RSS

Arhivele lunare: noiembrie 2018

Relativitatea stereotipului

Lumea poate fi simplă sau complicată. Plăcutul – ca și frumosul – are nenumărate fețe. Iar în afară de negru și de alb, o infinitate de nuanțe ne populează existența.

Începutul modernității a fost caracterizat de încercarea de a menține lumea simplă, controlabilă. Progresul tehnic a adus cu el incertitudinile legate de o schimbare din ce în ce mai rapidă, implicând contacte frecvente cu lumi, oameni și moduri de viață diferite. Elitele au încercat să diferențieze fiecare popor și rasă de alte nații, ușurând înțelegerea lumii, ca și definirea unei identități proprii, în procesul istoric al constituirii statelor-națiuni. Sau, altfel spus:

dacă orice german ar fi tacticos, orice american pragmatic și orice italian ar vorbi non-stop, lucrurile ar fi foarte simple.

Stereotipul reprezintă dimensiunea cognitivă – ce ştiu sau cred că ştiu cu privire la un anumit grup cultural sau individ apartinând unui anumit grup cultural. Stereotipul poate să reflecte atât comportamente şi aşteptări pozitive, cât şi negative. De obicei, suntem mai tentaţi să dezvoltăm stereotipuri negative faţă de grupurile culturale din care nu facem parte şi stereotipuri pozitive faţă de grupurile culturale din care facem parte.

– Dacă Brâncuși ar fi fost francez, ar fi sculptat un Arc de Triumf nu Poarta Sărutului…
– Dacă ciobanul mioritic ar fi fost un neamț, ar fi declanșat războiul mondial nu o nuntă cosmică…
– Dacă poporul român ar fi fost american, ar fi scris basmul “Viața goală e mai groaznică decât moartea” nu “Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.

Deşi stabile în timp, stereotipurile nu sunt rigide, astfel atunci când întâlnim o situaţie concretă, ne bazăm doar pe acele elemente ale stereotipului care se potrivesc cel mai bine situaţiei cu care ne confruntăm şi ne ajută să ne orientăm şi poziţionăm în legătură cu aceasta.

Practic, nicio societate nu trece simultan, în întregul ei, de la un stadiu la altul și nici nu există limite clare între stadii. Dacă avem în vedere stereotipurile identitare, putem să ne gândim la cazurile (prezentate la Discovery Channel sau National Geographic) în care populațiile izolate de lume, pentru care tehnologia sofisticată nu există, se dovedesc a fi izbitor de ospitaliere la interacțiunea inițială cu “străinul bizar” venit să îi viziteze.

Românilor le place să-și asume ospitalitatea drept marcă identitară plecând de la legendele cu Lisimah Macedoneanul până la neamțul Carol I. Românii se definesc prin stereotipuri pozitive.

La români, virtuțile vocaționale se materializează, aproape exclusiv, prin colaborarea mulțimii sau, cel mult, printr-o expresivitate exemplară, în felul în care am văzut că se realizează vocația religioasă. Şi când se sacrifică, individual, pentru o idee, se sacrifică pentru o idee națională sau creștină, nu pentru o idee originală personală. Grație acestei colaborări totale a mulțimii, datorează românii limba unitară pe care o vorbesc, arta populară care se bucură de admirația lumii întregi, tehnica instrumentală a muzicii ce datează de mii de ani.

Românii, luați individual, cu foarte rare excepții, nu produc opere desăvârșite până la amănunt, așa cum în Apus găsim la francezi, englezi, germani, italieni. În fapt, românii nu sunt, ei devin. Nu există trăsături native definitorii ale nației, ci doar moduri de a gândi în schimbare.

Fotografie realizată în România de Kurt Hielscher (cca 1900 – 1910)

Articol publicat în revista WebCultura

Reclame
 

Etichete:

Un altfel de drum al Crucii – La Religieuse

Noua adaptare pentru ecran a scandalosului roman La Religieuse / Călugăriţa plonjează în zona umbrelor fără să facă apel la voyeurism. Denunţarea abuzurilor religioase este radicală, dar nu pledează împotriva credinţei. La vremea publicării (postum, la finele secolului al XVIII-lea), cartea lui Diderot a stârnit numeroase pasiuni. La Religieuse a continuat să supravieţuiască în pofida ostracizării primei versiuni cinematografice, realizată în 1966, de Jacques Rivette. Pelicula Suzanne Simonin, la religieuse de Diderot a fost interzisă până la prezentarea de la Cannes, din 1967, când a provocat rumoare în rândul opiniei publice dominate de-o anumită intransigenţă religioasă.

Nun

Filmul La Religieuse, de Guillaume Nicloux, este un pariu câştigat, dacă avem în vedere un anumit context, în care scandalurile, de natură sexuală, au atins Vaticanul şi aşa destabilizat de recenta demisie a lui Benedict al XVI-lea. Lungmetrajul cineastului francez nu a încercat să răscolească şi alte subiecte ce ar fi putut da naştere unor probleme, dar nici nu a ezitat să demaşte un sistem social abominabil, care a ţinut după perdea opţiunile personale ale femeilor. Mai mult decât o condamnare a unor abuzuri făcute în numele religiei catolice, La Religieuse de Nicloux se vrea a fi, mai degrabă, un film de coloratură feministă, care abordează frontal condiţia sexului slab din iluminatul veac al XVIII-lea.

În Franţa secolului al XVIII-lea, o tânără de şaisprezece ani este obligată de familie să se călugărească, în pofida voinţei sale de-a trăi „în lume”. Născută într-o familie burgheză, Suzanne este o tânără frumoasă şi inteligentă, forţată de părinţi să facă parte dintr-un ordin religios. În mediul monahal catolic, ea întâlneşte o lume la care îi este imposibil să se adapteze şi, de aceea, doreşte să îşi recâştige libertatea. Niciodată Suzanne nu s-a lepădat de Dumnezeu, dar îşi dorea să se roage în societate, nu între pereţii austeri ai mănăstirii. La început, ea încearcă să  se supună regulilor, dar va afla că este copil ilegitim, rod al unei iubiri pasagere.  Nu are de ales şi va depune jurămintele, îndurând consecinţele păcatului mamei sale. Suzanne va încerca să revoce jurămintele dar, tocmai atunci, maica superioară (Françoise Lebrun) trece în lumea drepţilor, iar succesoarea sa, sora Christine (Louise Bourgoin), se dovedeşte a fi o persoană nemiloasă, chiar sadică. Tânăra va avea de suportat tot felul de umilinţe (fiind lipsită de hrană şi îmbrăcăminte, scuipată şi bruscată cu barbarie de celelalte maici) şi va ţine piept arbitrarului ecleziastic. În cele din urmă, ea este transferată la o altă mănăstire, unde stareţa este nepotrivit de afectuoasă cu ea.

