RSS

Arhivele lunare: august 2018

Paradisul înnegrit – Der Müll im Garten Eden/Polluting Paradise

După câteva lungmetraje de excepţie, precum Gegen die wand / Cu capul înainte (Ursul de Aur, Berlin, 2004), Auf der anderen Seite / De partea cealaltă (Premiul pentru cel mai bun scenariu, Cannes, 2008) sau comedia Soul Kitchen (Premiul Juriului, Veneţia, 2009), Fatih Akin continuă să uimească, revenind pe marele ecran cu o modestă, dar curajoasă, propunere – un documentar despre depozitarea unor deşeuri. În timp ce turna, în 2006, la Çamburnu, secvenţe din filmul Auf der anderen Seite / De partea cealaltă (2007), cineastul surprinde proiectul de construcţie a unui depozit de gunoaie în acea regiune. Se decide să filmeze această „minune”, în paralel cu sondarea opiniei locuitorilor.

Incitat de scopul şi de efectele (sociale, politice, ecologice şi estetice) acestei acţiuni, se lansează în acest demers cinematografic, pe care îl va încheia la începutul anului 2012. Realizatorului îi va fi dat să vadă tonele de gunoaie (120.000 tone anual) ce se acumulau într-o fostă mină de suprafaţă dintr-o micuţă localitate de la malul mării.

Poate părea bizar ca un realizator renumit, cum este Fatih Akin, să facă o asemenea alegere, chiar dacă lumea de azi este… aşa cum este. Çamburnu este satul natal al bunicilor paterni ai regizorului, aşa că opţiunea şi-ar putea găsi şi un resort personal, pe lângă cel artistic-civic. Nu a înaintat nicio petiţie, n-a susţinut niciun documentarist local şi nici n-a realizat un videoclip, el a creat un film cu tonalitate „eco”. Realizatorul se ţine departe de tendinţa de „trezire a conştiinţei” (political correctness) cu orice preţ, iar proiectul său artistic rămâne sobru, fără nimic spectaculos. Imaginile expuse, timp de 98 de minute, vorbesc prin ele însele. Camera de filmat surprinde un peisaj idilic, dar şi saci din plastic, „urme” ale civilizaţiei ce sparg armonia cadrului natural. Floră, faună şi locuitori – totul ruinat de poluare. Tristeţea care le însoţeşte nu mai are nevoie de altă susţinere.

Locuitorii acestei localităţi din nord-estul Turciei trăiesc, preponderent, din cultivarea şi producerea ceaiului şi din pescuit. Construcţia acelui depozit de deşeuri, într-un dispreţ total faţă de mediu, este un dezastru ecologic. Acestui „proiect” i s-au opus atât autorităţile (primarul), cât şi sătenii; ei se decid să lupte cu mijloacele proprii.

Timp de cinci ani (2006-2011), Fatih Akin filmează lupta locuitorilor din sătuc contra unor instituţii puternice. Specialişti în limbajul de lemn, responsabilii politici îi exasperează pe locuitori. Apariţia gropii de gunoi le-a schimbat profund vieţile: de la poluare şi mirosul insuportabil, până la ameninţarea că nimeni nu le va mai cumpăra produsele cultivate în zonă. În tot acest timp, mii de tone de deşeuri sunt aduse zilnic în sat şi descărcate acolo. Der Müll im Garten Eden / Polluting Paradise frapează afişând imagini cu natura distrusă de om – aerul poluat, apa freatică înnegrită / contaminată, păsări rămase fără adăpost şi care ciugulesc deşeuri organice, haite de câini fără stăpâni asediind satul. Acestea sunt, în mod cert, unele dintre cele mai puternice imagini dintr-un documentar cu tematică ecologistă.

Afis Poluare

Cineastul a fost nevoit să apeleze şi la ajutorul unui operator local, Bünyamin Seyrekbasan, care a lucrat pentru echipa lui Akin, aceasta neputând sta permanent în regiune. Purtat de iubirea faţă de regiune, Fatih Akin realizează şi un duios portret al populaţiei rurale – serbările specifice zonei, culesul şi prepararea ceaiului, discuţiile cu vârstnicii sau cu tinerii satului – surprinzând culoarea locală. Totodată, cineastul îşi menţine pledoaria pentru atitudine civică, filmul oferind apropiere, dar şi distanţare faţă de ceea ce ar putea să mai însemne astăzi viaţa dintr-un sătuc de la ţărmul Mării Negre.

Prin acest documentar / portret al vieţii rurale, în care combină diferite estetici, Fatih Akin surprinde un anumit mod de viaţă şi, totodată, denunţă un anumit tip de hotărâre administrativă arbitrară şi abuzivă, dintr-o democraţie fragilă.

Regie şi scenariu: Fatih Akin
Imagine: Hervé Dieu, Bünyamin Seyrekbasan / Muzică: Alexander Hacke / Montaj: Andrew Bird / Sunet: Felix Roggel.

 

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Paradisul înnegrit – Der Müll im Garten Eden/Polluting Paradise

Scris de pe august 31, 2018 în Cinema, Film, Film documentar, Politic

 

Etichete: , , ,

Rendez-vous cu o floare de cactus updatată – Rendez-vous

În spaţiul cochet al cafenelei teatrale, Godot,  se poate viziona spectacolul Rendez-vous,  o producţie Belle Rêve, ce poate deveni  opţiunea  potrivită pentru amatorii de comedii de calitate.

Autorul piesei, Jacob M. Appel,  născut în 1973, este absolvent al Universităţii Harvard, Facultatea de Drept, cunoscut mai degrabă ca istoric al medicinei şi bioetician, publicând numeroase cronici şi eseuri privind dreptul, medicina şi filosofia. Notorietatea a căpătat-o graţie nuvelelor şi pieselor de teatru publicate. A fost premiat în 2004, 2007 şi 2008 şi este laureat al premiului William Faulkner. Jacob M. Appel şi-a declarat intenţia de a susţine trupele independente de teatru (off-off Broadway) scriind texte / piese pentru Indie Theatre Now. A studiat tehnica de scriitură dramatică cu Tina Howe (nominalizată la premiul Tony) şi afirma că :”A scrie nuvelă este o activitate dificilă, câtă vreme a scrie piese de teatru este o activitate publică”, prin urmare, susţine Jacob M. Appel: ” A scrie teatru este distractiv.”

Cactus Afis
În ceea ce priveşte metoda sa de lucru pentru actori, autorul este foarte original, susţinând că tehnica sa se limitează la a-şi imagina actorii pe scenă. El crede că o piesă de teatru trebuie să ofere partituri robuste actorilor, de aceea textul său este unul ofertant pentru actriţele din Rendez-vous. Şi-a declarat admiraţia faţă de scriitura feminină de astăzi, având-o drept model şi pe Tina Howe (profesoara sa), dar şi alte autoare dramatice americane contemporane (Paula Vogel). Se declară un fan al comediilor de moravuri, în defavoarea teatrului de idei: „Eu nu cred că o piesă trebuie să fie foarte intelectualistă, mai repede ar trebui să trateze relaţiile umane, dacât gândirea umană. Mi-aş petrece noaptea mai degrabă cu Tolstoi decât cu Dostoievski” declară Jacob M. Appel. Scriitorul, deţinător al mai multor diplome de master, profesor dedicat şi etician, aduce, în textele sale, discursul despre moarte, dar o face pe o cale plăcută,  deşi nu lipsită de multiple referinţe literare clasice.Regizorul, Ancuţa Clim, a optat în montarea spectacolului Rendez-vous pentru un text savuros, cu accente post-feministe şi, mai ales, cu multe trimiteri la tot ceea ce astăzi ar putea fi considerat politically correct: relaţiile maritale,  nevoia de „umbrelă” socială (mariaj), adopţiile internaţionale, relaţiile homosexuale  şi cam tot ceea ce ar putea fi critică socială.

