RSS

Arhivele lunare: septembrie 2018

Sunetul destinului – Everybody Knows/Todos Lo Saben

Mădălina Dumitrache„Trebuie să ne ducem cu gândul înapoi până în 2004 şi la lungmetrajul La mala educación de Pedro Almodóvar, pentru ca filmul de deschidere să nu fie nici în limba engleză, nici în franceză” – anunţau organizatorii Festivalului de la Cannes. După succesul repurtat cu pelicula A Separation (2012), fidel obsesiilor sale (legăturile familiale și aparențele), Asghar Farhadi a pus în mișcare o mecanică impecabilă, într-un lungmetraj (clasificat drept thriller psihologic) care dezvăluie puțin câte puțin ceea ce merită. Așadar, Everybody Knows, regizat de cineastul iranian, turnat în limba spaniolă şi cu o distribuţie în care strălucesc superstarurile iberice Penélope Cruz şi Javier Bardem şi argentinianul Ricardo Darin, a deschis, anul acesta, cea de-a 71-a ediţie a Festivalului de la Cannes.

Pelicula prezintă povestea Laurei, care trăieşte alături de soţul ei şi de copiii lor în Buenos Aires. Cu ocazia unei petreceri de familie, ea se întoarce în satul natal, în Spania, alături de copii, dar un eveniment neaşteptat îi va bulversa existenţa. Cineastul a livrat într-o peliculă croită după un scenariu în care-a distilat unele obsesii: familia, secretele, legăturile, tradiţiile şi conflictele morale. Dispozitivul regizoral epurat de orice fel de sentimentalism reflectă umanismul acestui cineast iranian. Chiar dacă transmutarea în Spania a unui material destinat a fi (inițial) turnat în Iran părea o problemă, Farhadi a găsit nunațele potrivite pentru „amprenta”/personalitatea sa.

0 - Everybody Knows

Realizatorul a demonstrat că e un adevărat maestru în materie de cinema „lipsit de fard” – ce reflectă conflictele sentimentale; toate personajele sale sunt caracterizate de acel trompe-l’œil menit să deruteze. În pelicula lui Farhadi, regăsim greșelile unor bărbați și ale unor femei pe care îi puteam lesne considera ireproșabili tot căutându-le scuze. O adolescentă este răpită într-o seară, la o nuntă, răpirea provoacă durere și suferință unei mame afectate de un trecut încărcat de resentimente. Mai mulți membri ai anturajului puteau fi bănuiți de această răpire, începând chiar cu tatăl, rămas în Argentina (despre care se știe doar că are mari probleme financiare). Totuși, doar o răzbunare de natură sentimentală (gelozie sau furia unui clan) nu poate genera o dramă.

1 - Everybody Knows

Farhadi evită comandamentele tramei de factură polițistă, preferă calea tragediei pentru a analiza efectele eliminării protagoniștilor care se luptă să vindece rănile. Astfel, personajele ni se dezvăluie dintr-un alt unghi, fără ca spectatorul să le găsească, în mod constant, atașante. Realizatorul însuși susținea, în conferința de presă de la Festival, că nu agreează ideea unui mesaj distinct al filmelor sale. Cineastul consideră că dacă orice spectator, de oriunde, aparținând oricărei culturi, poate fi capabil să simpatizeze personajele de pe ecran, e semn că a izbutit, că și-a îndeplinit obiectivele. Într-adevăr, aceasta ar putea fi una dintre constantele acestui realizator: aptitudinea de a crea o strânsă legătură între public și personajele contrastante e una reală. Putem aminti doar contrastul dintre falsa armonie comunitară de la începutul filmului (nunta) și turnura pe care o ia povestea atunci când amărăciunea și neîncrederea înlocuiesc solidaritatea.

2 - Everybody Knows

Deși Asghar Farhadi rămâne un talentat povestitor în imagini, adevărat maestru al tehnicii, care se mulează pe anumite cerințe ale unui tip de cinema internațional «de calitate», scenariul nu e lipsit de unele scăpări: prietenul de familie (fost polițist) care nu poate alerta forțele de ordine. Este ajutat din plin de impecabilii actori din distribuție: Penélope Cruz și Javier Bardem. Partenerii talentați, precum Ricardo Darín sau Bárbara Lennie completează un casting perfect.

3 - Everybody Knows

Dispozitivul narativ din această nouă peliculă readuce în atenție suspansul: ticăitul unui ceasornic, dangătul unui clopot (o ceremonie va sfârși rău), vuietul unei drone care plutește deasupra unei petreceri de nuntă (ca o aluzie la forța zeilor care decideau soarta muritorilor), tunetele care preced vibrațiile unui telefon (lacrima prelinsă din ochii unei mame care citea un mesaj care-i confirma temerile sale), scârțâitul unei uși neunse dintr-o casă părăsită (singurătatea unui om care și-a sacrificat viața) – sunetul urmează o strategie ritmică ivită din inimă, acoperind cele mai multe spații din acest thriller. Vidul pare să fie chiar subiectul acestui film tensionat, așa cum insistă Farhadi; ilustrează și acele mici epifanii de familie (mina ciudată a unui părinte care încearcă să facă să râdă un copil, dansul amuzant al unui petrecăreț care amuză galeria, îmbrățișările unei familii care se va rupe treptat în jurul unor vechi conflicte nu au fost rezolvate niciodată). Rostul acestor strădanii este să demaște ipocrizia și să persifleze armonia de suprafață. Utilizând o simbolistică apăsătoare (orologiul, poarta izbită de vânt), dispuse pe cărările unei tragedii antice pune degetul pa rană: dezordinea socială și seismele din intimitate, oferind spectatorilor șansa de a constata singuri cine-a creat ambiguitatea în Everybody Knows.

4 -Everybody Knows

Regia: Asghar Farhadi

Scenariul: Asghar Farhadi

Imaginea: José Luis Alcaine

Decorurile: Clara Notari

Costumele: Sonia Grande

Montajul: Hayedeh Safiyari

Muzica: Javier Limón

Distribuția:

Penélope Cruz – Laura

Javier Bardem – Paco

Ricardo Darín – Alejandro

Eduard Fernández – Fernando

Bárbara Lennie – Bea

Inma Cuesta – Ana

Elvira Mínguez – Mariana

Ramón Barea – Antonio

Carla Campra – Irene

Durata: 2h12

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Sunetul destinului – Everybody Knows/Todos Lo Saben

Scris de pe septembrie 29, 2018 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Morală, Moravuri, Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

Epopeea unor mici fugari – Le Voyage de Fanny/Fanny’s Journey

Când Marea Istorie bulversează mica istorie, pare dificil de a realiza un spectacol de tip familial în care emoția să capete pregnanță. Cineasta Lola Doillon nu ezită să se lanseze într-un proiect ambițios, într-o aventură umană, prin care să mențină vie amintirea lui Shoah.

Demnă continuatoare a îndeletnicirii tatălui, ilustrul cineast Jacques Doillon, care-a reconstituit atmosfera din Franța aflată sub ocupație nazistă, în Un sac de billes (1975), Lola Doillon se inspiră dintr-o poveste adevărată și redă copilăria, pe fundalul grozăviilor războiului, în pelicula Le Voyage de Fanny. Această călătorie, bine calată pe modelul divertismentului familial, eludează unele asperități și se înscrie în buna tradiție a cinemaului francez popular, cultivând optimismul și lumina. Voiajul copiilor reprezintă acea călătorie inițiatică ce transformă niște țânci naivi în copii cu maturitate cvasi-adultă.

Așadar, în 1943, Fanny (o fată în vârstă de treisprezece ani) și surorile ei mai mici (Erika și Georgette) – care trăiau în Franța – au fost trimise de părinți la un cămin pentru copiii evrei din Megève. Când naziștii ajunseseră  pe teritoriul italian, membrii unui organizații franceze de ajutorare a evreilor au încercat să organizeze trimiterea copiilor evrei în Elveția. Constrânși să plece în grabă, Fanny devine lidera unui grup de copii și pornește într-o călătorie periculoasă de-a lungul Franței aflate sub crunta ocupație nazistă.

Într-o precipitată cursă, Fanny se vede nevoită să pornească alături de ceilalți opt copii în periculosul periplu, printr-o țară ocupată de soldații lui Hitler, cu scopul de-a ajunge cât mai repede la granița cu Elveția. Pioasele imagini cinematografice din aceast film sunt inspirate din romanul autobiografic al lui Fanny Ben-Ami (într-o adaptare calibrată pe nevoile ficțiunii și suspansului aferent: în realitate, erau 28 de copii, deși în film apar doar nouă).

Lola Doillon invită publicul tânăr la o tandră privire asupra copilăriei din neguroșii ani de război care transformă joaca într-o epuizantă cursă pentru supraviețuire. În orice caz, cineasta îmbină emoția și suspansul, evitând violența, ajutată de o excelentă distribuție în care copiii dețin cele mai importante roluri (remarcabilă micuța Léonie Souchaud).

Filmul necesită atenție, iar tinerii spectatori vor avea prilejul de-a afla isprăvi din Marea Istorie, într-o peliculă cu tentă de «feel good movie». Fuga prin tainicele păduri ajunge o aventură imaginară pentru a contrabalansa ororile unui război devastator. Realizatoarea menține o tonalitate neutră și prezintă cadre originale, cu osebire în peliculele de război, evitând perimetrul strict și limitat al genului.

