RSS

Arhivele lunare: decembrie 2018

Iubirea de cursă lungă – When Harry Met Sally

Apărută în anul 1989, pelicula When Harry Met Sally va deveni cap de serie în linia comediilor romantice ce aveau să fie produse ulterior, dar păstrează câteva elemente din filmele de gen realizate în perioada de glorie a Hollywood-ului. Peliculele din anii ’30 -’40 se ocupau de dragoste. O vedeau ca pe o întrecere între spirite, între bărbaţi şi femei cărora le plăcea să ducă jocul cât mai departe, până la limita “războiului” pentru că aşa scoteau unul din celălalt tot ce era mai deştept şi mai sexy. Poate că ăsta era modul cel mai eficient de a menţine dragostea la intensitate maximă.

Comedia When Harry Met Sally trebuia să răspundă unei întrebări, de natură sentimentală, “pot doi prieteni să petreacă împreună o noapte, iar în dimineaţa următoare să se mai iubească?”. De asemenea, filmul “se angajează” să înfăţişeze, episodic, opinii despre sex, relaţii ale unor cupluri aflate la diferite etape din viaţă.

Harry Burns (Billy Crystal) şi Sally Albright (Meg Ryan) sunt două persoane care se cunosc de mult timp (doisprezece ani) şi se confruntă cu această întrebare, prezentând spectatorilor paşii maturizării relaţiei lor. S-au cunoscut în primăvara anului 1977, dar între ei nu a fost dragoste la prima vedere, ci au ”crescut” alături, dar nu împreună, până la un punct.

Chiar numele lor de familie denotă diferenţele dintre temperamentele lor, diametral opuse. Burns reflectă atitudinea lui pesimistă, rece şi reţinută, câtă vreme Albright este semnul efervescenţei feminine, luminoasă şi plină de viaţă. Harry îi mărturisea că întodeauna citea ultima pagină a cărţii pe care şi-o achiziţiona, în cazul în care el ar fi murit înainte de-a o termina (!) să ştie fianalul. El este irascibil şi destul de sexist, iar ea este o feministă genul soft, uşor excentrică.

Scenariul filmului a fost creat de Nora Ephron, care a mai redactat şi alte comedii romantice, precum Sleepless in Seattle (1993) şi You’ve Got Mail (1998) (ambele cu Meg Ryan şi Tom Hanks în distribuţie). Aceste producţii sentimentale sunt rodul unor adaptări după celebrele comedii An Affair to Remember (1957) şi The Shop Around the Corner (1940), relevând nevoia de “clasic” după o lungă perioadă cu filme de tip blockbuster (Batman, Indiana Jones sau Last Crusade). De asemenea, When Harry Met Sally beneficiază de o coloană sonoră cu reinterpretări ale melodiilor lui Frank Sinatra (Harry Connick Jr.).

Filmul, realizat de Rob Reiner, are unele asemănări cu “romanţa urbană” Annie Hall (r. Woody Allen, 1977), dacă avem în vedere lungile discuţii despre sex sau moarte, interviurile realizate direct în faţa camerei de filmare, frunzele arămii din fundal şi tehnica split-screen. Totuşi, finalul le diferenţiază: When Harry Met Sally ilustrează faptul că eroii, deşi sunt buni prieteni, pot fi mai buni ca iubiţi, pe când Annie Hall arată cum doi iubiţi devin cei mai buni prieteni.

Filmul se deschide cu testimonialele (interviurile tip documentar) unor cupluri ce povestesc, în faţa camerei, cum s-au cunoscut şi cum a evoluat mariajul lor de-a lungul timpului. Apoi, cadrul virează brusc într-un campus universitar. Aici, un cuplu format din Harry Burns (Billy Crystal), în vârstă de 26 de ani, şi Amanda Reese (Michelle Nicastro), de 21 de ani se sărută cu foc în prezenţa lui Sally Albright (Meg Ryan), prietena cea mai bună a Amandei. După absolvirea facultăţii din Chicago, Sally urmează să plece, împreună cu Harry către New York, într-o călătorie cu autoturismul, timp de optsprezece ore.

Tânăra Sally este blondă, zâmbitoare şi foarte organizată. Însă, snobul Harry îi devine antipatic din primele minute ale călătoriei (nu a deschis geamul ca să arunce sâmburii de la strugurii consumaţi). Pe durata călătoriei, cei doi îşi fac confidenţe şi toate discuţiile converg spre întrebarea: “Can a man and a woman ever be ‘just friends?“.

Camera de filmare umăreşte maşina lor pe podul George Washington, din New York, până când ei ajung la destinaţie (Washington Square), apoi se despart cu o strângere de mână. Montajul readuce în prim-plan unul dintre cuplurile de la testimonialele din debut.

După cinci ani, Sally şi Harry se revăd la Guardia Airport din New York, unde ea se despărţea de iubitul ei, Joe (Steven Ford). Amândoi îşi aduc aminte de lunga lor călătorie de la Chiacago şi schimbă informaţii despre viaţa lor personală. Din nou vor avea discuţii în contradictoriu despre relaţiile dintre un bărbat şi o femeie şi iar se vor despărţi, convinşi că nu au ce-şi spune unul altuia.
Urmează o altă pauză de cinci ani, din nou cei doi sunt puşi faţă în faţă, după ce fiecare trecuse printr-o despărţire. Întâlnirea are loc la librăria “Shakespeare & Co”, apoi mută discuţia despre eşecurile lor amoroase într-o cafenea. Spre final, cei doi încep să se vadă ca amici; la întâlnirea lor din parc, se iveşte paracomentariul sonor “It Had to Be You“. Prietenia lor capătă trăinicie, îşi fac mărturisiri intime, trec prin alte eşecuri sentimentale, mereu susţinându-se unul pe celălalt (split-screen-ul menţine juxtapunerea ”separaţi, dar împreună”). Sentimentele lor platonice capătă, încet-încet, accente romantice. În ajunul Anului Nou, Harry are o străfulgerare de spirit şi se duce către restaurantul în care ştia că este şi Sally. La clasica numărătoare inversă dintre ani, cei doi se regăsesc unul în braţele celuilat.

Panicată să nu fie doar o “stare” asociată cu finele anului, Sally încearcă să lămurească situaţia. Aşa află, de la morocănosul Harry, cele mai frumoase lucruri care-i uniseră atâta vreme şi pe care ei nu le conştientizaseră. Timpul lucrase pentru relaţia lor (“Auld Lang Syne“). Billy Crystal și Meg Ryan ies victorioşi din această ”bătălie dintre sexe”, dovedind încă o dată că Spencer Tracy şi Katharine Hepburn ştiau de ce contrariile se atrag.