Intenţia regizorului este de a pedala pe latura comică a poveştii, despre cum poate fi iubirea percepută şi tratată în binomul „soţie-amantă”. Se pot sesiza cu uşurinţă  unele rapeluri (intenţionate sau nu) cu faimoasa peliculă americană Cactus Flower (1969), la rândul ei, o ecranizare a unei farse romantice de pe Broadway; în care regăsim medicul-soţ aflat între aşa-zisa soţie şi mai juna lui amantă.

Opţiunea regizorală pentru distribuirea Danei Rotaru în rolul soţiei a fost de mare inspiraţie. Actriţa devine „locomotiva” spectacolului, etalând multă inteligenţă scenică. Silueta suplă, agilă şi nervoasă şi profilul statuar al chipului amintesc de Ingrid Bergman în rolul aparent rigidei asistente din Cactus Flower. Costumul, ingenios alcătuit de Buda Mioara Fulga, o ajută să ipostazieze soţia rigidă, dar stăpână pe sine şi pe situaţie, afişând o glossy surface. Atenţia maniacală pentru pălărie şi pentru coafură o transformă adesea într-un soi de „soţie disperată”, gen Bree Van de Kamp din celebrul serial american cu acelaşi nume (Desperate Housewives, oximoronic – tautologic).

În relaţia cu amanta apărută pe nepusă-masă în casa ei, soţia înşelată se dovedeşte a fi o abilă negociatoare, salvându-se de fiecare dată. Partitura amantei este mai firavă ca angajare dramatică, menţinând-o pe Luiza Cobori în zona recitativului vodevilesc. Bucata At Last din repertoriul Ettei James relevă calităţile vocale ale tinerei actriţe, care, conjugate cu farmecul său natural, salvează unele stângăcii ale gestului dramatic. Costumul ce aparţine mai degrabă stilului college, accesele bulimice ce trădează frustrări şi francheţea adolescentină fac din amantă un soi de Goldie Hawn (din Cactus Flower) plină de candoare.

Decorul (realizat de Cristina Milea),  alcătuit din elemente de mobilier, este manipulat abil sugerând o bucătărie şi un living tipice unei rezidenţe de medic cardiolog din suburbiile luxoase americane. Scaunul cu accente vintage-parodic devine scaun de „tortură” pentru tânăra  funcţionară de la Adopţii (Miriam Rizea). Aceasta se lasă convinsă de cuplul soţie-amantă şi aprobă, în final, adopţia fetiţei din China, după o mică confesiune pe acel scaun – canapea, devoalând orignea sa, de orfelină.

Intriga vodevilescă ţâşneşte spumos printre gesturile comice ale celor trei actriţe aflate în acest decor şi aduce în faţa spectatorilor  o montare cu  succes la public. Amatorii acestui gen de comedii trebuie să-şi programeze din timp un Rendez-vous cu o Floare de cactus updatată.

Articol publicat în revista LiterNet
 
Comentarii închise la Rendez-vous cu o floare de cactus updatată – Rendez-vous

Scris de pe august 28, 2018 în Modernitate, Morală, Moravuri, Teatru

 

Etichete: , , , ,

Prosit, Kinder! – Risipitorul

Contrar aparenţelor, pentru tinerii din generaţia „ipod & social media users„, există şi alte opţiuni: să citească şi să joace teatru. Astfel, şaizeci de copii, cu vârste cuprinse între şapte şi optsprezece ani, coordonaţi de o echipă de actori profesionişti (Petrică Voicu, Diana Vladu, Raluca Urea, Ştefan Ruxandra şi Laura Vasiliu) sunt familiarizaţi cu universul literaturii şi al spectacolului. Teatrul Vienez de Copii a reuşit să educe şi să anime atât participanţii, cât şi publicul care le-a vizionat producţiile artistice de-a lungul timpului.

Spectacolul Risipitorul, prezentat de trupa de copii, are la bază textul cu acelaşi nume, scris de autorul vienez Ferdinand Jakob Raimund în 1833. Actor la bază, a jucat în diverse trupe de teatru, apoi a scris el însuşi texte dramatice aşa cum a fost cea care i-a adus şi ultimul său mare succes financiar şi artistic, Risipitorul. Alături de Johann Nepomuk Nestroy, Raimund a rămas un reper artistic al literaturii dramatice vieneze din perioada Biedermaier. Forma tradiţională a teatrului vienez a fost dezvoltată şi de acest autor, influenţând-o până în secolul al XX-lea.

Risipitorul

Regizorul a valorificat cu inventivitate o piesă în trei acte, transformând-o într-un spectacol cu însuşiri muzicale, adaptate publicului tânăr din secolul al XXI-lea. Astfel, Petrică Voicu a conjugat textul (adaptarea textului original de Sylvia Rotter) cu mijloace audio-vizuale (muzică live şi proiecţii video) cu resursa umană (trupa de copii-actori) obţinând un divertisment de calitate pentru un public destul de pretenţios (copii şi adolescenţi). Tema spectacolului propus este puterea devastatoare conţinută în textul de factură romantică. Personajele sunt decupate net, iar aerul puţin didacticist al finalului e atenuat prin muzică şi ecleraj. Finalizarea scenică este o reuşită vizibilă, având în vedere eterogenitatea trupei.

Încercarea lui Andrei Costinescu de a-l portretiza pe Julius von Flotwell este desenată cu acurateţe dramatică. Tânărul simpatic, dar destul de naiv, Julius von Flottwell, devine posesorul unei averi considerabile, graţie iubirii sale sincere pentru o fată frumoasă, dar săracă. Textul vienezului Raimund este un basm cu accente de dramă, care avea meritul de a reliefa calităţi precum dragostea necondiţionată, statornicia şi devotamentul. Junele von Flottwell, ipostaziat de Andrei Costinescu aduce un suflu impetuos în relaţia cu iubita-zână. Ca în orice basm, fata săracă din pădure era, de fapt, o zână şi, ca orice zână bună, Cheristane venise pe Pământ pentru a face bine cu ajutorul perlelor din coroana sa. Magia îi joacă o uşoară festă, făcând-o să se îndrăgostească, la rândul ei, de simpaticul Julius. Ea îi dăruieşte lui aproape toate perlele schimbând astfel situaţia financiară a familiei von Flottwell. Înainte de a-şi relua locul între zâne, Cheristane creează un spirit, Azur, pentru a-i oferi protecţie permanentă iubitului ei, Julius.

Dar Ferdinand Raimund, ca orice autor din epoca romantică, relevă natura decăzută a pământenilor prin acţiunile omului Julius von Flottwell. După ce se îmbogăţeşte, tânărul îşi schimbă stilul de viaţă. Orbit de puterea banilor şi de ascensiunea socială (devine castelan), nu mai este apt să distingă adevăraţii prieteni şi devotamentul real, lăsându-se pradă unei vieţi pline de risipă. De-a lungul acestei întregi „traiectorii”, Andrei Costinescu lasă să se vadă unele slăbiciuni actoriceşti (gesturi stângace, propria-i corporalitate stânjenindu-l parcă).