Pelicula denunţă toate actele prin care femeile erau forţate să se supună voinţei bărbaţilor. Această ecranizare nu condamnă faptele maicilor din rangurile cele mai înalte, considerându-le doar (nişte) victime ale nemilosului sistem patriarhal. De aceea, realizatorul sondează îndeosebi nevrozele personajelor, nu le judecă faptele, conferindu-le profunzime.

În acest lungmetraj, Nicloux derulează tot cortegiul umilinţelor într-un crescendo grav. Începând cu micile privări, se ajunge la scenele de violenţă pentru aplicarea pedepselor corporale, iar cineastul nu se îndepărtează de-o anumită cruzime, evitând, însă, capcana voyeurismului inerent unui asemenea subiect. La Religieuse este susţinut în întregime de jocul actoricesc intens al tinerei Pauline Étienne – întrupare vibrantă a tinerei fragile, dar capabilă de-o mare forţă în lupta contra unui sistem ostil. Actriţa este bulversantă şi îl cucereşte iremediabil chiar şi pe ultimul spectator. Este imaginea perfectă  a tânărului combatant, de oriunde şi de oricând, dispus să lupte până la sacrificiu pentu a-şi dobândi libertatea. Lipsit de machiaj, chipul tinerei actriţe, încadrat de voal, este o carte deschisă a emoţiilor (de la timiditate, uimire, supunere, teamă şi revoltă). Pauline Étienne este o revelaţie, apariţia ei luminoasă trece dincolo de marele ecran.

Alături de ea, se află o distribuţie excelentă, dominată de apariţii imperiale: Françoise Lebrun şi Isabelle Huppert (în rolul unei stareţe lesbiene nevrotice, în proximitatea comicului). Se poate formula o anumită rezervă pentru interpretarea în contre-emploi a Louisei Bourgoin (sora Christine), văduvind de suflu un personaj atât de tulburător în cartea lui Diderot. Cinema-ul francez nu duce lipsă de tinere actriţe talentate: Judith Chemla, Lou de Laâge, Lola Creton, Anaïs Demoustier, Adèle Haenel… Totuşi, harul vine şi din Belgia, locul de unde s-a ivit Pauline Étienne.

Fără concesii, dar în egală măsură şi fără vreo intenţie de-a şoca în mod inutil, această nouă versiune a operei lui Diderot este o experienţă plină de învăţăminte ce vizează toate sistemele care oprimă individul şi, în mod particular, femeia (integrismul religios, regimurile politice, autoritare, fenomenele sectare, şefii în faţa novicilor etc.). Ca şi Bruno Dumont (Camille Claudel 1915), dar într-o manieră mai academică (planuri fixe, decoruri şi costume somptuoase, muzică discretă), Guillaume Nicloux scoate în relief un simbol al voinţei de-a lupta pentru libertatea individuală.

 Regizor: Guillaume Nicloux
 Scenarist: Guillaume Nicloux (după Denis Diderot)
 Compozitor: Max Richter
 Operator: Yves Cape
 Scenograf: Olivier Radot
 Monteur: Guy Lecorne
 Distribuţia: Pauline Étienne (Suzanne Simonin), Françoise Lebrun (Mme de Moni, Supérieure du Sainte Marie), Isabelle Huppert (Supérieure du Saint Eutrope), Marc Barbé (Pére Castella), Pascal Bongard (L’Archidiacre), Agathe Bonitzer (Soeur Thérése), Louise Bourgoin (Supérieure Christine), Gilles Cohen (Pére de Suzanne), Alice de Lencquesaing (Soeur Ursule)

Premii, nominalizări, selecţii
 Festivalul Internaţional de Film de la Berlin (2013- Ursul de Aur) –  Nominalizare: Guillaume Nicloux
 Premiile César, Franţa, 2014 – Nominalizare: Pauline Étienne
 Premiile Magritte, Belgia, 2014 – Nominalizare: Pauline Étienne

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Un altfel de drum al Crucii – La Religieuse

Scris de pe noiembrie 29, 2018 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Cannes, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , ,

Anti-spleen

“Pentru că amintirea iubirii tale îmi aduce atâta bogăție, disprețuiesc să schimb cu regii soarta mea.” (Shakespeare – Sonete)

Februarie mi se pare unul dintre momentele cele mai confuze, cele mai controversate ale anului. În simetria anului, februarie este un fel de “noiembrie întors”. Frigul se furișează între vertebre, nevroza, plictisul și somnolența – visul urât se prelungește. În real, coșmarul glisează în cotidian, granițele dintre adevăr și închipuire se șterg. Devine din ce în ce mai greu să ne purtăm copilăria, iubirile și luciditatea maturității ca pe un steag de luptă. Suspansul și tumultul de fiecare zi lasă loc unui freamăt duios-molcom al ființei noastre risipite printre luminile și umbrele timpului, în graba noastră de a fi.

Determinismul crud al legii karmice este adesea înlocuit cu speranța mântuirii sufletului și ca o consecință a vindecării.

În spiritualitatea creștină, Evagrie Ponticul a introdus cele opt patimi ale sufletului – generatoare ale tuturor maladiilor sufleteşti – sub numele de “gândurile cele mai generale ale răutății”. Acestea sunt asemenea comandanţilor care trag după ei o armată de păcate. În capitolul VI al Praktikos-ului său, Evagrie Ponticul indică aceste gânduri după cum urmează: lăcomia pântecului, desfrânarea, iubirea de arginți, întristarea, mânia, trândăvia, plictiseala, slava deșartă, mândria.

Anti-spleen“Duhul akediei” este considerat de cuviosul Evagrie cel mai rău dintre demoni. Până la Evagrie, akedia/ acedia avea sensul clasic de neglijență, lipsă de interes. Evagrie este cel dintâi care a identificat demonul akediei cu “demonul amiezii” din Psalmul 90. Se poate spune că a fost precursorul părintelui psihologiei abisale: Kierkegaard. Predispoziţia nu-i numai înnăscută, ci şi întărită prin practicarea păcatului personal.