Umorul, ca și iubirea, este un lucru mare. Glumele și ironiile, sub o aparentă seriozitate, sunt semne ale umorului. Şi, totuși, râsul e sobru. La fel, iubirea e sobră și ea. Sentimentele de afecțiune pentru o persoană de sex opus, reflectate în fapte/gesturi, fie și acele tachinări fine, sunt sobre. Cu siguranţă, Sally şi Harry, situaţi între libertatea spiritului şi robia iubirii, au pledat în favoarea binomului prietenie & romantism pentru multe generaţii.

Articol publicat în revista WebCultura

Reclame
 

Etichete: , ,

Joy – O Cenușăreasă din societatea consumistă

Joy (2015) se constituie într-o inspirată declarație de dragoste dedicată femeii, actriței Jennifer Lawrence, creativității, speranței și „visului american” (împlinit) de David O. Russel. Filmul se deschide chiar cu dedicația autorului: „Inspirat de povești adevărate despre femei îndrăznețe.”

Filmul are la bază întâmplări din viața (perioada 10-40 de ani) celei care-a creat numeroase obiecte menite să ușureze activitățile casnice: Joy Mangano. Faimoasa antreprenoare l-a inspirat pe David O. Russel, care a realizat, astfel, un portret cinematografic plin de tandrețe. Fără a avea genialitatea lui Orson Welles, care ne-a lăsat (1941) miticul Citizen Kane, David O. Russell rămâne unul dintre cei mai valoroși cineaști americani în activitate, artizanul capabil să îmbine aspecte din realitate cu parcele din clasicismul hollywoodian, menite nominalizărilor la numeroase premii. Începând cu Norma Rae (1979) până la Erin Brockovich (2000), trecând prin Tina (1993), cinema-ul hollywoodian a redat numeroase portrete ale unor femei care s-au luptat și-au ieșit învingătoare din încleștarea cu destinul potrivnic.

Joy 1

Până la eliberarea de bucurie din Joy, antreprenoarea Mangano și-a promovat cu migală imaginea, întreținută și protejată de ochii publicului. Toate informațiile despre viața ei privată de dinainte de-a născoci ingeniosul mop Miracle, în 1990, au fost reasamblate de David O. Russel în pelicula din 2015 (Joy Mangano este coproducătoare). Adevărata businesswoman s-a născut în Meadow Est, New York, în 1956. Tatăl său deținea o mică afacere (autobuze școlare și transporturi spre aeroport), cu o bază comercială în Deer Park. Elevă sârguincioasă, isteață, a absolvit liceul ca șefă de promoție. Din păcate, parcursul ei academic este întrerupt din pricina dificultăților financiare, venite în urma unui mariaj cu boemul Anthony Miranne. Cei doi tineri soți vor divorța, dar vor rămâne buni amici, contribuind în egală măsură la creșterea copiilor. Ani întregi, Mangano va trăi într-o permanentă hărțuială cu plata facturilor pentru a asigura liniștea familiei. În casa din Long Island, vor sălășui multă vreme membrii unei familii încercate de nevoi. În 1989, ideea de-a crea mopul Miracle îi va modifica în mod esențial destinul. În film, regăsim o răscolitoare poveste a patru generații: bunica, mama, Joy și fiica ei, dar este foarte probabil ca însuși cineastul să fi stercurat elemente preluate de la propria-i familie, realizând un portret care să adune calitățile femeii puternice în general. Nu vom fi deloc surprinși de unele modificări ale realității, necesare ficțiunii cinematografice (de exemplu, în film, Joy are doi copii, nu trei – Christie și Tommy -, iar cea mai bună prietenă – Jackie – devine Peggy, interpretată magistral de Elisabeth Röhm, iar Neil Walker/Bradley Cooper de la QVC este un amalgam obținut din trăsăturile fundamentale ale directorilor de vânzări cu care Joy a interacționat) știind că Russell este un fin cunoscător al publicului. Prin urmare, putem spune că Joy rămâne oda bucuriei, dedicată tuturor femeilor care-au știut să se ridice mereu când destinul le-a încercat, care au căutat și-au găsit forța de-a o lua de la capăt.

JOY

După succesul obținut cu Silver Linings Playbook, David O. Russell îi reunește pe minunații Jennifer Lawrence, Bradley Cooper și Robert de Niro într-un film cu patină (multe cadre sunt redate în Cinemascope, obținând efectul retro) și cu unele accente à la Scorsese (viziunea despre capitalismul american). Cu așa garnitură actoricească, regizorul-demiurg nu pare să aibă prea multe de făcut, doar să alinieze energiile vedetelor și să ilusterze conținutul dramaturgic (scenariul este scris de David O. Russell și Annie Mumolo). Deși sobră, regia, virează spre psihodramă: secvențele cu coșmarul în care Joy se regăsea adesea – prinsă alături de personaje din soap-opera/telenovele americane și unii dintre membrii familiei sale -, prezența onirică a bunicii protectoare, subliniind formele ușoare de alienare ale eroinei.

Joy 3

Joy rămâne permanent sfâșiată de două contradicții: pe de-o parte, dorința individualistă de a reuși (visul american), dar și devotamentul profund față de familia din care provenea. Deși, de multe ori, i-a pus bețe în roate și i-a blocat calea, familia i-a rămas mereu alături. Întotdeauna cina în familie (la sărbătorirea zilei Thanksgiving) a arătat diferit în viziunea lui Russell. În Joy, redă o casă plină de narcisiști: inimosul și iubărețul tată întrupat cu mult haz de inegalabilul Robert de Niro – adevărat maestru al driblingurilor comice -, o mamă (Virginia Madsen) asocială, dependentă de telenovele, un fost soț (Edgar Ramirez) prietenos, dar cu orgolii artistice și mereu șicanat de fostul socru, o soră vitregă (Elizabeth Rohm) – desprinsă parcă din Cenușăreasa-, plină de invidie. Alături de aceștia, doar înțeleapta bunică (Diane Ladd) și docila fiică (Gia Gadsby) îi sunt aliați de nădejde. Joy trebuie să reconcilieze mereu două voci: independența și altruismul, viitorul (acel Graal al oricărei self-made woman) și tradiția (familia și valorile ei). Fiecare cadru devine o metaforă din viața eroinei, chiar în debutul filmului, o vedem pe bunică în penumbră, iar pe mama ei, întinsă pe pat, scăldată de raze luminoase. Camera de filmare a lui Russell își găsește echilibrul pe chipul radios al lui Jennifer Lawrence și se susține pe coloana sonoră (în care îi regăsim pe Nat King Cole, Ella Fitzgerald, Edgar Ramirez, The Ronettes, The Rolling Stones, Bee Gees, Frank & Nancy Sinatra). Chiar și în momentele în care curăța petele de murdărie făcute de mama sa pe dușumeaua din dormitor, Jennifer este frumoasă și luminoasă. Secvența în care frumusețea blondei trece ecranul este cea în care intră în direct (on-air), pe platoul de filmare, în studioul televiziunii QVC – mai întîi copleșită și amuțită de emoție, apoi explozivă -, Jennifer Lawrence pare mai frumoasă ca oricând.