Tablourile scenice nu păcătuiesc prin aglomerarea semnelor, utilizând mai mult energia debordantă a interpreţilor şi eclerajul. Alternarea planurilor celest – terestru se face glisând cu uşurinţă. Zâna Cheristane / iubita din pădure este o prezenţă relevantă prin distincţia şi rostirea scenică plină de acurateţe a Ioanei Mârlogeanu. Patetismul sinuos şi uşor ambiguu al personajului sunt valorificate cu succes de interpretarea tinerei Ioana Mârlogeanu, o apariţie serafică şi puternică deopotrivă.

Slăbiciunea lui Julius este repede speculată de valetul său, Wolf (Wolf = lup), care-l va jefui. Vlad-Alexandru Dulea este un valet care-şi manifestă micimile cu mult sârg. Datele comico-dramatice atrag imediat simpatia publicului, mai ales că au trimiteri directe în actualitate. Intriga este condimentată cu elementul sentimentalo-lacrimogen (specific perioadei în care a fost redactat textul): iubirea pentru fata Preşedintelui. În plină epocă a „mariajelor-afacere”, Julius este nevoit să se dueleze cu Baronul Flitterstein. Adrian Apopei conturează cu haz un baron rănit în duel. În felul acesta, Flottwell se vede nevoit să fugă împreună cu Amalia. Micuţa Andreea Nemil desenează scenic, din tuşe pline de aplomb şi gingăşie, o tânără prusacă aflată între iubire / pasiune şi devotament filial.

Acţiunile ilariante reuşesc cu succes în cazul Cavalerului Dumand în varianta scenică a lui Alexandru Mădăraş, dar şi a „bătrânei” din munţi. Apariţia în travesti a lui Sorin Ivan e una înveselitoare: nu poţi face altceva decât să râzi în cazul acestor două interpretări pline de savoare comică.

Morala burgheză dictează ca personajul nesăbuit „să plătească”. Aşa se face ca în actul final, Julius să revină acasă îmbătrânit şi sărăcit. Pierduse tot: banii, casa, soţia şi copilul. Printr-o întorsătură „din condei”, neajunsurile lui Julius dispar datorită spiritului creat de zâna Cheristane. Spiritul Azur, în ipostazierea Denisei Trăistaru, este cerşetorul care beneficiază de generozitatea lui Julius, pe tot parcursul primei părţi. Gravitatea abordării Denisei Trăistaru reaminteşte că acest personaj este „vocea” Moralei.

Drama începe în momentul în care Julius cade pradă disperării şi încearcă să se sinucidă. Totuşi, el este salvat şi redevine bărbatul înstărit de odinioară deoarece Azur îi înapoiază perlele pe care Julius i le oferise ca „pomană”. Finalul fericit este celebrat atât în plan terestru: se mută înapoi, alături de fidelul său slujitor, Valentin, dar şi în plan celest: o revedere cu Cheristane în nesfârşita împărăţie a iubirii.

Slujitorul devotat, Valentin (însuşi Ferdinand Raimund interpretase acest rol în 1836), portretizat de Dani Posdărăscu a lucrat cu seriozitate şi răbdare, compunând un personaj viu şi fermecător prin naturaleţe şi înzestrarea nativă pentru scenă. L-a secondat, cu succes, partenera sa, Rosa. Alexandra Şerban a excelat printr-un recitativ temperamental realizând o slujnică şi o soţie plină de vervă. Alături de Valentin şi de Rosa, au contribuit la realizarea nervului necurmat al spectacolului cei trei copii ai lor (Liesl, Hansl şi Michael).

Trupa de actori a muncit cu seriozitate sub atenta îndrumare a coordonatorilor artistici. Aceştia au lăsat povestea să se desfăşoare scenic fluent şi bine ritmat, într-un décor aerisit, dar cu trimiteri la stilul Bidermaier, stil ce se regăseşte stilizat în costumele realizate de Petra Eder. Nervul şi agitaţia continuă, însoţite de melodii simple şi vesele au amplificat reacţia sălii. Fără a aduce un plus de percutanţă satirei specifice textului, momentele de „cântec, joc şi voie bună” au meritul de a face să nu stagneze acţiunea, de a o prelungi într-o oarecare măsură prin mijloace specifice. Bazându-se mult pe reacţiile publicului, montarea are un caracter spontan, o formă adaptabilă la sală. Cu siguranţă, se impune supravegherea căderii în exagerări. Comportamentele scenice sunt lăudabile, aşa încât micile stângăcii sunt pardonabile.

La final, nu putem face decât să închinăm o cupă de şampanie alături de actanţii de pe scenă, în buna tradiţie vieneză, şi să spunem: „Prosit, Kinder!

Risipitorul, o piesă în trei acte de Ferdinand Raimund, Teatrul Vienez de Copii (Teatrul Ion Creangă, Sala Rapsodia – Lipscani Nr. 53)
Adaptarea textului original: Sylvia Rotter
Traducerea şi adaptarea: Sabina Topală-Ardelean, Eugenie Csackli
Regia: Petrică Voicu, după o idee de Sylvia Rotter
Coordonatori artistici: Petrică Voicu, Diana Vladu, Raluca Urea, Ştefan Ruxandra, Laura Vasiliu
Asistenţi coordonatori: Simona Grumezea, Ilona Hrestic, Mihaela Voicu
Costume: Petra Eder
Décor: Franz Merlicek
Muzica: Julia Meinx

* ) Distribuţia menţionată în articol este cea din seara de 28 octombrie 2012.

Articol publicat în revista LiterNet
 
Comentarii închise la Prosit, Kinder! – Risipitorul

Scris de pe august 28, 2018 în Cultură, Educaţie, Pedagogie, Teatru

 

Etichete: , , , ,

O femeie de fier într-o casă din carton – Miss Sloane

Mădălina DumitracheÎntr-o lume în care concurența este tot mai acerbă, în care firmele producătoare se luptă cu înverșunare, a apărut – ca necesitate – lobbyingul. O poveste inspirată din acest univers a scris Jonathan Perera sub forma unui scenariu ce stă la baza filmului Miss Sloane. Nu e deloc dificil să înțelegi ce se poate ascunde în spatele afișului acestui film, iar filmul palpitant – împănat bine cu răsturnări de situație – face deliciul amatorilor acestui gen. Elizabeth Sloane (Jessica Chastain) este o femeie fără scrupule care acționează în culisele de la Washington. Confruntată cu o mare provocare în carieră, ea va fi nevoită să reziste presiunilor în pofida unor manipulări. Pentru a-și atinge scopul, Miss Sloane uzează de metode mai puțin ortodoxe, care îi afectează pe toți cei apropiați ei, dar și propria-i carieră. Elizabeth realizează, doar în momentul în care intră în competiție cu cel mai puternic concurent, că prețul victoriei este mai mare decât era dispusă ea  să plătească. Cocoțată pe tocuri înalte (fără îndoială, Louboutin), Jessica Chastain își poartă silueta fină și chipul surâzător în aproape toate variantele posibile de încadraturi cinematografice pentru a demonstra, de fapt, că este o persoană de neînlocuit în materie de lobbying. Spectatorul este sedus și manipulat grație acestei actrițe care lasă la vedere strategii des folosite în purtarea unor tratative. Adevăruri bine ascunse ies la iveală în această mecanică narativă calibrată astfel încât să rețină atenția spectatorului. Femeia cinică, dar seducătoare, trasează liniile unei cronici despre viața politică de la Washington.