Azi, în lumea noastră secularizată, în care individul se simte adesea la fel de singur ca într-un pustiu, demonul cumplit al akediei capătă trăsăturile neurasteniei și chiar ale depresiei cu tendință la sinucidere. Raportarea obsesivă la propria  persoană produce, din păcate, o hipertrofiere a orgoliului, o autosuficiență. “Cea mai frumoasă dintre vicleniile diavolului este de a vă convinge că el nu există.” (Charles BaudelaireLe Spleen de Paris)

Rugându-ne necontenit și încordat, duhul akediei va fugi; se impune, însă rânduială şi măsură în orice lucru de la care să nu ne abatem. “Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (1 Corinteni, cap. 13)

(foto: Anka Zhuravleva)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Bizonii din Țara Baltagului – Viforul

Într-o lume rece și ostilă, în care fiecare luptă pentru propria supraviețuire, se va contura portretul unui luptător, un antierou. Una dintre cele mai sângeroase pagini din istoria Moldovei este privită de Barbu Ștefănescu Delavrancea în cheie shakespeariană, drama Viforul concentrându-se pe jocurile de culise, pe motivaţii ascunse, preponderent de natură personală,   cu răsturnări de situaţie spectaculoase.

Surpriză, mare surpriză – întâlnirea cu drama istorică în viziunea regizorală a experimentatului Alexandru Dabija: Viforul, spectacol montat la Teatrul Național din București. Sedimentate sub rocile multor secole de istorie – pofta de putere, invidia, lăcomia și ura – sunt “recondiționate” într-o haină nouă de ingeniosul regizor. Acesta a ales să prezinte o versiune (azi, mai greu digerabilă) a textelor lui Dimitrie Cantemir, Ion Neculce și a unora din cartea populară Fiziologul (Dramaturg: Mașa Dinescu) alături de a doua parte a Trilogiei Moldovei/Viforul, cu scopul de-a trezi reacții, contextualizând și parafrazând, într-o stilistică postmodernă. Regizorul nu menajează pe nimeni și lansează provocări cu tentă religioasă (deliruri mistice, obiceiuri și ritualuri), legând puncte din scenariul dramatic de evenimentele prezentate în textele mai sus amintite. Bunăoară, vom avea parte de metafore scenice, dar și de scene de-o violență ilustrativă uluitoare ce ne amintesc, pe rând, de: etapa marilor decizii, conflictul dintre generații, inadaptarea la mediu, lenea de gândire și de acțiune, conformismul, plezirismul, hedonismul,   dar și de marea istorie a românilor. Spre deosebire de bunicul său, Ştefan cel Mare, Ştefăniţă nesocoteşte sfaturile boierilor cu experiență, se înconjoară de petrecăreţi de vârsta lui, iar palatul domnesc ajunge să semene cu o cârciumă. Ba, mai grav, comparațiile celor din jur îi adâncesc complexele şi frustrările. Dominat de ambiții despotice, Ştefăniţă decide să-i elimine pe oponenţii săi din Sfatul ţării, dar și pe mai tinerii viteji. Încâlcite îi sunt şi iţele vieţii sentimentale, iar sfârşitul i se va trage tocmai de aici. În momentul în care acceptă să asculte de înţeleptele sfaturi ale soţiei, Doamna Tana, coborâtoare din neamul Basarabilor, simţindu-se răspunzătoare pentru binele ţării, aceasta se hotărăște să curme şirul nelegiurilor comise de Ștefăniță.

Imaginat într-o Moldovă din veacul al XVI-lea, într-o lume aproape mitică, dosită sub un cer plumburiu, Viforul începe și se termină cu huruitul și graba unui antierou, cu alură de copil răzgâiat, de-a măzgăli o suprafața luminoasă (proiecția video din fundal) cel care va rosti în final: “Cam albastru, Tano!”. Atmosfera de rău-agur este întregită de prezența celor două uși înnegrite care marchează, de obicei, camera pentru …evacuările fiziologice. Clasicele logouri masculin-feminin sunt înlocuite de o coroană albă sub care tronează o mustață. În bogăția de tablouri scenice puse la dispoziția spectatorului, regizorul utilizează un întreg sistem de deconstrucție cvasi-chirurgical pentru a denunța tarele actualului sistem politic, dar și unele hibe ale populației. Ţara/decorul se schimbă la fel de rapid ca şi vremurile tulburi pe care eroii din spectacol le străbat. Aparent, atitudinea directorului de scenă, ar putea fi socotită una iconoclastă (limbajul e, pe alocuri, trecut prin “refresh”) dar inovarea sa explorează un substrat tragic și își împinge personajele spre limita isteriei și grotescului, obligându-le la o violentă autodenunțare. De sub faldurile dramei istorice, directorul de scenă demască slăbiciunea și nesiguranța statului, jocurile de putere și raporturi umane depreciate, presimțite – aproape senzorial – pe scena Sălii Atelier a Naționalului bucureștean. Pe de altă parte, răspunde unor stări de spirit contemporane (și, în egală măsură, universale/Zeitgesit) din  ce în ce mai pregnante și pe care nu putem să le eludăm; așa cum și la Royal Shakespeare Theatre, Christopher Eccleston a transpus recent, pe scândură, piesa Macbeth, într-o viziune actualizant-contemporană, într-un întunecat thriller psihologic.

Homo ludens își reclamă cu tot mai multă vigoare drepturile, iar actuala montare nu admite fabula, ci – mai degrabă – parabola. Alexandru Dabija încorporează o estetică izbitoare, care rezonează cu actualitatea. Cadrul scenic invită la coborârea în istorie, dar cu dotările lumii actuale, așa se face că regăsim în locul gârliciului o scenă de spectacole («Concerte din Piață» sau defuncta «Cântarea României»), iar sub schela sa adăpostindu-se moldovenii, lavițele și mesele sunt împânzite de lumânări, iar femeile cară în scenă saci de nuci lesne de trosnit, viitoarele colive. În colțul opus, bărbații zac la adăpostul scenei “răpuși” de licorile din linia Cotnari – Berheci – Nicoreşti, iar tinerii osteniți («generația fulgilor de nea») de…lâncezeală. Antiteza, specifică dramelor de factură romantică, se regăsește și în poziționarea personajelor în colțuri opuse, precum într-o patriarhală bisericuță ortodoxă (femeile în stânga, bărbații în dreapta). Spațiul scenic oferă loc evoluțiilor actoricești susținute de comentariul sonor și de ecleraj (aruncă bănuieli asupra unor gesturi și vorbe, ținând asistența la o prudentă distanță de molima păcatului – “bizonii” lui Ștefăniță îl împing în prăpastie pe frumosul Nichita). Când nu se întrec în lupte cu ciomege și baltage sau nu dănțuiesc (Coregrafie: Florin Fieroiu), manevrează “kendame” (linguri din lemn de care sunt prinse printr-o sfoară nuci), abuzând de un tic verbal la modă: “Ești bine ?”.