Joy 4

Cineastul evidențiază o simbioză între dorința de emancipare și încercarea de reconciliere cu trecutul, nucleul constituindu-l femeia puternică. Susținută de o Zână Bună – aici, bunica -, Cenușăreasa din vremurile moderne reușește să învingă toate obstacolele (ajutată de o „mătură-minune”) și invită la speranța conjugată cu multă abnegație. Joy este un omagiu adus virtuților de modă veche: modestie, curaj, perseverență și bunătate. Este cea mai potrivită alegere pentru acele zile în care te simți copleșit, dar simți că undeva bucuria există.

Regizor: David O. Russell
Scenarist: David O. Russell și Annie Mumolo
Operator: Linus Sandgren
Muzica: Danny Elfman
Producător: Megan Ellison, John Fox, Jonathan Gordon
Monteur: Alan Baumgarten, Jay Cassidy

Distribuţia:
Jennifer Lawrence (Joy)
Bradley Cooper (Neil)
Elisabeth Röhm (Peggy)
Robert De Niro (Rudy)
Virginia Madsen (Carrie)
Edgar Ramirez (Tony Miranne)
Isabella Rossellini (Trudy)
Articol publicat în revista Catchy

 

Etichete:

În umbra lui Mary Poppins – Saving Mr. Banks

Există în biografia oricărui cititor un set de cărţi care i-au marcat copilăria, iar magul Walt Disney şi-a crescut copiii (şi) cu poveştile celebrei guvernante Mary Poppins. În fapt, eroul cărţii este ursuzul Mr. Banks, care devine ţinta lui Mary. Ea încercă să îl scoată din colivia lui aurită şi să îl conecteze la ceea ce avea însemnătate – familia lui. Nu este de mirare că faimoasa peliculă, produsă în studiorile Disney (1964), se termină cu invitaţia făcută tuturor de Mr. Banks Let’s Go Fly A Kite.

Saving Mr. Banks (2013) se ocupă de găsirea rădăcinilor afective ce-au dus la elaborarea, apoi la ecranizarea, celebrei cărţi a copilăriei, Mary Poppins. Filmul urmăreşte o parte din viaţa scriitoarei P.L. Travers (Emma Thompson), care a oferit tuturor copiilor cea mai simpatică guvernantă. Sentimentala şi duioasa peliculă Saving Mr. Banks surprinde şi o parte din biografia legendarului creator şi antreprenor Walt Disney. Vreme de aproape douăzeci de ani, el încercase să obţină dreptul de-a ecraniza volumul ce încântase atâtea generaţii.

Timp de două ore, spectatorii parcurg traseul întortocheat care-a dus la apariţia mult-Oscarizatei pelicule din 1964 (treisprezece nominalizări şi cinci statuete în palmares), desluşind tainele din spatele personajelor de pe ecran. Scenariul de la Saving Mr. Banks respectă cu rigurozitate documentele originale ale producţiei hollywoodiene din anii ’60, Mary Poppins. Peste 500 de documente originale ale filmului au fost consultate şi au fost aleşi actori cât mai apropiaţi de profilul celor implicaţi în ecranizarea cărţii lui P.L. Travers.

savingmrbanksbanner

Glisând între însorita Australie, a lui Helen Lyndon Goff (numele real al scriitoarei P.L. Travers) şi călduroasa Californie a studiourilor Disney, povestea de pe ecran relevă rădăcinile celebrelor personaje. Cu ajutorul unei distribuţii de cinci stele, regizorul John Lee Hancock deschide porţile din viaţa personală a celor care-au contribuit la dezvoltarea multor copii.

Severa scriitoare britanică, Helen Lyndon Goff, îşi alesese pseudonimul literar după prenumele tatălui ei, bancherul de origine irlandeză, Travers Goff, un visător alcoolic, ce i-a tulburat copilăria, traumatizând-o şi fascinând-o în egală măsură. Scenariul semnat de Sue Smith şi Kelly Marcel se altoieşte, în maniera psihanalizei pop, pe rădăcinile experienţelor personale relevante şi revelatoare ale autoarei. Atenta juxtapunere a imaginilor din perioada copilăriei viitoarei scriitoare şi cea a anilor de glorie de după ecranizarea primului volum din seria Mary Poppins au un efect cathartic. Pierderea unui membru drag al familiei şi anumite alegeri greşit făcute în trecut sunt locuri comune pentru condiţia umană, poate de aceea pelicula Saving Mr. Banks emoţionează atât de mult. Departe de a idealiza figura omului de succes care a fost Walt Disney, filmul îl prezintă şi ca pe fiul unui tată sever, dar şi ca pe un părinte iubitor. La fel ca şi scriitoarea britanică, el poartă amprenta anilor unei copilării cu lipsuri.

Ani de zile, mogulul de la Hollywood s-a străduit să obţină drepturile de ecranizare a cărţii, sperând să le ofere un dar frumos atât fiicelor sale, cât şi celorlalţi copii, dar s-a izbit mereu de refuzul autoarei. Cu mare greutate, britanica se lasă înduplecată să viziteze studiourile din Los Angeles pentru a se decide dacă semnează contractul. Realizatorii peliculei surprind întreg travaliul care a precedat naşterea poveştii cinematografice a lui Mary Poppins.

Procesul adaptării pentru ecran este îndelung şi dureros, fiind mereu supus criticilor dure ale scriitoarei. Britanica nu admitea folosirea muzicii şi a animaţiei pentru personajele sale. Cu abilitate, magul american găseşte cheia cu care deblochează refuzurile, după ce el însuşi sondase adâncurile. Spectatorul descoperă, alături de echipa de la Disney, enigmele din umbra asprei „Miss Travers„. Seria de flashback-uri deschide noi perspective asupra structurii psihologice a naratoarei (depresia severă a mamei, tragedia pierderii tatălui, relaţia cu mătuşa Ellie) explicând reminiscenţele acelor confuzii copilăreşti şi tristeţi care-o ţineau departe de ceea ce se-ntâmpla în jurul ei. Având o copilărie asemănătoare cu cea a scriitoarei, Disney împărtăşeşte dorinţa de a arăta copiilor cât de mult te poate ajuta imaginaţia să rezişti în faţa loviturilor vieţii şi obţine dreptul de-a ecraniza cartea fetiţei de odinioară care adormea adăpostind în braţele sale o găină.