Apar  și unele cadre cu aspect de poem vizual: prim-planul în care un soldat neamț calcă pe un ursuleț sau scrisoarea tânărului din Rezistență zburând precum un fluture. În scenele în care micuții fuseseră capturați de poliția franceză și închiși într-o sală de clasă dintr-o școală, copiii – fascinați de materialele didactice – au dat frâu liber imaginației, jucându-se cu globul pământesc sau cu hărțile și caietele din dulapuri.

Pe umerii fragili ai micuței se află întreaga povară, uimitoarea Léonie Souchaud devine emblema vie a curajului deplin. Mica artistă conferă grandoare întregii povești de pe ecran. Adulții au un rol secundar în această emoționantă poveste în care toată responsabilitatea îi revine unei fetițe. Gingașa ființă capătă autoritate, se impune în rolul de “conducător de trupă” și suplinește rolul părinților (în egală măsură, e și mamă și tată) pentru ceilalți copii aflați în primejdie.

Printre pericole, spaime, dar și explozii de râs, micul grup   învață ce înseamnă independența și descoperă solidaritatea și prietenia. Cineasta reușește să ofere, în acest rit de trecere, lecția necesară tinerilor ocolind conflictele dure (lipsesc scenele de arestare, deportare sau tortură, specifice acestui gen de peliculă). Regăsim, pe ici-colo, urme ale Rezistenței franceze (Maquis), iar violența morală (aici, chiar și abandonarea) va fi contrabalansată de spontaneitatea micuților.

Identificăm și adulți valoroși – pe generic regăsim numele admirabilei Cécile de France (Doamna Forman) și cel al simpaticului Stéphane De Groodt (fermierul Jean). Reprezentativă pentru femeile acelor vremuri tulburi, eroina întrupată de Cécile de France (Doamna Forman) capătă nuanțate contururi și trece cu inteligență de la severitate la finețe și delicatețe. Aflat într-un contreemploi, actorul belgian aproape că se confundă cu posacul fermier, dar este extrem de binevoitor și plin de compasiune față de acei copii. Prestațiile formidabile ale acestor actori maturi aduc nota de umanism, definitorie acestei pelicule, pentru  a o salva de la anecdotic. Starul acestui film rămâne, de departe, mica Léonie Souchaud.

Însăși Fanny Ben-Ami, adevărata eroină, o va denumi “dublul perfect cinematografic”. Fetița a găsit tonul potrivit fiecărui cadru; înconjurată de tipologii variate, copila aparent impulsivă va suscita imediat empatie. Delicata preadolescentă reprezintă echilibrul și face agreabile trecerile de la tensiune la seninătate. Deși confruntată cu probleme spinoase – “vinovăţia”(apartenența la o anumită rasă) transmisă de la o generaţie la alta şi ieşirea bruscă din copilărie – mica actriţă cu privirea de ciută a demonstrat măsura unui real talent.

Povestea de pe ecran – o certă lecție de solidaritate și prietenie – a fost o deplină reușită pedagogică, răsplătită cu binemeritate premii internaționale. Pledoaria regizoarei-scenarist  pentru toleranţă s-a îmbinat cu portretizarea unei vârste dificile.

Le Voyage de Fanny

Regia: Lola Doillon
Scenariul: Anne Peyregne (după cartea Fanny’s Diary de Fanny Ben-Ami), Lola Doillon
Imaginea: Pierre Cottereau
Montajul: Valérie Deseine
Muzica: Sylvain Favre-Bulle, Gisèle Gérard-Tolini
Costumele : Isabelle Pannetier

Distribuția

Léonie Souchaud – Fanny
Fantine Harduin – Erika
Juliane Lepoureau – Georgette
Ryan Brodie – Victor
Anaïs Meiringer – Diane
Lou Lambrecht – Rachel
Igor Van Dessel – Maurice
Malonn Levana – Marie
Cécile de France – Doamna Forman
Stéphane de Groodt – Jean
Eléa Körner – Helga

Durata : 95 min

Articol publicat în revista Webcultura

 

Etichete: , , ,

„Un strop de iubire într-un ocean de ură, Romeo și Julieta”

Teatrul lui Shakespeare are, în esență, un caracter spiritual, el aduce lumea non-concretă în lumea formelor și a întâmplărilor recognoscibile, vizibile. Teatrul marelui Will nu vulgarizează spiritualitatea, pentru ca omul de rând să se poată recunoaște mai ușor și nici nu respinge murdăria, urâțenia, absurditatea, ridicolul existenței.

Opera lui Shakespeare se adresează cititorului mai pretenţios, a cărui imaginaţie funcţionează  pe paliere distincte ale reprezentării semnificaţiilor. Legătura dintre toate nivele inserate în text pare a fi iubirea, cu efectul ei iniţiatic şi transformator de personalitate. Astfel, a fi îndrăgostit înseamnă a fi vrăjit, transferat în spaţii paralele. Shakespeare este întocmai ca o Biblie, el îşi creează propriile sale mituri. „Romeo şi Julieta”, probabil cea mai cunoscută poveste de dragoste din istoria lumii – scrisă în 1594 – este o tragedie în cinci acte, care are la bază o poveste reală, petrecută în secolul al XIV-lea.

Jucată pentru prima dată în 1595, piesa a devenit imediat foarte populară în rândul publicului londonez. Prima versiune tipărită, datată 1597, are scris pe pagina de titlu comentariul „a fost jucată des şi aplaudată mult…“  Vreme de patru secole, popularitatea tragediei nu a pălit deloc.

„Romeo şi Julieta”, în viziunea dramaturgică şi în regia cunoscutului regizor Yuri Kordonski, va avea loc la Sala Studio (în configuraţie de tip arenă), în zilele de 29 şi 30 septembrie 2018. Spectacolul promite o surpriză atât pentru spectatorii care se aşteaptă la o montare clasică a capodoperei shakespeariene, cât şi pentru spectatorii care îndrăgesc montările regizorului rus, care îl vor descoperi în cu totul altă ipostază decât cea cunoscută din spectacolele regizate până acum în teatrele bucureştene. Romeo şi Julieta vor deveni doi îndrăgostiţi ai zilelor noastre, iar spectacolul va fi, fără îndoială, un eveniment de care se vor bucura toţi iubitorii de teatru receptivi la abordări artistice nonconformist, în acord cu Zeitgeistul .

Așadar, nu rămâne decât să asistăm la această montare-provocare și să acceptăm că de peste 400 de ani, o poveste de dragoste face înconjurul lumii şi nu se demodează nicidecum. Ba mai mult, adolescenţi familiarizaţi cu gadgeturile mileniului al III-lea călătoresc cu mintea şi sufletul în secolul al XVI-lea pentru a fi mai aproape de Romeo şi Julieta, prototipuri ale îndrăgostiţilor.

Să ne bucurăm, deci! Iată vestea:

«Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti anunță premiera spectacolului Romeo și Julieta, după William Shakespeare, în viziunea dramaturgică și în regia lui Yuri Kordonski, sâmbătă 29 și duminică 30 septembrie 2018, de la ora 19.30, la Sala Studio.

wikipedia.com
Yuri Kordonski

Piesă a contrariilor izbitoare, a antagonismelor poetice și a conflictelor devastatoare, „Un strop de iubire într-un ocean de ură, Romeo și Julieta” vă invită să meditați asupra lumii de azi. Tragica poveste a îndrăgostiților din Verona, reprezentând două familii aflate într-o încleștare pe viață și pe moarte, într-o societate dominată de ură și de răzbunare, sufocată de violența atât de familiară vremurilor noastre, în care diferența dintre sexe aproape că s-a șters în cavalcada aiuritoare pentru dominație, se dovedește la fel de vie și de acută ca la vremea scrierii sale.
Cu această nouă montare, Yuri Kordonski revine la TNB după 13 ani de la spectacolul de mare succes „Inimă de câine” după Bulgakov, avându-l pe Marius Manole în rolul câinelui vagabond Sarik, creație ce l-a propulsat în topul celor mai talentați actori tineri.
Între timp, în biografia artistică a regizorului rus stabilit în America s-au adăugat alte câteva spectacole importante pe scenele românești: „Unchiul Vania” de Cehov (Premiul UNITER 2002 pentru cea mai bună regie), „Căsătoria” de Gogol, „Crimă şi pedeapsă” după Dostoievski, precum şi „Îngropaţi-mă pe după plintă” după Pavel Sanaev, toate montate la Teatrul Bulandra din Bucureşti, răsplătite cu numeroase premii de interpretare.

La Gala Premiilor UNITER, spectacolul „Ultima zi a tinereţii, după Tadeusz Konwicki, de la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, a primit în anul 2012 Premiul pentru cel mai bun spectacol, iar în 2017, În adâncuri de la Teatrul Maghiar de Stat Cluj – Premiul pentru cea mai bună regie. Alte distincţii internaţionale pentru munca sa sunt Lumina de Aur (St. Petersburg), Premiul Uniunii Teatrelor Europene pentru cea mai bună montare, precum și premii ale Ministerului Culturii din România. Începând cu anul 1989, a pus în scenă piese de teatru în peste 20 de țări ale lumii, depășind 40 de montări până în prezent.
Spectacolul Romeo și Julieta promite o surpriză atât pentru spectatorii care se așteaptă la o montare clasică a capodoperei shakespeariene, cât și pentru „fanii” regizorului rus, care îl vor descoperi în cu totul altă ipostază decât cea cunoscută din spectacolele regizate până acum în teatrele bucureștene.
Regizorul, împreună cu distribuția, deschid o excelentă perspectivă modernă asupra tragediei Romeo și Julieta, lăsând viața și energia debordantă a tinereții să-și afle nestingherit drumul spre inima spectatorilor de orice vârstă.