Propunerea regizorală este aceea a unor interpretări de forță. Oana ipostaziată de Ana Ciontea oferă toată gama de trăiri (de la duioșie până la visceral-paroxistic) și activează vocația actriței pentru gestul dramatic de undă romantică. Maturitatea i-a permis o astfel de abordare complexă menită să tălmăcească fatalitatea (porcușorul roz (!) – pe care îl poartă cu ea în delirul mistic – slobozește sughițurile orătaniei care-și ucide “părintele”/tutorele/formatorul). În Viforul, Dabija răstoarnă discursul istoric și încărcătura sa mitologică, fisurează vitrina strălucitoare a istoriei (glorioase) până ce explodează și-apoi așterne un voal de sarcasm peste-o pantomimă cu tentă satirică. Astfel, trioul Ștefăniță-Mogârdici-Moghilă relevă performanțele de virtuozitate comică, mobilitate fizică și umor natural ale actorilor Marius Manole, Marius Rîzea și Alexandru Voicu (atât în scenă, cât și în filmul B&W de pe ecran). Însemnele virilității de odinioară (zimbrul) se transformă în mâinile acestor “copii mari” într-o simplă figurină (tip Lego) care ne-ar putea duce cu gândul la băutura energizantă Red Bull. Marius Manole realizează un Ștefăniță distinct prin specifcități, cu remarcabile schimbări de registru, umorul amar e o formă prin care răzbate neliniștita conștiință a eșecului (“Mai dă-l în gura mă-sii de sfânt, că era un pitic beţiv, un curvar şi-un criminal. Ăla chiar că a omorât nu ca mine”. Marius Manole întruchipează de minune un criminal dezechilibrat de propria-i mână, dar păstrează și-o aură de simpatie fiind un “ticălos  fără glorie” din categoria mijlocie. Complexul de inferioritate, precariatatea imaginii (raportată permanent la “Sfântul”), masculinitatea la graniță (gay – se iubește cu Irmsky ) și lenea de gândire îl aruncă în zona invidioșilor fuduli care-și ucid adversarii pe fundalul nevrozei.

Evoluția personajului întrupat de neobositul actor este susținută de echipa de actori ai Teatrului Național din București, cu interpretări nuanțate. Jocurile de lumini și penumbrele evidențiază ba istovitoare urcușuri, păienjenișurile comploturilor sau prăvălirile printre care rătăcesc eroii sau zbuciumul sufletelor lor. Tinerii Emilian Mârnea, Alexandru Voicu, Mihai Calotă și George Piștereanu portretizează tipologii variate, îmbinând mobilitatea fizică cu umorul natural în ceața atemporală, pe axa viață-ură-moarte.Viforul lui Dabija e o zicere cu tâlc despre starea nației. Deși narațiunea este fragmentată, firele se adună unul câte unul, iar detaliile întregesc acest puzzle, bine ticluit de întreaga echipă. Scenele violente, aproape naturaliste mențin tonalitatea pesimistă, dar, de sub carapacea ironiei acide, răzbate și o plăpândă undă de tandrețe, de râsu’-plânsu’, iar experimentații actori din trupă creează adevărate filigrane. Cuvântul încârcat de înțelesuri e o unealtă în tumultoasa combustie spectaculară (“Cam prea mult albastru. Cam prea multă pictură. Cam prea multă făcătură şi prea puţine fapte”). Luca Arbore, ipostaziat de Dorin Andone, spiritualizează portretul de grup printr-o sobrietate naturală a recitativului, dar și datorită detaliului (voit) contemporaneizant – discreții ochelari de vedere. Vornicul Carabăț are impulsuri înalte, dar frânte sterp, Dragoș Ionescu este convingător în pasajele de zbucium pentru că el rămâne credincios unor reguli de conduită arhetipală (năvalnicul frustrat, Ștefăniță, îi pleacă mereu capul, trăgându-l de barbă). În această  frescă istorico-dramatică, întâlnim un destin emblematic al timpului nostru, ucis de corupția “metafizică”, iar intensitatea și profunzimea acestei spirale funeste ne invită la reflecție. În rolul Doamnei Tana, tânăra Ileana Brezoianu pare o muceniță ortodoxă, coborâtă de pe frescele moldave, iar tonurile pure, amplitudinea gesturilor scenice, dar din privirea sa albastră răzbate un impuls de ambiție. Doar epilogul întoarce fața monedei și-o prezintă în postura bahico-tragică de criminală-izbăvitoare: “L-am omorât. Am salvat Moldova!”.

În Viforul, Alexandru Dabija răstoarnă discursul istoric și încărcătura sa mitologică, fisurează vitrina strălucitoare a istoriei (glorioase) până ce explodează și-apoi așterne un voal de sarcasm peste-o pantomimă cu tentă satirică (alternarea imaginilor de pe Voroneț cu delirul pigmentat cu dansul can-can al Oanei, prinsă în mrejele nebuniei, asistată de curtenii lui Ștefăniță). Lăsând deoparte aerul de farsă defăimătoare, găsim fărâma de umanism pe care o căutăm toată viața, pentru că Viforul este o satiră originală  și usturătoare la adresa societăţii contemporane.

Viforul

Autor: Barbu Ștefănescu Delavrancea, cu texte din Dimitrie Cantemir, Ion Neculce și “Fiziologul” (carte populară)

Regie: Alexandru Dabija
Scenografie: Alexandru Dabija
Video: Alexandru Dabija
Dramaturg: Mașa Dinescu
Coregrafie: Florin Fieroiu
Regizor secund: Patricia Katona
Asistent regie: Teodora Petre
Asistent scenografie: Ioana Iliescu
Regia tehnică: Marcel Bălănescu

Distribuția:
Ștefăniță Vodă – Marius Manole
Niculina – Rodica Ionescu
Luca Arbore – Dorin Andone
Mogârdici – Marius Rîzea
Isac – Emilian Mârnea
Contele Irmsky (Irma): Ionuț Toader
Oana – Ana Ciontea
Doamna Tana – Ilona Brezoianu
Vornicul Carabăț – Dragoș Ionescu
Moghilă – Alexandru Voicu
Calotă – Mihai Calotă
Nichita – George Piștereanu
Unguru – Mihai Munteniță

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Bizonii din Țara Baltagului – Viforul

Scris de pe noiembrie 25, 2018 în Morală, Moravuri, Spectacol de top, Teatru

 

Etichete: , ,

Less is more

art-de-vivre

Cheltuim mai mult, dar avem mai puţin; cumpărăm mai mult, dar ne bucurăm mai puţin.” (Octavian Paler)

Astăzi, trăim într-o retorică a zorzoanelor (branduri, logo-uri, fast-cool). Unele vorbe de duh – “Less is more” sau “plăcerea aristocratică de-a displăcea” (Baudelaire) – au fost uitate şi alungate. Eleganţa naturală, fundamentală, deloc fandosită, n-are nicio legătură cu moda.