Portretizarea plină de farmec a Emmei Thompson (câştigătoare a două premii Oscar şi o experienţă de guvernantă în Nanny McPhee), umanizează personajul P.L. Travers, care îşi ţinea în frâu emoţiile şi interzicea idealizarea personajelor, şi-o apropie de spectator. Din primele secvenţe ale filmului, volumul despre Gurdjieff (etalat în casa din Londra a scriitoarei) dezvăluie fascinaţia acesteia faţă de o lume magică, încărcată de mitologie.

Dezlănţuirea emoţională de la premiera hollywoodiană a filmului, din 1964, descoperă umanitatea simplă şi ne face să trecem în uitare încrâncenarea cu care apăra valorile british.

Uimitorul Tom Hanks aduce în faţa publicului un Walt Disney plin de şarm, dar veridic în fiecare minut al peliculei. Pe măsură ce acţiunea se derulează, ne dăm seama că Tom Hanks şi Emma Thompson sunt născuţi pentru a-i juca pe Ronald Reagan şi Margaret Thatcher. Irlandezul Colin Farrell dă viaţă dificilului personaj care a fost tatăl scriitoarei P.L. Travers. Cu măiestrie, el balansează între idealistul tată (povestitor plin de farmec) şi soţul alcoolic, neglijent, aflat mereu într-o relaţie dificilă cu realitatea. Alături de el, se află actriţa Ruth Wilson care-o interpretează pe mama depresivă, incapabilă să-şi salveze familia. Micuţa Annie Rose Buckley este adorabilă în naivitatea cu care-şi adora tatăl şi sfâşietor de emoţionantă atunci când începe să înţeleagă realitatea din sânul familiei sale. Abia în scena în care mama ei colapsează, copila este forţată să deschidă ochii brusc şi să trântească uşa în nas copilăriei hrănite doar cu fantezii.

Cu toate acestea, pelicula Saving Mr. Banks nu este doar o biografie dramatică, ci este o peliculă condimentată cu mult umor. Reacţiile exagerate atât ale mogului american, cât şi cele ale scriitoarei britanice provoacă scântei şi lungi cascade de râs. Distribuiţi în roluri secundare, dar eficiente, Jason Schwartzman, B.J. Novak, Bradley Whitford şi Paul Giamatti imprimă energie peliculei. În acest mod, filmul Saving Mr. Banks nu este doar o formă de auto-promovare voalată a celor de la Disney, ci şi o reflecţie asupra relaţiilor familiale sau o formă de examinare a modului în care se poate face ca o poveste să devină „clasică”. Încă o dată, producătorii de la Disney au validat reţeta succesului, oferind publicului „An enormous spoonful of sugar and the tiniest bit of medicine„.

Regizor: John Lee Hancock
Scenarişto: Sue Smith, Kelly Marcel / Operator: John Schwartzman / Producător: Ian Collier, Alison Owen, Philip Steuer / Monteur: Mark Livolsi
Distribuţia: Tom Hanks (Walt Disney), Emma Thompson (P.L. Travers), Colin Farrell (Travers Robert Goff), Paul Giamatti (Ralph), Jason Schwartzman (Richard Sherman), Rachel Griffiths (Mătuşa Ellie)

Articol publicat în revista LiterNet
 

Etichete: ,

Moş Crăciun există! – Miracle on 34th Street

Spiritul Crăciunului?

“Crăciunul este o stare de spirit” (Oh, Christmas isn’t just a day, it’s a frame of mind… and that’s what’s been changing. That’s why I’m glad I’m here, maybe I can do something about it) susţinea Kris Kringle, un bonom bătrânel într-o vreme în care sensul real al acestei sărbători fusese îngropat sub maldărele de cadouri ale unui consumerism acerb.

Una dintre cele mai emoţionante comedii-fantezie, realizate în “era de aur” a Hollywood-ului, rămâne pelicula Miracle on 34 th Street în regia lui George Seaton după un scenariu scris de Valentine Davies.

Este decembrie şi marile magazine din New-York dau startul la cumpărăturile de sezon. Magazinul Macy, de pe Strada 34, din Manhattan, are nevoie de un Moş Crăciun. Doris Walker (Maureen O’Hara) îl angajează pe Kris Kringle (Edmund Gwenn), un bătrânel simpatic, care producea senzaţie la parada anuală de Thanksgiving şi devenise mascota new-yorkezilor. Angajatul sezonier le vorbeşte copiilor în propria lor limbă şi susţine că el este chiar cine pretinde – Moş Crăciun. Totuşi, cea mai grea misiune a Moşului este să o facă să creadă în el pe mica Susan (Natalie Wood), fiica lui Doris. Copila a fost educată într-un spirit lipsit de idealism, Doris fiind o mamă divorţată, nevoită să o crească singură pe Susan. În această peliculă, Natalie Wood – aflată la vârsta “marilor întrebări” – este adorabilă în rolul de Wunderkind pragmatic. Ca să poată face faţă realităţii, Doris a crescut-o pe Susan la o distanţă apreciabilă de tot ceea ce înseamnă “miracolul copilăriei” (credinţa în magic, iluziile şi fantezia debordantă). Prin acest personaj, realizatorul arată cum poate fi respins, de la vârste fragede, sensul profund al magicului.

Toată lumea pare încântată de acest Santa Claus, cu excepţia lui Granville Sawyer (Porter Hall), psihologul magazinului. Dacă toţi zâmbeau cu detaşare în faţa acelor “fantezii”, proprietarul de la Macy solicită internarea lui Kringle într-un ospiciu de boli mintale. Fred Gailey (John Payne), tânărul avocat logodit cu Doris, apelează la toate mijloacele pentru a demonstra, în faţa justiţiei, că “Moş Crăciun există”.

Ca mai toate filmele americane realizate în acea epocă, şi Miracle on 34th Street se termină în acel “bastion de libertate” – sala de judecată -, în care Kringle este salvat de Fred Gailey avocatul binefăcător. Scena iconică implică livrarea a mii de scrisori pentru Moş Crăciun în acel spaţiu, totul într-o desăvârşită eleganţă.