Din ampla distribuție fac parte actorii: Marius Manole, Răzvan Vasilescu, Ioan Andrei Ionescu, Costina Cheyrouze, Florentina Ţilea, Lari Giorgescu, Victoria Dicu, Mihai Calotă, Ada Galeș, Emilian Mârnea, Rodica Ionescu, Cosmina Olariu, Eduard Adam, Florin Călbăjos.
În rolurile titulare: Crina Semciuc și Ionuț Toader.
Decorul poartă semnătura lui Dragoş Buhagiar, costumele le-a realizat împreună cu Ioana Smara Popescu, iar coregrafia îi aparţine lui Florin Fieroiu.
Spectacol nerecomandat copiilor sub 14 ani!

Următoarele spectacole vor avea loc în zilele de 10 și 11 octombrie, de la ora 19.30, la Sala Studio.»
(Via TNB – Comunicat de presă al Teatrului Național din București, Fotografii:© Florin Ghioca, TNB)

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la „Un strop de iubire într-un ocean de ură, Romeo și Julieta”

Scris de pe septembrie 26, 2018 în Spectacol de top, Teatru

 

Etichete: , ,

„Hoții de frumusețe” sau obsesia perfecțiunii

Frumusețea este o crimă? Ar trebui să pedepsim ființele superbe, pentru că ne eclipsează prin perfecțiunea lor?  Eseu sau roman?

La fiecare nouă apariție publicistică, Pascal Bruckner imprimă astfel de chestionări ? Roman cu temă etică, Hoţii de frumuseţe analizează genul de interogații despre tentaţiile tinereţii eterne şi urmăreşte felul în care ne lăsăm înşelaţi de aparenţe. În paginile acestei cărți, Frumuseţea îşi trăieşte Lunile de fiere, dacă ar fi să-l parafrăzăm chiar pe autor – Pascal Bruckner. Pornind de la realitățile lumii moderne, eseistul-filosof conchide: “Exigenţele privind tinereţea, sănătatea şi esteticul n-au fost nicicând atât de ridicate. E una dintre moştenirile faimosului slogan din ’68: «Să n-ai niciodată încredere în cineva care are peste 30 de ani».”

Așadar, undeva – la graniţa dintre Franţa şi Elveţia – trei inși pun la cale un complot împotriva Frumuseţii. Să fie, oare, la mijloc doar izbucnirea halucinantă  a unei perversiuni sadice? Nici pomeneală. Avem de-a face cu o doctrină şi cu aplicarea ei obstinantă: complotiştii văd în frumuseţea inegal distribuită o inechitate care trebuie eliminată. Cu siguranță, pare o viziune apocaliptică. În fond, e vorba despre un basm filosofic, în egală măsură și un thriller provocator ce dozează perfect suspansul, erotismul, teroarea. Lucid, fantezist, dar și melancolic, Pascal Bruckner atacă codurile, mânuiește cu abilitate violenţa anomaliei şi cruzimea detaliului pervers într-un discurs impecabil, înzestrat cu farmec şi rigoare logică.

Scriitorul moralist reunește, aici, o parte din motivele actualității: degradarea relațiilor interumane, pierderea identităţii și cerințele sociale tot mai cinice ale timpurilor noastre. “Activitatea noastră se bizuie pe un principiu simplu: privarea de priviri. Ştii ce le urâţeşte pe captivele noastre? Faptul că nu se uită nimeni la ele. Or, frumuseţea nu există decât admirată, ea este pe de-a-ntregul ostentaţie. Încetează să-ţi pironeşti ochii la ea, şi ea dispare.” Cartea se dovedește a fi surprinzător de antrenantă și prin natura sa caleidoscopică: poveste filosofică, thriller, roman fantastic, cât și prin mesaj: mutațiile din percepția asupra îmbătrânirii.

Acțiunea din roman se derulează pe două planuri (al naratorului şi al ascultătorului ). Mereu, rolurile se întrepătrund, iar ascultătorul este atras în poveste prin puterea morală a acesteia, după ce fusese întinată de puțină ură. Prin urmare, la cincisprezece august, în serviciul de gardă de la un mare spital de psihiatrie din Paris (Hôtel-Dieu), o tânără rezidentă ascultă straniile confesiuni ale unui pacient. Benjamin, cu fața acoperită de tifon, îi descrie tinerei doctorițe o aventură petrcută în munții Jura. Mathilde Ayachi, ascultătoarea, e imaginea tipică a femeii frumoase, debordând de vitalitate și senzualitate, dar, care ascunde atât frustrările unei relaţii degradante, cât şi alegerea unei cariere nepotrivite (Marhilde Ayachi: „Nu port niciodată pică unui bărbat că încearcă să-mi placă, ci că nu reuşeşte s-o facă”).

Bruckner își pune amprenta inspirației sale din toate domeniile. Benjamin Tholon, cel care-i mărturisește tinerei psihiatre pățaniile, e un obscur scriitor, care-şi datorează iluzoriul succes abilității sale de plagiere. Prin natura profesiei, dar      şi   a unei atracţii inexplicabile, Mathilde intră cu uşurinţă în jocul povestitorului, reprezentat    de bizarul Benjamin. Prezentările decurg firesc și descoperim că  Benjamin e tânărul “parazit”, care se simte bătrân de când se ştie. Conştient de lipsa lui de talent şi de viaţa plicticoasă pe   care o duce, se trezeşte iubit de o frumoasă studentă de viţă nobilă, care încearcă să îi dea alt  sens vieții sale.

Relaţia stranie dintre el şi Hélène îl suprinde, dar îl și împovărează. Hélène se transformă într-o „salvatoare”(misiune autoimpusă), în vreme ce Benjamin rămâne un „sclav de lux”. Paradisul iluzoriu în care se credeau va fi repede spulberat, căci vitalitatea şi frumusețea îi vor atrage pe cei doi într-o capcană a vieţii. O furtună de zăpadă i-a surpins pe cei doi tineri la frontiera franco-elevețiană, așadar au fost nevoiți să se refugieze într-o fermă din munții Jura.  Un curios trio i-a întâmpinat: un avocat afabil, soția acestuia, o matroană răutăcioasă și slujitorul lor, omul bun la toate.

Bunăoară, într-o aşezare superbă, îşi desfăşoară planurile „hoţii de frumuseţe”: respectabila familie Steiner, cunoscută – în zonă – pentru influenţa sa. Bătrânul hippy libidinos, Jérôme, fostul avocat ajuns la vârsta senectuţii, soţia acestuia, Francesca fostă profesoară de filosofie şi servitorul lor, Raymond, formează un trio demonic. Acţionând precis şi premeditat, cei trei erau alimentaţi – în acţiunile lor – de iminenţa pierderii capacităţii de seducţie odată cu pierderea frumuseţii pricinuită de înaintarea în vârstă. Încet-încet, refugiul se transformă într-o veritabilă închisoare. Cuplul de tineri nu avea permisiunea de a părăsi casa „binefăcătorilor”. Ar putea fi aceștia niște Barbă Albastră deghizați în cetățeni respectabili ? Ce fel de comportament există într-o clădire izolată în munți ?

Pe tot parcursul acestor povestiri, Mathilde va pendula între curiozitate și repulsie. Ca și cititorul, tânăra psihiatră întră în jocul naratorului, pe toate pistele acestuia, în căutarea miezului filosofic. Fobia îmbătrânirii capătă accente grotești, iar autorul îngroașă tușele cu scopul de a explica unele derapaje ale unei societăți obsedate de frumusețea exterioară. “Frumuseţea nu prezintă niciun interes. Nu e decât acordul întâmplător al unei majorităţi cu privire la un anume tip de fizionomie. E mai fecund să  o cauţi acolo unde nimeni n-o vede, în singular, în anormal, în vulgar chiar. Imperfecţiunea este mult mai seducătoare decât plicticoasa regularitate. O figură emoţionantă este o asamblare de defecte armonios repartizate!”

Previzibil, creierul întregii „afaceri” din acel chalet al groazei este Francesca, femeia care odinioară deborda de senzualitate, punându-şi la dispoziţie trupul tuturor ce-l râvneau, odată cu trecerea timpului, a rămas în umbră. Neacceptarea îmbătrânirii şi contemplarea frumuseţii ca pe unic atribut al feminităţii, au transformat-o pe Francesca într-o fiinţă demonică, măcinată de frământări interioare şi de neputinţa de a-şi accepta vârsta.

Confirmând arhetipul omului mărunt/gnomul, servitorul Raymond e permanent animat de o răutate izvorâtă parcă din chipul inestetic şi puținătatea staturii. Deloc atrăgător, îşi trăieşte frustarea de a nu fi dorit de nicio femeie răzbunându-se asupra frumuseţii. Alături de aceştia, Jérôme, adorator înfocat al femeii a cărei strălucire apusese deja, se conformează – cu seninătate şi complicitate – planurilor soţiei sale. „Uneori, totuşi, întrezăream şi la ea amprenta timpului. (…) Din păcate însă, renăştea cât ai clipi din spasmul care o desfigurase şi mă strivea din nou cu simetria ei, cu strălucirea ei, cu neînduplecata ei tinereţe.”