miss sloane1

Pelicula oscilează între realismul idealist din All the President’s Men și fantezismul cinic din House of Cards. În prima jumătate de oră, căpătăm o singură certitudine: ascensiunea vertiginoasă a lui Elizabeth Sloane într-o aventură care-o va costa mult. Sloane își ia cu ea întreaga echipă, cu excepția devotatei asistente Jane (Alison Pill), care se decide să rămână alături de Rodolfo Schmidt (Mark Strong). Personajele sunt atent croite și corect interpretate, partea fiecăruia se potrivește de minune cu a celorlalți. Realizatorii au accentuat răceala eroinei principale prin distribuirea unei actrițe abile; Jessica Chastain și-a dovedit talentul de-a întrupa personaje (Maya din Zero Dark Thirty) capabile de transpunere a profunzimii. Roșcovana – mereu impecabilă în ținută – degajă acea rezervă care impresionează și ascunde rănile tainice, mai ales că Miss Sloane posedă tehnici condamnabile care nu o fac, deloc, să pară odioasă. Cei care se ocupă cu lobbyingul sunt agenții intereselor industrial-financiare care animă culoarele de la Washington sau anticamerele de la Bruxelles pentru a se înfrunta în bătălii și presiuni diverse, trăgând sforile și manevrând votul parlamentarilor. În filmul lui John Madden, protagonista intră într-o confruntare liberă cu fostul ei angajator într-o serie de peripeții care țin spectatorul sub tensiune din pricina numeroaselor twisturi. Nu avea, însă, de-a face cu discursuri și puneri în abis precum cele din scenariile lui Aaron Sorkin (The Social Network și Steve Jobs), nici abstractizările de tipul celor realizate de Kathryn Bigelow (în Zero Dark Thirty), ci doar cu un punct de vedere moral dintr-un thriller cu tentă politică. În filigran, eroina lansează o întrebare dureroasă:„Dacă totul s-ar reduce doar la lobbing?” În pofida machiajului perfect al actriței, profilul personajului este palid și cu umbre (viața personală lipsește) deoarece convingerile politice ale eroinei rămân necunoscute, ea nu este nici idealistă, dar nici activistă. Tot ce putem afla despre ea este faptul că dorește mereu să câștige (chiar în scena de la deschidere, verbalizează excesiv și-și exprimă această filosofie de viață: Elizabeth Sloane:„ I was hired to win and there will only ever be one winner”).

miss sloane2

Pe alocuri, o putem surprinde cum înghite pastile contra insomniei, frecventează un escort-boy și e mereu atentă la aspectul fizic (semnificative sunt cadrele cu obsesia maniacală pentru igiena dentară, periajul excesiv) sau într-o relație de amiciție cu Esme Manucharian (Gugu Mbatha-Raw). Deși briliantă, devine aproape înfricoșătoare, de aceea ne întoarcem la întrebarea-cheie adresată de Schmidt:„Were you ever normal? What were you like as a child?” Chastain etalează nenumărate nunațe din bogata paletă a personajului său. Camera fixează tremuratul aproape imperceptibil al mâinilor ei, apoi deformarea graduală a chipului diafan ce poate atinge praguri înalte de tensiune bine camuflată:„My bank account and liberal conscience won’t justify owning a car.” Cele mai reușite scene sunt cele derulate între Miss Sloane și Esme. Mereu filmată sub o lumină ternă, fizionomia eroinei (genul workhaolic) nu trădează nicio emoție, Elizabeth Sloane duce lupta fără să neglijeze vreun detaliu, lucrând într-un ritm de mitralieră.

miss sloane3

Thrillerul politic, realizat de John Madden, se încadrează perfect în vremurile noastre, iar faptul că premiera oficială din Europa/Franța a fost programată pe opt martie nu este deloc întâmplătoare, așa cum atitudinea eroinei (tipul carieristei cinice dintr-o lume dominată de bărbați) lasă loc multor interpretări. Femeia glacială, fără viață socială (și amoroasă), insomniacă, dependentă de tabletele ce-i conferă energia necesară pentru a face față bătăliilor acerbe din lumea dură a lobbyingului devine un personaj excesiv, adesea comparat cu Jerry Maguire (pentru charisma de guru). Miss Sloane este, în fapt, versiunea în fustă și pe tocuri a lui Jordan Belfort din The Wolf of Wall Street (Rodolfo Schmidt:„You’re a piece of work, Elizabeth”).

miss sloane4

Frumoasa de gheață, care fascinează și nu irită prin excesul de ego, cucerește prin franchețe și prin cinism asumat. Finalul uimitor, dar și grandilocvent, adresează un mesaj subtil cu privire la jocurile dure din lumea rechinilor politici. Miss Sloane devine o odă (stilizată) pentru forța cetățenească redusă la sofismul unui personaj ambiguu.

miss sloane5

Regia: John Madden

Scenariul: Jonathan Perera

Imaginea: Sebastian Blenkov

Montajul: Alexander Berner

Muzica: Max Richter

Distribuția:

Jessica Chastain – Elizabeth Sloane

Gugu Mbatha-Raw – Esme Manucharian

Mark Strong – Rodolfo Schmidt

Jake Lacy – Forde

Alison Pill – Jane Molloy

Sam Waterston – George Dupont

John Lithgow – Congresman Ron M. Sperling

Michael Stuhlbarg – Pat Connors

Durata: 132 min.

 

Premii, festivaluri, nominalizări:

Globurile de Aur, 2017:

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cea mai bună actriță (dramă)  Jessica Chastain  Nominalizată

Alliance of Women Film Journalists, 2017:

Cea mai bună interpretare feminină într-o dramă   – Jessica Chastain  Nominalizată

Hollywood Foreign Press Association, 2016:

Cea mai bună interpretare feminină într-o dramă   – Jessica Chastain Nominalizată

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la O femeie de fier într-o casă din carton – Miss Sloane

Scris de pe august 28, 2018 în Cinema, Feminin, Film, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , ,

Top cinci filme despre adolescență (II)

Sub toate formele, în toate registrele, există o întreagă serie de filme ce aduc în prim-plan o vârstă dificilă – adolescența. Respectând granițele genului și normelor unei epoci (anume) surprinse, cinemaul a contribuit la reflectarea acestei importante perioade din viața fiecărui adult. Ne-am oprit asupra unor producții realizate în perioada ultimilor ani pentru a contura mai bine viziunea de ansamblu pentru ceea ce știm că este perioada etern-explorabilă.

