dar apt să sesizeze mâna ce i se întinde. Această reflecţie, de o mare profunzime (aduce în discuţie şi alte probleme, precum autoritatea parentală, abuzul de alcool) şi de-o reţinută melancolie, se bucură de atenţia spectatorilor, atât a celor tineri, cât şi a celor maturi. The Spectacular Now nu este o mostră de înţelepciune prefabricată, iar finalul, un moment nerezolvat, de un optimism reţinut, pare să indice spectatorului un sens nou – „Trăieşte clipa, apoi dă-i drumul!”.

White Bird in a Blizzard (R: Gregg Araki, 2014)

5 - White Bird in a Blizzard

Ce te faci când  ești o tânără de șaptesprezece ani și descoperi, într-o zi, că mama ta a dispărut subit? Kat Connors, eroina din filmul White Bird in a Blizzard, pare a nu fi deloc afectată de acest eveniment. Constrânsă de înfricoșătoare și dese coșmaruri să consulte un psiholog, Kat redescoperă fapte din trecutul ei, manifestări ce-o vor conduce către propria identitate. Înconjurată de amici, de tatăl său și de iubiții ei, fata va închide ușa adolescenței și va păși pragul spre maturitate. Povestea seduce spectatorii, grație celor două eroine cuceritoare, dar, mai ales, actrițelor care le dau viață pe ecran. Shailene Woodley, starleta hollywoodiană, aflată în plină ascensiune la vremea acestei producții (2014), adesea comparată cu Jannifer Lawrence, este fermecătoare în scenele de suspans, dar și în cele în care împărtășește plăceri cu un detectiv matur (are aproape dublul vârstei fetei), tânăra glisează între îndrăzneală și fragilitate; Gregg Araki este cel care stabilește dozajul. Seducătoarea liceană, apoi studentă, va suporta într-un mod bizar absența mamei „devoratoare”: își  exhibă sexualitatea, dar încearcă să dezlege misterul dispariției. Araki detaliază cu finețe relația mamă-fiică, relevă mimetismul și rivalitatea, posesia maternală și revolta adolescentină, momentele de complicitate sau de război deschis, totul pe fundalul unui climat sufocant. Permanenta dualitate, explorată prin succesivele flashbackuri, face ca dispariția mamei să devină motivul introspecțiilor și-i conferă legitimitate narativă vocii din off. Mama întrupează amenințarea ambivalentă, legătura dintre suprafața lucioasă și profunzimile șifonate, între efortul de a se conforma normelor sociale și disprețul de sine, semănând izbitor cu celebra Bree Van de Kamp din seria t.v. Desperate Housewives. Această imuabilă nevroză îi permite cineastului să traseze evoluția adolescentei către vârsta matură. Între cele două personaje, se interpun, pe rând, tatăl șters – incapabil să mențină iubirea -, dar și iubitul lui Kat, al cărui șarm pare să o subjuge și pe Eve Connor. Un tată retras, o mamă omniprezentă și micile insatisfacții cotidiene nu par să se încadreze deloc în rama a ceea ce înseamnă „familie model”, așa cum se pretindea. Normele impuse de societate nu corespund mereu cu dorințele individuale. White Bird in a Blizzard este o reușită în registrul său și aduce încă o dată în discuție tema dominantă de la Festivalul de film american din Deauville: familia. Punctul de vedete propus de Gregg Araki atestă tonul ediției, în care America, plină de îndoieli și pierzând din valori, pare lipsită de repere.

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Top cinci filme despre adolescență (I)

Scris de pe august 26, 2018 în Cinema, Film

 

Etichete: ,

La umbra unei tinere în floare – Chloe (2010)

Producătorul renumitelor filme Ghostbusters, No String Attached sau Up in the Air, Ivan Reitman, a încercat să adapteze Nathalie de Anne Fontaine, lucrând alături de scenarista Erin Cressida Wilson şi de realizatorul de origine armeniană, născut în Egipt, Atom Egoyan.  A crezut că a găsit, astfel, ingredientele de care avea nevoie pentru a oferi un remake seducător.

În 2004, Anne Fontaine a reunit pe ecran cuplul mitic Ardant-Depardieu, din La Femme d’à côté de François Truffaut, pentru filmul Nathalie. Relaţia dintre cei doi iubiţi intrase într-o zonă moartă, de aceea Bernard (Gérard Depardieu) îi mărturiseşte soţiei sale, Catherine (Fanny Ardant). Aceasta (stereotipul burghezei pariziene) se decide să o angajeze pe Marlène (Emmanuelle Béart), o animatoare, ca să-i testeze fidelitatea soţului ei. De la acest triunghi amoros pleacă şi regizorul peliculei Chloe încercând să obţină mai mult decât reuşise Anne Fontaine. În versiunea nouă, rolul soţiei este interpretat de Julianne Moore, care se îndoieşte de fidelitatea soţului ei (Liam Neeson), profesor de muzică la o universitate. În rolul tinerei escorte (escort girl), menită să-l seducă pe stimabilul profesor, a fost distribuită Amanda Seyfried, descoperită graţie peliculei Mamma Mia!, deşi senzuala Scarlett Johansson ar fi putut fi o versiune mult mai ”apetisantă”. Prenumele protagonistei nu a fost ales la întâmplare, ci datorită semnificaţiei sale etimologice, simbolizând înverzirea (întinerirea), poate de aceea  a fost distribuită (ingenua şi senzuala)Amanda Seyfried.