Uneltirile, suspansul, obsesia, supranaturalul, se îmbină în Hoţii de frumuseţe într-o manieră eficientă şi credibilă. Vrem să aflăm ce a pătimit Benjamin deoarece își ascunde chipul, care fusese schimonosit din princina urii altora. Forța suspansului se regăsește din plin printre celule periculoase din casa familiei Steiner. Jocul oglinzilor (victimă-călău/ à la sindromul Stockholm) menține interesul viu al cititorului, glisând printre motive: frumusețea împovărătoare, frumusețea pierdută, bestialitatea, frumusețea-urâțenia, ca într-un scenariu ce taie respirația. “Mitul frumuseţii eterne, neatinse de timp, mitul nemuririi – astea nu vor dispărea. Le găseşti în India, le găseşti în China, le găseşti oriunde, dintotdeauna.”

Povestea este o metaforă a societăţii actuale, care solicită fiinţei umane să devină altceva decât ea înşăşi, în care depravarea este ridicată la rang de normalitate, iar frumuseţea rămâne un privilegiu, dar şi un “stigmat al tinereţii”. „Prefer oamenilor cărţile: sunt deja scrise, le deschizi, le închizi după voie. O fiinţă omenească, nu ştii niciodată de unde s-o apuci, nu poţi s-o rânduieşti sau s-o deplasezi după cum ţi-e cheful.„Neîncetata și angoasanta luptă împotriva trecerii ireversibile a timpului ar trebui să deschidă alte „trape”: propria noastră percepție, arâtând cu degetul tarele societății de azi. Hoții de frumusețe devine o necesară reflecție despre aparențe și esențe.

Sursă foto: epoca.globo.com.com

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la „Hoții de frumusețe” sau obsesia perfecțiunii

Scris de pe septembrie 21, 2018 în Uncategorized

 

Dragostea la patru ace – Phantom Thread

În lumea modei din Londra anilor 1950, Reynolds Woodcock, vegheat îndeaproape de sora sa, Cyril, realizează ținute – în stilul distinct al casei sale de modă – pentru persoanele din înalta societate, pentru starurile de cinema, moștenitoare bogate sau simple mondene, ba chiar și pentru membrii familiei regale. Phantom Thread este povestea celebrului designer Reynolds Woodcock (Daniel Day-Lewis) și a surorii sale, Cyril (Lesley Manville), care dominau lumea modei britanice. Prin viața lui Reynolds Woodcock, burlac convins, se perindă femei care îi aduc inspirație și îi oferă companie, asta, până în ziua când acesta o cunoaște pe Alma (Vicky Krieps), o femeie tânără (fostă picoliță) înzestrată cu o voință puternică. Rapid, Alma devine o prezență constantă în viața lui – ca iubită, dar și ca muză. Reynolds Woodcock realizează că existența lui, până atunci riguros planificată și mereu ținută sub control, va fi bulversată de dragostea pe care  i-o poartă acestei ispititoare femei.

Phantom Thread 1

Înainte de-a fi o cotitură, Phantom Thread marchează și unele reîntâlniri – Paul Thomas Anderson și Daniel Day-Lewis, la zece ani după There Will Be Blood. Phantom Thread este cel de-al optulea film al lui Paul Thomas Anderson și cea de-a doua colaborare cu Daniel Day-Lewis. După  ce a cooperat de mai multe ori cu Joaquin Phoenix, cineastul reîncepe lucrul alături de un celebru actor (deținător a multor premii Oscar) și îi oferă acestuia ocazia de-a întrupa (după un sfert de secol): un englez. Originar din Londra, obișnuit cu roluri de american sau, cel mult, irlandez, Daniel Day-Lewis a acceptat oferta pe care o aștepta înainte de anunțata pensionare. Rolul unui creator de modă, monomaniac, obsedat de codurile înaltei burghezii ar putea reprezenta „cântecul de lebădă”, fără să îndulcească nimic din rigiditatea care l-a caracterizat, dar o acută ambiguitate devine motorul acestui lungmetraj. În filmografia lui Paul Thomas Anderson, tematica nobilimii britanice reprezintă o veritabilă ruptură, deoarece se concentrase îndeosebi asupra „visului american”, sub toate formele sale. Așadar, cineastul traversează Atlanticul pentru a deplânge înalta societate londoneză. Realizatorul portretizează un microunivers (o afacere familială) măcinat de nevroze disimulate. Pilonul întregii pelicule îl constituie șarmantul Daniel Day-Lewis. Regizorul concentrează munca din această antrepriză în scene stilizate (folosind tehnicile academice pentru o narațiune cinamatografică transgresivă), apropiate de codurile clasicismului englez. De aceea, se poate afirma cu ușurință, că reconstituirea minuțioasă a bogatei capitale britanice din anii ’50 este o adevărată capodoperă din punct de vedere vizual (încadraturile și efectele) și un omagiu adus cinemaului romanesc „so british.

Phantom Thread 2

Complet dezarmat în fața irezistibilului farmec al tinerei, Reynolds îi cere să devină model la Casa de modă pe care o conducea; scena în care artistul execută măsurarea dimensiunilor tinerei Alma (prenume identic cu cel al soției-colaboratoare a lui Hitchcock), sub privirile reci ale surorii sale, e de-a dreptul hitchcockiannă (Rebecca). Bucuria acestui dandy, în fața defilărilor de modă, este vizibilă, dar, totodată, experiența amoroasă marchează și violente contradicții, demontând sensibila lume a creatorului. În egală măsură, muza devine aliat, dar și inamic, o bucurie vie, dar și o reală suferință. Devenită soția lui Woodcock, Alma îi perturbă mecanica perfectă și ritmul vieții: obiceiurile, disciplina de la orele de creație/lucru și liniștea de la micul dejun. Viața intransigentului artist, exigent și meticulos, care transforma orice mătase într-o creație unică, e bulversată de iubirea sinceră a unei fete simple. În casa acestui estet se perindă, pe o amețitoare scară în spirală, doamne din aristocrație, ce se simt în al nouălea cer dacă sunt atinse, din neatenție, de grațioasele mâini ale artistului. Woodcock le schimbă nu numai ținuta, ci și zâmbetul. Acest Pygmalion înarmat cu ace, degetare, foarfece, mătăsuri, dantele și perle sculptează trupurile femeiești. Viața din acest rafinat „gineceu” e coordonată cu eleganță și autoritate. Perfecționismul înveterat al acestui estet face parte din moștenirea de familie (sora  lui, Cyril, nu se căsătorise niciodată, fiind total dedicată muncii). În acest univers al mătăsurilor și pietrelor prețioase, lumina dansează pe un fundal muzical ce scoate în relief orice vibrație, intonație sau sclipire (Muzica: Jonny Greenwood). Camera de filmat urmărește eroii îndeaproape și surprinde orice detaliu.

Phantom Thread 3

Întreaga peliculă explorează intimitatea unui creator aflat în proximitatea perfecțiunii, dar pe măsură ce avansăm în această lume aseptică (lucrătoarele sunt mereu echipate cu halate albe), descoperim un ins copleșit de griji, în fața căruia, iubita sa – aproape stângace/neîndemânatică la debut – pare mult mai stăpână pe sine (Alma: „You see, to be in love with him makes life no great mystery ”). Conferindu-i crediblitate și profunzime personajului său, actrița Vicky Krieps se dovedește o parteneră pe măsură pentru talentul renumitului Daniel Day-Lewis. Această trentagenară luxemburgheză devine o revelație, deși cariera sa artistică însumează multe partituri în filme germane, franceze și englezești. Cuplul realizat alături de Reynolds Woodcock/ Daniel Day-Lewis constituie nodul scenaristic care conduce un postulat romantic spre un thriller psihologic, o poveste țesută cu „fire invizibile”. Dintotdeauna, Paul Thomas Anderson a lăsat la vedere jocul manipulării, așa cum se relevă și în ultima parte a filmului, conferind coerență interacțiunilor omenești atât de bine surprinse.

Phantom Thread 4

Ritmul leneș, mai degrabă contemplativ, îi permite cineastului să demonstreze influența muzei asupra creației lui Woodcock: perioada în care ea îi servea drept manechin pentru rochiile de lux ilustrează grația și senzualitatea, înfășate în pudoarea unei relații „de muncă”. Relația de iubire îi potențează lui Woodcock activitatea de mare creator, dar îl și aruncă în abisul unei forme de paranoia sentimentală. În acest exercițiu de stil, în manieră clasică, o mare importanță o deține dihotomia dintre răceala nobilimii britanice și violența psihologică pe care această clasă încearcă să o camufleze. Bunăoară, intensitatea privirilor dintre cei doi iubiți/soți ne amintește de valoarea pe care întotdeauna a conferit-o Paul Thomas Anderson artiștilor pe care i-a distribuit.