I Won’t Come Back/Ya ne vernus (R: Ilmar Raag, 2014)

1 I-wont-come-back

Când ai crescut în lipsuri și cu multe greutăți, viața liberă ți se pare cel mai frumos dar. Cam asta ne sugerează la început I Won’t Come Back, în regia lui Ilmar Raag. Filmul se deschide puternic: în prima scenă (festivitatea de încheiere a studiilor liceale), o întâlnim pe sfioasa și introvertita Anya Morozova (Polina Pushkaruk).Tânăra a crescut într-un orfelinat, iar acum primește felicitările și onorurile dascălilor de la clasa ei. Strădania ei la învățătură a fost răsplătită cu medalia de aur, iar drumul pare deschis către succes. Timida fată respinge avansurile unui june insolent (poartă același nume de familie, dar nu sunt rude) care o curtase asiduu. Raag împinge în fața camerei nu numai două actrițe prea fragede, dar și peisaje virgine din fostele republici sovietice. Din mașină, din tren sau din mers, imaginile infuzează întreaga poveste și imprimă o notă de melancolie și duioșie, care să rimeze cu sentimentalismul dulceag. Pe măsură ce acțiunea avansează, determinarea fetelor crește, iar relația dintre ele se sudează. Nota de tragism, ivită către final, invită la moderație și reflecție. Pierderea Kristinei devine absurdă, așa cum pare să fie – uneori – însăși viața. Permanenta căutare pentru acceptare și dragoste devine scopul lungii sale călătorii. Ultima haltă, orașul bunicii Kristinei, din Kazahstan rezolvă lupta înverșunată a eroinei pe drumul către sine și către o lume mai bună. Regizorul a orchestrat întâlnirea din final, iar aerul de poveste tipic rusească este perturbat doar de apariția acelui ou Kinder, marcă a lumii moderne, cosmopolite, care-a invadat și cel mai îndepărtat locușor din „mama Rusie”. Este lăudabil efortul regizorului de-a fi dirijat munca destul de dificilă (una dintre actrițe are chiar treisprezece ani) și că a îndreptat atenția publicului, saturat de imagini-șablon cu adolescenți rebeli, către o categorie de eroine din zona „marginalilor”. Finalul peliculei explică hotărârea expusă încă din titlu. I Won’t Come Back devine alternativa pentru o cinematografia obișnuită să ofere doar imagini frumoase.

Mommy (R: Xavier Dolan, 2014)

2 - Mommy

Preocupat de teme precum familie, dragoste, dar și diferențe, cineastul Xavier Dolan a realizat patru filme flamboiante care-i conferă statutul de personalitate puternică, creatoare. Povestea din Mommy este – în fapt – cea a unei văduve de 46 de ani (încă atrăgătoare, afișând ținute sexy) şomeră, mama unui adolescent (în vârstă de 15 ani) care suferă de sindromul ADHD. Sărmana văduvă își crește – cu mult efort – singură fiul, adolescentul profund tulburat. Acesta începe să-şi schimbe comportamentul violent când o vecină misterioasă pătrunde în viaţa şi casa lor. Kyla/Suzanne Clément – o femeie mutată recent pe strada lor – se oferă să dea o mână de ajutor sperând că ar putea readuce echilibrul în vieţile tuturor. Mommy devine portretul unei „Mutter-Courage”, Diane Després /Anne Dorval, mama celibatară care trebuie să-l îngrijească pe impulsivul Steve, fiul de cincisprezece ani, hiperactiv și violent, care refuza să fie internat într-o instituție medicală. Între Diane și Steve există o „dragoste cu năbădăi”, cu urcușuri și numeroase – mult prea dese – căderi. Mommy este o melodramă pop care se propagă ca o undă luminoasă într-o lume bulversată, în care relațiile dintre părinți și copii tind să devină alarmant de periculoase și unde trebuie să știi bine cum să-ţi pregăteşti urmașul pentru o societate, tot mai grăbită, aproape disfuncţională. Creșterea și educare unui copil rămâne un proces complicat, în care părinții au o mare răspundere.

Louder Than Bombs (R: Joachim Trier, 2015 )

3- Louder Than Bombs

Lungmetrajul cu o narațiune fragmentată prezintă o cronologie ondulatorie care-l face să pară sofisticat. Inițial, cineastul își intitulase filmul Back Home, dar atentatele din 13 noiembrie de la Paris l-au determinat să îl schimbe în Louder than Bombs. Casa părintească, situată într-o zonă verde dintr-o suburbie a New York-ului nu mai reprezintă, de la moartea mamei celor doi băieți, decât un câmp cu ruine. Gene Reed (Gabriel Byrne) – profesor la liceul din zonă – încearcă cu disperare să reconstruiască relaţia cu cei doi băieţi ai săi: Jonah (Jesse Eisenberg) şi Conard (Devin Druid), dar amintirile diferite pe care fiecare le are despre Isabelle nu fac altceva decât să deterioreze această relaţie și-așa destul de dificilă. Așadar, sub acelaşi acoperiş Gene, Jonah şi Conard se vor confrunta, pe rând, cu semnificația cuvintelor „soţie” şi „mamă” a femeii pe care  o iubesc şi pe care realizează că nu au cunoscut-o niciodată cu adevărat. Cum va reuși mezinul, ultimul inocent, să reacționeze la divulgarea inevitabilă a secretului din spatele accidentului în urma căruia mama sa a murit? Deja tulburat de această pierdere, adolescentul refuză orice „punte” între el și ceilalți membri. Joachim Trier oferă un portret de familie devenită incomodă pentru că fiecare membru pierde din vedere locul pe care îl deținuse în fața celorlați. Tatăl – apăsat de regrete și mistuit de neliniște – este surprins într-o legătură cvasi-clandestină cu o colegă, profesoară de literatură la liceul în care preda. Mezinul pare subjugat de un imaginar macabru (stimulat și de jocurile virtuale) și refuză să primească sprijinul oferit din afară (mai ales de la amanta tatălui). Timp de 1h 49 min, Joachim Trier își menține publicul captiv într-un vârtej de imagini delicate (cadrul de deschidere arată mâna unui tată care prinde mâna unui nou-născut), discrete sau vijelioase, ca într-un veritabil caleidoscop și sculptează portrete expuse într-un orizont dramatic. La final, regăsim locul fiecărei piese din acest puzzle emoționant.

The Beguiled (R: Sofia Coppola, 2017)

4 - The Beguiled

După ce o bună perioadă de vreme, Sofia Coppola a fost considerată o „fată super-talentată”,  iată că, la 46 de ani, a devenit o figură iconică a cinemaului american independent. Acest nou statut a fost reconfirmat și odată cu decernarea premiului pentru „Cea mai bună regie” (Festivalul de Film de la Cannes, 2017) pentru cel de-al șaptelea lungmetraj al său – The Beguiled. Pentru acest nou thriller pasionant, cineasta a beneficiat de aportul unei distribuții care le reunește pe Nicole Kidman, Kirsten Dunst, Elle Fanning, dar și pe fermecătorul Colin Farrell. Cadrul general prezintă viața dintr-un pension populat doar cu tinere fete, din statul Virginia, în 1864. Izolate de restul lumii, din cauza războiului, tinerele sudiste, coordonate de Miss Martha Farnsworth, găsesc în apropierea căminului un militar rănit. Cineasta și-a reunit artistele ca într-o minicolonie de vacanță și a conturat, astfel, un cadru aproape translucid străpuns de un subiect tabu (refulările de natură sexuală). În plin război de secesiune în America, în acel institut condus de o femeie glacială (Nicole Kidman) își găsește adăpost un soldatul rănit. Bărbatul (Colin Farrell) devine obiectul dorințelor unui grup de tinere. Întreaga atmosferă e încărcată de tensiuni sexuale și de rivalități până la exacerbare, când totul explodează. Sofia Coppola prezintă niște eroine care îndură multe și devin solidare, fără să frizeze feminismul. Personajele de pe ecran sunt niște femei private de plăcere, dar puternice. The Beguiled îmbină, cu abilitate, frumusețea cu zonele sumbre (ale pulsiunilor intime) asortând dulceața și cruzimea într-o stranie armonie din care se degajă atât parfumul dorinței, cât și izul morții; eleganța e dublată de suflul coroziv. Încă o dată, Sofia Coppola își confirmă măiestria de portretistă (pentru grupuri de femei) prin acest veritabil studiu al moravurilor în care chipuri angelice (ale impecabilelor actrițe de pe ecran) seduc și prind în capcană privitorul.