Femeile care lucrează într-un mediu ce presupune o oarecare “imagine” (business, publicitate, show-biz, publicistică) au ajuns să arate ca nişte secretare. Trăim în plină “secretarocraţie”. Majoritatea dintre ele se îmbracă formal; au acelaşi decolteu pseudo-îndrăzneţ, aceeaşi pantofi cu toc, acelaşi zâmbet amabil-fals şi acelaşi ton cald, prietenos, care nu spune nimic. Trăim într-o Gattaca plină de femei care, fără să fie perfecte, sunt cu siguranţă standardizate.

În ziua de astăzi, cariera se asortează cel mai adesea cu o multinaţională şi cu un birou într-un office building, adică acea clădire postmodernă din paginile de rezidenţiale. În timpul facultăţii treceai adesea pe lângă astfel de clădiri şi  doar îţi imaginai cum  poate fi înăuntru, pentru că recepţia de la parter era o probă de olimpiadă. Clădirile astea te atrăgeau ca un parc de distracţii. De afară, vedeai doar luminile şi forfota – mirajul. Nici nu îţi mai dădeai seama când ai intrat. Ai realizat brusc că eşti de partea cealaltă numai pentru că ai văzut caruselul din faţa ta. Super – existenţă! Într-adevăr, neobişnuită. Te urcă şi te coboară succesiv şi atât de repede, încât până şi sentimentele se amestecă instantaneu. Nici nu mai distingi momentele când, fie te miri pur şi simplu de propriul succes, fie ai senzaţia că întreaga lume  din jurul tău s-a destrămat din pricina unor proiecte refuzate. Nu ai timp să te bucuri, nu ai timp să suferi!  E nebunie. E ceea ce ai vrut sau ai crezut că vrei! Într-un minut de răgaz furat, cobori şi eşti într-adevăr alta – adică  fără timp. Iar personalitatea ta nu mai are cum să se exprime în ritmul nebun al acestei maşinării.

Building-ul aspiră să fie un spaţiu total, o lume completă, un fel de oraş în miniatură; iar acestui tip de spaţiu complet nou îi corespunde un nou model de interacţiune umană – acela al hiperaglomeraţiei care  funcţionează conform unui flux. Fragmentarea socială, care permite individului să opteze pentru experienţele artistice, culturale  şi de comunitate potrivite lui nu îşi găseşte locul aici. Diversitatea personalităţilor nu se mai poate manifesta.

Şi  totul începe de la primul moment al dimineţii, de la garderobă, fiindcă nu prea mai poţi să-ţi permiţi combinaţia “excentrică” de pantaloni de catifea şi sneakers, ci trebuie să adopţi linia sobră a costumului de business în codul de ţinută. Urmezi drumul obişnuit către birou,  în fiecare zi, la aceeaşi oră, singurele abateri creative fiind ocolul impus de gropile din asfalt şi cursele aprige pentru un loc de parcare. Îţi lipseşte bancul zilei spus de paznicul  de la intrare, dar acum ai card de acces şi badge. Biroul tău  nu se mai află în colţul în care ţi-a plăcut ţie cel mai mult, cu spatele la perete, ca să poţi să ai o viziune de ansamblu a încăperii, ci într-un şir de celule dispuse, uneori, pe tot etajul.

Este adevărat, eşti conectată la toate firele posibile – Internet, telefon, reţele sociale… Iar acolo te conectezi şi tu. Pentru că de acolo începi să îţi construieşti relaţii indirecte cu ceilalţi. Nu mai concepi un proiect împreună cu un coleg, ci îl trimiţi prin e-mail şi îl discutaţi prin intermediul telefonului.  De multe ori, nici nu ştii cu cine vorbeşti, eşti doar un nume care lucrează la un birou, situat cu două etaje mai  sus. Există multă literatură recentă despre spaţiul social, iar principalul subiect de dezbatere este acela că aceste spaţii postmoderne generează o experienţă confuză care, uneori, dezorientează.

Un alt  exemplu relevant din aceeaşi zonă este mall-ul. Dacă te duci sâmbătă seara la mall, ai să descoperi principalul loc de distracţie al familiei. Principala funcţie a mall-ului  – cumpărăturile a devenit  mai degrabă un accesoriu, parte din entertainment. Şi, din nou, pornim de la garderobă. Într-un asemenea loc, într-un asemenea moment, nu vei mai vedea jenşii vechi combinaţi la repezeală  cu un tricou obişnuit şi cu pantofi-sport uzaţi de la antrenamente. Comoditatea s-a retras discret pentru a face loc unei eleganţe ţipătoare. Acum primează cizmele de lac, tocul-cui şi fusta foarte scurtă, părul întins şi fardul foarte accentuat. Uneori, femeile “identice” dau senzația de junk-food. Poate că te satură pe moment, dar ai vrea să mănânci toată viaţa aşa ceva?

© Garance Dorè

Sacoşele cu logo-uri mari fac parte şi ele din ţinută, iar căratul lor ostentativ este ”coregrafie” pură. Este, însă, o coregrafie care te ameţeşte şi care aproape că îţi dă angoase. După o astfel de experienţă, nu mai suporţi nicio formă de socializare, iar apelul telefonic al prietenei tale pare brusc o corvoadă. Paradoxal, efectul pe care îl creează un grup agitat de oameni este înstrăinarea. Este plăcut să ai toate magazinele care îţi plac sub aceeaşi cupolă. Aparent, este foarte comod. Nu mai trebuie să alergi dintr-un capăt în celălalt al oraşului. Problema apare când nu mai poţi nici să mergi pentru că te amesteci, brusc, într-o aglomerare de oameni haotici.