Phantom Thread 5

Phantom Thread ilustrează perfect noul orizont: dominare/subordonare al personajelor Reynolds & Alma (Alma: „Reynolds has made my dreams come true. And I have given him what he desires most in return”). Fără îndoială, bulverantul schimb dintre cei doi eroi denotă reciprocitate, dar și un mod nebunesc de-a încălzi unele inimi înghețate. Întâlnirea întâmplătoare a transformat viața artistului într-o poezie în care confuzia între corp și materialul țesut nu poate fi deșirată sau cusută. Din ce fel de stofă e confecționată iubirea? Precum rochița-corolă a ciupercilor de pădure, iubirea bolnăvicioasă (Reynolds Woodcock: „Kiss me, my girl, before I’m sick”) dintre cei doi desface rochii, duce la derapaje, aruncă în abis, dar îi și salvează pe amândoi de frici și eliberează fantomele trecutului. Phantom Thread rămâne o bucurie estetică în orice moment și, cu siguranță, poate fi considerat cel mai șic film din această perioadă.

Regia: Paul Thomas Anderson

Scenariul: Paul Thomas Anderson

Decorurile: Mark Tildesley

Costumele: Mark Bridges

Montajul: Dylan Tichenor

Muzica: Jonny Greenwood

Distribuția:

Daniel Day-Lewis – Reynolds Woodcock

Vicky Krieps – Alma

Lesley Manville – Cyril

Durata: 2h10

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Dragostea la patru ace – Phantom Thread

Scris de pe septembrie 19, 2018 în Cinema, Film, Filme de Oscar

 

Etichete: , , ,

Nimic nou sub soarele legăturilor periculoase – Newness

Mădălina DumitracheÎn plină eră a iPhone-lui și-a rețelelor de socializare online, bruscarea limitelor unei relații mai poate uimi, astăzi, pe cineva? Cineastul Drake Doremus (realizatorul emoționantei drame romantice Like Crazy și al science-fictionului Equals) revine cu o incitantă propunere în producția Newness, lansată în 2017 la The Sundance Film Festival. Acest realizator de producții indie aruncă acum o privire intimistă asupra poftelor hedoniste ale tinerilor din zilele noastre. Filmat în actualul Los Angeles, lungmetrajul aduce în prim-plan o poveste contemporană despre doi amorezi (din categoria „tinerii mileniali”) aduși împreună de tehnologie, dar legați de ceva mai profund. În pofida aspectelor facile – specifice „ritualurilor de întâlnire”-, tema e una profundă: trăinicia unei relații solide, nevoia de sacrificiu, toleranță și răbdare pentru păstrarea sentimentelor de iubire. Remarcabilă, la această producție, este și intervenția& contribuția lui Ridley Scott, cel care a semnat producția acestui film, realizat după scenariul lui Ben York Jones. Una dintre eroine (interpretată de Laia Costa) mărturisește ideea centrală încă din materialele de promovare/trailer: „I like new things – I like a lot of newness”. Tehnologia modernă, cu toate gadgeturile sale, poate face fericit pe oricine? Legături periculoase au existat de când e lumea, dar în secolul al XXI-lea, totul pare mai altfel grație aplicațiilor online. Nefiind nimic nou sub soare și cuplurile contemporane continuă să ducă aceleași bătălii pentru fidelitate, armonie și veridicitate, exact așa cum făceau părinții și bunicii lor, doar că, acum, au loc în spatele ecranelor alunecoase de unde zâmbesc – în pictograme – Valentine și Valentini postmoderni.

newness2

Martin Hallock (Nicholas Hoult) și Gabi Silva (Laia Costa) trăiesc în Los Angeles. Martin este farmacist, iar Gabi lucrează ca asistent-terapeut. Și unul și celălalt utilizează o aplicație de dating online. Așadar, doi necunoscuți își petrec weekendul navigând pe aplicația pentru întâlniri Winx/ Tinder-like app (aplicația permite glisarea de la o persoană la alta în vederea alegerii persoanei râvnite/partenerului). Opțiunile sunt nelimitate, dar nu se prea pune problema despre conexiune, ci ar fi vorba mai curând despre aventurile de-o noapte.Totuși, când Martin și Gabi se întâlnesc în mediul real, într-un bar, se bucură de companie și se trezesc pălăvrăgind până la primele ore ale dimineții. Conectarea devine interesantă și incitantă. Fascinați unul de celălalt, cei doi se grăbesc să înjghebe o relație. Focoasa aventurieră Gabi mărturisește că adoră lucrurile noi și interesante, dar se plictisește ușor, iar Martin aduce mereu vorba despre fosta sa soție, Bethany. Cu toate acestea, se întorc în apartamentul lui Martin și fac s*x. Mai târziu, Martin și Gabi vor ieși la întâlniri, apoi se vor muta împreună. Ambii excavează în căutarea adevărului despre monogamie, dar este, oare, acest tip nou de relație este iubire?

Newness1

Ambii eroi își vor avea de înfruntat tainele trecutului și însemnele relațiilor anterioare – Martin avea o mamă atinsă de nemiloasa maladie Alzheimer, dar și o soră decedată într-un accident pe când avea doar șaisprezece ani. Eroina pare versiunea feminină a lui Tomas din celebra operă a lui Milan Kundera, The Unbearable Lightness of Being. Niciunul dintre cei doi (nici Martin, nici Gabi) nu se ascultă cu adevărat, ci doar se prefac. Gabi frecventează tot felul de medii petrecărețe unde relaționează cu diferiți indivizi (Roland, Larry), dar nici Martin nu se lasă mai prejos, flirtează cu Blake. Bunăoară, cei doi cunosc diverși inși, relaționează și se-ncadrează în ceea ce azi, generic, numim, „o relație deschisă/an open relationship”. Rapid, se schimbă cadrele, personele și relația, într-un amețitor circuit. După nenumărate legături mai mult sau mai puțin amoroase, vulcanica hispanică Gabi îl părăsește pe Larry și – în cele din urmă – ajunge tot la Martin. Acesta admite că niciodată nu s-a simțit confortabil într-o „relație deschisă”. Cei doi ajunge la reconciliere și își mărturisesc dragostea unul pentru celălalt. Se decid să-și ia cât se poate de serios relația, chiar dacă s-ar putea să mai dea nas în nas cu plictisul, ba chiar și să se mai răzbune din când în când. Filmul surprinde, datorită montajului, textura emoțională și intimitatea fizică a unei relații din zilele noastre. Doar pentru că înțelepciunea comună sugerează că mai toate relațiile sunt grele, iar monogamia nu îi este destinată oricui, nu înseamnă că tinerii de azi nu realizează această situație.

Newness3

Aspectele cam sulfuroase ale așa-ziselor trăiri din vremurile actuale, superficialitatea (spionaj, „infiltrări”) asumată cochetând cu zonele mai kinky au servit realizatorilor drept „scut” pentru a prezenta o reflecție asupra cuplului de azi. Deranjând spiritele profund morale, jonglnând cu nuditatea și implicațiile sale, pelicula relevă, sub o mască aparent banal-jucăușă , dificultatea de a găsi, în lumea contemporană, relații trainice, bazate pe încredere. Doremus ilustrează într-un mod convingător această dinamică năvalnică în care cinstea și răbdarea pălesc sub dominația ispitirii și-a unei perpetue euforii. Departe, însă, de a imprima o notă dramatică asupra crizei cuplului, Newness stârnește interogații (dintre care amintim doar «Social media a distrus ordinea naturală? ») și lasă la dispoziția spectatorilor libertatea deciziilor.

Newness4

Regia: Drake Doremus

Scenariul: Ben York Jones

Imaginea: Sean Stiegemeier

Montajul: Lisa Gunning

Muzica: Gwilym Gold

Distribuția:

Nicholas Hoult – Martin Hallock

Laia Costa – Gabi Silva

Danny Huston – Larry Bejerano

Courtney Eaton – Blake Beeson

Matthew Gray Gubler – Paul

Pom Klementieff – Bethany

Albert Hammond Jr. – Roland

Jessica Henwick – Joanne

Durata: 112 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Nimic nou sub soarele legăturilor periculoase – Newness

Scris de pe septembrie 15, 2018 în Actualitate, Cinema, Film, Morală, Moravuri, Postmodernitate, Relativitate

 

Etichete: , , , , , , , ,

Dreptate în amurg – Age of Uprising: The Legend of Michael Kohlhaas

O dramă epică, din Franţa secolului al XVI-lea (feudalismul în declin),  Age of Uprising: The Legend of Michael Kohlhaas, îl aduce în prim-plan pe Mads Mikkelsen (A Royal Affair, Valhalla Rising, Hannibal) în rolul unui negustor de cai ce-şi caută dreptatea într-o lume a violenţei şi a fanatismului. Prima adaptare a nuvelei Michael Kohlhaas, de Heinrich von Kleist (reprezentant de seamă al romatismului german) a fost făcută în 1969 de Volker Schlöndorff.  Pelicula, realizată de Arnaud des ­Pallières în 2013,  a fost prezenatată în competiţie, la Festivalul de Film de la Cannes. Regizorul  a fost atras de forţa textului scris de Kleist, precum a fost marcat şi Franz Kafka (Autorul celebrului Procesul mărturisea: “Nuvela Michael Kohlhaas se citeşte aşa cum urmărim o flacără aprinsă”).