Lady Bird (R: Greta Gerwig, 2017)

5- Lady Bird

Pentru un prim film realizat în calitate de regizor, Lady Bird, Greta Gerwig a înregistrat un succes – această producție, destinată inițial sălilor de cinema de artă (art theatres), a fost recompensată deja cu două Globuri de Aur (categoria „Cel mai bun film” și „Cea mai bună actriță” – Soairse Ronan). Interesul acestei cineaste, din zona cinemaului independent, pentru subiecte și teme de inspirație alleniană (To Rome with Love, Damsels in DistressMistress America și Frances Ha) nu reprezintă o noutate. De această dată, subiectul vizează evoluția unei adolescente care se zbate să nu repete destinul mamei sale: Christine „Lady Bird” McPherson (Saoirse Ronan) vrea să își schimbe în mod radical stilul de viață. Face numai ceea ce îi convine, e genul de adolescentă care intră în dispute verbale cu mama sa, atunci când aceasta e la volan, nu e defel serioasă, își vopsește părul în culori roșiatice, se împopoțonează cu zeci de brățări, caută un look cu tentă gothică și se autoproclamă „Lady Bird”. Meritul cineastei rezidă în faptul că a configurat o atmosferă încărcată de farmec din acel amestec de visuri de popularitate și mărire și micile compromisuri personale și de-a selecta o distribuție alcătuită din actori impecabili.

Mădălina DumitracheÎntortocheatele traiectorii spre alții, dar și către sine – refăcute de talentata Saoirse Ronan – transformă această peliculă dintr-un banal teen movie într-un sensibil și emoționant film de atmosferă. Tensiunile familiale, dificultatea de comunicare și ecloziunea finală (tipică într-un „coming of age story”) își multiplică unghiurile în povestea din Lady Bird. Confruntată de timpuriu cu roluri „de trecere” (Hanna, Atonement), actrița de douăzeci și trei de aniSaoirse Ronan – găsește în rolul din Lady Bird încununarea calităților sale, ilustrând energia adolescentei – ba comice, ba îndârjite -, dar întotdeauna sensibilă. Lady Bird rămâne un subtil portret al nostalgiilor.

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Top cinci filme despre adolescență (II)

Scris de pe august 27, 2018 în Cinema, Film

 

Etichete: , ,

Top cinci filme despre adolescență (I)

Sub toate formele, în toate registrele, există o întreagă serie de filme ce aduc în prim-plan o vârstă dificilă – adolescența. Respectând granițele genului și specificul unei epoci (anume) surprinse, cinemaul a contribuit la reflectarea acestei importante etape din viața fiecărui adult. Ne-am oprit asupra unor producții realizate în perioada douămiistă pentru a contura mai bine viziunea de ansamblu pentru ceea ce știm că este perioada „etern-explorabilă”/adolescența.

Hanna (R: Joe Wright, 2011)

Hanna 1

Pelicula, Hanna (2011), este o variaţiune a basmelor de esenţă germanică, dar care urcă pe versantul spionajului. Realizatorul filmelor Atonement (2007) şi Pride & Prejudice (2005),  Joe Wright, a părăsit lumea dantelelor şi a dramelor istorice pentru a nara povestea Hannei. Sensibilitatea şi fineţea scenică din peliculele amintite sunt abandonate pentru abordarea unui proiect de acţiune. Hanna este povestea unei fetiţe instruite în secret, de la o vârstă fragedă, să o răzbune pe mama ei, anihilată de o organizaţie ultra-secretă, foarte puternică. Personajul central este o adolescentă antrenată de tatăl ei, fost agent special (Eric Bana), să devină maşină de ucis în vederea răzbunării. Mama ei fusese ucisă de un agent CIA, iar rolul acestei carieriste roşcate i-a revenit lui Cate Blanchett. Crescută în tundra finlandeză, Hanna deprinde tehnici sofisticate pentru a deveni un criminal de elită. Astfel, asistăm la traiectoria sinuoasă a micuţei globetrotter, care pleacă de la Cercul Polar într-un parcurs cu accente de thriller. Joe Wright lasă o dâră de snobism în demonstraţia acestui rit de trecere deghizat în film de acţiune contemporan. Saoirse Ronan, cu aerul de Sylvie Testud, şterge memoria dureroasă din prestaţia anterioară (Atonement), se reinventează şi devine o războinică, comparabilă cu Uma Thurman din Kill Bill. Tânăra actriţă, blondă cu ochi albaştri, fragilă, este suficient de matură pentru a aduce această eroină neconvenţională, plină de energie, în faţa spectatorilor. Revelaţia acestui film o reprezintă tânăra Saoirse Ronan, în partitura fetiţei-lup. Hanna descoperă că viaţa ei ar putea fi alta abia atunci când intră în contact cu o familie franceză. Regăsim, aici, universul lumii occidentale şi cultura adolescenţilor (modă şi sex). În felul acesta, ea află că a fost crescută precum criminal într-un lagăr CIA. Hanna se luptă să-şi recapete libertatea şi o viaţă normală. În acest rit de trecere, Hanna vrea să ştie cine este cu adevărat. Iar la finalul traiectoriei, o găsim într-un parc de distracţii dezafectat (un parc al Fraţilor Grimm) înfruntând-o pe Marissa Wiegler, ivită dintr-o gură de lup.

Lore (R: Cate Shortland, 2012)

Lore 2

Cineasta Cate Shortland caută să identifice ideologia care se ascunde în spatele inocenţei unor copii, prin povestea unei adolescente din Germania anului 1945. Filmul, răsplătit la festivalul de la Lucarno cu premiul publicului, este o adaptare a volumului Camera obscură de Rachel Seiffert. În calitate de regizor-scenarist, australianca a găsit de cuviinţă ca această poveste să se desfăşoare într-un cadru bucolic, prin pădurile bavareze. Pelicula Lore pare, mai degrabă, o demonstraţie – un film cu teză -, decât un portret sensibil. Regizoarea a încercat să prezinte punctul de vedere al unei adolescente, fiică a unui fost ofiţer SS (Hans-Jochen Wagner). Într-adevăr, pare destul de dificil să te implici în fuga acestor pui de nazişti, ai căror părinţi au fost responsabili de moartea a milioane de evrei. Dacă micuţii au crescut într-o ideologie antisemită, ei nu-şi dau seama de ceea ce li se întâmplă. Lore pare să înţeleagă, abia la finalul peliculei, că şi-a petrecut copilăria într-o mare minciună. Traseul ei este, de fapt, o călătorie iniţiatică. Adolescenta parcurge drumul către lume şi către adevăr. Povestea „prinţesei ariane” se încheie într-un registru metaforizant, copila iese definitiv din inocenţă strivind, în camera sa din casa bunicii, colecţia de ciute miniaturale (purtate cu grijă în timpul călătoriei ei). Pledoaria regizoarei pentru toleranţă se îmbină cu portretizarea unei vârste dificile. Lore este o odă, căptuşită cu un simbolism uşor, dedicată vârstei dificile, de tranziţie. La finalul peliculei, adolescenta Lore, ca şi Germania înfrântă, rămâne în faţa unui nou traseu, către libertate.