După fiecare întâlnire, seducătoarea Chloe îi povestea soţiei aventurile cu soţul, presărând amănunte picante. În acest mod, se naşte o relaţie ambiguă între cele două femei, legătură ce va bulversa total viaţa familială a lui Catherine.

Dacă scenariul a rămas aproape neschimbat, realizatorii au adus unele modificări subtile ca să imprime suspans acestui thriller. Aici, Catherine este măcinată de nelinişte, dar nu are nicio dovadă clară, câtă vreme în Nathalie, soţul îşi mărturisise singur infidelitatea. Din aceste frământări se va naşte intriga din filmul Chloe, scoţând la iveală un permanent joc de-a v-aţi ascunselea. Spectatorul se regăseşte prins între meandrele suspiciunilor lui Catherine. Liam Neeson interpretează cu mare fineţe psiholgică eminentul profesor, admirat de studentele sale, şi lasă publicul să descopere că rolul său a fost doar un pretext pentru construirea relaţiei dintre cele două femei.

Dacă în filmul lui Anne Fontaine, acţiunea se derula într-un Paris istoric, producătorul canadian şi-a turnat remake-ul în Toronto, făcând o adaptare modernă. În ambele pelicule cele două femei aparţin unor lumi diametral opuse, dar Atom Egoyan a încercat să nu dea mare importanţă clivajului social dintre eroine. Chloe se adaptază rapid decorurilor luxoase în care evolueză, aşa cum i-o cerea meseria ei, să fie cameleonică. Arta de a se camufla este subliniată prin vestimentaţia ei, mereu adecvată mediului în care acţiona. Ea nu este, ca Nathalie, o caricatură a prostituatei, ci trece cu uşurinţă de la seducătoarea înfocată la tânăra fragilă, anunţând o personalitate complicată.

Ceea ce incită la acest film este procesul de narare utilizat, care va rămâne aproape liniar. Nu vedem pe ecran decât o dată cuplul Liam Neeson (soţul) – Amanda Seyfried (Chloe). Relaţia dintre cei doi apare doar în povestirile fetei şi în imaginaţia lui Catherine. Realizatorul exploatează resorturile dramaturgiei clasice printr-o modalitate modernă, raportându-se mereu la aparenţe şi la fragilitatea sinelui. De aceea, operatorul utilizează jocul plastic dintre lumini şi umbre şi accesorizează scenografia cu oglinzi.

Locuinţa familiei Stewart indică aparteneţa la burghezia înstărită şi este refugiul acestei familii. Fiecare membru are spaţiul său personal – fiul, un adolescent rebel contra autorităţii materne, se refugiază în camera sa, iar tatăl său se izolează în biroul propriu. Cei doi bărbaţi rămân conectaţi la restul lumii prin intermediul Internetului, în timp ce Catherine pare să fi pierdut legătura cu mediul exterior. Regizorul Egoyan a relevat impactul pe care tehnologia actuală îl are asupra relaţiilor umane. Băiatul surfează pe Net, tatăl său poartă discuţii discrete, pe chat, cu studentele sale, ceea ce stârneşte neliniştea Catherinei. Ea devine chiar intruzivă penetrând, pe rând, spaţiul intim al celor doi bărbaţi din viaţa sa, care comunicau pe web. În mod paradoxal, reţeaua mondială este (aici) un spaţiu al intimităţii. Totuşi, acest element al vieţii moderne rămâne doar anecdotic şi nu se constituie într-un punct important al naraţiunii filmice. Internetul inserat în acest remake are rolul de-a aminti de noile medii de comunicare.

Adaptarea semnată de Atom Egoyan nu ne conduce, din păcate, spre mari interogaţii, ci ne transformă doar în simpli spectatori pasivi. Finalul moralizator al acestui thriller erotic indică doar o actualizare a vechii reţete a dramei erotice. Lăsând deoparte răceala din poveştile intelectuale cu care şi-a obişnuit publicul, regizorul Egoyan creează o dramă intimistă, senzuală (graţie trioului actoricesc), captivantă, deşi previzibilă pe alocuri.

Regizor: Atom Egoyan. Scenarist: Erin Cressida Wilson. Compozitor: Mychael Danna. Operator: Paul Sarossy. Producător: Jeffrey Clifford, Joe Medjuck, Ivan Reitman. Monteur: Susan Shipton.
Distribuţia: Amanda Seyfried (Chloe), Julianne Moore (Catherine Stewart), Liam Neeson (David Stewart), Max Thieriot (Michael Stewart), Meghan Heffern (Miranda).

