RSS

Pagini din istoria literaturii dramatice româneşti – Feeria

04 sept.

Interesul mereu mai profund pentru dramaturgia de observaţie social-psihologică a actualităţii, cu pendulări continue între „piesa cu teză” şi conflictul de idei n-a ocupat întregul spaţiu al creaţiei literar- teatrale românească. La începutul secolului al XX-lea, s-a dezvoltat în literatura dramatică, pe lângă piesele de factură ibseniană, o dramaturgie de expresie lirică. Spre deosebire de dramele idealiste, definite prin conflictul metafizic şi categoria fantastic, categoriile estetice ale feeriei sunt miraculosul şi naivul, ca rezultat al situării în lumea basmului şi al instaurării legilor fanteziei. „În basme, lumea e simplă şi transparentă, problematica lipseşte, atmosfera optimistă probează progresiva desacralizare a lumii mitice.” (M.Eliade).

Cu toate acestea, basmul înfăţişează structura unei aventuri infinit mai grave şi mai responsabile deoarce el se reduce de fapt la un scenariu de iniţiere: regăsim întotdeauna probele de iniţiere (lupta cu monstrul, piedici în aparenţă de netrecut, enigme de rezolvat, munci imposibil de îndeplinit etc.), coborârea în Infern sau înălţarea la Cer, moartea sau învierea, căsătoria cu o prinţesă. Aşadar, basmul înseamnă un divertisment numai pentru conştiinţa banalizată a omului modern. Semnificaţia culturală a basmului este însă mult mai mare, întrucât el implică în acelaşi timp „mitologie, etică, ştiinţă, observaţie, morală etc”. (G.Călinescu).

Feeria

În literatura dramatică românească, au apărut cele mai interesante creaţii autohtone pe tărâmul feeriei, specie dramatică pe care romanticii au dus-o la o înaltă expresie. Cea dintâi feerie naţională de răsunet fusese „Sânziana şi Pepelea” de Vasile Alecsandri, scrisă în 1880, ca apoi să apară, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, acele compoziţii dramatice cu aspect poporan (semnate de Edgar Th.Aslan, Theodor Speranţa şa).

Primele succese literare ale feeriei dramaturgiei româneşti sunt realizate după anul 1900, sub evidenta influenţă a teatrului poetic european simbolist. Izvoarele folclorice sunt menţinute în linii mari, prioritate căpătând însă structura metaforică şi pitorescul bizar. Sunt demne de amintit „Domniţa din vis” de A.Davila (1904), „Solii păcii” (1900-1901) de Ştefan Petică. Mircea Demetriade scrie basme dramatizate „Dafin Făt-Frumos şi  frumoasa Ileana” (1905) şi parabole magice. Dar cele mai interesante feerii de inspiraţie naţională îşi relevă o repunere în discuţie a simbolurilor folclorice şi o reîntoarcere a semnificaţiilor generale sub semnul unor stări de spirit romantice. La Victor Eftimiu, această revizuire a fondului folcloric îmbracă ascuţite  aparenţe de factură romantică, oferind astfel prilejuri pentru recitări de virtuozitate actoricească.

Eugen Lovinescu remarca, în 1915, atitudinea originală a lui Victor Eftimiu de întemeietor al „feeriei modernizate” în dramaturgia noastră. Dotat cu „fantezie constructivă”, dramaturgul „se joacă prin lumea basmelor”, interpretând şi modernizând venerabile legende (Lovinescu).

În „Înşir’te, Mărgărite!”(1911), elementele grave ale basmului popular sunt amestecate deliberat cu snoavele şăgalnice, Păcală încrucişându-şi drumul cu Făt-Frumos într-o suprapunere voită a sublimului cu grotescul, până la dizolvarea  amândurora într-o melodie şi culoare.

Poemul feeric în cinci acte se susţine dramatic prin căutarea de către Sorina, fiica lui Alb Împărat, a idealului întruchipat de Făt-Frumos, îndrăgostit la rândul său de Ileana Cosânzeana. Aceasta de pe urmă fusese vrăjită de mama Zmeului şi îl iubea pe Zmeu, dar el este omorât în cele din urmă de către Făt-Frumos cu ajutorul Sorinei. Complicaţiile interesante şi de mare efect, complicaţii erotice, nu împietează asupra  semnificaţiilor pozitive ale luptei dintre Făt-Frumos şi Zmeu, în fapt, eterna ciocnire dintre Bine şi Rău, încheiată cu izbânda Binelui şi a Iubirii.

Optica inedită a autorului asupra lui Făt-Frumos şi seducătoare în privinţa zmeului, transpusă în existenţa lui dramatică nu-i înzestrează numai cu originalitate, ci şi cu veridicitate, sunt personaje cu pasiuni şi dureri, sensibili la dragoste, suferinţă, apropiaţi de muritori. Petrecută ca un joc de societate şi într-un regim de convenţii puse apăsat în evidenţă, intriga apare sub semnul relativităţii şi prin autoreflectare, datorită ilustrării scenice a mecanismelor de declanşare a fanteziei populare, de introducere în lumea basmului, de instaurare a „minciunii artistice”.