The Bling Ring (R: Sofia Coppola, 2013)

The Bling Ring 3

Cu acest film s-a deschis secţiunea Un certain regard de la Cannes, 2013. Jurnalista de investigaţie Nancy Jo Sales a spus povestea unei bande de adolescenţi delincvenţi californieni, care a devalizat casele unor celebrităţi hollywoodiene. Cineasta narează aventurile acestor strănepoţi ai lui Bonnie şi Clyde, încă de la debutul acţiunii, până la proces. După era sex, drugs & rock’n roll, i-a venit rândul şi celei hype, tattoo & electro. Iar Sofia Coppola surprinde atmosfera timpurilor actuale. În lumea narcisistă, obsedată de faimă a oraşului Los Angeles, un grup de adolescenţi trăieşte o palpitantă şi tulburătoare aventură, jefuind vedetele de la Hollywood. Printre celebrităţile „lucrate” au fost Paris Hilton, Orlando Bloom, Megan Fox, Rachel Bilson, Audrina Patridge şi Lindsay Lohan. Abia sosit la un liceu din Los Angeles, Marc (Israel Broussard) face cunoştinţă cu Rebecca şi cu amicele ei. Adolescenţii, toropiţi de inactivitate, sunt fascinaţi de lumea glamour de la Holywood. Ei descoperă, pe reţeaua de socializare Facebook, că unul dintre starurile favorite pleacă în vacanţă. Utilizând Google Earth, analizează online locuinţele vedetelor, iar mai apoi, cu îndrăzneală şi noroc, fură din casele lor bunuri în valoare de trei milioane de dolari. După ce s-au „jucat” devastând casele starurilor, micuţii au aterizat la puşcărie. Fetele din The Bling Ring transformă plictiseala în artă. De fapt, ele sunt nişte biete hoaţe, dar unele cu „circumstanţe atenuante”. Membrii bandei nu par a fi încercat sentimentul că ar fi infractori. Poate şi pentru faptul că frecventau aceleaşi cluburi ca şi Paris Hilton. Vocabularul acestora se limitează la „Oh, my God!”, sintagmă pe care o enunţă la fiecare cinci minute. „I love Chanel!” este expresia liderului, Rebecca (Katie Chang), o fashion-istă ce-şi pierde vremea cutreierând cartierele de lux, în maşini decapotabile. Sofia Coppola ne expune portretele unor tineri crescuţi sub influenţa tabloidelor şi-a reality-show-urilor. Cineasta a optat pentru o regie realistă, aproape de documentar, lansând către spectatori întrebări despre „societatea spectacolului”. Realizatoarea filmează, cu o eleganţă sobră, această generaţie împopoţonată cu bling-bling-uri, într-o lume a deşertăciunilor. Ritmul este constant, aproape monoton: înlănţuieşte secvenţe cu furturi, accidente rutiere, cluburi de noapte şi jafuri. Cinematografia Sofiei Coppola are o dialectică aparte: candoare şi vulgaritate. De la primele ei pelicule, cineasta a pus în antiteză o mitologie a adolescenţei şi deziluzia adusă de maturizare.

The Spectacular Now (R: James Ponsoldt, 2013)

4 -The Spectacular Now

The Spectacular Now (adaptare după romanul omonim al lui Tim Tharp), cel de-al treilea lungmetraj al lui James Ponsoldt, este laureat cu un merituos premiu al Juriului la Festivalul de Film Independent Sundance. Distincţia primită se datorează interpretării actoriceşti a celor doi tineri protagonişti: Shailene Woodley şi Miles Teller, care stârnesc „dragostea la prima vedere” a spectatorilor. Sutter (Miles Teller) este un tânăr şarmant, popular şi inteligent. Lumea se prăbuşeşte pentru el odată cu îndepărtarea de blonda Cassidy (Brie Larson), iubita lui, o fată la fel de populară ca şi el. Chipul care afişa veselia ascundea suferinţa născută din problemele familiale (părinţi despărţiţi) şi din faptul că băiatul îşi găsea mângâierea, câteodată, în aburii alcoolului. Aşa se face că într-o seară, udată cu băutură, se trezeşte pe gazon, în curtea unei colege de liceu, Aimee Finicky. Dulcea şi discreta Aimee (Shailene Woodley) este o fată drăguţă, care citeşte reviste Manga, nu se machiază, nu a băut alcool niciodată, nu are încă un iubit, dar şi-a pierdut tatăl şi este dominată de mama sa. Bine susţinut de jocul actoricesc, plin de naturaleţe, The Spectacular Now ilustrează modul în care trecerea de la o adolescenţă – purtătoare a unor suferinţe – către viaţa de student se poate face, uneori, (şi) cu uşurinţă. Spectatorul tânăr îşi va aminti, cu siguranţă, de acel Sutter îngândurat, căutând alinare în alcool, incapabil să se apere de ceea ce moştenise, dar apt să sesizeze mâna ce i se întinde. Această reflecţie, de o mare profunzime (aduce în discuţie şi alte probleme, precum autoritatea parentală, abuzul de alcool) şi de-o reţinută melancolie, se bucură de atenţia spectatorilor, atât a celor tineri, cât şi a celor maturi. The Spectacular Now nu este o mostră de înţelepciune prefabricată, iar finalul, un moment nerezolvat, de un optimism reţinut, pare să indice spectatorului un sens nou – „Trăieşte clipa, apoi dă-i drumul!”.

White Bird in a Blizzard (R: Gregg Araki, 2014)

5 - White Bird in a Blizzard

Ce te faci când  ești o tânără de șaptesprezece ani și descoperi, într-o zi, că mama ta a dispărut subit? Kat Connors, eroina din filmul White Bird in a Blizzard, pare a nu fi deloc afectată de acest eveniment. Constrânsă de înfricoșătoare și dese coșmaruri să consulte un psiholog, Kat redescoperă fapte din trecutul ei, manifestări ce-o vor conduce către propria identitate. Înconjurată de amici, de tatăl său și de iubiții ei, fata va închide ușa adolescenței și va păși pragul spre maturitate. Povestea seduce spectatorii, grație celor două eroine cuceritoare, dar, mai ales, actrițelor care le dau viață pe ecran. Shailene Woodley, starleta hollywoodiană, aflată în plină ascensiune la vremea acestei producții (2014), adesea comparată cu Jannifer Lawrence, este fermecătoare în scenele de suspans, dar și în cele în care împărtășește plăceri cu un detectiv matur (are aproape dublul vârstei fetei), tânăra glisează între îndrăzneală și fragilitate; Gregg Araki este cel care stabilește dozajul. Seducătoarea liceană, apoi studentă, va suporta într-un mod bizar absența mamei „devoratoare”: își  exhibă sexualitatea, dar încearcă să dezlege misterul dispariției. Araki detaliază cu finețe relația mamă-fiică, relevă mimetismul și rivalitatea, posesia maternală și revolta adolescentină, momentele de complicitate sau de război deschis, totul pe fundalul unui climat sufocant. Permanenta dualitate, explorată prin succesivele flashbackuri, face ca dispariția mamei să devină motivul introspecțiilor și-i conferă legitimitate narativă vocii din off. Mama întrupează amenințarea ambivalentă, legătura dintre suprafața lucioasă și profunzimile șifonate, între efortul de a se conforma normelor sociale și disprețul de sine, semănând izbitor cu celebra Bree Van de Kamp din seria t.v. Desperate Housewives. Această imuabilă nevroză îi permite cineastului să traseze evoluția adolescentei către vârsta matură. Între cele două personaje, se interpun, pe rând, tatăl șters – incapabil să mențină iubirea -, dar și iubitul lui Kat, al cărui șarm pare să o subjuge și pe Eve Connor. Un tată retras, o mamă omniprezentă și micile insatisfacții cotidiene nu par să se încadreze deloc în rama a ceea ce înseamnă „familie model”, așa cum se pretindea. Normele impuse de societate nu corespund mereu cu dorințele individuale. White Bird in a Blizzard este o reușită în registrul său și aduce încă o dată în discuție tema dominantă de la Festivalul de film american din Deauville: familia. Punctul de vedete propus de Gregg Araki atestă tonul ediției, în care America, plină de îndoieli și pierzând din valori, pare lipsită de repere.