După astfel de experienţă, îţi aduci aminte de o plimbare de sâmbătă dimineaţa pe la magazine. Savurezi chiar şi soarele rece de  afară, te opreşti şi bei o cafea între două destinaţii cu vitrine. Simţi pulsul oraşului, treci pe lângă Nottara şi vezi un afiş care te atrage. Profiţi şi intri ca să cumperi două bilete pentru seară. Mai mănânci un corn la Ateneu, fugi şi la Cărtureşti şi mai cumperi o carte nouă. Sunt puncte diferite din oraş, dar şi tu eşti diferită şi ai nevoie de diversitate. Numai aşa creşti ca individ.

Comoditatea este O.K. atât timp cât nu ţi se oferă ca surogat pentru absolut orice altceva şi nu te anihilează sub un glob din sticlă, cu multe lumini şi fire. Depinde doar de tine să nu te laşi prinsă în jocul rutinei şi să accepţi o concluzie tristă.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Less is more

Scris de pe noiembrie 24, 2018 în Actualitate, Modernitate, Tipare

 

Etichete: , ,

Colivia aurită a Jeleznovilor – Familia Jeleznov

Într-o lume rece și ostilă, în care fiecare luptă pentru propria supraviețuire, se va contura portretul unei luptătoare, o anti-eroină. Spectatorul are, astfel, posibilitatea de-a răspunde unor întrebări: Cum se comporta Vassa Jeleznova în sânul familiei? Vassa, personajul principal din piesa scrisă de Maxim Gorki, mătură tot ce îi stă în cale pentru bani, dar și pentru a-și ocroti familia de oprobriu. Este capabilă chiar de crimă. Instinctul mână personajele într-o înlănțuire de trădări și patimi destructive. Reprezintă ea doar un produs al patimei ? Ce justifică ambiția sa  de-a deveni șefa imperiului familiei Jeleznov? Devine pasionant să urmărești, printre legăturile de sânge, obsesiile, durerea și traumele unei eroine. Ceea ce a influențat adaptarea directorului de scenă Gelu Colceag a fost importanța lumii în care Vassa acționa. Spectacolul Familia Jeleznov, montat la Teatrul Mic din București, are la bază prima variantă a piesei „Vassa Jeleznova”, scrisă în anul 1910 de Maxim Gorki și trage un semnal de alarmă (Traducerea: Tania Filip, Adaptarea: Gelu Colceag). Din perspectiva unei familii, alienarea omului mai are doar un mic pas până la dezumanizare. Așadar, textul lui Gorki primeşte straie noi, iar setea de putere, conotaţii actuale. Într-o lume în care totul e de vânzare, iar bunătatea aparține celor slabi, imperiul familiei Jeleznov este unul dominat de răutate și cinism. Totul stă sub semnul puterii banului și al matriarhatului impus de Vassa Jeleznova, femeia puternică și de neclintit, care e hotărâtă să se lupte cu oricine îi stă în cale, chiar și cu proprii ei copii, pentru a-și păstra intacte afacerile și averea. Permanenta luptă cu neșansa o pune în valoare Dana Dembinski – Medeleanu, în rolul unei femei obișnuite care înfruntă solitudinea și rabdă decepțiile care i-au marcat destinul.

Directorul de scenă se preocupă de construirea verosimilă a biografiilor şi a relaţiilor, obţinând un sistem de relaţii plauzibil şi dând relief evoluţiilor individuale, a rămas fidel scrierii lui Gorki (textul de dinaintea revoluției bolșevice), dar a îmbunătățit – prin interpretarea actoricească și  succesiunea tablourilor – psihologia eroilor. Doar conturul muzical și mișcarea scenică divulgă, din când în când, distanțarea regizorală. Adesea, întorsăturile din scenariul scenic sunt urmate de momente de introspecție, punctate de proiecțiile video de pe ecranul din fundal (Video design: Ioana Bodale, Ovidiu Cristache). Cadrul plastic al reprezentației joacă un rol hotărâtor, sugerează locul acțiunii – cu o mare economie de detalii; sub ochii privitorilor se ivesc, pe rând, tablouri ce sugerează locuința Jeleznovilor și vecinătățile acestei proprietăți. Toată panoplia de comportamente sau de situații este afișată succint, pe scena rotativă, care permite spectatorului să pătrundă în intimitatea evenimentelor, iar șarja comico-tragică, prezentă în text, e potenţată simpatetic prin acest decor funcțional. De la fățărnicia Nataliei la răutatea apropiată de sadism a lui Pavel, toate sunt tratate păstrând amprenta mentalităţii acelor vremuri, dar cu nuanțări actualizante (vezi parveniții ruși nouăzeciști – Costume: Ioana Pashca). Pentru a ilustra și mai clar lupta interioară, regizorul suprapune episoadelor dinamice volute fumurii din orizontul psihanalitic (paracomentariul video). Această poezie a naturii viciate, contaminate, corespunde luptei împotriva pudibonderiei. Sub aspect vizual, spectacolul este compus cu îngrijire, sugerând nişte ziduri fragile, ca într-un labirint al singurătăţilor iremediabile; regizorul Gelu Colceag apelează la ecleraj pentru configurarea spaţiului. Grilajele aurite, prin care doar lumina trece, sugerează că în lumea  Jeleznovilor, ca într-o uriașă colivie – „ferestrele au ochi, iar pereţii urechi” (Decor: Diana Cupșa).

Familia Jeleznov (Teatrul Mic, București)  Foto © Mihaela Tulea

Alegerea acestui cadru incită spectatorul să reflecteze asupra izolării sociale și înstrăinării dintr-o familie burgheză confruntată cu dorințele morbide și marcată de setea de bani. Personajele din această emoționantă dramă sunt, mereu, supravegheate din umbră. Un singur minus ar putea atenua întregul eșafodaj: lipsa fiorului slav, accentuând prea mult dimensiunea iconoclast-burlescă (mai ales în partea a doua a spectacolului). Într-un crescendo tulburător, pătrundem în viața membrilor familiei Jeleznov. Forța se distribuie pe două paliere: relația stăpân-servant și relația femeie-bărbat. Ochiul regizorului a tăiat „felii de viață”, sub semnul convenției teatrale (aristotelice) ca un posibil contraatac al invaziei de puritanism de paradă din zilele noastre. Edificiul său s-a sprijinit pe aportul deosebit al actorilor. Piesa vie are un adevăr al ei, valorizat de o distribuție atent aleasă. Deşi au apariţii fulgurante, actrițele Oana Pușcatu/ Dunecika și Gabriela Iacob/Lipa aduc în scenă tipologii copleşite de propriile patimi.