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , ,

Scriitorul și soția diplomatului – 5 to 7

„Amorul e un copil hoinar”, iar poveștile amoroase atrag precum un magnet. Când realizatorul optează pentru un cuplu format dintr-o franțuzoaică și un american, după modelul lansat de curentul Nouvelle Vague (Baisers volés/Stolen Kisses, Jules et Jim/Jules and Jim), iar povestea este plasată în imensul New York, situația devine și mai atrăgătoare. Cineastul Victor Levin lansează direct o nouă provocare și anunță (din primele minute) spectatorul, prin intermediul naratorului/vocea din off: „You’re never more than twenty feet away from someone you know, or someone you’re meant to know.”  5 to 7 nu e primul film în care literatura învinge neajunsurile, iar rolul frustrărilor devine acela de catalizator. Ce s-ar face un tânăr cu veleități literare dacă nu ar avea o muză pe măsură?

5 to 7 1

Brian (Anton Yelchin), un june scriitor american (24 ani, categoria „wannabe”), cu înalte aspirații, încearcă să-și valorifice potențialul încă neexploatat. După ce îi este premiată o carte cu un subiect banal, editorul său (de la revista The Atlantic) îi promite că îl va ajuta să lanseze și un alt roman, cu o temă mai incitantă și cu mai multă „experiență de viață” inserată în ficțiune. În această manieră, subiectul uneia dintre cărțile lui Brian va intra în viața sa, sub forma unei iubiri perfecte, pe care toată viața o va idealiza. Este vorba despre Arielle (Bond Girl din Skyfall, Bérénice Marlohe), sofisticata soție a unui diplomat francez.

5 to 7_060613_168.NEF

Cultura și etica personală îi separă, iar preferințele culinare sunt la poli opuși, dar toate aceste „amănunte” se vor estompa, lâsându-i dezbrăcați de orice prejudecăți, dornici să profite de șansa de-a fi găsit iubirea, în singura formă posibilă: întâlniri amoroase între orele 5 și 7 după-amiaza. Zglobia trentagenară, șarmantă și elegantă, nu respinge avansurile impetuosului tânăr, dimpotrivă, deși soție și mamă a doi minori, se lasă antrenată în această relație clandestină (Arielle: „Put aside your notions of people and the world will surprise you with its grace”). Așadar, adulterina cu nume cu referire directă la eroina dispusă la numeroase sacrificii (Mica Sirenă /Little Mermaid) și scriitorul vor trăi o poveste romantică, în luxoasele cartiere din New York (St. Regis Hotel). Până aici, nimic nou, doar oda (indirect închinată) lui „Big Apple”(filmările au fost realizate cu preponderență în Manhattan).

5 to 7 3

Lentoarea amoroasă răvășită de răsturnările de situație vor anima acestă construcție fragilă, pândită la tot pasul de clișee. Încă de la primele cadre, ne frapează stereotipul folosit pentru Arielle (33 ani), franțuzoaica „coaptă”, elegantă și rafinată, dar moralmente ambiguă; viețuiește cu consimțământul soțului într-un „mariaj liber” (are anumite libertăți). Privitorul va pătrunde în lumea literară din New York, prin intermediul personajelor – Brian are câteva încrucișări semnificative (Jane: „Life is a collection of moments.The idea is to have as many good ones as you can”) cu o tânără editoare, Jane (Olivia Thirlby), dar și cu seniorul (real) de la New Yorker. Pentru atmosferă, nu vor lipsi nici părinții lui Brian, un strașnic cuplu (Arlene și Sam  sunt interpretați de Glenn Close și Frank Langella) ce va pigmanta pelicula cu savuroasele („sarea și piperul”) clișee despre relația francezi-americani (tatăl lui Brian trimite câteva „săgeți otrăvite” la adresa franțujilor, despre care susține că s-ar fi declarat înfrânți de trei ori în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și nu ar fi oferit sprijin populației evreiești; Sam:„I cannot tell you how little I want to see a Broadway show right now”).

5 to 7 4

Lăsându-se furați de sentimente și de ritmurile impuse de bătăile inimii, cei doi amorezi trăiesc cu pasiune între bătăile orologiului („cinq-à-sept”), în rest, fiecare încearcă să salveze aparențele așa cum poate. Călătoria emoțională devine și mai atrăgătoare fiindcă plimbările din Central Park sau vizitele la muzee oferă o aură specială acestui cuplu inedit, desprins, parcă, din poveștile Disney, iar tablele ornate cu ciorne din camera junelui holtei stârnesc pofta pentru lectura in print. Bula de aspirații a tânărlui Brian este spartă de Valery (Lambert Wilson), soțul lui Arielle. Acest bărbat matur redefinește granițele, foarte permisive, mariajului său și grăbește despărțirea celor doi amanți, deși fanteziile erotice nu au fost pe deplin eludate în acest film indie, ce exploatează unele  dorințe ale spectatorilor (nostalgii și speranțe).