Avem, aşadar, de-a face cu povestea (reală, la bază) unui negustor de cai care se pomeneşte că este pradă arbitrarului unui baron. Ca să-şi recupereze prejudiciul, Michael va mobiliza o armată de ţărani, din provincia în care trăia. Pentru a-i da credibilitate unui personaj atât de puternic, Arnaud des Pallières i-a oferit această partitură danezului Mads Mikkelsen, unul dintre cei mai în vogă actori europeni. Alegerea a fost înţeleaptă fiindcă trupul viguros, chipul brăzdat de linii ce-l fac şi mai expresiv, privirea dârză, plină de inteligenţă însumează şi rezumă forţa telurică pe care o degajă acest personaj.  Mutată din Germania în Franţa (Cévennes) medievală, acţiunea  lungmetrajului are în centru un crescător de cai – onest,  inteligent şi educat, dar fără să fie bogat sau savant – care  se confruntă cu un mic senior  (uşor degenerat). Nobilul (Swan Arlaud), moştenitorul îngâmfat, îi cere lui Michael un preţ imposibil pentru a avea dreptul de-a trece peste pământurile sale (deşi legea censului fusese abolită). Neavând cum să achite suma pretinsă, Michael se vede nevoit să lase gaj doi dintre superbii săi armăsari. La câteva săptămâni distanţă, cei doi cai superbi ajunseseră lipsiţi de valoare fiindcă fuseseră ultra-solicitaţi şi brutalizaţi. Hotărât să nu tolereze asemenea abuz, negustorul se plânge seniorului. După nenumărate refuzuri ale autorităţilor, soţia sa încearcă să obţină un favor chiar din partea Curţii. Din păcate, soarta este aspră, iar cu cât Michael se încăpăţâna să-şi ceară drepturile, se alegea cu mai multă violenţă. Când îşi pierde soţia (urmare a vizitei la Curte), se hotărăşte să-şi facă singur dreptate. Îşi strânge o adevărată armată de ţărani şi luptă contra injustiţiei. Totuşi, Michael Kohlhaas nu este povestea unui haiduc oarecare, sunt implicate, aici,  justiţia şi morala, justiţia şi violenţa, justiţia şi orgoliul, justiţia şi credinţa. O dezbatere de natură morală se creează în dialogul dintre Michael şi Prinţesă (Roxane Duran); cum să repare ea ofensele primite de Kohlhaas, dar cum să îl pedepsească pentru crimele comise? Răspunsul va fi la fel de absurd ca orice răspuns “administrativ”, de aceea nu ne surprinde faptul că Franz Kafka adora textul lui Kleist.

The Legend of Michael Kohlhaas

Într-o aparentă liniaritate, povestirea degajă, încet-încet, suflul filosofic, politic şi spiritual al unui subiect complex şi atemporal. Spectatorii care îi cunosc filmografia lui Mads Mikkelsen vor putea regăsi anumite scene desprinse parcă din A Royal Affair, însă nu-l pot acuza de manierism (cadrul istoric este asemănător în cazul celor două pelicule). De la început până la sfârşit, eroul său nu se modifică, rămâne un om fără frică, ezitări sau slăbiciuni. Finalul peliculei este de-o ironie crudă pentru personaj şi neaşteptat pentru spectatorul de secolul XXI.

Age of Uprising: The Legend of Michael Kohlhaas are, aparent, rigoarea unui film istoric – prin lentoare, austeritate, costume -, dar este o creaţie expresionistă prin hieratismul venit din interioritatea personajului  şi prin compoziţia naturalistă a cadrelor. Calităţile peliculei ţin şi de ştiinţa de-a alege decorul natural – un ţinut pietros şi auster, scăldat de o lumină rece, având permanent un fundal (agasant) de bâzâit de muşte sau ţârâit de greieri, peste care vine acompaniamentul coloanei sonore – o muzică pregnantă, apăsătoare chiar. Neliniştea mută a sufletului pare să ţâşnească dintre acele stane de piatră, brumate. Negrul domină personajele în cadrele de iarnă şi de toamnă. Dialogurile sunt rostite într-o limbă sobră, dar nu voit “veche”, anacronică. Distribuţia e aleasă riguros; germanul Bruno Ganz (Guvernatorul) se alătură francezului Denis Lavant (Teologul, în textul lui Kleist, Luther) şi dau greutate afişului. Bruno Ganz aduce o tuşă fină de ironie în rolul guvernatorului, iar Denis  Lavant imprimă morala cărţii ce-a stat la baza ecranizării.

Filmul realizat de francezul Arnaud des ­Pallières este o adevărată odisee despre “odioasa perversitate a lumii”, idee care l-a scos din minţi pe Heinrich von Kleist (autorul s-a sinucis la vârsta de 34 de ani, sufocat de un sentiment de adâncă furie şi de eşec). Injustiţia îi provoacă omului cinstit o adevărată răscolire a sentimentelor, îl pune faţă în faţă cu sine, cu comunitatea, cu statul şi cu divinitatea, şi, mai ales, cu umilinţa. Kohlhaas devine un erou apropiat spectatorului contemporan pentru că fiecare a încercat, măcar odată, sentimentul de revoltă în faţa unei puteri indiferente, ostile şi oarbe. Michael Kohlhaas se luptă pentru fiecare dintre oamenii oneşti, el apără principiile.

Age of Uprising

Regizor: Arnaud des Pallieres
Scenarist: Arnaud des Pallieres, Christelle Berthevas, Heinrich von Kleist
Operator: Jeanne Lapoirie
Producător: Serge Lalou
Monteur: Sandie Bompar

Distribuţia

Mads Mikkelsen (Michael Kohlhaas)
Mélusine Mayance (Lisbeth)
Delphine Chuillot (Judith)
David Bennent (César)
David Kross (Cler)
Bruno Ganz (Guvernatorul)
Denis Lavant (Teolog)
Swann Arlaud (Baronul)
Roxane Duran (Prinţesa)
Paul Bartel (Jérémie)

Premii, nominalizări, selecţii

Cannes (2013) – Palme D’Or – nominalizat: Arnaud des Pallieres

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

Pagini din istoria literaturii dramatice româneşti – Feeria

Interesul mereu mai profund pentru dramaturgia de observaţie social-psihologică a actualităţii, cu pendulări continue între „piesa cu teză” şi conflictul de idei n-a ocupat întregul spaţiu al creaţiei literar- teatrale românească. La începutul secolului al XX-lea, s-a dezvoltat în literatura dramatică, pe lângă piesele de factură ibseniană, o dramaturgie de expresie lirică. Spre deosebire de dramele idealiste, definite prin conflictul metafizic şi categoria fantastic, categoriile estetice ale feeriei sunt miraculosul şi naivul, ca rezultat al situării în lumea basmului şi al instaurării legilor fanteziei. „În basme, lumea e simplă şi transparentă, problematica lipseşte, atmosfera optimistă probează progresiva desacralizare a lumii mitice.” (M.Eliade).

Cu toate acestea, basmul înfăţişează structura unei aventuri infinit mai grave şi mai responsabile deoarce el se reduce de fapt la un scenariu de iniţiere: regăsim întotdeauna probele de iniţiere (lupta cu monstrul, piedici în aparenţă de netrecut, enigme de rezolvat, munci imposibil de îndeplinit etc.), coborârea în Infern sau înălţarea la Cer, moartea sau învierea, căsătoria cu o prinţesă. Aşadar, basmul înseamnă un divertisment numai pentru conştiinţa banalizată a omului modern. Semnificaţia culturală a basmului este însă mult mai mare, întrucât el implică în acelaşi timp „mitologie, etică, ştiinţă, observaţie, morală etc”. (G.Călinescu).

Feeria

În literatura dramatică românească, au apărut cele mai interesante creaţii autohtone pe tărâmul feeriei, specie dramatică pe care romanticii au dus-o la o înaltă expresie. Cea dintâi feerie naţională de răsunet fusese „Sânziana şi Pepelea” de Vasile Alecsandri, scrisă în 1880, ca apoi să apară, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, acele compoziţii dramatice cu aspect poporan (semnate de Edgar Th.Aslan, Theodor Speranţa şa).

Primele succese literare ale feeriei dramaturgiei româneşti sunt realizate după anul 1900, sub evidenta influenţă a teatrului poetic european simbolist. Izvoarele folclorice sunt menţinute în linii mari, prioritate căpătând însă structura metaforică şi pitorescul bizar. Sunt demne de amintit „Domniţa din vis” de A.Davila (1904), „Solii păcii” (1900-1901) de Ştefan Petică. Mircea Demetriade scrie basme dramatizate „Dafin Făt-Frumos şi  frumoasa Ileana” (1905) şi parabole magice. Dar cele mai interesante feerii de inspiraţie naţională îşi relevă o repunere în discuţie a simbolurilor folclorice şi o reîntoarcere a semnificaţiilor generale sub semnul unor stări de spirit romantice. La Victor Eftimiu, această revizuire a fondului folcloric îmbracă ascuţite  aparenţe de factură romantică, oferind astfel prilejuri pentru recitări de virtuozitate actoricească.

Eugen Lovinescu remarca, în 1915, atitudinea originală a lui Victor Eftimiu de întemeietor al „feeriei modernizate” în dramaturgia noastră. Dotat cu „fantezie constructivă”, dramaturgul „se joacă prin lumea basmelor”, interpretând şi modernizând venerabile legende (Lovinescu).