Datele particulare ale talentului robust, dominat de o subtilă sensibilitate, l-au impus pe Claudiu Istodor într-un repertoriu variat. De această dată, sinceritatea replicii comice sau dramatice, tonul mereu just și fermitatea caracterizărilor conferă veridicitate personajului Prohor Jeleznov impus de Claudiu Istodor pe scenă. Ușor melodramatic, în momentul decăderii, păstrează mereu tonul just și măsura, în raport cu fiecare dintre partenerii scenici. Partenera sa, Dana Dembinski – Medeleanu, este o patroană de mare forță, o prezență acută, nervoasă. Vitalitatea interpretativă a acestei actrițe inteligente și lucide, înzestrată cu multe virtuți expresive, se impune în crearea exemplară a personajului Vassa Jeleznova. Actrița domină scena, animă celelalte personaje; are acele rare calități ale actriței de compoziție care poate să încarneze un personaj și fără a apela la artificii (deși tatuaje negre se conturează pe pielea sa fină). Întrupată de Dana Dembinski-Medeleanu, Vassa jonglează cu pasiunea, durerea, bucuria și deznădejdea, precum divele aflate sub lumina reflectoarelor.

Dana Dembinski-Medeleanu aka Vassa  Foto © Mihaela Tulea

În contrapunct, se regăsește suava Ludmila. Sagace și malițioasă în replică, Alina Rotaru face din Liuba un personaj feminin împlinit. Conturul sinuos și incisiv al portretizărilor, și, mai ales, expresia tulburătoare a chipului oferă o dovadă a talentului acestei tinere actrițe. Pe parcursul întregului spectacol, recitativul său este complex (atât în tonalitatea dramatică, cât și ca nuanțare psihologică – își  exhibă sexualitatea și nu-și reprimă repulsia fizică față de Pavel). Resursele expresive: vocea cantabilă, timbrul grav și cultivat  al rostirii o impun definitv în fața spectatorilor.

Alina Rotaru aka Ludmila  Foto © Mihaela Tulea

Un partener aparte al acestei făpturi gracile devine stigmatizatul/cocoșatul Pavel. De reținut, din acest  spectacol, este o altă biruință actoricească: cea a lui Vlad Corbeanu. Cu o cocoașă à la Quasimodo, stâlcind, cu meșteșug, sunetele și rostind ambiguități, Pavel este ființa pusă în situația de-a se raporta la un larg evantai de adevăruri. Tânărul Vlad Corbeanu se identifică, remarcabil, cu firea incandescentă a personajului. Alături de tinerii actori, evoluează Liliana Pană. Tușeul rafinat al jocului acestei senioare exemplifică măiestria artistică. Interpunându-se într-o scară a păpușilor rusești Matrioșka, Anna se situează între Vassa și Liuba, iar gesturilor lor (adesea înecate în fumul țigărilor) sunt dubluri „în oglindă”.

Liliana Pană (Anna) & Dana Dembinski – Medeleanu (Vassa) Foto © Mihaela Tulea

Eficiența decupajului se regăsește în portretele compuse, cu eficiență, de actorii Ana Bart și Alexandru Voicu. Inepuizabili în registrul de portretizare, aceștia îi transformă pe alunecoșii Natalia și Semion într-un duo de excepție. Tinerii interpreți fac treceri bine controlate între caracterizările comico-dramatice, transferând către spectatori fiorul ambiguităţii şi îndoielii.

Momentul de groază și de durere – moartea lui Jeleznov – din partea a doua a reprezentației va provoca disperarea din viața personajelor, urmată de toate umorile nocive: ambiție, lăcomie, invidie și ură. Această secvență introduce motivul copiiilor și al patimii bănești și stabilește tonul tragediei. Se practică un joc de echipă, care solicită multiplu actorii în evoluțiile individuale, dar și în ciclica revenire colectivă. Efectele vizuale sunt copleșitoare (Light design: Daniel Klinger), iar  muzica (Coloana sonoră: Gelu Colceag) amplifică emoția, ca într-un thriller psihologic. Întreaga atmosferă e încărcată de tensiuni sexuale și de rivalități până la exacerbare, când totul explodează într-o veritabilă „petrecere pe timp de ciumă”. Lumea  de pe scenă mustește de vitalitate, colcăind  de patimi și uneltiri, întocmai ca în lumea descrisă de Maxim Gorki. Textul unui clasic al dramaturgiei rusești, care pune în pagină o societate ce nu s-a modificat prea mult  – din 1910 –  este valorificat de echipa coordonată – cu măiestrie – de Gelu Colceag (Asistent regie: Teodora Petre). Spectrul societăţii dominate de bani este construit prin situaţii violente şi groteşti. Farsa parabolică (microuniversul familiei) este menită să demonstreze că actul raţional de justiţie nu este cu putinţă în această lume a junglei. Lumea Jeleznovilor capătă astfel atributele unei jungle în miniatură, întreţinută de mecanismul absurd al puterii banului.

Familia Jeleznov (Afișul spectacolului – Teatrul Mic, București)

Familia Jeleznov” după „Vassa Jeleznova”

Adaptarea: Gelu Colceag

Traducerea: Tania Filip

Regia artistic: Gelu Colceag

Coloana sonoră: Gelu Colceag

Decor: Diana Cupșa

Costume: Ioana Pashca

Video design: Ioana Bodale, Ovidiu Cristache

Light design: Daniel Klinger

Asistent regie: Teodora Petre

Producător delegate: Arti Stancu

Distribuție:

Vassa – Dana Dembinski – Medeleanu

Anna – Liliana Pană

Natalia – Ana Bart

Ludmila – Alina Rotaru

Dunecika – Oana Pușcatu

Lipa – Gabriela Iacob

Prohor Jeleznov – Claudiu Istodor

Pavel – Vlad Corbeanu

Mihailo Vasiliev – Virgil Aioanei

Semion – Alexandru Voicu

Zahar Jeleznov – Liviu Ștefan

Fotografie Jeleznov tânăr – Vitalie Bantaș

Durată: 2h 40′ (cu pauză)

Premiera oficială: 18 și 20 noiembrie 2018

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Colivia aurită a Jeleznovilor – Familia Jeleznov

Scris de pe noiembrie 21, 2018 în Moravuri, Spectacol de top, Teatru

 

Etichete: , , , , , ,

Alors, on danse ! – Girl

Mădălina DumitracheNu poate fi deloc serios la cincisprezece ani; nimeni nu pare să înțeleagă adevăratele sale probleme. Nu-l strigați niciodată Victor, fiindcă trupul său e propria închisoare. În interior, Lara nu-și dorește decât să iasă din crisalidă (s-a născut cu trup de băiat). Toți adolescenții par teribili, dar Lara are mai multe complicații. Afirmarea identității poate, uneori, supune propriul trup la cazne grele, aproape de limită, doar din dorința de a-și vedea visul cu ochii. Au tot apărut pelicule care au încercat să redea, în manieră pop, problematica identității de gen (vezi The Danish Girl și Une nouvelle amie). Regia elegantă, aproape epidermică, un june actor epatant, un premiu la Festivalul de la Cannes (Caméra d’or din secțiunea Un Certain Regard, 2018) și un subiect delicat (transgender), iată doar câteva motive solide pentru pelicula intitulată pur și simplu Girl.