5 to 7 5

Cineastul ne dezvăluie, în această încercare de a zugrăvi lupta dintre pasiune şi moralitate, meditaţiile (personajelor implicate) despre complexitatea naturii umane. Finalul dulce-amărui lasă, totuși, deschisă poarta speranței și ne invită să (re)descoperim cuvintele de dragoste, farmecul scrisului de mână şi mirajul corespondenţei, vraja muzicii și pasiunea. 5 to 7 este o duioasă comedie romantică, iubitoare de carte, ornată cu gesturi manierate.

Regia: Victor Levin

Scenariul: Victor Levin
Imaginea: Arnaud Potier
Muzica: Danny Bensi, Saunder Jurriaans
Distribuția:
Anton Yelchin – Brian
Olivia Thirlby – Jane
Bérénice Marlohe – Arielle
Lambert Wilson  – Valery
Frank Langella – Sam
Glenn Close – Arlene
Eric Stoltz – Galassi
Jocelyn DeBoer – Soția lui Brian

Durata: 95 min

Articol publicat în revista Catchy

 

Etichete: , , , , ,

Money can’t buy love? – The Girlfriend Experience

Mădălina DumitracheUn vechi proverb englezesc spune că „Old habits die hard”; se pare că de-aici a pornit și regizorul Steven Soderbergh în încercarea de-a reflecta încurcatele și misterioasele mecanisme ale erotismului. Astfel, a realizat pelicula The Girlfriend Experience, o dramă experimentală, în care rolul principal îl joacă actrița porno (în prezent demisionată) Sasha Grey. Motivațiile cineastului se regăsesc, conform afirmațiilor sale, în peliculele Red Desert de Michelangelo Antonioni și Viskningar och rop de Ingmar Bergman. Ideea acestui cineast a fost – repede – preluată de impetuosul Chris Albrecht, al cărui fler pentru succesul de public (Sex and the City, The Wire, Six Feet Under) e deja binecunoscut. Fostul patron al canalului HBO a lansat provocarea și-a antrenat colaboratorii – Lodge Kerrigan (Clean, Shaven, Claire Dolan) și Amy Seimetz (actriță-realizatoare cunoscută în circuitele indie/producțiile independente) – și a creat, la canalul Starz, mai mult decât un remake, o serie televizată, cu subiectul desprins din experiențele intime ale unei prostituate de lux. Lumea e plină de persoane care-au încercat să experimenteze „filosofia iederei”: să ajungi sus târându-te, iată, că cinemaul actual a transpus în mod artistic și experiențele unei femei care-a practicat „amorul tarifat”.

The Girlfriend Experience 1

„Cea mai veche profesie” din lume a scos la iveală un număr de episoade urmărite de mii de telespectatori, dornici să participe la o incursiune într-o Americă rece și cinică, în care totul este de vânzare. Astfel de producții satisfac fantasmele și transgresiunile oricărui voyeur și deschid o altă perspectivă asupra ființelor cu sânge rece și cu multiple existențe. Eroina are același prenume ca și cea din filmul din 2009, regăsim același cocktail «soderberghian»: un amestec între comerțul cu trupuri și unele reflecții despre capitalism și societatea de consum.

The Girlfriend Experience 2

Sfidând criza financiară din 2008, The Girlfriend Experience a apărut rapid și-a devenit o afacere profitabilă pentru producători. În povestea de pe micile ecrane, Christine Reade (Riley Keough) este o ambițioasă studentă la Drept, în Chiacago, care este fascinată de lumea relațiilor tranzacționale (lucrează la Kirkland & Allen). Imediat, intră în lumea escortelor și începe o serie de aventuri. Cunoscute drept „escort girl”, acestea sunt damele de companie care oferă relații emoționale și sexuale (se consumă băuturi și mâncăruri fine, se întrețin unele conversații inteligente, apoi se ajunge în camera de hotel) contra unor sume piperate. Sub pseudonimul Chelsea Rayne, tânăra studentă la Drept acceptă întâlniri tarifate cu bărbați căsătoriți, amatori de aventuri clandestine, în paralel cu activitățile de la cabinetul de avocatură unde era stagiară. Inițial pornită din dorința de independență financiară, de-a avea un trai mai mult decât confortabil, juna își pierde, treptat, propria identitate („Clientul plătește pentru ceea ce nu este”). Christine Read ajunge prizoniera propriilor derapaje, iar pușcăria în care se vede închisă este chiar structura urbanizată și ultra-ierarhizată în care ea voia să pătrundă și să-și asigure un loc confortabil. Extrem de versatilă, frumoasa stagiară utilizează, cu mare abilitate, coduri vestimentare, de comportament și chiar de spațiu. Camera de filmare o surprinde ba în labirintul din oțel și sticlă în care lucra ziua, ba în camerele – la fel de transparente – din hotelurile de lux  în care activa noaptea. Organizarea acestor cadre/spații indică negarea libertății după care ea, inițial, tânjise; circulația în aceste medii este cvasi-imposibilă. Prin sistemul de momiri și de iluzii bine ambalate, acest mecanism atinge performanța și înregistrează câștiguri imense. Una dintre himere este aceea că relațiile profesionale sunt bazate pe negocieri, pe acordul dintre două părți și pe furnizarea corectă de servicii. Nimic mai fals! În realitate, nu există nicio negociere fiindcă totul se vinde. Minciuna deține supremația în acest univers clădit pe iluzii costisitoare.