În „Înşir’te, Mărgărite!”(1911), elementele grave ale basmului popular sunt amestecate deliberat cu snoavele şăgalnice, Păcală încrucişându-şi drumul cu Făt-Frumos într-o suprapunere voită a sublimului cu grotescul, până la dizolvarea  amândurora într-o melodie şi culoare.

Poemul feeric în cinci acte se susţine dramatic prin căutarea de către Sorina, fiica lui Alb Împărat, a idealului întruchipat de Făt-Frumos, îndrăgostit la rândul său de Ileana Cosânzeana. Aceasta de pe urmă fusese vrăjită de mama Zmeului şi îl iubea pe Zmeu, dar el este omorât în cele din urmă de către Făt-Frumos cu ajutorul Sorinei. Complicaţiile interesante şi de mare efect, complicaţii erotice, nu împietează asupra  semnificaţiilor pozitive ale luptei dintre Făt-Frumos şi Zmeu, în fapt, eterna ciocnire dintre Bine şi Rău, încheiată cu izbânda Binelui şi a Iubirii.

Optica inedită a autorului asupra lui Făt-Frumos şi seducătoare în privinţa zmeului, transpusă în existenţa lui dramatică nu-i înzestrează numai cu originalitate, ci şi cu veridicitate, sunt personaje cu pasiuni şi dureri, sensibili la dragoste, suferinţă, apropiaţi de muritori. Petrecută ca un joc de societate şi într-un regim de convenţii puse apăsat în evidenţă, intriga apare sub semnul relativităţii şi prin autoreflectare, datorită ilustrării scenice a mecanismelor de declanşare a fanteziei populare, de introducere în lumea basmului, de instaurare a „minciunii artistice”.

Apariţia ţăranilor, aidoma corului de operetă, introduce tălmăcirea semnelor rele, după isonul ţinut de Păcală şi amplificat de femei şi bătrâni. Dialogul vioi, în registru popular, familiar, pune în conflict luciditatea, spiritul realist, neîncrezător şi zeflemist (Moş Toader) şi imaginaţia dezlănţuită  şi eresurile (Mitru Geambaşu). Fantezia ţăranilor este confruntată cu Zmeul- Zmeilor. Feeria lui Victor Eftimiu vădeşte o accentuată înclinaţie către raţionalizare şi demitizare, deşi nu le finalizează. Specificul pieselor acestui autor dramatic îl constituie tocmai această ambiguizare, element modern, această relativizare a modalităţii care cochetează şi cu realismul şi cu feericul. Prin grupul de ţărani, scriitorul intervine direct în desfăşurarea faptelor, comentează, dă direcţii, defineşte sau sugerează poziţii. Ţăranilor le conferă rol apropiat de corul antic, ei neluând efectiv  parte la acţiune, ci comentând în spirit realist, cu optimism, într-o limbă vioaie.

Victor Eftimiu încearcă o tendinţă de refacere a legendelor împietrite prin vitalismul existenţei terestre, astfel satanismul Zmeului este justificat în tirade care descriu complexul visătorului repudiat, în vreme ce legendara Cosânzeană se vede pusă în competiţie cu Sorina, întrupare a dragostei omeneşti. Astfel, autorul oferă noi posibilităţi de explorare a sentimentalităţii romantice, adeseori în haine de factură simbolistă.

  1. Călinescu considera în a sa „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent” că „Oricare ar fi viţiul de temelie al piesei, aceasta rămâne o încântătoare şi fericită producţie a teatrului nostru. Nu se poate închipui o  mai juvenilă explozie de poezie fabuloasă, o mai înlesnită maturitate a versificaţiei.Versurile au destulă somptuozitate ca să placă în sine, dar şi necesara fluiditate pentru a nu îngreuna declamţia. Peste tot, pluteşte o jovialitate sănătoasă, un umor gros de poveste, inimitabile.” Neobositul critic sesizează, la personajul Alb-Împărat, o oratorie sfătoasă (în stilul popular, mărit de Creangă şi Eminescu) cu suflet ţărănesc. Împăratul ţine să ciocnească un pahar cu un drumeţ, îi dă afară pe Făt-Frumos şi pe Zmeu, care se ceartă pentru pricini ce nu-l privesc, apoi se tocmeşte cu voinicii într-un mod ceremonios, canonic şi impulsiv totodată.
  2. Cadrul este în mod pregnant convenţional miraculos, cu aspect de operetă şi purtând masca graţiozităţii artificiale a artei scenice. Lumina  şi sunetul creează o atmosferă de vis, propice reveriei simboliste, cu un apăsat decorativism belle époque. În feerie, apar sub formă atenuată elementele structurii dramei simboliste. Cum lumea miraculoasă este terenul desfăşurării intrigii, impactul lumilor se prezintă numai ca o coliziune de motive literare convenţionale: vrăjitoarea înfrântă în final de puterile magice ale fluierului; în aceeaşi măsură, neascultătoarea Sorina, blestemată de tatăl ei, aruncând mărul lui Făt-Frumos, „rod al viselor dintâi”, e disperată că: „Prea curând, o prea curând/S-a împlinit blestemul tatii”. Conform prezicerilor tendenţioase ale vrăjitoarei, ea nu va renunţa un timp la Făt-Frumos.

„Mai mult siluete decât fiinţe vii şi complexe”, eroii lui Victor Eftimiu „nu trăiesc în basmul şters şi convenţional, nu păşesc însă nici pe pământ în carne şi oase. Plutesc  în nelămurita şi graţioasa lume a fanteziei poetice.” Feeria  modernizată, concretizată prin raţionalizare, livresc, comentariu eseistic, se defineşte prin „lirism fără pasiune, teatru fără observaţie puternică” (E.Lovinescu).

În perioada interbelică, prin Vasile Voiculescu şi Dan Botta, în special, deschiderea feeriei spre drama simbolistă va fi mult mai accentuată. Motivele basmului vor recupera funcţionarea mitică şi tonalitatea tragică.

În „Înşir’te, Mărgărite!”, în cea dintâi formă prezentată în premieră, în anul 1911, la Teatrul Naţional din Bucureşti, tânărul autor dramatic amesteca întrucâtva sentimentele încurcate de personajele tinere, justificând dragostea Cosânzenei pentru Zmeu, fiind maliţios cu spilcuitul Făt-Frumos. Adevăratul erou este Zmeul, viziune interesantă şi dramatică, tentantă, dar altfel decât sunt aceditate aceste personaje în folclor unde Făt-Frumos întruchipează frumuseţea şi reprezintă binele, iar Zmeul este expresia răului. Ultima versiune a păstrat aspectele care dădeau interes şi valoare dramatică prin complexitatea eroilor, fără să le compromită dominanta.

O altă feerie din dramatugia românească este „Trandafirii roşii” despre care Justin Ceuca nota într-o monografie dedicată autorului acestei piese, Zaharia Bârsan:”Trandafirii roşii trebuie să stea în istoria teatrului românesc alături de „Înşir’te, Mărgărite!” şi este superioară acesteia prin câteva elemente esenţiale: valoarea filosofică a simbolului, prezenţa tragicului (dezvoltarea pe verticală şi nu pe orizontală), sinceritatea şi intensitatea lirică, unitatea acţiunii…”; deşi G. Călinescu considera, tot în monumentala-i lucrare:” Tot ce e plin de imaginaţie la Victor Eftimiu, este coborât aici la chipul sentimental.” Cariera scenică a poemului dramatic  avut în vedere a oferit numeroase montări la teatrele bucureştene, din Cluj, Craiova, Petroşani, Ploieşti, Bârlad, Brăila şi Braşov.

Motivul poemului dramatic de factură romantică, „Trandafirii roşii”, care, mult jucat, i-a adus lui Zaharia Bârsan notorietatea ca scriitor, poate fi găsit şi în alte opere ale literaturii naţionale.

Zaharia Bârsan a dat viaţă câtorva caractere, cu trăsături de reţinut, eroi precum Zamfir, Liana, Val-Voievod, Împăratul.

Intriga are un puct de plecare specific de basm, proorocirea-blestem a vrăjitoarei la naşterea fetei de crai. Şi, ca în basme, apare Făt-Frumos sortit să o salveze, se numeşte Zefir şi îi aduce în şaptezeci şi şapte de zile, dimineaţa, câte o floare, un trandafir roşu, pe când trandafirii de asemenea culoare nu existau. Este eternul trubadur născut să cânte şi să iubească, făcut să sufere, eroul de pretutindeni şi dintotdeauna, totuşi cu ceva foarte apropiat nouă, al pământului şi al obiceiurilor nostre, sugerat de acel „cântec din părinţi şi sfânt”, cântec de frumuseţe, de iubire, de speranţă. De asemenea, aduce un suflu patriotic, propriu piesei, tot prin Zefir. Tânărul reprezintă nobleţea iubirii. Zefir ascunde o tragică taină şi o face cu discreţia înzestrării sufleteşti, până ce cade mort la picioarele Lianei, pregătită şi bucuroasă să-şi primească mirele, pe Val-Voievod, declarat viteaz, dar dovedit a nu fi, neînfricat şi puternic. Autorul prezintă antitetic cele două personaje, relevând lăudăroşenia, gelozia şi brutalitatea lui Vlad, în contrast cu Zefir, care-i salvase onoarea de oştean.