0- Girl

Bunăoară, Lara este o ființă de cincisprezece ani cu o voință puternică și complet dedicată visului de a deveni balerină. Pe ecran, se prezintă traiectoria unei tinere dansatoare în tranziție de la M la F, grație extraordinarului Victor Polster. Cu sprijinul tatălui său, adolescenta cu plete se lansează într-o căutare a absolutului, la o școală nouă. Nerăbdarea și frustrările de adolescent ale Larei sunt amplificate, pe măsură ce realizează că trupul ei nu se mulează atât de ușor pe disciplina strictă a baletului, deoarece a fost născută… băiat. Așadar, cineastul belgian Lukas Dhont a realizat un film delicat și inteligent despre lupta unui adolescent (născut băiat) dornic să ajungă o stea a baletului, dar din postură feminină. Bulversantul portret al unui transsexual complexat, care încearcă – prin eforturi irezistibile – să devină balerină este realizat cu brio de actorul Victor Polster (recompensat cu Premiul pentru interpretare). Camera de filmare fremătândă surprinde orice mișcare a Larei, care încearcă istovitoare rotiri, dar perseverența i se întipărește pe chipul de femeie-balerină în devenire.

1- Girl

Pelicula belgianului s-ar putea rezuma la câteva mișcări giratorii, reluate până la epuizare și vertij dacă nu ar fi existat fericita idee de-a înscrie această metamorfoză într-o configurație familială care se dejoace așteptările unei astfel de povești cinematografice. Menținerea echilibrului a depins de umerii fragili ai acestui tânăr, care a jucat rolul Larei, ființa aflată în tranziție. Decizia de a-și schimba sexul a coincis cu admiterea la una dintre cele mai prestigioase Școli de Dans din Belgia. Aici, va fi nevoie de multă trudă pentru a deprinde tehnicile baletului. În spatele fetei, se află portretul tatălui ei (excelent interpretat de Arieh Worthalter), un șofer de taxi, divorțat, hotărât să susțină necondiționat alegerea (ireversibilă) a Larei.

2- Girl

Refuzând circumstanțe atenuante, Girl emoționează prin justețea dialogurilor parentale, propice atât frustrărilor declarate, cât și nespuse. Ca orice adolescent, Lara e adesea penibilă, dificilă și insensibilă în fața realelor sacrificii ale părintelui care s-a instalat la Anvers doar pentru a o susține. Mereu arde de nerăbdare, mai ales că tratamentul hormonal nu dădea rezultate imediat, iar așteptarea devenea presantă. La toată această stare de disconfort se adăugau și durerile de la antrenamente (degetele sângerânde amplificau durerile de la tratamentul hormonal). Aceste mutilări mici o îndreaptă spre cea care-i va conferi un trup gracil. În această stare de dificultate, se interpune cinemaul care găsește distanța justă dintre frontalitate și pudoare. Intensitatea dramatică a lungmetrajului «în care un transsexual dansează» îl scoate din zona umbrită a subiectelor hot fiindcă voința Larei devine un vector care să ilustreze căutarea de sine, a propriei identități. Dorința de-a deveni balerină e o evidentă parabolă a motivației (aceea de a-și domina trupul pe care nu și-l asumase: Lara se născuse Victor). Corpul său de băiat e prima sursă a unei interminabile frustrări. Acestea sunt înfrânte prin antrenamente aproape autodistructive, dublate de tratamente hormonale care să-i asigure calificarea la… feminin.

3- Girl

Pistele evidente ale dramei instructive, posibil moralizatoare în materie de tematică socială aplecată spre emoție, sunt dejucate de abilul Lukas Dhont care aduce în prim-plan cortegiul de greutăți ale personajului central. Până acum, problematica identitară fusese tratată prin intermediul personajelor secundare și erau reflectate de opinia majoritarilor care nu le ofereau înțelegere celor care nu corespundeau canoanelor epocii. De astă-dată, asistăm la punctul de vedere al unei ființe direct implicate în dorința de a fi o veritabilă Girl. În acest dispozitiv narativ, deși sunt prezentate multe secvențe în care durerea fizică e prezentă, nu dansul este miza, ci raportul Larei cu propria sa corporalitate; în scenele intime, tumultuoasa adolescentă se privește cu sens în oglindă. Fizicul androgin nu se limitează doar la aptitudinile artistice, ci schițează evoluția unei femei ambițioase în devenire.

4- Girl

Sensibilitatea cu care Lukas Dhont a transpus pe ecran delicata poveste (inspirată dintr-un caz real) poate deranja, dar curajul de a prezenta ființe care se confruntă cu identitatea de sine trebuie apreciat. Acceptarea de sine e necesară, dar și-a celorlalți contează. Interogările asupra sinelui au dimensiuni (potențial) universale, iar suferința și lipsa de toleranță pot bulversa evoluția unei ființe aflate în evoluție. Întreaga peliculă Girl e traversată de o undă de optimism – împăcarea cu sine și perspectiva de a face pace cu lumea înconjurătoare.

Girl (2018)
Regia: Lukas Dhont
Scenariul: Lukas Dhont, Angelo Tijssens
Imaginea: Frank Van den Eeden
Decorurile: Philippe Bertin
Costumele: Catherine Van Bree
Sunetul: Yanna Soentjens
Montajul: Alain Dessauvage
Muzica: Valentin Hadjadj
Distribuția:
Victor Polster – Lara
Arieh Worthalter – Mathias
Katelijne Damen – Medicul
Valentijn Dhaenens – Psihiatrul
Coregrafia: Sidi Larbi Cherkaoui
Durata: 1h45

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Alors, on danse ! – Girl

Scris de pe noiembrie 20, 2018 în Cinema, Film, Filme de Cannes

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web