The Girlfriend Experience 3

În aceeași manieră, Christine devine o mașinărie de fantasme vii, alimentând neîmplinirile unor așa-ziși „stâlpi ai societății” pentru care rămâne mereu valabilă zicerea: „Money can’t buy love”. Subversiunea devine violentă pentru că este adusă în prim-plan de o femeie tânără, frumoasă și inteligentă („You can be whoever you want to be”). Christine se consideră imbatabilă și chiar utilizează fraze desprinse, parcă, dintr-un manual de management: „Nu mi-e teamă de  concurență. Concurența este necesară  pentru a rezolva problemele.” Pentru a-și găsi un loc în această societate, ea trebuie să le servească clienților aceleași „gogoși” pe care și ea le primea de la cei mai autoritari. Nu există negocieri în acele raporturi umane care se nasc din dorința de dominare/putere. Cinismul este singurul sentiment cu care o va familiariza superiorul ei. Succedarea de clienți, de mâncăruri alese, de petreceri exclusiviste și de pahare de vin este inevitabilă în acest context. Puținele și firavele ei resorturi – fantasmele și visurile despre o posibilă libertate – o mențin în acea surdă și aparentă resemnare. În fapt, forma de prostituție pe care această tânără o practică nu e o activitate marginală, ci e chiar un aspect real dintr-un construct mondial bazat pe același principiu.

The Girlfriend Experience 4

Ceea ce-i conferă acestei tulburătoare serii o culoare experimentală este răceala întregului ansamblu, cea care induce și permanenta stare de asfixiere. Abia dacă se zărește, pe ici-colo,  o alee sau vreo urmă de cer. Personajele evoluează între pereți uriași, transparenți, din multinaționale, printre camerele luxoase de hotel ori marmura din băile vreunui bar. Încercând  să sugereze o „Americă nudă”, Kerrigan și Seimetz au redus la zero tot ceea ce înseamnă suflet și-au redat „America corporatistă” într-o nuanță alburie, de „dating”. Nepoata lui Elvis Presley – Riley Keough – întrupează perfect eroina opacizată în propriile sentimente. Cinismul afișat pe chipul angelic atrage privitorul în acest spectacol în care afectele sunt mimate și automatizate. Mecanismul aproape perfect al eroinei este limitat de acțiunile unei soții înșelate care o va ataca direct pe frumoasa escortă-stagiară. Nelăsând nicio portiță deschisă spre identificare, chipul eroinei trădează ba o suferință, ba o privire moralizatoare, mereu frumoasa ei față reflectă destabilizatoarea perfectă (la un moment dat ajunge să spună: „Don’t talk! Just watch me”).

The Girlfriend Experience 5

Aflată între angoase teribile și o stranie pasivitate, serialul t.v. induce privitorului stări contradictorii, dar incită și la reflecție. Printre limitele lăsate la vedere, spectatorul privește liniile fragile ale sentimentelor devenite produse de consum. În lumea în care se mișcă eroina, nu există nicio urmă de echilibru între facil și grav, între intim și generalizat, între sinceritate și minciună. Totul se universalizează prin vasul comunicant numit minciună.

The Girlfriend Experience este un serial pătrunzător și, pe alocuri, deranjant, despre opulență  și sex, dar – mai mult decât acestea – episoadele sale devin adevărate lecții negre despre control, competiție și corupție. Realizatorii oferă fiecărui privitor șansa de-a formula propriile judecăți despre evenimentele derulate pe ecran sau despre profilul psihologic și moral al personajelor, astfel încât seria t.v. „să vândă bine”.

 

Regia și scenariul: Lodge Kerrigan și Amy Seimetz

Canalul TV: Starz

Producători: Steven Soderbergh, Philip Fleishman, Lodge Kerrigan, Amy Seimetz, Gary Marcus, Jeff Cuban

Imaginea: Steven Meizler

Montajul: Greg O’Bryant

Muzica: Shane Carruth

Distribuția:

Riley Keough – Christine Reade

Paul Sparks – David Tellis

Mary Lynn Rajskub – Erin Roberts

Louisa Krause – Anna Greenwald

Anna Friel – Erica Myles

Carmen Ejogo – Bria Jones

Durata unui episod: 27- 31 min.