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Top cinci filme despre adolescență (I)

Scris de pe august 26, 2018 în Cinema, Film

 

Etichete: ,

La umbra unei tinere în floare – Chloe (2010)

Producătorul renumitelor filme Ghostbusters, No String Attached sau Up in the Air, Ivan Reitman, a încercat să adapteze Nathalie de Anne Fontaine, lucrând alături de scenarista Erin Cressida Wilson şi de realizatorul de origine armeniană, născut în Egipt, Atom Egoyan.  A crezut că a găsit, astfel, ingredientele de care avea nevoie pentru a oferi un remake seducător.

În 2004, Anne Fontaine a reunit pe ecran cuplul mitic Ardant-Depardieu, din La Femme d’à côté de François Truffaut, pentru filmul Nathalie. Relaţia dintre cei doi iubiţi intrase într-o zonă moartă, de aceea Bernard (Gérard Depardieu) îi mărturiseşte soţiei sale, Catherine (Fanny Ardant). Aceasta (stereotipul burghezei pariziene) se decide să o angajeze pe Marlène (Emmanuelle Béart), o animatoare, ca să-i testeze fidelitatea soţului ei. De la acest triunghi amoros pleacă şi regizorul peliculei Chloe încercând să obţină mai mult decât reuşise Anne Fontaine. În versiunea nouă, rolul soţiei este interpretat de Julianne Moore, care se îndoieşte de fidelitatea soţului ei (Liam Neeson), profesor de muzică la o universitate. În rolul tinerei escorte (escort girl), menită să-l seducă pe stimabilul profesor, a fost distribuită Amanda Seyfried, descoperită graţie peliculei Mamma Mia!, deşi senzuala Scarlett Johansson ar fi putut fi o versiune mult mai ”apetisantă”. Prenumele protagonistei nu a fost ales la întâmplare, ci datorită semnificaţiei sale etimologice, simbolizând înverzirea (întinerirea), poate de aceea  a fost distribuită (ingenua şi senzuala)Amanda Seyfried.

După fiecare întâlnire, seducătoarea Chloe îi povestea soţiei aventurile cu soţul, presărând amănunte picante. În acest mod, se naşte o relaţie ambiguă între cele două femei, legătură ce va bulversa total viaţa familială a lui Catherine.

Dacă scenariul a rămas aproape neschimbat, realizatorii au adus unele modificări subtile ca să imprime suspans acestui thriller. Aici, Catherine este măcinată de nelinişte, dar nu are nicio dovadă clară, câtă vreme în Nathalie, soţul îşi mărturisise singur infidelitatea. Din aceste frământări se va naşte intriga din filmul Chloe, scoţând la iveală un permanent joc de-a v-aţi ascunselea. Spectatorul se regăseşte prins între meandrele suspiciunilor lui Catherine. Liam Neeson interpretează cu mare fineţe psiholgică eminentul profesor, admirat de studentele sale, şi lasă publicul să descopere că rolul său a fost doar un pretext pentru construirea relaţiei dintre cele două femei.

Dacă în filmul lui Anne Fontaine, acţiunea se derula într-un Paris istoric, producătorul canadian şi-a turnat remake-ul în Toronto, făcând o adaptare modernă. În ambele pelicule cele două femei aparţin unor lumi diametral opuse, dar Atom Egoyan a încercat să nu dea mare importanţă clivajului social dintre eroine. Chloe se adaptază rapid decorurilor luxoase în care evolueză, aşa cum i-o cerea meseria ei, să fie cameleonică. Arta de a se camufla este subliniată prin vestimentaţia ei, mereu adecvată mediului în care acţiona. Ea nu este, ca Nathalie, o caricatură a prostituatei, ci trece cu uşurinţă de la seducătoarea înfocată la tânăra fragilă, anunţând o personalitate complicată.

Ceea ce incită la acest film este procesul de narare utilizat, care va rămâne aproape liniar. Nu vedem pe ecran decât o dată cuplul Liam Neeson (soţul) – Amanda Seyfried (Chloe). Relaţia dintre cei doi apare doar în povestirile fetei şi în imaginaţia lui Catherine. Realizatorul exploatează resorturile dramaturgiei clasice printr-o modalitate modernă, raportându-se mereu la aparenţe şi la fragilitatea sinelui. De aceea, operatorul utilizează jocul plastic dintre lumini şi umbre şi accesorizează scenografia cu oglinzi.

Locuinţa familiei Stewart indică aparteneţa la burghezia înstărită şi este refugiul acestei familii. Fiecare membru are spaţiul său personal – fiul, un adolescent rebel contra autorităţii materne, se refugiază în camera sa, iar tatăl său se izolează în biroul propriu. Cei doi bărbaţi rămân conectaţi la restul lumii prin intermediul Internetului, în timp ce Catherine pare să fi pierdut legătura cu mediul exterior. Regizorul Egoyan a relevat impactul pe care tehnologia actuală îl are asupra relaţiilor umane. Băiatul surfează pe Net, tatăl său poartă discuţii discrete, pe chat, cu studentele sale, ceea ce stârneşte neliniştea Catherinei. Ea devine chiar intruzivă penetrând, pe rând, spaţiul intim al celor doi bărbaţi din viaţa sa, care comunicau pe web. În mod paradoxal, reţeaua mondială este (aici) un spaţiu al intimităţii. Totuşi, acest element al vieţii moderne rămâne doar anecdotic şi nu se constituie într-un punct important al naraţiunii filmice. Internetul inserat în acest remake are rolul de-a aminti de noile medii de comunicare.

Adaptarea semnată de Atom Egoyan nu ne conduce, din păcate, spre mari interogaţii, ci ne transformă doar în simpli spectatori pasivi. Finalul moralizator al acestui thriller erotic indică doar o actualizare a vechii reţete a dramei erotice. Lăsând deoparte răceala din poveştile intelectuale cu care şi-a obişnuit publicul, regizorul Egoyan creează o dramă intimistă, senzuală (graţie trioului actoricesc), captivantă, deşi previzibilă pe alocuri.

Regizor: Atom Egoyan. Scenarist: Erin Cressida Wilson. Compozitor: Mychael Danna. Operator: Paul Sarossy. Producător: Jeffrey Clifford, Joe Medjuck, Ivan Reitman. Monteur: Susan Shipton.
Distribuţia: Amanda Seyfried (Chloe), Julianne Moore (Catherine Stewart), Liam Neeson (David Stewart), Max Thieriot (Michael Stewart), Meghan Heffern (Miranda).

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web