Pe lângă darul bunăvoinţei, filmul deschide şi alte piste, oferind o perspectivă despre tulburătoarele probleme din acel climat social. Deşi vrea să “recupereze” spiritul unei sărbători, pelicula aduce în prim-plan cinismul modernităţii, prezentând o mamă ce trebuie să înfrunte singură solicitărilor de la serviciu şi cele ale educării unei fetiţe. În sensul acesta, dorinţa lui Doris de-a avea o casă într-o suburbie, alături de fiica ei şi de Fred este grăitoare. Kris Kringle este, de fapt, cel care restabileşte echilibrul familial. Apariţia sa în viaţa fetiţei are menirea de-a mai topi amărăciunea şi de a picura puţin ”magic” într-un New-York plin de artificii şi concurenţă acerbă. Actorul de origine britanică, Edmund Gwenn, conferă măreţie personajului Kris Kringle. Deşi le recomandă clienţilor să meargă şi la alte magazine să achiziţioneze marfurile care nu se găseau la Macy, el se dovedeşte un triumf în materie de “relaţii publice”. Lupta pentru supremaţia comercială dintre magazinele Macy şi Gimbel, goana disperată după cadouri aruncă într-un ungher întunecat luminozitatea primară a Crăciunului, lăsând loc artificialităţii şi meschinăriei. Kris Kringle readuce mesajul unei sărbători creştine într-o lume devorată de cinism şi de individualism. Regizorul surprinde nevoia de speranţă în bine şi forţa generozităţii, de aceea a creat acest personaj complex, aparent excentric și oarecum naiv (din aceeaşi familie spirituală cu “Harvey“), dar atât de necesar.

Realizat în 1947, filmul Miracle on 34th Street a avut un succes răsunator, fiind adaptat pentru Broadway (1963) şi pentru televiziune (1955 şi 1959). În 1994, a fost creat şi un remake.

Ignorând palida încercare a seriei TV din 1973 şi remake-ul din anii ’90, originalul a supraviețuit în evoluția filmului, în pofida unor critici şi încă mai rămâne unul dintre cele mai bune exemple de film “cu mesaj” pentru Crăciun (If things don’t turn out just the way you want the first time, you still have to believe).

Regizor: George Seaton. Distribuţia: Maureen O’Hara (Doris Walker), John Payne (Fred Gailey), Edmund Gwenn (Kris Kringle), Gene Lockhart (judecătorul Henry X. Harper), Natalie Wood (Susan Walker).
Film a fost distins cu trei Premii Oscar (Actor în rol secundar – Edmund Gwenn, Poveste originală – Valentine Davies şi Scenariu – George Seaton) şi nominalizat la o statuetă pentru Cea mai Bună Producţie.
De asemenea, filmul a câştigat două Globuri de Aur (Actor în rol secundar – Edmund Gwenn şi Scenariu – George Seaton).

Articol publicta în revista WebCultura

 
 

Etichete: , ,

O viață minunată – It’s a Wonderful Life (1946)

“No one is born to be a failure. No one is poor who has friends.” Aceste (aparent) platitudini sunt lipite pe etichetele ediţiilor home-video ale clasicului film It’s a Wonderful Life, în regia lui Frank Capra. Evergreen-ul sărbătorii de Crăciun nu este doar un film sentimental, în el dospesc teme destul de întunecate peste care domneşte morala. Fantezie delirantă, umanism aproape “fanatic” (sacrificiu de sine, dezamăgire, fragilitatea fericirii) şi, mai ales, creativitate în materie de regie, It’s a Wonderful Life rămâne capodopera lui Frank Capra. Filmul, realizat în 1946 (!), reuneşte mai toate calităţile autorului şi imprimă poveştii paradisiace un ritm “infernal”. La prima vedere, cineastul american a găsit cheia care deschide inimile americanilor în plin sezon hibernal, iar filmul se poate aşeza printre “dulciurile” de Crăciun. Regizorul aparţine “epocii de aur” de la Hollywood. Încercând să ţină piept concurenţei marilor studiouri, şi-a creat propria casă de producţie (Liberty Films), să poată avea deplină libertate de creaţie. Turnat în 1946, filmul It’s a Wonderful Life a fost primul “născut” din catalogul “Liberty” şi… încă nu are riduri.

Micul oraș Bedford Falls a fost în criză. George Bailey este, totuşi, într-un mare impas – patron al unei mici instituţii bancare, nu face faţă “puternicilor” ce vor să reducă la neant frumoasele lui intenţii. Situaţia capătă proporţii catastrofale pentru că el datorează opt mii de dolari; cupidul bancher Potter l-a împins spre faliment. Apăsătoarea relaţie dintre omul bogat, dar crud şi bonomul George devine insuportabilă. Toţi locuitorii orăşelului se roagă pentru salvarea lui George. În noaptea de Crăciun, bietul George înceracă să se sinucidă.

Rugăciunile locuitorilor din Bedford Falls ajung în Cer, unde Clarence, un “înger de al doilea rang”, se decide să îl salveze pe bărbatul care făcuse atâta bine, ajutând mereu pe toată lumea. Acum, şansa e de partea lui George –îngerul (el însuşi căutâd Paradisul) i se “aşază pe umeri” şi-l ajută se iasă din fundătură.

Deşi nu a fost receptată prea bine de publicul de după al doilea război mondial, această fabulă plină de optimism a câştigat, încet-încet, inimile spectatorilor. Mai întâi, publicul de peste Ocean a regăsit, în această poveste, viziunea democratică şi profund creştină –o reală odă închinată omului. Filmul It’s a Wonderful Life pare o demonstraţie a faptului că, în America, cei slabi rezistă în faţa celor mai puternici doar dacă dau dovadă de mult curaj şi perseverenţă. Latura democratică este completată şi de cea creştină, căci Dumnezeu dă o mână de ajutor celor plini de curaj, dar supuşi încercărilor. Temele profund umane – inocenţă, solidaritate, bunătate şi redempţiune – sunt perfect armonizate în acest “film-cult”.

Wonderful Life _film-poster

Ca şi cealaltă poveste (celebră) de Crăciun – A Christmas Carol, de Charles Dickens –istorioara narată de Frank Capra aduce o viziune alternativă asupra realităţii. Dacă în cazul poveştii lui Dickens, este vorba despre redempţiunea lui Scrooge, în It’s a Wonderful Life, virtutea şi altruismul lui George (uimitorul Jimmy Stewart) duc la reabilitarea celui întunecat.