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Money can’t buy love? – The Girlfriend Experience

Scris de pe august 18, 2018 în Feminin, Film, Modernitate, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , ,

Potpuriul dragostei – Mamma Mia! Here We Go Again

Mădălina DumitracheProducția Mamma Mia! Here We Go Again face parte din categoria filmelor estivale pe care le îndrăgești fără să știi de ce și pe care le urmărești pentru a te răcori.

În vremea în care nu avea habar de identitatea părintelui său, Sophie se hotărâse să-i invite la nunta ei pe cei trei presupuși tați, fără să-i sufle vreo vorbă Donnei (Meryl Streep), mama sa. Așa stăteau lucrurile în opusul din anul 2008 (semnat de Phyllida Lloyd), când lumea făcea cunoștință cu fermecătoarea actriță Amanda Seyfried, aflată în postura tinerei încăpățânate, dar extrem de hotărâte, din triumfalul musical Mamma Mia. Zece ani mai târziu, când deja Donna a ieșit din scenă, tânăra Sophie (însărcinată) se pregătește să deschidă porțile hotelului „Bella Donna” la care visase. Mamma Mia! Here We Go Again revine pentru a ne povesti/lămuri despre trecutul Donnei – întâlnirea cu cei trei (potențiali) „tătici” ai fiicei sale – totul sub forma idilelelor cu lipici la public, preponderent feminin. Bunăoară, suntem invitați în Kalokairi, magica insulă din Grecia, pentru un nou și original musical bazat pe melodiile de succes ale formației ABBA. A fost păstrat lotul actoricesc de bază al distribuției originale, dar s-au alăturat și alte nume faimoase – Lily James (Cinderella, The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society).

Lungmetrajul, produs de Judy Craymer și Gary Goetzman, păstrează linia de „feel-good movie”, perfect pentru sezonul estival. Premisele sunt de bun augur dacă avem în vedere că regia e semnată de chiar scenaristul Ol Parker, cel care a realizat această continuare după o poveste scrisă de Catherine Johnson și Richard Curtis. În calitate de producători executivi s-au regăsit Tom Hanks, Rita Wilson, Phyllida Lloyd, Richard Curtis și Nicky Kentish Barnes. La toate acestea, au contribuit din plin antrenul și suflul nou din coloana sonoră realizată de inegalabilii făuritori de hituri Benny Andersson și Björn Ulvaeus. Cei doi producători şi-au luat necesare libertăţi în adaptarea coloanei sonore, simțind capacitățile vocale de exprimare ale actorilor, asumându-şi perfect sound-ul de karaoke, estompând astfel neajunsurile glasurilor neantrenate, conferindu-le și acestora un aer mai puțin cabotin.

Mamma Mia, Here We Go Again!

Noua producție se poziționează între sequel și prequel fiindcă se păstrează povestea centrală, dar există și acele lansări „înainte” și „înapoi” în timp menite să ne arate cum relațiile formate în trecut rezonează în prezent. Astfel, în actualitate, o vedem pe Sophie pregătindu-se pentru un mare eveniment: redeschiderea pensiunii înfiinţate de mama ei, Donna. Faptul că aceasta a murit cu un an în urmă umbreşte evenimentul şi încearcă să dea complexitate acestui fir narativ. În acelaşi timp, o vedem pe Donna în tinereţe (Lily James): ea porneşte în căutarea propriului vis, ajungând – în urma unor aventuri – pe Kalokairi, magica insulă din Grecia. Seducătoarea Lily James o întrupează pe Donna din perioada de tinerețe, prin intermediul flashbackurile presărate între energicele momente dispuse la prezentul efervescent (adorabilă cu tinerescul song When I Kissed the Teacher). Distribuția încearcă să respecte paritatea între bărbați și femei, așadar, îi regăsim pe „veteranii” Pierce Brosnan, Colin Firth și Stellan Skarsgård, alături de mai tinerii Jeremy Irvine (în rolul lui Sam), Josh Dylan (Bill) și Hugh Skinner (Harry). Simpaticele aflate mereu în căutare de amor Rosie și Tanya sunt, acum, Alexa Davies și Jessica Keenan Wynn. În această romanță acidulată, este introdusă – în postura de bunică – exotica Cher. Ce poate fi mai amuzant decât un număr în care Cher i se adresează pe note (cântă Fernando) managerului de hotel, bărbos și grizonant, fostul ei iubit prin 1959, interpretat de co-starul Andy García? Desigur, e o șarjă amical-umoristică pentru că blondina lungană, acum bunica Ruby, se aseamănă, aici, cu Madonna (dependentă de Xanax) cântând Don’t Cry for Me Argentina.