Liana pare destul de uşor conturată, spre deosebire de figurile bine evidenţiate ale lui Val şi  Împăratului. Are alături câteva prezenţe de extracţie folclorică: Moş Amurg, Şagă, Pâclă, Promoroacă. Poemul trăieşte  prin existenţa poetică, de necontestat efect al lui Zefir şi totodată prin momente poetice, ode sau balade, care, recitate cu virtuozitate, provocau ropote de aplauze. Poemul este pătruns şi de un fior patriotic, atât prin bătrânul Împărat, cât şi prin tânărul Zefir, erou romantic înzestrat cu numeroase calităţi. După tiradele romantice, izbucneau aplauzele spectatorilor, care la acel moment istoric năzuiau spre  marea unire.

Ca şi drama idealistă, cu care are tangenţe de domeniul limbajului sau al cadrului, mai puţin în ceea ce priveşte conflictul, feeria este un episod ce ţine de modernitate, valorificând totodată şi folclorul naţional şi un exerciţiu pregătitor pentru dramatizarea legendelor naţionale sau pentru o formă de dramă poetică feerică ( Vasile Voiculescu, Dan Botta, Radu Stanca, Radu Boureanu, G. Călinescu etc.).

Feeria are un simbolism apăsat, alegoric, înrudită îndeaproape cu arta plastică 1900, ea cultivă acelaşi pitoresc spectaculos, exterior, spre deosebire de „saga” şi”mit”, are o factură profund optimistă, feericul prezentându-se ca un „univers miraculos” suprapus lumii reale, fără a-i distruge coerenţa.

Când evoluează ca pandant dramatic al snoavei, feeria se apropie de comedie prin stilizarea comică şi folclorică.

Repere bibliografice:

  • Istoria teatrului în România – vol .III (1849-1918), Academiei, Buc, 1971;
  • Virgil Brădăţeanu – Istoria literaturii dramatice româneşti şi a artei spectacolului, EPP, Bucureşti, 1979;
  • Doina Modola – Dramaturgia românească între 1900-1918, Ed. Dacia, Cluj, 1983.

Articol publicat în revista Comper (pp 97-99)

 

Etichete: , , , , , ,

Iubirea, încotro ? Ar trebui regândită iubirea? – Le poison d’amour

“Modelele de ieri nu sunt neapărat și cele de azi, în schimb pasiunea se dezlănțuie cu aceeași violență și mânie. În acest sens, Romeo și Julieta sunt și rămân arhetipurile pasiunii eterne.”

(Éric-Emmanuel Schmitt)

otrava-iubiriiIscoditorul Éric-Emmanuel Schmitt pătrunde, prin romanul Le poison d’amour/Otrava iubirii, pe terenul nisipurilor mișcătoare, al pulsiunilor și tulburărilor amoroase din perioada adolescenței. Romanul face parte dintr-un diptic tematic – sentimenetul iubirii văzut ca o poțiune: L’Elixir d’amour și Le poison d’amour.

“Nu se poate alege în dragoste, căci suntem aleși de iubire” – regăsim această concluzie între paginile cărții. Așadar, Julia, Anouchka, Colombe și Raphaëlle sunt patru adolescente, “cele mai bune prietene din lume”, așa cum se consideră ele, la vârsta marilor pasiuni și pacte (pactul lor s-a legat pe Pont des Arts), la doar șaisprezece ani. Eroinele sunt eleve la liceul (nimic mai potrivit) Marivaux și se izbesc de o întrebare chinuitoare în zilele noastre: “De ce mai toate cuplurile – care se-ncheagă din iubire – se desfac foarte rapid ?” Există o singură excepție:  bunicii lui Raphaëlle – o plăpândă luminiță în obscuritate, dar și acesta e fragilă și dureroasă.

Prinse în capcana emoțiilor bulversante, fetițele de ieri se simt pregătite să pătrundă într-o etapă nouă, misterioasă, care le atrage. Rezervată întotdeauna, Julia pare mereu torturată de gânduri, deși rămâne seducătoare, Raphaëlle se-ntreabă necontenit dacă poate să fie atrăgătoare cu adevărat, ea reprezintă tipul androgin, Colombe își controlează feminitatea printre nenumăratele ei cuceriri și-și păstrează starea sa, de visătoare, iar Anouchka poate fi asimilată cu personajul copilăros căci are mari dubii cu privire la perenitatea iubirii,de aceea, ea se-ntreabă fără-ncetare, în oglindă: “Cine sunt eu ?”.

Shakespeare și tema iubirii din celebra sa piesă vor intensifica îndoielile din acest roman, în care “otrava” iubirii le va contamina atât mintea, cât și trupurile, lansând  o mare neîncredere în această noțiune. Parcurgându-le jurnalele sau citindu-le mesajele din telefon (sms) ori emailurile  vom descoperi ce poate însemna pasiunea amoroasă, cu toate fațetele ei, mai bune sau mai rele. Există, totuși, un bemol în analiza jurnalelor  pentru că (re)găsim neliniști, pasiuni, cuceriri și visuri, ce pot fi considerate aproape literare, dar prea bine scrise, pentru a fi credibile. Trebuie să ne lăsăm conduși de talentul lui Éric-Emmanuel Schmitt , care actualizează firul roșu din cea mai cunoscută scriere despre iubirea (pasională) juvenilă: Romeo și Julieta. Precum la Shakespeare, și aici,  jocul amoros sfârșește tragic, nebunia iscată din iubire conduce spre un final trist.

Adolescentele învață seducția, conștientizează puterea exercitată asupra băieților, dar, în egală măsură, ele fac cunoștință și cu gelozia, manipularea și trădarea. Tainele din jurnalele lor nu se întrepătrund decât selectiv. Fetele devin, pe nesimțite, femei. Fiecare personaj își exprimă adevărul, unul subiectiv, deci incomplet, invers decât o face naratorul care “fușerește” exactitatea. Totuși, am putea spune că “tutorele” adolescentelor va fi chiar Shakespeare, des citat, fiindcă fetele aveau de pregătit, pentru orele de “Rétho” (cursuri de artă teatrală), cunoscuta piesă Romeo și Julieta. Trecând printr-un spectru larg al culorilor, care pornește, aici, de la rozul istorioarelor despre fete (în genul seriilor TV populare) spre gri și, în final, negru; povestea aduce în prim-plan suflul unei actualități tulburate.

Adolescentele vor descoperi și alte fațete ale iubirii – tatăl uneia dintre ele era gay (divorțul intră, deja, în sfera obișnuinței), iar bunica alteia suferea de maladia Alzheimer (cu toate acestea, după moartea soțului, femeia și-a urmat partenerul de-o viață în doar câteva ore!).

Înveșmântând scrierile fetelor cu lirism (desprins și din eleganța din descrierile fizice), introducând dialoguri și suspans, Éric-Emmanuel Schmitt conturează portrete convingătoare. Toți cei care îl îndrăgesc pe acest autor pentru maniera sa de abordare a sentimentelor și a psihologiei vor avea plăcerea de-a regăsi formația sa de filosof, deși e “deghizat” în scriitor. Așadar, un lucru este cert: iubirea reprezintă un subiect complex, nuanțat, la orice vârstă.

Tinerii care descoperă mai întâi prietenia, apoi află cum iubirea leagă fiecare za din “lanțul iubirii” și demonstrează, că deși punctele de vedere sunt diferite, dragostea nu are vârstă, iar “lacrimile sunt mesaje subtile, care distilează multe informații.”Formal, apar stilizate însemne  ale actualității (email, sms, jurnal), totuși, iluzia iubirii este aceeași ca la tinerii din Verona, atât de bine surprinși de marele Will. Din păcate, în fiecare epocă au existat variații, dar și unele modele de cuplu care-au sfidat trecerea timpului, râmânând unite, deși, astăzi, acestea au devenit rarități. Tinerii prezentați de Schmitt învață cum să controleze presiunile sociale pentru a forma un cuplu, de aceea  personajele declară că dragostea trebuie să aleagă, deși mereu contează dozajul.

Tragediile, fie și cele din amor, s-au născut din exces. Le poison d’amour ilustrează adolescența (prin excelență, perioadă a exceselor) ca o vârstă periculoasă, când orice comedie poate deveni tragedie. Ideile contrafăcute despre iubire sau excesele ivite din pulsiuni pot deveni toxice și, uneori, pot duce la un final trist. De aceea, în urma unei asemenea lecturi, se impun moderația și reflecția. Violența transpare cu fiecare pagină parcursă și se impune în finalul teribil pe care autorul îl rezervă personajelor sale. Condensate, emoțiile puternice – resimțite din plin – impun o profundă analiză asupra acestui sentiment omenesc care presupune atât de multe riscuri: iubirea.

Cu subtilitate, Éric-Emmanuel Schmitt prezintă confuzia sentimentelor, elanurile, emoțiile bulversante ale adolescenților de azi, dorințele radicale, visurile, dar și personalitățile fragile. Otrava capătă nuanțele reci ale albastrului versatil – atât al seninului zilei, cât și al nopții – (așa cum apare și în ilustrația de pe coperta originală), iar titlul rezumă ravagiile pe care le poate face dragostea, îndeobște, în adolescență.

Le poison d’amour devine o interesantă alternativă fluidă, pe alocuri hipnotică, pentru respectul de sine – (care este) o versiunea modernă a vechiului concept – onoare.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web