Personajul George Bailay este ca un creuzet al speranţelor pierdute. De-a lungul vieţii, el a îndurat dificultăţi şi a fost supus neajunsurilor. Din doruinţa de-a face bine altora, el alege constant să renunţe la visele lui (călătoria în Europa şi chiar luna de miere în insulele Bermude). În spatele acestor speranţe pierdute, se prefigurează lăcomia nemilosului Henry F. Potter (Lionel Barrymore), o adevărată “otravă” pentru oraşul Bedford Falls. Interpretat, cu o “desăvârşită” imoralitate, de marele actor Lionel Barrymore, zgârcitul bătrânel foloseşte toate armele nepermise (minciună, mită, furt) pentru a-l ruina pe George. La acestea se adaugă şi manevrele proaste făcute de unchiul Billy, firma ajungând în pragul falimentului.

Filmul nu edulcorează realitatea socială a acelor vremuri, dimpotrivă, relevă accidentele în care sunt implicaţi George şi fratele său, Harry (în copilărie, George şi-a salvat fratele de la înec, pierzându-şi auzul de la o ureche), moartea părintelui său şi, desigur, războiul. După moartea tatălui, George s-a dedicat muncii, renunţând la studiile universitare. Singura lui mare avere a constat în familie şi prietenii apropiaţi. Construcţia narativă, în care partea melodramatică este asumată, surprinde viaţa lui George încă din copilărie până la acel “ceas negru”. Viaţa sa are şi bune şi rele – iubire, umor, dar şi tragedie. Vedem cum micul George visa să devină explorator, apoi cum o curtează pe frumoasa Mary Hatch (Donna Reed), râdem la scena ”băii” neaşteptate din liceu, dar ne întristăm la moartea lui Peter Bailey, tatăl lui George.

În această lume, tragedia şi ruina sunt întotdeauna chiar după colţ, şi numai eroismul unor oameni ca George Bailey mai oferă o speranţă pentru ceva mai bun. Ca multe alte filme de Crăciun, It’s a Wonderful Life nu are prea mult de-a face cu adevărata semnificaţie a Crăciunului, ci doar perpetuează (populara) confuzie religioasă despre acele fiinţe devenite “îngeri”. Chiar şi așa, meritul filmului este mare, căci este pus în mişcare de rugăciunile concetăţenilor lui George Bailey. În cel mai întunecat moment din viaţa sa, George îi mărturiseşte lui Dumnezeu că el nu este ”un bărbat care se roagă”, ci unul care dăruieşte ceea ce are semenilor săi, din dragoste. Ruinarea sa materială, născută (şi) din altruism, reflectă spiritul Crăciunului. Regizorul a introdus acel personaj simpatic – îngerul păzitor – ca să dovedească tuturor că viaţa merită trăită. Trucul folosit este acel exerciţiu – dorinţă de a vedea cum ar fi fost lumea dacă el nu s-ar fi născut: soţia sa ar fi fost o singuratică “fată bătrână”, fratele lui ar fi murit, unchiul său ajungea într-un ospiciu de nebuni, iar Potter ar fi dominat întreg oraşul. Călătoria, alături de Clarence (Henry Travers), prin această realitate alternativă coşmarescă îi deschide ochii. Fiinţa supranaturală îl convinge de importanţa pe care o are contribuţia fiecărui individ şi de valoarea vieţii în sine.

Distribuţia a fost una de excepţie: Potter, în interpretarea lui Lionel Barrymore îl face pe Scrooge să pară un domn cumsecade, Thomas Mitchell construieşte un unchi Billy adorabil, chiar dacă era un lamentabil partener de afaceri, Henry Travers este simpaticul Clarence, îngerul de “clasa a doua”, ce încerca să-şi dobândească aripile, Gloria Grahame este Violet, “fata rea” din Bedford Falls, care avea o slăbiciune aparte pentru George.

Combinaţia perfectă dintre poveste, personaje, mesaj şi valorosul suport actoricesc fac din pelicula It’s a Wonderful Life una dintre cele mai plăcute experienţe ale unui iubitor de cinema.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

Crăciunul: printre peliculele favorite

 

Farmecul Sărbătorilor de iarnă nu ar fi deplin dacă alături de tradițiile Crăciunului, nu ar exista  și câteva seri petrecute pe canapea, cu/fără cuvertură, degustând bunătăți specifice și urmărind filmele pe care deja le-ai mai văzut de vreo cincisprezece ori.

S-a împământenit, de mult, obiceiul ca de Crăciun, după vizite și petreceri în sânul familiei, să te “înșurubezi” bine pe sofa în fața ecranului și să urmărești – iar și iar – filme clasice sau mai noi “de Crăciun”. Mirosul de cetină, veselia copiilor, forfota personajelor favorite, cadourile pitite sub crenguțele de brad, reuniunile familiale, prăjiturile și filmele de Crăciun devin imbatabile. Iată o listă cu doar câteva dintre sutele de filme de gen, cu propuneri pentru vârste, genuri și dispoziții diferite, dar necesare pentru un Crăciun (și mai frumos).

1. Miracle on 34th Street

Această peliculă-cult există în două variante, una produsă în 1947, iar cealaltă în 1994. Evident, cea mai veche a devenit, de-a lungul vremii, un clasic de necontestat. Aici, îl regăsim pe bătrânelul “marginal”, nevoit să îl întrupeze pe celebrul Moș Crăciun, într-un mare magazin pretinzând  – în fața micuților – că el este adevăratul personaj. Șefa sa, tânăra femeie de afaceri, divorțată, care e mama unei vioaie puștoaice, are de tras multe de pe urma acestei situații.

Oare câți vor crede că bătrânelul e chiar Moș Crăciun?

2. It’s a Wonderful Life

Filmul în alb-negru, realizat de Frank Capra datează din 1946. Minunata poveste de Crăciun reflectă importanța prieteniei. Georges Bailey este un om foarte apreciat în orașul său. Dar, în seara din preajma Anului Nou, trebuie să returneze o sumă de bani unui rival al său. Disperat, își vede deja zilele sfârșite, când – apariția unui înger – îi va schimba radical viziunea asupra a tot ceea ce îl înconjura.

3. L’arbre de Noël

Filmul, apărut în 1969, este o producție franco-italiană și îl are în prim-plan pe actorul francez Bourvil. Pelicula narează povestea unui băiețel atins de-o incurabilă maladie, căruia tatăl său îi oferă tot ceea ce-și dorea. Desigur, e plin de melancolie și de tristețe, dar forța sentimentelor valorează mult mai mult decât lacrimile pe care le veți risipi.

(Recomandabil, de urmărit într-o zi în care nu sunteți deja deprimați)

4. Bridget Jones’s Diary

Nu este chiar un film despre Crăciun, dar mare parte din acțiuni se derulează în timpul acestor evenimente. Și, în febra pregătirilor, reușim să ne amintim că delirul cvasi-psihotic din preajma Crăciunului nu mai aprține doar bietei Bridget.

5. The Muppet Christmas Carol

Într-o altă abordare, această adaptare – mai degrabă haioasă – a romanului scris de Dickens va declanșa veselia specifică sărbătorilor. Această peliculă se recomandă în cazul unor zile cu furtuni de zăpadă, în vreme ce în cuptor, “ceva” bun se coace, iar vasul de cidru e la temperatura camerei.

6. Home Alone

Produs în 1990, acest film-cult l-a transformat pe adorabilul puști de zece ani, Macaulay Culkin, într-un veritabil star. Aventurile micuțului Kevin, uitat acasă de numeroasa lui familie, nu te lasă să respiri de la interminabilul șir de gaguri. Fiindcă ai lui descoperă, abia în avionul care-i ducea spre Paris, că l-au uitat pe Kevin acasă, puștiul va petrece câteva zile de neuitat. Istețul băiețel va da de furcă celor doi hoți porniți în acțiune, de Crăciun, și va răvăși casa. Totul se termină cu bine atunci când blondinul temerar va realiza adevăratul rol și importanța familiei.

7. How the Grinch Stole Christmas!

Adaptată după o povestire a Dr. Seuss, acest film povestește aventurile unui morocănos care detesta Crăciunul, poate pentru că nicodată nu fusese invitat la celebrare. Așadar, se decide să le fure  – celor care locuiau în satul său – tot ceea avea legătură cu această sărbătoare: cadouri, curcan, decorațiuni. Oare va reuși să distrugă spiritul Crăciunului?

8. The Holiday

Pelicula The Holiday se dovedeşte binefăcătoare precum o baie fierbinte într-o zi geroasă. Energia actorilor aduce un surplus de strălucire într-un film ce denotă multă inteligenţă în materie de marketing şi îl transformă într-o mică bijuterie comico-sentimentală. Păstrând titlul şi parfumul comediei lui George Cukor, The Holiday pledează pentru dragoste împărtăşită şi pentru tradiţiile “erei de aur” de la Hollywood. Cu siguranţă, Nancy Meyers este un regizor care pare să știe întotdeauna “ce vor femeile”.

9. The Santa Clause

În acest film, Tim Allen joacă rolul lui Scott Calvin, un tată care petrece un Crăciun mai neobișnuit. De fapt, Moș Crăciun murise în cădere de pe acoperiș, iar Scott se vede nevoit să distribuie cadourile în locul acestuia. Era convins că trăiește un vis, dar, imediat, realizează că  nu e…cazul. În doar câteva zile, se va transforma în ceea ce toți știu că înseamnă Santa/MoșCrăciun.

 

10. Chocolat

Pentru o zi relaxantă de vacanţă, nu poate fi mai nimerit decât Chocolat, o fabulă cinematografică lejeră, scrisă sub pretextul beneficiilor savurosului produs. Metafora, ascunsă sub ambalajul sclipitor, este livrată spectatorului sub masca uşor naivă a poveştii şi ne aduce un mesaj pentru toleranţă, libertate şi trăire a pasiunii. Vizionat în orice sezon, fie de Crăciun, fie de Paşte, acest film, asezonat cu o coloană sonoră specială, aduce un mesaj profund moral, în limita în care spectatorul înţelege că bunătatea este măsura, mai degrabă, a ceea ce facem şi împărtăşim, ci nu ceea ce condamnăm pur şi simplu. Dragostea, fantezia şi umorul vor fi arme ce pot combate, întotdeauna, răul.

11. Elf

Desigur, se simțea, parcă, nevoia unei comedii care să relateze aventurile lui Buddy, care fusese abandonat de părinți, dar “cules” de elfii Moșului. Devenit adult, talia sa îi face probleme așa că se vede nevoit să se exileze. Ajunge la New York și, astfel, încearcă să-și găsească părinții biologici. Legătura dintre Crăciun și copii, tot la familie se …reduce.

12. Jingle All the Way

Bun, e Ajunul și Howard (Arnold Schwarzenegger) încearcă prin toate mijloacele (concurează cu un lucrător poștal, un actor, un polițist și cu alți părinți) să îl găsească pe Turbo Man, cerut de fiul său Moșului și pe care uriașul uitase să îl cumpere. Ceea ce Howard nu știe este faptul că orice copil din oraș  dorea jucăria respectivă, iar  părinții fac tot posibilul să îndeplinească dorințele odraslelor. Dar, în timp ce Howard se agită prin oras, puștiul îi duce dorul, iar soția sa primește avansuri din partea unui vecin foarte insistent. Așadar, atenție, la goană!

13. Joyeux Noël

Filmul este inspirat dintr-o poveste adevarată, care s-a petrecut în Ajunul Craciunului din 1914,    în timpul Primului Război Mondial, în mai multe locuri, de-a lungul liniei frontului. Un eveniment extraordinar va schimba destinul a patru personaje: un preot scoțian, un locotenent francez, un talentat tenor german și iubita acestuia (partenera lui de scenă, o minunată soprană daneză). Aceștia se vor afla în miezul unei fraternizări fără precedent. Adevăratul spirit al Crăciunului s-a coborât printre tranșee, iar soldații au lăsat deoparte armele și-au schimbat între ei daruri, urându-și unul altuia “Sărbători Fericite!”.

14. Un conte de Noël

Abel și Junon au doi copii: Joseph și Elizabeth. Victimă a unei maladii genetice rare, micul Joseph trebuia să primească un transplant de măduvă osoasă. În speranța că-l vor putea salva pe Joseph,  părinții au conceput un al treilea copil, pentru că Elizabeth nu era compatibilă. Dar Henri, acest al treilea copil, care avea să se nască în curând, nu a putut face nici el nimic pentru fratele lui. Joseph moare la doar șapte ani. După nașterea încă unui copil, Ivan, familia Vuillard își revine încet după moartea primului născut. Anii au trecut, iar Ivan, ajuns adolescent, cu probleme psihice, a deveni tatăl a doi băieți stranii. Într-o zi fatidică, Elizabeth, sătula de abuzurile fratelui ei, îl “reneagă” pe Henri în mod solemn. Această comedie morbidă și profund absurdă declanșează râsete nebunești și invită la aflarea de noi sensuri.

15. Love Actually

Regizorul Richard Curtis declara: “Opinia generală tinde să fie că lumea în care trăim este guvernată de răutate și lăcomie, dar eu nu sunt de acord pentru că mie mi se pare că dragostea este peste tot.” O distribuție de cinci stele în roluri precum: noul Prim-Ministru, burlac și arătos (Hugh Grant), care se îndrăgostește la câteva minute de la instalarea sa în Downing Street nr. 10, de drăgălașa tânără angajată să asigure protocolul, apoi, un scriitor (Colin Firth) care evadează din Londra în Sudul Franței, pentru a-și îngriji inima rănită, și își găsește dragostea în lac. Urmează o soție și mamă (Emma Thompson) care crede că soțul ei o înșală (Alan Rickman). Vine și o proaspătă mireasă (Keira Knightley) care nu înțelege distanța păstrată de cel mai bun prieten al soțului ei. Apoi, găsim și un școlar care încearcă să atragă atenția celei mai inabordabile fete din școală. Revenim la un tată vitreg văduv (Liam Neeson) ce solicită “punți”    de legătura cu fiul său vitreg. Regăsim și o fată bătrână americană (Laura Linney) care nu poate începe o relație cu un coleg de serviciu pe care îl iubea în tăcere. Nu în ultimul rând, apare un bătrân star- rock, genul “văzut tot,dar îmi amintesc foarte puțin” care încearcă să-și relanseze cariera folosind o melodie reluată, dar cu textul ușor modificat. Pentru toți cei amintiți mai sus,
dragostea produce doar haos.

Toate aceste evenimente au loc în Londra, în perioada Crăciunului, și sunt expuse cu mult umor și romantism, dar, mai ales cu acel dulce-amărui de care au parte toți cei norocoși sau ghinioniști, atunci când sunt prinși sub vraja dragostei.

 

Articol publicat în revista WebCultura

 
Scrie un comentariu

Scris de pe decembrie 24, 2018 în Cinema, Film

 

Etichete: ,

Nevoia de magic

Consumismul este frate cu mimetismul. Mersul cu familia la mall sau în supermarket face din copil un viitor consumist. Corect s-ar putea zice că Moș Crăciun nu aduce cadouri, ci răsplătește cumințenia copiilor, aducându-le dulciuri sau jucării. Categoria obiectelor-răsplată s-a extins cu mult peste dulciuri şi jucării, iar adulţii primesc şi ei tot felul de cadouri încât relaţia dintre Moş Crăciun şi copil nu mai este de mult una privilegiată.

“Dragă Stefano,

Se apropie Crăciunul și în curând magazinele din centru vor fi pline de tați foarte entuziasmaţi care or să joace comedia generozităţii anuale – ei care au așteptat cu bucuria ipocrită acel moment în care vor putea să-şi cumpere, pretextând că sunt pentru copii, trenuleţele lor preferate, teatrele de păpuşi, ţintele cu săgeţi și ping-pongul de interior.
Eu o să stau şi-o să mă uit, pentru că anul acesta încă nu este rândul meu, tu eşti prea mic, iar jucăriile Montessori nu mă amuză din cale-afară, poate pentru că nu-mi vine să le bag în gură chiar dacă pe etichetă scrie că n-o să le înghit…”

(Umberto Eco – Jurnal Sumar)

Misterul a cam dispărut. Moş Crăciun are, însă, o vizibilitate socială atât de mare, încât imaginarul infantil nu mai trebuie să aproximeze surprize. Acum, miracolul este tangibil, magia vine din spectacol, din exterior, din sclipiri, lumini, culori. Societatea “de vitrină” pregăteşte pentru Crăciun spaţii speciale în care marfa-ofertă este pusă în scenă după reguli teatrale sofisticate, care garantează “valoarea sa adăugată”.

Dincolo de seducţiile comerciale, mai trebuie ceva – magia. Nu există nimic strict marfă, nu este nimic care să nu aibă rezonanţe psihice. Crăciunul e menit să trezească în noi duhul blândeţii. Există o singură noapte pe an când nimeni nu ar trebui să moară de foame, când disperarea să nu-şi găsească locul printre oameni. Este acea noapte în care până şi ” fetițele cu chibrituri” au parte de mirajul unei vieți mai luminoase.

Noaptea de Crăciun ar trebui să-şi recapete semnificaţia – Sărbătoarea Naşterii

Se sărbătorește o naştere, un prunc curat…şi misterul perpetuării Lumii. Ar trebui să fie o noapte în care copiii să îşi viseze viitorul, iar maturii să primească energia continuării zilelor cenuşii, deseori lipsite de bucurii. Crăciunul e, în fapt, abandonare şi speranță. Parfumul magic al acestei sărbători ar trebui să uzurpe tristeţea şi nostalgia. Trăim, iarăşi, cu o copleşitoare evlavie voia bună legată de acest mare praznic al creştinătăţii. Taina lui Dumnezeu, ascunsă lumii vechi, n-a putut fi atinsă nici de filosofii, nici de iluminaţii acelei lumi, nici de Moise şi nici de Ilie, nici de David, nici de Solomon, cu toată înţelepciunea lor.

Naşterea Mântuitorului Hristos a marcat începutul descoperirii tainei lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu își descoperă taina și puterea în cele slabe și neputincioase ale lumii. Așa a descoperit-o păstorilor prin îngerul său, spunându-le “Iată, vă vestesc bucurie mare – că vi s-a născut azi Mântuitor, care este Hristos, Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle”. Această Naștere cu semnificaţii extraordinare o serbăm noi de Crăciun, această Naștere, care ne-a dat certitudinea că suntem fiinţe atât de importante în faţa lui Dumnezeu. Serbarea Crăciunului merită trăită ca și cum Hristos s-ar naşte, iar noi ne-am strădui să-l încălzim cu gânduri bune, să-l înfăşăm prin fapte bune, să-l ocrotim printr-un mod de viață de care să nu ne fie ruşine.

Seduşi de parfumul speranței care nu moare niciodată, rescriem optimiști “inventarul” năzuinţelor, cu dorinţe şi idelauri noi. Cu sufletele luminate de neprihană, am întâmpinat colindătorii. Magia vorbelor lor frumoase a înmuiat și coaja inimilor celor mai reci. Rănile trecutului se-nchid alinate de balsamul nădejdilor și visurilor noastre de viitor.

Vom pune zăgazuri noi întristării, amăgirilor şi tristeților, odată cu vestea minunată:

“Astăzi s-a născut Hristos/ Mesia cel luminos / Lăudaţi şi cântați / Şi vă bucuraţi”.

 

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web