Apariţia ţăranilor, aidoma corului de operetă, introduce tălmăcirea semnelor rele, după isonul ţinut de Păcală şi amplificat de femei şi bătrâni. Dialogul vioi, în registru popular, familiar, pune în conflict luciditatea, spiritul realist, neîncrezător şi zeflemist (Moş Toader) şi imaginaţia dezlănţuită  şi eresurile (Mitru Geambaşu). Fantezia ţăranilor este confruntată cu Zmeul- Zmeilor. Feeria lui Victor Eftimiu vădeşte o accentuată înclinaţie către raţionalizare şi demitizare, deşi nu le finalizează. Specificul pieselor acestui autor dramatic îl constituie tocmai această ambiguizare, element modern, această relativizare a modalităţii care cochetează şi cu realismul şi cu feericul. Prin grupul de ţărani, scriitorul intervine direct în desfăşurarea faptelor, comentează, dă direcţii, defineşte sau sugerează poziţii. Ţăranilor le conferă rol apropiat de corul antic, ei neluând efectiv  parte la acţiune, ci comentând în spirit realist, cu optimism, într-o limbă vioaie.

Victor Eftimiu încearcă o tendinţă de refacere a legendelor împietrite prin vitalismul existenţei terestre, astfel satanismul Zmeului este justificat în tirade care descriu complexul visătorului repudiat, în vreme ce legendara Cosânzeană se vede pusă în competiţie cu Sorina, întrupare a dragostei omeneşti. Astfel, autorul oferă noi posibilităţi de explorare a sentimentalităţii romantice, adeseori în haine de factură simbolistă.

  1. Călinescu considera în a sa „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent” că „Oricare ar fi viţiul de temelie al piesei, aceasta rămâne o încântătoare şi fericită producţie a teatrului nostru. Nu se poate închipui o  mai juvenilă explozie de poezie fabuloasă, o mai înlesnită maturitate a versificaţiei.Versurile au destulă somptuozitate ca să placă în sine, dar şi necesara fluiditate pentru a nu îngreuna declamţia. Peste tot, pluteşte o jovialitate sănătoasă, un umor gros de poveste, inimitabile.” Neobositul critic sesizează, la personajul Alb-Împărat, o oratorie sfătoasă (în stilul popular, mărit de Creangă şi Eminescu) cu suflet ţărănesc. Împăratul ţine să ciocnească un pahar cu un drumeţ, îi dă afară pe Făt-Frumos şi pe Zmeu, care se ceartă pentru pricini ce nu-l privesc, apoi se tocmeşte cu voinicii într-un mod ceremonios, canonic şi impulsiv totodată.
  2. Cadrul este în mod pregnant convenţional miraculos, cu aspect de operetă şi purtând masca graţiozităţii artificiale a artei scenice. Lumina  şi sunetul creează o atmosferă de vis, propice reveriei simboliste, cu un apăsat decorativism belle époque. În feerie, apar sub formă atenuată elementele structurii dramei simboliste. Cum lumea miraculoasă este terenul desfăşurării intrigii, impactul lumilor se prezintă numai ca o coliziune de motive literare convenţionale: vrăjitoarea înfrântă în final de puterile magice ale fluierului; în aceeaşi măsură, neascultătoarea Sorina, blestemată de tatăl ei, aruncând mărul lui Făt-Frumos, „rod al viselor dintâi”, e disperată că: „Prea curând, o prea curând/S-a împlinit blestemul tatii”. Conform prezicerilor tendenţioase ale vrăjitoarei, ea nu va renunţa un timp la Făt-Frumos.

„Mai mult siluete decât fiinţe vii şi complexe”, eroii lui Victor Eftimiu „nu trăiesc în basmul şters şi convenţional, nu păşesc însă nici pe pământ în carne şi oase. Plutesc  în nelămurita şi graţioasa lume a fanteziei poetice.” Feeria  modernizată, concretizată prin raţionalizare, livresc, comentariu eseistic, se defineşte prin „lirism fără pasiune, teatru fără observaţie puternică” (E.Lovinescu).

În perioada interbelică, prin Vasile Voiculescu şi Dan Botta, în special, deschiderea feeriei spre drama simbolistă va fi mult mai accentuată. Motivele basmului vor recupera funcţionarea mitică şi tonalitatea tragică.

În „Înşir’te, Mărgărite!”, în cea dintâi formă prezentată în premieră, în anul 1911, la Teatrul Naţional din Bucureşti, tânărul autor dramatic amesteca întrucâtva sentimentele încurcate de personajele tinere, justificând dragostea Cosânzenei pentru Zmeu, fiind maliţios cu spilcuitul Făt-Frumos. Adevăratul erou este Zmeul, viziune interesantă şi dramatică, tentantă, dar altfel decât sunt aceditate aceste personaje în folclor unde Făt-Frumos întruchipează frumuseţea şi reprezintă binele, iar Zmeul este expresia răului. Ultima versiune a păstrat aspectele care dădeau interes şi valoare dramatică prin complexitatea eroilor, fără să le compromită dominanta.