3 - Mamma Mia 2

Cu așa povești și așa armătură de interpreți, filmul izbuteşte să binedispună timp de două ore încărcate cu dans, voie bună şi multă energie. Unul dintre meritele acestui sequel este maniera în care Donna iese din straiele superficialității și nu mai pare doar o flușturatică, ci un veritabil „spirit liber”- cântăreață cool în tinerețe. O urmărim decizie după decizie, eşec după eşec, reuşită după reuşită. Acum, când o vedem pe Donna întâlnindu-i pe Sam, Harry şi Bill (interpretaţi de Jeremy Irvine, Hugh Skinner şi Josh Dylan) şi îndrăgostindu-se cu adevărat de mica comunitate de pe Kalokairi, înțelegem de ce începe să viseze la o viaţă fericită în pensiunea pe care o descoperise.

4 - Mamma Mia 2

Cu toate că cele două epoci distincte sunt țesute și reunite în falduri (asumat) kitsch ale pânzei, totul se reduce la pofta de viață și doza necesară de umor pentru a depăși inerentele neajunsuri ale vieții. Costumele, lumina și mai ales coregrafia contribuie la crearea universului pitoresc, menit să rimeze cu exclamația Mamma Mia!, în pofida aspectului general de cartolină catchy. Bazându-se exclusiv pe distribuţie, filmul poate părea, pentru unii spectatori mai scorțoși, doar un potpuriu de Nu-mă-uita, cu flashbackuri siropoase, cu multe clişee. Deși minunata Meryl Streep/Donna Sheridan se răgăsește doar pe afiș, spiritul și efervescența sa sunt dominante și în acest nou cocktail al verii 2018; legătura mamă-fiică rămâne esențială și în cea de-a doua rundă. Dacă știi să privești partea plină a paharului și îți place să dansezi după cum îți cântă viața, nu rata Mamma Mia! Here We Go Again/„take the chance”!

5 - Mamma Mia 2

Regia: Ol Parker

Scenariul: Ol Parker după o poveste scrisă de Catherine Johnson și Richard Curtis

Imaginea: Robert Yeoman

Montajul: Peter Lambert

Muzica: Anne Dudley

Distribuția:

Amanda Seyfried – Sophie Sheridan, fiica Donnei

Meryl Streep – Donna Sheridan,mama lui Sophie și soția lui Sam

Lily James – Donna (în tinerețe)

Christine Baranski – Tanya Chesham-Leigh

Jessica Keenan Wynn – Tanya (în tinerețe)

Julie Walters – Rosie Mulligan

Alexa Davies – Rosie (în tinerețe)

Pierce Brosnan – Sam Carmichael, architect american, fostul soț al Donnei

Jeremy Irvine – Sam (în tinerețe)

Colin Firth – Harry Bright, om de afaceri britanic

Hugh Skinner – Harry (în tinerețe)

Stellan Skarsgård – Bill Anderson

Josh Dylan – Bill (în tinerețe)

Dominic Cooper – Sky, soțul lui Sophie

Andy García – Fernando Cienfuegos, managerul mexican al hotelului Bella Donna, fostul iubit al lui Ruby

Cher – Ruby Sheridan, mama Donnei și bunica lui Sophie

Durata: 114 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Potpuriul dragostei – Mamma Mia! Here We Go Again

Scris de pe august 17, 2018 în Cinema, Estival, Feminin, Filme de dragoste, Iubire

 

Etichete: , , , , , ,

Regina muzicii pop la curtea Angliei – W. E.

Cinema-ul nu este chiar un hobby pentru Madonna, care a avut două mariaje cu realizatori de filme: Sean Penn şi Guy Ritchie. Cântăreaţa a jucat în Desperately Seeking Susan (1985), Shanghai Surprise (1986), Who’s That Girl (1987), Evita (1996); de asemenea, a produs şi filme documentare: I’m Going to Tell You a Secret, In Bed with Madonna, I Am Because We Are.

În calitate de regizor, Material Girl – Madonna aduce în prim-plan puterea de seducţie feminină, moda, bijuteriile, ambiţia, scandalurile amoroase şi viaţa în high-life odată cu pelicula W.E. din 2011.În comunicatul de presă, Madonna explică fascinaţia sa dintotdeauna pentru biografiile femeilor puternice, dar în mod special pentru Wallis Simpson, cea care l-a determinat pe regele Edward al VIII-lea să abdice de la tron pentru a se căsători cu ea. Cântăreaţa pop consideră pasiunea dintre cei doi „cea mai mare poveste de iubire din secolul al XX-lea”. Însuşi titlul filmului face referire directă la iniţialele celor doi protagonişti W. (Wallis) & E. (Edward).

madonna-we
Pentru scenariu a făcut apel la Alek Keshihian cu care a colaborat şi la In Bed with Madonna. Filmul W.E. arată perspectiva asupra unei filosofii de viaţă pe care a îmbrăţişat-o regele Edward al VIII-lea, oferind, astfel, un punct de vedere simetric cu cel din The King’s Speech (2010), în care e prezentată petrspectiva celuilalt frate. Edward a renunţat la tron la câteva luni după începutul domniei sale, în preajma celui de-al doilea război mondial, lăsând fratelui său, George al VI-lea, coroana. La rândul ei, americanca Wallis Simpson a divorţat a doua oară, oferindu-şi viaţa personală „furaj” pentru jurnaliştii de cancan şi a purtat stigmatul de „aventurieră care şi-a separat regele de poporul său” până la finele vieţii.

Cu siguranţă, Madonna nu a încercat să creeze doar o dramă istorică, ci a realizat un film în care sunt surprinse obiecte-fetiş, atitudini, culori şi atmosferă a unei epoci. Acest gen de peliculă poate seduce prin sinceritate. Ca să îi ofere puţină amploare – căci doar celebritatea lui Wallis Simpson şi a universului ei este prea puţin – Madonna se foloseşte de un soi de „dublu” al acestei femei atât de speciale. Tânăra Wally este o admiratoare a casei Windsor şi merge să-l întâlnească pe celebrul magnat Mahomed al Fayed, care a cumpărat obiectele ce aparţinuseră ducesei. Practic, puţin adevăr se insinuează într-un mod agreabil în această viziune adesea idealizată. Tânăra americancă, nefericită în căsnicie şi suferind de o depresie severă încearcă să uite dezastrul din existenţa sa petrecându-şi vremea printre obiectele de lux expuse în New York şi redescoperind detaliile faimoasei poveşti de iubire.

Nu se pomeneşte mai nimic despre prieteniile naziste ale lui Wallis Simpson, pelicula insistă doar pe frumuseţea şi carisma americancei. Alegerea actriţei din rolul principal, incredibila Andrea Riseborough, a fost o reuşită. Nu însă acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre „dublul” lui Wallis, actriţa care a întrupat-o pe Wally, Abbie Cornish, pare lipsită de suflu în partitura americancei nefericite în mariaj, obsedată de sinuosul destin al lui Wallis.

În loc să se concentreze doar pe povestea cuplului principal, Wallis şi Edward, ca în orice film biografic, Madonna complică situaţia, aducând sub observaţie şi o poveste contemporană new-yorkeză. Astfel, tânăra Wally Winthrop(Abbie Cornish) îşi reanalizează mariajul în perioada în care se lasă fermecată de expoziţia cu obiectele ce aparţinuseră ducesei de Windsor. În acest mod, povestea dintre Wallis şi Edward se narează, în paralel, cu cea a lui Wally şi a Evgeni, doi solitari ce se întâlnesc la licitaţia din 1998 cu obiectele casei Windsor.

Dar aceste flashback-uri îngreunează filmul, ducând uşor-uşor către plictiseală. Tehnica abordată de Madonna aici este departe de reuşita din The Hours, în care proiecţiile Virginiei Woolf din viaţa celor trei femei care-i citeau opera (de-a lungul a mai multor perioade) au avut mai multă profunzime şi bogăţie psihologică. Regina muzicii pop a încercat să ofere prea mult, dar a tăiat din emoţie, deşi din punct de vedere estetic, filmul este onest.

Realizatoarea a folosit, mai degrabă, nişte trucuri decât geniu creativ dacă ne gândim la gros-planurile fotografiilor şi diversitatea suporturilor de 35 mm, 16 mm şi Super 8. De asemenea, se poate lesne observa atenţia realizatoarei pentru imagine, reconstituirea epocii prin decoruri, costume şi bijuterii. Cu toate acestea, un film nu este un shooting pentru revista Vogue sau altă revistă glossy.

Madonna nu dovedeşte, nici de data aceasta, fler în a-şi alege un subiect pe măsură şi nu se poate compara cu alte actriţe care au trecut cu succes în spatele camerelor de filmat (Barbra Streisand de exemplu a ştiut să-şi găsească un loc în filmul muzical şi în comedia romantică). Totuşi, producătorul Harvei Weinstein a avut încredere în ea, mai mult în „numele” ei, reducând totul la o chestiune de marketing când a dat undă verde acestui proiect al Madonnei.

În genericul de final se află ceea ce filmul are mai bun: cântecul Masterpiece, frumoasa baladă recompensată cu un Glob de Aur. Din păcate, coloana sonoră nu a imprimat acestei pelicule anvergura unei capodopere. Neobosita Madonna a încercat să evite convenţiile din filmele biografice şi a introdus povestea „la dublu”. Influenţată, formal, de filmul In the Mood for Love al lui Wong Kar-wai, regina muzicii pop nu face dovada aceleiaşi inspiraţii ca a regizorului chinez.

Regie: Madonna
Scenariu: Madonna, Alek Keshishian
Distribuţie:
Wallis Simpson: Andrea Riseborough
Wally Winthrop: Abbie Cornish
Edward: James D’Arcy
Evgeni: Oscar Isaac.

 

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Regina muzicii pop la curtea Angliei – W. E.

Scris de pe august 16, 2018 în Cinema, Film, Uncategorized

 

Etichete: , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web