O altă feerie din dramatugia românească este „Trandafirii roşii” despre care Justin Ceuca nota într-o monografie dedicată autorului acestei piese, Zaharia Bârsan:”Trandafirii roşii trebuie să stea în istoria teatrului românesc alături de „Înşir’te, Mărgărite!” şi este superioară acesteia prin câteva elemente esenţiale: valoarea filosofică a simbolului, prezenţa tragicului (dezvoltarea pe verticală şi nu pe orizontală), sinceritatea şi intensitatea lirică, unitatea acţiunii…”; deşi G. Călinescu considera, tot în monumentala-i lucrare:” Tot ce e plin de imaginaţie la Victor Eftimiu, este coborât aici la chipul sentimental.” Cariera scenică a poemului dramatic  avut în vedere a oferit numeroase montări la teatrele bucureştene, din Cluj, Craiova, Petroşani, Ploieşti, Bârlad, Brăila şi Braşov.

Motivul poemului dramatic de factură romantică, „Trandafirii roşii”, care, mult jucat, i-a adus lui Zaharia Bârsan notorietatea ca scriitor, poate fi găsit şi în alte opere ale literaturii naţionale.

Zaharia Bârsan a dat viaţă câtorva caractere, cu trăsături de reţinut, eroi precum Zamfir, Liana, Val-Voievod, Împăratul.

Intriga are un puct de plecare specific de basm, proorocirea-blestem a vrăjitoarei la naşterea fetei de crai. Şi, ca în basme, apare Făt-Frumos sortit să o salveze, se numeşte Zefir şi îi aduce în şaptezeci şi şapte de zile, dimineaţa, câte o floare, un trandafir roşu, pe când trandafirii de asemenea culoare nu existau. Este eternul trubadur născut să cânte şi să iubească, făcut să sufere, eroul de pretutindeni şi dintotdeauna, totuşi cu ceva foarte apropiat nouă, al pământului şi al obiceiurilor nostre, sugerat de acel „cântec din părinţi şi sfânt”, cântec de frumuseţe, de iubire, de speranţă. De asemenea, aduce un suflu patriotic, propriu piesei, tot prin Zefir. Tânărul reprezintă nobleţea iubirii. Zefir ascunde o tragică taină şi o face cu discreţia înzestrării sufleteşti, până ce cade mort la picioarele Lianei, pregătită şi bucuroasă să-şi primească mirele, pe Val-Voievod, declarat viteaz, dar dovedit a nu fi, neînfricat şi puternic. Autorul prezintă antitetic cele două personaje, relevând lăudăroşenia, gelozia şi brutalitatea lui Vlad, în contrast cu Zefir, care-i salvase onoarea de oştean.

Liana pare destul de uşor conturată, spre deosebire de figurile bine evidenţiate ale lui Val şi  Împăratului. Are alături câteva prezenţe de extracţie folclorică: Moş Amurg, Şagă, Pâclă, Promoroacă. Poemul trăieşte  prin existenţa poetică, de necontestat efect al lui Zefir şi totodată prin momente poetice, ode sau balade, care, recitate cu virtuozitate, provocau ropote de aplauze. Poemul este pătruns şi de un fior patriotic, atât prin bătrânul Împărat, cât şi prin tânărul Zefir, erou romantic înzestrat cu numeroase calităţi. După tiradele romantice, izbucneau aplauzele spectatorilor, care la acel moment istoric năzuiau spre  marea unire.

Ca şi drama idealistă, cu care are tangenţe de domeniul limbajului sau al cadrului, mai puţin în ceea ce priveşte conflictul, feeria este un episod ce ţine de modernitate, valorificând totodată şi folclorul naţional şi un exerciţiu pregătitor pentru dramatizarea legendelor naţionale sau pentru o formă de dramă poetică feerică ( Vasile Voiculescu, Dan Botta, Radu Stanca, Radu Boureanu, G. Călinescu etc.).

Feeria are un simbolism apăsat, alegoric, înrudită îndeaproape cu arta plastică 1900, ea cultivă acelaşi pitoresc spectaculos, exterior, spre deosebire de „saga” şi”mit”, are o factură profund optimistă, feericul prezentându-se ca un „univers miraculos” suprapus lumii reale, fără a-i distruge coerenţa.

Când evoluează ca pandant dramatic al snoavei, feeria se apropie de comedie prin stilizarea comică şi folclorică.

Repere bibliografice:

  • Istoria teatrului în România – vol .III (1849-1918), Academiei, Buc, 1971;
  • Virgil Brădăţeanu – Istoria literaturii dramatice româneşti şi a artei spectacolului, EPP, Bucureşti, 1979;
  • Doina Modola – Dramaturgia românească între 1900-1918, Ed. Dacia, Cluj, 1983.

Articol publicat în revista Comper (pp 97-99)

 

Etichete: , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web

%d blogeri au apreciat: