RSS

Arhivele lunare: decembrie 2018

Iubirea de cursă lungă – When Harry Met Sally

Apărută în anul 1989, pelicula When Harry Met Sally va deveni cap de serie în linia comediilor romantice ce aveau să fie produse ulterior, dar păstrează câteva elemente din filmele de gen realizate în perioada de glorie a Hollywood-ului. Peliculele din anii ’30 -’40 se ocupau de dragoste. O vedeau ca pe o întrecere între spirite, între bărbaţi şi femei cărora le plăcea să ducă jocul cât mai departe, până la limita “războiului” pentru că aşa scoteau unul din celălalt tot ce era mai deştept şi mai sexy. Poate că ăsta era modul cel mai eficient de a menţine dragostea la intensitate maximă.

Comedia When Harry Met Sally trebuia să răspundă unei întrebări, de natură sentimentală, “pot doi prieteni să petreacă împreună o noapte, iar în dimineaţa următoare să se mai iubească?”. De asemenea, filmul “se angajează” să înfăţişeze, episodic, opinii despre sex, relaţii ale unor cupluri aflate la diferite etape din viaţă.

Harry Burns (Billy Crystal) şi Sally Albright (Meg Ryan) sunt două persoane care se cunosc de mult timp (doisprezece ani) şi se confruntă cu această întrebare, prezentând spectatorilor paşii maturizării relaţiei lor. S-au cunoscut în primăvara anului 1977, dar între ei nu a fost dragoste la prima vedere, ci au ”crescut” alături, dar nu împreună, până la un punct.

Chiar numele lor de familie denotă diferenţele dintre temperamentele lor, diametral opuse. Burns reflectă atitudinea lui pesimistă, rece şi reţinută, câtă vreme Albright este semnul efervescenţei feminine, luminoasă şi plină de viaţă. Harry îi mărturisea că întodeauna citea ultima pagină a cărţii pe care şi-o achiziţiona, în cazul în care el ar fi murit înainte de-a o termina (!) să ştie fianalul. El este irascibil şi destul de sexist, iar ea este o feministă genul soft, uşor excentrică.

Scenariul filmului a fost creat de Nora Ephron, care a mai redactat şi alte comedii romantice, precum Sleepless in Seattle (1993) şi You’ve Got Mail (1998) (ambele cu Meg Ryan şi Tom Hanks în distribuţie). Aceste producţii sentimentale sunt rodul unor adaptări după celebrele comedii An Affair to Remember (1957) şi The Shop Around the Corner (1940), relevând nevoia de “clasic” după o lungă perioadă cu filme de tip blockbuster (Batman, Indiana Jones sau Last Crusade). De asemenea, When Harry Met Sally beneficiază de o coloană sonoră cu reinterpretări ale melodiilor lui Frank Sinatra (Harry Connick Jr.).

Filmul, realizat de Rob Reiner, are unele asemănări cu “romanţa urbană” Annie Hall (r. Woody Allen, 1977), dacă avem în vedere lungile discuţii despre sex sau moarte, interviurile realizate direct în faţa camerei de filmare, frunzele arămii din fundal şi tehnica split-screen. Totuşi, finalul le diferenţiază: When Harry Met Sally ilustrează faptul că eroii, deşi sunt buni prieteni, pot fi mai buni ca iubiţi, pe când Annie Hall arată cum doi iubiţi devin cei mai buni prieteni.

Filmul se deschide cu testimonialele (interviurile tip documentar) unor cupluri ce povestesc, în faţa camerei, cum s-au cunoscut şi cum a evoluat mariajul lor de-a lungul timpului. Apoi, cadrul virează brusc într-un campus universitar. Aici, un cuplu format din Harry Burns (Billy Crystal), în vârstă de 26 de ani, şi Amanda Reese (Michelle Nicastro), de 21 de ani se sărută cu foc în prezenţa lui Sally Albright (Meg Ryan), prietena cea mai bună a Amandei. După absolvirea facultăţii din Chicago, Sally urmează să plece, împreună cu Harry către New York, într-o călătorie cu autoturismul, timp de optsprezece ore.

Tânăra Sally este blondă, zâmbitoare şi foarte organizată. Însă, snobul Harry îi devine antipatic din primele minute ale călătoriei (nu a deschis geamul ca să arunce sâmburii de la strugurii consumaţi). Pe durata călătoriei, cei doi îşi fac confidenţe şi toate discuţiile converg spre întrebarea: “Can a man and a woman ever be ‘just friends?“.

Camera de filmare umăreşte maşina lor pe podul George Washington, din New York, până când ei ajung la destinaţie (Washington Square), apoi se despart cu o strângere de mână. Montajul readuce în prim-plan unul dintre cuplurile de la testimonialele din debut.

După cinci ani, Sally şi Harry se revăd la Guardia Airport din New York, unde ea se despărţea de iubitul ei, Joe (Steven Ford). Amândoi îşi aduc aminte de lunga lor călătorie de la Chiacago şi schimbă informaţii despre viaţa lor personală. Din nou vor avea discuţii în contradictoriu despre relaţiile dintre un bărbat şi o femeie şi iar se vor despărţi, convinşi că nu au ce-şi spune unul altuia.
Urmează o altă pauză de cinci ani, din nou cei doi sunt puşi faţă în faţă, după ce fiecare trecuse printr-o despărţire. Întâlnirea are loc la librăria “Shakespeare & Co”, apoi mută discuţia despre eşecurile lor amoroase într-o cafenea. Spre final, cei doi încep să se vadă ca amici; la întâlnirea lor din parc, se iveşte paracomentariul sonor “It Had to Be You“. Prietenia lor capătă trăinicie, îşi fac mărturisiri intime, trec prin alte eşecuri sentimentale, mereu susţinându-se unul pe celălalt (split-screen-ul menţine juxtapunerea ”separaţi, dar împreună”). Sentimentele lor platonice capătă, încet-încet, accente romantice. În ajunul Anului Nou, Harry are o străfulgerare de spirit şi se duce către restaurantul în care ştia că este şi Sally. La clasica numărătoare inversă dintre ani, cei doi se regăsesc unul în braţele celuilat.

Panicată să nu fie doar o “stare” asociată cu finele anului, Sally încearcă să lămurească situaţia. Aşa află, de la morocănosul Harry, cele mai frumoase lucruri care-i uniseră atâta vreme şi pe care ei nu le conştientizaseră. Timpul lucrase pentru relaţia lor (“Auld Lang Syne“). Billy Crystal și Meg Ryan ies victorioşi din această ”bătălie dintre sexe”, dovedind încă o dată că Spencer Tracy şi Katharine Hepburn ştiau de ce contrariile se atrag.

Umorul, ca și iubirea, este un lucru mare. Glumele și ironiile, sub o aparentă seriozitate, sunt semne ale umorului. Şi, totuși, râsul e sobru. La fel, iubirea e sobră și ea. Sentimentele de afecțiune pentru o persoană de sex opus, reflectate în fapte/gesturi, fie și acele tachinări fine, sunt sobre. Cu siguranţă, Sally şi Harry, situaţi între libertatea spiritului şi robia iubirii, au pledat în favoarea binomului prietenie & romantism pentru multe generaţii.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

În umbra lui Mary Poppins – Saving Mr. Banks

Există în biografia oricărui cititor un set de cărţi care i-au marcat copilăria, iar magul Walt Disney şi-a crescut copiii (şi) cu poveştile celebrei guvernante Mary Poppins. În fapt, eroul cărţii este ursuzul Mr. Banks, care devine ţinta lui Mary. Ea încercă să îl scoată din colivia lui aurită şi să îl conecteze la ceea ce avea însemnătate – familia lui. Nu este de mirare că faimoasa peliculă, produsă în studiorile Disney (1964), se termină cu invitaţia făcută tuturor de Mr. Banks Let’s Go Fly A Kite.

Saving Mr. Banks (2013) se ocupă de găsirea rădăcinilor afective ce-au dus la elaborarea, apoi la ecranizarea, celebrei cărţi a copilăriei, Mary Poppins. Filmul urmăreşte o parte din viaţa scriitoarei P.L. Travers (Emma Thompson), care a oferit tuturor copiilor cea mai simpatică guvernantă. Sentimentala şi duioasa peliculă Saving Mr. Banks surprinde şi o parte din biografia legendarului creator şi antreprenor Walt Disney. Vreme de aproape douăzeci de ani, el încercase să obţină dreptul de-a ecraniza volumul ce încântase atâtea generaţii.

Timp de două ore, spectatorii parcurg traseul întortocheat care-a dus la apariţia mult-Oscarizatei pelicule din 1964 (treisprezece nominalizări şi cinci statuete în palmares), desluşind tainele din spatele personajelor de pe ecran. Scenariul de la Saving Mr. Banks respectă cu rigurozitate documentele originale ale producţiei hollywoodiene din anii ’60, Mary Poppins. Peste 500 de documente originale ale filmului au fost consultate şi au fost aleşi actori cât mai apropiaţi de profilul celor implicaţi în ecranizarea cărţii lui P.L. Travers.

savingmrbanksbanner

Glisând între însorita Australie, a lui Helen Lyndon Goff (numele real al scriitoarei P.L. Travers) şi călduroasa Californie a studiourilor Disney, povestea de pe ecran relevă rădăcinile celebrelor personaje. Cu ajutorul unei distribuţii de cinci stele, regizorul John Lee Hancock deschide porţile din viaţa personală a celor care-au contribuit la dezvoltarea multor copii.

Severa scriitoare britanică, Helen Lyndon Goff, îşi alesese pseudonimul literar după prenumele tatălui ei, bancherul de origine irlandeză, Travers Goff, un visător alcoolic, ce i-a tulburat copilăria, traumatizând-o şi fascinând-o în egală măsură. Scenariul semnat de Sue Smith şi Kelly Marcel se altoieşte, în maniera psihanalizei pop, pe rădăcinile experienţelor personale relevante şi revelatoare ale autoarei. Atenta juxtapunere a imaginilor din perioada copilăriei viitoarei scriitoare şi cea a anilor de glorie de după ecranizarea primului volum din seria Mary Poppins au un efect cathartic. Pierderea unui membru drag al familiei şi anumite alegeri greşit făcute în trecut sunt locuri comune pentru condiţia umană, poate de aceea pelicula Saving Mr. Banks emoţionează atât de mult. Departe de a idealiza figura omului de succes care a fost Walt Disney, filmul îl prezintă şi ca pe fiul unui tată sever, dar şi ca pe un părinte iubitor. La fel ca şi scriitoarea britanică, el poartă amprenta anilor unei copilării cu lipsuri.

Ani de zile, mogulul de la Hollywood s-a străduit să obţină drepturile de ecranizare a cărţii, sperând să le ofere un dar frumos atât fiicelor sale, cât şi celorlalţi copii, dar s-a izbit mereu de refuzul autoarei. Cu mare greutate, britanica se lasă înduplecată să viziteze studiourile din Los Angeles pentru a se decide dacă semnează contractul. Realizatorii peliculei surprind întreg travaliul care a precedat naşterea poveştii cinematografice a lui Mary Poppins.

Procesul adaptării pentru ecran este îndelung şi dureros, fiind mereu supus criticilor dure ale scriitoarei. Britanica nu admitea folosirea muzicii şi a animaţiei pentru personajele sale. Cu abilitate, magul american găseşte cheia cu care deblochează refuzurile, după ce el însuşi sondase adâncurile. Spectatorul descoperă, alături de echipa de la Disney, enigmele din umbra asprei „Miss Travers„. Seria de flashback-uri deschide noi perspective asupra structurii psihologice a naratoarei (depresia severă a mamei, tragedia pierderii tatălui, relaţia cu mătuşa Ellie) explicând reminiscenţele acelor confuzii copilăreşti şi tristeţi care-o ţineau departe de ceea ce se-ntâmpla în jurul ei. Având o copilărie asemănătoare cu cea a scriitoarei, Disney împărtăşeşte dorinţa de a arăta copiilor cât de mult te poate ajuta imaginaţia să rezişti în faţa loviturilor vieţii şi obţine dreptul de-a ecraniza cartea fetiţei de odinioară care adormea adăpostind în braţele sale o găină.

Portretizarea plină de farmec a Emmei Thompson (câştigătoare a două premii Oscar şi o experienţă de guvernantă în Nanny McPhee), umanizează personajul P.L. Travers, care îşi ţinea în frâu emoţiile şi interzicea idealizarea personajelor, şi-o apropie de spectator. Din primele secvenţe ale filmului, volumul despre Gurdjieff (etalat în casa din Londra a scriitoarei) dezvăluie fascinaţia acesteia faţă de o lume magică, încărcată de mitologie.

Dezlănţuirea emoţională de la premiera hollywoodiană a filmului, din 1964, descoperă umanitatea simplă şi ne face să trecem în uitare încrâncenarea cu care apăra valorile british.

Uimitorul Tom Hanks aduce în faţa publicului un Walt Disney plin de şarm, dar veridic în fiecare minut al peliculei. Pe măsură ce acţiunea se derulează, ne dăm seama că Tom Hanks şi Emma Thompson sunt născuţi pentru a-i juca pe Ronald Reagan şi Margaret Thatcher. Irlandezul Colin Farrell dă viaţă dificilului personaj care a fost tatăl scriitoarei P.L. Travers. Cu măiestrie, el balansează între idealistul tată (povestitor plin de farmec) şi soţul alcoolic, neglijent, aflat mereu într-o relaţie dificilă cu realitatea. Alături de el, se află actriţa Ruth Wilson care-o interpretează pe mama depresivă, incapabilă să-şi salveze familia. Micuţa Annie Rose Buckley este adorabilă în naivitatea cu care-şi adora tatăl şi sfâşietor de emoţionantă atunci când începe să înţeleagă realitatea din sânul familiei sale. Abia în scena în care mama ei colapsează, copila este forţată să deschidă ochii brusc şi să trântească uşa în nas copilăriei hrănite doar cu fantezii.

Cu toate acestea, pelicula Saving Mr. Banks nu este doar o biografie dramatică, ci este o peliculă condimentată cu mult umor. Reacţiile exagerate atât ale mogului american, cât şi cele ale scriitoarei britanice provoacă scântei şi lungi cascade de râs. Distribuiţi în roluri secundare, dar eficiente, Jason Schwartzman, B.J. Novak, Bradley Whitford şi Paul Giamatti imprimă energie peliculei. În acest mod, filmul Saving Mr. Banks nu este doar o formă de auto-promovare voalată a celor de la Disney, ci şi o reflecţie asupra relaţiilor familiale sau o formă de examinare a modului în care se poate face ca o poveste să devină „clasică”. Încă o dată, producătorii de la Disney au validat reţeta succesului, oferind publicului „An enormous spoonful of sugar and the tiniest bit of medicine„.

Regizor: John Lee Hancock
Scenarişto: Sue Smith, Kelly Marcel / Operator: John Schwartzman / Producător: Ian Collier, Alison Owen, Philip Steuer / Monteur: Mark Livolsi
Distribuţia: Tom Hanks (Walt Disney), Emma Thompson (P.L. Travers), Colin Farrell (Travers Robert Goff), Paul Giamatti (Ralph), Jason Schwartzman (Richard Sherman), Rachel Griffiths (Mătuşa Ellie)

Articol publicat în revista LiterNet
 

Etichete: ,

O viață minunată – It’s a Wonderful Life (1946)

“No one is born to be a failure. No one is poor who has friends.” Aceste (aparent) platitudini sunt lipite pe etichetele ediţiilor home-video ale clasicului film It’s a Wonderful Life, în regia lui Frank Capra. Evergreen-ul sărbătorii de Crăciun nu este doar un film sentimental, în el dospesc teme destul de întunecate peste care domneşte morala. Fantezie delirantă, umanism aproape “fanatic” (sacrificiu de sine, dezamăgire, fragilitatea fericirii) şi, mai ales, creativitate în materie de regie, It’s a Wonderful Life rămâne capodopera lui Frank Capra. Filmul, realizat în 1946 (!), reuneşte mai toate calităţile autorului şi imprimă poveştii paradisiace un ritm “infernal”. La prima vedere, cineastul american a găsit cheia care deschide inimile americanilor în plin sezon hibernal, iar filmul se poate aşeza printre “dulciurile” de Crăciun. Regizorul aparţine “epocii de aur” de la Hollywood. Încercând să ţină piept concurenţei marilor studiouri, şi-a creat propria casă de producţie (Liberty Films), să poată avea deplină libertate de creaţie. Turnat în 1946, filmul It’s a Wonderful Life a fost primul “născut” din catalogul “Liberty” şi… încă nu are riduri.

Micul oraș Bedford Falls a fost în criză. George Bailey este, totuşi, într-un mare impas – patron al unei mici instituţii bancare, nu face faţă “puternicilor” ce vor să reducă la neant frumoasele lui intenţii. Situaţia capătă proporţii catastrofale pentru că el datorează opt mii de dolari; cupidul bancher Potter l-a împins spre faliment. Apăsătoarea relaţie dintre omul bogat, dar crud şi bonomul George devine insuportabilă. Toţi locuitorii orăşelului se roagă pentru salvarea lui George. În noaptea de Crăciun, bietul George înceracă să se sinucidă.

Rugăciunile locuitorilor din Bedford Falls ajung în Cer, unde Clarence, un “înger de al doilea rang”, se decide să îl salveze pe bărbatul care făcuse atâta bine, ajutând mereu pe toată lumea. Acum, şansa e de partea lui George –îngerul (el însuşi căutâd Paradisul) i se “aşază pe umeri” şi-l ajută se iasă din fundătură.

Deşi nu a fost receptată prea bine de publicul de după al doilea război mondial, această fabulă plină de optimism a câştigat, încet-încet, inimile spectatorilor. Mai întâi, publicul de peste Ocean a regăsit, în această poveste, viziunea democratică şi profund creştină –o reală odă închinată omului. Filmul It’s a Wonderful Life pare o demonstraţie a faptului că, în America, cei slabi rezistă în faţa celor mai puternici doar dacă dau dovadă de mult curaj şi perseverenţă. Latura democratică este completată şi de cea creştină, căci Dumnezeu dă o mână de ajutor celor plini de curaj, dar supuşi încercărilor. Temele profund umane – inocenţă, solidaritate, bunătate şi redempţiune – sunt perfect armonizate în acest “film-cult”.

Wonderful Life _film-poster

Ca şi cealaltă poveste (celebră) de Crăciun – A Christmas Carol, de Charles Dickens –istorioara narată de Frank Capra aduce o viziune alternativă asupra realităţii. Dacă în cazul poveştii lui Dickens, este vorba despre redempţiunea lui Scrooge, în It’s a Wonderful Life, virtutea şi altruismul lui George (uimitorul Jimmy Stewart) duc la reabilitarea celui întunecat.

Personajul George Bailay este ca un creuzet al speranţelor pierdute. De-a lungul vieţii, el a îndurat dificultăţi şi a fost supus neajunsurilor. Din doruinţa de-a face bine altora, el alege constant să renunţe la visele lui (călătoria în Europa şi chiar luna de miere în insulele Bermude). În spatele acestor speranţe pierdute, se prefigurează lăcomia nemilosului Henry F. Potter (Lionel Barrymore), o adevărată “otravă” pentru oraşul Bedford Falls. Interpretat, cu o “desăvârşită” imoralitate, de marele actor Lionel Barrymore, zgârcitul bătrânel foloseşte toate armele nepermise (minciună, mită, furt) pentru a-l ruina pe George. La acestea se adaugă şi manevrele proaste făcute de unchiul Billy, firma ajungând în pragul falimentului.

Filmul nu edulcorează realitatea socială a acelor vremuri, dimpotrivă, relevă accidentele în care sunt implicaţi George şi fratele său, Harry (în copilărie, George şi-a salvat fratele de la înec, pierzându-şi auzul de la o ureche), moartea părintelui său şi, desigur, războiul. După moartea tatălui, George s-a dedicat muncii, renunţând la studiile universitare. Singura lui mare avere a constat în familie şi prietenii apropiaţi. Construcţia narativă, în care partea melodramatică este asumată, surprinde viaţa lui George încă din copilărie până la acel “ceas negru”. Viaţa sa are şi bune şi rele – iubire, umor, dar şi tragedie. Vedem cum micul George visa să devină explorator, apoi cum o curtează pe frumoasa Mary Hatch (Donna Reed), râdem la scena ”băii” neaşteptate din liceu, dar ne întristăm la moartea lui Peter Bailey, tatăl lui George.

În această lume, tragedia şi ruina sunt întotdeauna chiar după colţ, şi numai eroismul unor oameni ca George Bailey mai oferă o speranţă pentru ceva mai bun. Ca multe alte filme de Crăciun, It’s a Wonderful Life nu are prea mult de-a face cu adevărata semnificaţie a Crăciunului, ci doar perpetuează (populara) confuzie religioasă despre acele fiinţe devenite “îngeri”. Chiar şi așa, meritul filmului este mare, căci este pus în mişcare de rugăciunile concetăţenilor lui George Bailey. În cel mai întunecat moment din viaţa sa, George îi mărturiseşte lui Dumnezeu că el nu este ”un bărbat care se roagă”, ci unul care dăruieşte ceea ce are semenilor săi, din dragoste. Ruinarea sa materială, născută (şi) din altruism, reflectă spiritul Crăciunului. Regizorul a introdus acel personaj simpatic – îngerul păzitor – ca să dovedească tuturor că viaţa merită trăită. Trucul folosit este acel exerciţiu – dorinţă de a vedea cum ar fi fost lumea dacă el nu s-ar fi născut: soţia sa ar fi fost o singuratică “fată bătrână”, fratele lui ar fi murit, unchiul său ajungea într-un ospiciu de nebuni, iar Potter ar fi dominat întreg oraşul. Călătoria, alături de Clarence (Henry Travers), prin această realitate alternativă coşmarescă îi deschide ochii. Fiinţa supranaturală îl convinge de importanţa pe care o are contribuţia fiecărui individ şi de valoarea vieţii în sine.

Distribuţia a fost una de excepţie: Potter, în interpretarea lui Lionel Barrymore îl face pe Scrooge să pară un domn cumsecade, Thomas Mitchell construieşte un unchi Billy adorabil, chiar dacă era un lamentabil partener de afaceri, Henry Travers este simpaticul Clarence, îngerul de “clasa a doua”, ce încerca să-şi dobândească aripile, Gloria Grahame este Violet, “fata rea” din Bedford Falls, care avea o slăbiciune aparte pentru George.

Combinaţia perfectă dintre poveste, personaje, mesaj şi valorosul suport actoricesc fac din pelicula It’s a Wonderful Life una dintre cele mai plăcute experienţe ale unui iubitor de cinema.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

Nevoia de magic

Consumismul este frate cu mimetismul. Mersul cu familia la mall sau în supermarket face din copil un viitor consumist. Corect s-ar putea zice că Moș Crăciun nu aduce cadouri, ci răsplătește cumințenia copiilor, aducându-le dulciuri sau jucării. Categoria obiectelor-răsplată s-a extins cu mult peste dulciuri şi jucării, iar adulţii primesc şi ei tot felul de cadouri încât relaţia dintre Moş Crăciun şi copil nu mai este de mult una privilegiată.

“Dragă Stefano,

Se apropie Crăciunul și în curând magazinele din centru vor fi pline de tați foarte entuziasmaţi care or să joace comedia generozităţii anuale – ei care au așteptat cu bucuria ipocrită acel moment în care vor putea să-şi cumpere, pretextând că sunt pentru copii, trenuleţele lor preferate, teatrele de păpuşi, ţintele cu săgeţi și ping-pongul de interior.
Eu o să stau şi-o să mă uit, pentru că anul acesta încă nu este rândul meu, tu eşti prea mic, iar jucăriile Montessori nu mă amuză din cale-afară, poate pentru că nu-mi vine să le bag în gură chiar dacă pe etichetă scrie că n-o să le înghit…”

(Umberto Eco – Jurnal Sumar)

Misterul a cam dispărut. Moş Crăciun are, însă, o vizibilitate socială atât de mare, încât imaginarul infantil nu mai trebuie să aproximeze surprize. Acum, miracolul este tangibil, magia vine din spectacol, din exterior, din sclipiri, lumini, culori. Societatea “de vitrină” pregăteşte pentru Crăciun spaţii speciale în care marfa-ofertă este pusă în scenă după reguli teatrale sofisticate, care garantează “valoarea sa adăugată”.

Dincolo de seducţiile comerciale, mai trebuie ceva – magia. Nu există nimic strict marfă, nu este nimic care să nu aibă rezonanţe psihice. Crăciunul e menit să trezească în noi duhul blândeţii. Există o singură noapte pe an când nimeni nu ar trebui să moară de foame, când disperarea să nu-şi găsească locul printre oameni. Este acea noapte în care până şi ” fetițele cu chibrituri” au parte de mirajul unei vieți mai luminoase.

Noaptea de Crăciun ar trebui să-şi recapete semnificaţia – Sărbătoarea Naşterii

Se sărbătorește o naştere, un prunc curat…şi misterul perpetuării Lumii. Ar trebui să fie o noapte în care copiii să îşi viseze viitorul, iar maturii să primească energia continuării zilelor cenuşii, deseori lipsite de bucurii. Crăciunul e, în fapt, abandonare şi speranță. Parfumul magic al acestei sărbători ar trebui să uzurpe tristeţea şi nostalgia. Trăim, iarăşi, cu o copleşitoare evlavie voia bună legată de acest mare praznic al creştinătăţii. Taina lui Dumnezeu, ascunsă lumii vechi, n-a putut fi atinsă nici de filosofii, nici de iluminaţii acelei lumi, nici de Moise şi nici de Ilie, nici de David, nici de Solomon, cu toată înţelepciunea lor.

Naşterea Mântuitorului Hristos a marcat începutul descoperirii tainei lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu își descoperă taina și puterea în cele slabe și neputincioase ale lumii. Așa a descoperit-o păstorilor prin îngerul său, spunându-le “Iată, vă vestesc bucurie mare – că vi s-a născut azi Mântuitor, care este Hristos, Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle”. Această Naștere cu semnificaţii extraordinare o serbăm noi de Crăciun, această Naștere, care ne-a dat certitudinea că suntem fiinţe atât de importante în faţa lui Dumnezeu. Serbarea Crăciunului merită trăită ca și cum Hristos s-ar naşte, iar noi ne-am strădui să-l încălzim cu gânduri bune, să-l înfăşăm prin fapte bune, să-l ocrotim printr-un mod de viață de care să nu ne fie ruşine.

Seduşi de parfumul speranței care nu moare niciodată, rescriem optimiști “inventarul” năzuinţelor, cu dorinţe şi idelauri noi. Cu sufletele luminate de neprihană, am întâmpinat colindătorii. Magia vorbelor lor frumoase a înmuiat și coaja inimilor celor mai reci. Rănile trecutului se-nchid alinate de balsamul nădejdilor și visurilor noastre de viitor.

Vom pune zăgazuri noi întristării, amăgirilor şi tristeților, odată cu vestea minunată:

“Astăzi s-a născut Hristos/ Mesia cel luminos / Lăudaţi şi cântați / Şi vă bucuraţi”.

 

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

Foc sub gheață – Frozen

Riscând un hazardat paralelism, se poate aminti că aşa cum magia s-a ivit în condiţiile lumii primitive, tot astfel, dimensiunea fantastică a cinematografului s-a conturat încă din epoca pionieratului. Dorinţa de cunoaştere – de dialog cu mediul înconjurător – a fost şi continuă să fie determinantă în evoluţia omului. Aşa se explică, poate, şi cum un fenomen vechi de milenii – vrăjitoria – s-a revitalizat inedit în secolul al XX-lea, prin intermediul marelui şi micului ecran cărora le-a furnizat subiecte, teme şi personaje emblematice.

Istoricul Jules Michelet afirma că : “Unicul medic al poporului, timp de 1000 de ani, a fost vrăjitoarea. Împăraţii, regii, papii, baronii, bogătaşii aveau doctorii lor mauri, evrei, dar poporul nu o consulta decât pe moaşa doftoroaie. Dacă nu te vindeca, o insultai şi-i spuneai vrăjitoare!”. În timp, s-au receptat diferite modificări de optică. Până în secolul al XIII-lea, a avut statut de zână frumoasă, modestă, binefăcătoare, lecuitoare, consolatoare. Odată cu Renaşterea, această practică a ocultismului a devenit temută, detestabilă. Făcând obiectul răzbunării colective pentru vini imaginare, vrăjitoarele, iniţial personaje odioase, vor fi ba sacrificate, ba divinizate. Uneori, doar simpatizate pentru năpastele cărora au fost obligate să le ţină piept îndeosebi în Europa şi America de Sud, în cele şapte secole de prigoană.

În reţetarul cinematografic, ingredientul psihologic predomină, iar în a doua jumătate a secolului alXX-lea, vrăjitoarele s-au bucurat de simpatia publicului tânăr, ele fiind înzestrate cu puteri magice “bune”. Dacă amintim doar seriale precum Charmed şi H2O: Just Add Water sau comedia- fantezie Practical Magic evidenţiem popularitatea de care se bucură peliculele cu referinţe despre magic. Noua producţie a studiourilor Disney, Frozen (2013), urmează linia cu tentă feministă deschisă cu filmul Tangled (2010), succedat de Brave (2012).

Gata cu aşteptatul lui Făt-Frumos! Prinţele Disney din zilele noastre s-au schimbat. După neînfricata blondină Rapunzel şi roşcovana Merida, a venit rândul şi celor două surori (Elsa-blondă şi Anna-roşcată) din ţinutul Arendelle să-şi arate forţa (Girl-Power), bulversând codurile clasice Disney.

Vag inspirată după povestea lui Hans-Christian Andersen, Crăiasa Zăpezii, comedia muzicală animată Frozen demonstrează că, sub lumina ecranului, se pot developa cele mai gingaşe relaţii de familie. În povestea lui Andersen, producătorii de la Disney adaugă condimentele lor favorite:animale devotate, prinţi şi prinţese, muzică şi culoare, relaţii familiale. Trebuie avut în vedere acel “Family first!” dintre devizele celor de la Disney.

Această Crăiasă are o feminitate tulburătoare. Viitoarea regină a ţinutului Arendelle îşi descoperă, în mod întâmplător, puterile magice. Din păcate, tot ceea ce atingea se prefăcea în gheaţă. Drept urmare, supraputerea ei o îndreaptă către (auto)izolare din teama de a nu pricinui rău. După moartea accidentală a părinţilor (un naufragiu – trimitere directă la Titanic), Elsa trebuia să fie încoronată. Comedia animată pare să fi fost născută dintr-un impuls romantic pentru că această prinţesă are de surmontat probleme de natură “sentiment vs. gândire”. Autocontrolul o părăseşte la scena încoronării sale, când năvalnica mezină o anunţă că s-a logodit cu presupusul prinţ Hans. Furia îi declanşează puterea magică şi îngheaţă pe loc tot ce atinge. Frumosul regat este cuprins de o iarnă veşnică, iar Elsa se retrage într-un castel de pe un munte îndepărtat. În felul acesta, Anna se vede nevoită să pornească într-o lungă călătorie pentru salvarea Elsei, dar şi a regatului îngheţat. De-a lungul expediţiei, se intersectează cu tot soiul de creaturi simpatice, precum glumeţul şi paradoxalul om de zăpadă, Olaf. Antropomorfizatul omuleţ ţine de un anumit complex emoţinal, el fiind legătura dintre cele două surori care-şi doreau, în copilărie, să clădească un om de zăpadă, înainte de-a afla de grozăvia puterii de-a îngheţa a Elsei. Totodată, el este o şarjă parodică pentru “mâna” umblătoare din bizara familie Addams (The Addams Family) sau o rudă mai îndepărtată a greieraşului-conştiinţă Jiminy Cricket.

Biata Elsa, prinţesa fiordurilor nordice, se vede nevoită să se izoleze. Singurătatea îi relevă, însă, şi latura ei puternică. Odată descătuşată de grija autocenzurii, ea se lasă pradă forţei care-o posedă. Această “Barbie a Zăpezii” etalează noua ei stare de spirit prin muzică, songul “Let it Go!” fiind edificator.

Împreună cu experimentatul montagnard Kristoff şi cu fidelul său ren, Sven, prinţesa Anna îndepărtează tenta tragică din poveste, iar fetele vor ieşi întărite din această aventură. Tulpina romanţioasă este şi ea atipică în această peliculă, fiindcă pretinsul prinţ Hans era doar un escroc, dar Kristoff (călăuza “necioplită” a prinţesei Anna) o iubea sincer. Solitarul Kristoff topeşte inima şturlubaticei Anna, cucerind (şi) publicul feminin ce regăseşte, în acest uriaş frust, puritatea, iubirea sinceră. Aliaţii şi susţinătorii lui sunt nişte troli, plini de bune intenţii.

Codurile feminităţii tind spre emanciparea eroinelor, astfel vraja este spulberată graţie iubirii sincere dintre cele două surori. Mitul american self-made man devine, aici, self-made maid.

Crăiasa Zăpezii transformată într-un musical este un pariu câştigat. Stilul compoziorului Alan Menken (angajat la Disney în ultimii 20 de ani) părea oarecum desuet, de aceea realizatorii au apelat la talentatul Robert Lopez căruia i se datorează succesul repurtat cu The Book of Mormon. Stilul său se încadrează în tendinţele noilor producţii de la Broadway ce-mbină pop-ul cu tradiţionalul. SongulLet It Go!“, calibrat pe puterea afectelor, poate deveni un “clasic” al genului. De asemenea, melodia “In Summer“, cântată în maniera lui Gene Kelly, este o adevărată odă naturii paradoxale a omului.

Echipa realizatorilor din studiourile Disney a muncit îndelung pentru a obţine imagini impecabile din punct de vedere tehnic, având drept sursă de inspiraţie peisajele şi hainele tradiţionale norvegiene. Graficienii s-au documentat având surse costumele populare şi arta decorativă din Norvegia şi din recea natură (fiorduri, munţi, lacuri). Lumina e mereu filtrată, în zăpadă, obţinând o dominantă cromatică bleu-gri.Cei de la Disney au căutat ”scânteia” necesară pentru a ţine pasul cu noile studiouri Pixar şi Dreamworks, dar s-au bazat pe reţetele care le-au adus succes (Aladdin, The Little Mermaid, Beauty and the Beast).

Scenariul, ţesut pe canavaua lui Andersen, este înflorit în clasicul stil Disney, capătă ritm graţie liniei muzicale impuse de Christophe Beck, Kristen Anderson-Lopez, Robert Lopez şi dă la iveală un divertisment de cea mai bună calitate.

 

Regizor: Jennifer Lee, Chris Buck. Scriitor: Hans Christian Andersen. Scenarist: Jennifer Lee, Shane Morris. Compozitor: Christophe Beck, Kristen Anderson-Lopez, Robert Lopez.

Distribuţia: Kristen Bell (Voce Anna), Jonathan Groff (Voce Kristoff), Josh Gad (Voce Olaf), Idina Menzel (Voce Elsa – Regina Zăpezii), Santino Fontana (Voce Hans), Alan Tudyk (Voce Duce de Weselton), Chris Williams (Voce Oaken).

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

„Papagalul mut” – Să pice perucile ca să se vadă umanul!

Un cineast inteligent, progresist, „infiltrat” în regatul Thaliei? Complicatul proces de edificare a artei fără muză a fost și este incontestabil legat de străvechea artă a Thaliei. Prin excelență arte vizuale, teatrul și filmul vor continua să profite una de experiențele celeilalte într-un benefic proces de influențare reciprocă. Nutrite de ficțiune, au o zonă de confluență: viziunea regizorală. Cineast de talent, Nae Caranfil (Filantropica, Asfalt Tango, Restul e tăcere etc.), revine după treizeci de ani în teatru.

Nae Caranfil figurează printre cineaștii de marcă ai vremurilor noastre, dar este la fel de ambițios și în noul demers teatral de la Naționalul bucureștean Papagalul mut – Istorii aproape adevărate despre un spion aproape uitat, o poveste aproape incredibilă, dar reală, având în centrul său una dintre cele mai enigmatice și fascinante figuri ale secolului al XVIII-lea: spionul travestit Charles d’Eon/Lia de Beaumont. Montarea, construită după scenariul semnat tot de Nae Caranfil, este o tulburătoare poveste, drapată în dramă istorică, în fond, o fină dezbatere despre identitatea de gen. Ființă ambivalentă, atât timp cât a trăit, Charles d’Eon a întreținut, cu dibăcie, misterul asupra identității sale: era bărbat sau femeie? Deși uneori, trădător, alteori, sălbatic, acest cavaler i-a fost credincios regelui Ludovic al XV-lea și a intrat în legendă drept primul dintre agenţii secreţi din istoria Franţei. Propunerea versatilului realizator dospește idei magistrale, pe care le retopește și le servește publicului garnisite grație tehnicilor mixte de teatru și film (flashforward, slow-motion, secvențialitate). Virtuozitatea actorilor se inserează perfect în intriga scenariului, care aduce în prim-plan un episod din pasionanta viață a cavalerului d’Eon: misiunea sa la Curtea Țarinei Elisabeta I, unde a acționat ca agent de influenţă în favoarea Franţei.

Papagalul mut – Afiș © TNB

De-a lungul a două acte, fluiditatea genurilor se confundă cu cea a Senei și-a Nevei. Conceput sub forma unui discurs scenic în tablouri, echipa coordonată de Nae Caranfil, secondat de Tamara Crețulescu și Andreea Nae, umple spațiul cu o energie debordantă, expunând metafore vivante organizate sub mulineta sa estetică, în care mixează clasicul și postmodernul într-un original mashup. Producția ce se constituie ca punct central (Papagalul mut – Istorii aproape adevărate despre un spion aproape uitat) este o delicioasă „tartă” cu personaje care caută „să se țină” după adevărurile și realitățile istorice, în care figurația face corp comun cu personajele-cheie pline de toane și de vicii (excesele fiziologice și bahice sunt la ele acasă). Într-un cadru (Scenografia: Dragoş Buhagiar) à la Assassin’s Creed Unity, dar în care giganticele coloane, proiectate – parcă – de Carlo Bartolomeo Rastrelli, se transformă rapid într-o bijuterie a artei baroce rusești, cu multe camere/iatacuri de la Ermitaj, se profilează hâtrul actor Claudiu Bleonț.

Acesta exploatează valenţele expresive ale unui actor bine antrenat în partiturile de esență machiavelică, dar și cu tușe comice și se transpune în pielea auctorială a cavalerului Douglas, conducătorul delegației franceze, un rigid om de știință, panicat acum să nu fie deconspirat(i). Realizând că o femeie ar reuși să câștige mai ușor încrederea suspicioasei Țarine, partenerul său – Charles d’Eon – a ales să fie femeie. Astfel, luând identitatea nepoatei cavalerului Douglas, el/ea va reuși să își îndeplinească misiunea, dar tulburând, în același timp, minți și inimi. Un aliat de marcă al regizorului este scenograful deoarece severitatea ruginie a înălțimilor (giganticele coloane-capsulă) stau adesea sub incidența unor semne teatrale (conspiraționismul, conflictul dintre ordine și dizidenți, supunere și liberul arbitru, pace și violență), lăsând să se întrevadă (mereu) confuziile posibile. Actorii implicați în acest proiect ambițios urmăresc liniile scenariului și găsesc nuanțele potrivite în interpretare. Iscusitul regizor a mizat pe tonalitatea umoristică a abordării evenimentelor istorice, dar fără să rateze punctele-cheie: retorica dubitativă a cavalerului Douglas (Claudiu Bleonț), cavalerul Charles d’Eon (Vlad Logigan)      și-a putut permite acrobații à la Matrix (Maestru de scrimă: Ionuţ Deliu) în duelurile cu oamenii de la curtea Țarinei, într-o scenă desprinsă, parcă, din montările canadianului Robert Lepage, în care spațiul capătă valențe metafizice, inspecțiile nocturne ale Țarinei, dialogurile de alcov dintre severul om de știință și incitantul androgin și… permanentele tensiuni/pulsiuni erotice. Eclerajul aruncă bănuieli asupra unor gesturi și vorbe, ținând asistența la o prudentă distanță de molima păcatului, luminile (înseosebi Aurora Boreală) se revarsă mereu unele în altele, căutându-se pe traiectul viață-pasiune-pedeapsă. Ilustrația muzicală ține legătura directă cu cea de-a șaptea artă, fiindcă regizorul nu-și poate ascunde sensiblitatea pentru cinema-ul clasic, de aceea, desele citări, prin tablouri scenice, ilustrează reverența acestui artist pentru anii acelui „The Golden Age of Movie”. Nota de autentic, însă, se desprinde de la muzica live (Trio Mirea). Istoria, implicit montarea, capătă o nouă dimensiune, în care senzualitatea şi trădarea îşi oferă dansuri (Coregrafie: Florin Fieroiu) la „Versailles-ul rusesc”, sporindu-i originalitatea. La curtea Țarinei Elisabeta, balurile se țin lanț, costumațiile devin „ipoteze de lucru” pentru plăcerile carnale, iar „împărații de noapte” (sergent, vizitiu sau chelner) fac rondul prin luxoasele iatacuri. Tocmai de aceea, constant, Alioșa/Dragoș Dumitru traversează spațiul scenic și „punctează” preferințele extravagantei Țarine într-o rostire slavă.

Privirea directorului de scenă asupra Istoriei este – cu certitudine – satirică, dar binevoitoare. Se simte că realizatorii (întreaga echipă) și invitații lor sunt mai degrabă amuzați să redescopere o epocă revolută, de aceea au umplut întreaga producție cu mult farmec și eleganță, multiplicând jocul printre motivele desprinse din sfere precum diplomaţia, politica, spionajul şi viața din alcov, într-un surprinzător amestec. Întreaga echipă contribuie la realizarea unui spectacol rotund, coerent, capabil să incite și în planul eticului, să deplaseze accentele în zonele mai adânci. Tușele umoristice sunt făcute cu minuțiozitate, iar Mihai Calotă, Eduard Cîrlan, Magda Catone, Tomi Cristin, Marius Rizea, Alexandru Georgescu, Dragoş Stemate, Eduard Adam, Cosmin Dominte, Axel Moustache, Dragoş Dumitru, Mihai Munteniţă, Daniel Badale se-ntrec în lămurirea sensurilor prin evoluții actoricești bine șlefuite pe canavaua comicului. Grație acestor bravi „curteni”, fragmentele se înlănțuiesc și rămân fluide, decupajul și montajul sunt realizate cu măiestrie, oferind detalii și coerență unei montări bogate în idei. Nae Caranfil se joacă, în toate situațiile, presărând ambiguitate în microuniversul din Peterhof și Țarskoe Selo, dar ironizează fin și viața modernă. Lentila fină a directorului de scenă a filtrat o altfel de lumină din culisele unui palat în care intriga și omagiile fac schimb de costume, într-un decor teatral observat de după frânghii şi mucava.

Stelele acestei montari sunt tânărul Vlad Logigan și uimitoarea Raluca Petra. Plecând de la un model din viața reală, Vlad Logigan transfigurează – cu succes – modificările eroului din Istorie. Presiunile din exterior și din interior, schimbările fizice sunt redate cu profunzime de talentatul actor. Ajutat de directorul de scenă (Asistent regie: Tamara Creţulescu, Andreea Nae) și de costume (Asistent costume: Iulia Gherghescu ), androginul Logigan suportă o metamorfoză. Admirăm cu uimire acest „martiriu”, parcurgând traseul bărbatului – spionul (travestit) Charles d’Eon – către „fragila Lia de Beaumont”. Asistăm la reacțiile pe care Charles/Lia le stârnește în rândul societății și regăsim actualitatea tulbure a secolului al XXI-lea, când rolurile sunt total încurcate între sexe; deși vechi de scole, pățaniile narate pe scenă au, în conținut, numeroase elemente de modernitate. Figura aristocratică a tinerei Miruna Biléi va mai îndulci gustul dulce-acrișor al acestor povești, fiind liantul perfect pentru intrigile amoroase menite să scuture perucile pudrate. Gracila actriță aduce aerul prusac al aristocratei, în contrast cu labilul Volodea (carismaticul Cosmin Dominte în rolul bufonului tragic de la curtea Țarinei, debilul Petru al III-lea). Cu siguranță, chestiunea care-l preocupă pe cineastul-poposit-pe-scenă nu este relația bărbat-femeie, ci privirea pe care societatea o aruncă asupra lui/ei. Ca întotdeauna, realizatorului îi place să amestece și să încurce frontierele: identitățile sunt neclare, iar confuzia domnește.

Totuși, adevărata povară o poartă Raluca Petra, o veritabilă „Melisa Mc Carthy a scenei bucureștene” întrupează o dezinhibată Țarină, o adevărată „împărăteasă veselă”. Având în vedere faptul că satira este cuvântul de ordine, regizorul a mizat pe talentul artistei de la Naționalul bucureștean. Raluca Petra stăpânește dozajul, îi conferă eroinei sale chiar și-un soi de candoare (în preferințele safice) și-o ține departe de grotesc. În interpretarea plină de expresivitate și forță a șarmantei Raluca Petra, viziunea anti-conservatoare a direcției de scenă ajută personajele să nu ne fie livrate la viteză maximă pe autostrada Istoriei, ci în pași de operetă. Dincolo de codificarea alegorică, Farinelli, papagalul din colivia – mereu prezentă – în iatacul Țarinei poartă o semnificație aparte pentru că reflectă dozajul dintre realitatea recognoscibilă și fidelitatea imitării.

Deși incorigibilul Nae Caranfil deschide ușița de la colivia aurită, fără să recurgă la emoții facile, se amuză pe seama normelor și a convențiilor și provoacă neliniște în sufletul și mintea privitorului. Cineastul/director de scenă manipulează personajele ca pe niște marionete, bulversând deopotrivă și spectatorii. Ca și în cazul producțiilor cinematografice, Nae Caranfil este prudent  și nu transformă spectacolul într-un discurs istorico-moralizator, ci lasă libertatea spectatorului pentru propria sa interpretare asupra faptelor narate pe scenă într-o satiră ca o dojană.

 

Papagalul mut – Istorii aproape adevărate despre un spion aproape uitat

Piesă în două acte de Nae Caranfil

Regie: Nae Caranfil

Ilustrație muzicală: Nae Caranfil

Asistent regie: Tamara Creţulescu, Andreea Nae

Scenografie: Dragoş Buhagiar

Asistent costume: Iulia Gherghescu

Asistent decor: Vladimir Iuganu

Coregrafie: Florin Fieroiu

Mișcare scenică: Florin Fieroiu

Maestru de scrimă: Ionuţ Deliu

Pauză: Da

Distribuția :

Cavalerul D`Eon: Vlad Logigan Douglas: Claudiu Bleonţ
Ecaterina: Miruna Biléi Ţarina Elisabeta: Raluca Petra
Worontov: Mihai Calotă Peter Ulrich: Eduard Cîrlan
Madame Dumonet: Magda Catone Wolff: Tomi Cristin
Bestujev: Marius Rizea Sir Williams: Alexandru Georgescu
Prinţul de Conti: Dragoş Stemate Căpitanul de gardă, Şambelan, Zbir 1: Eduard Adam
Volodea: Cosmin Dominte Alioşa: Dragoş Dumitru
Pictorul, Zbir 2: Axel Moustache Bogătan, Mesean, Hangiu: Daniel Badale
Maestrul de ceremonii, Violator, Călău, Zbir 3: Mihai Munteniţă Muzică live: Trio Mirea
Curtea tânără: Alexandru Dunaev
Nicolae Dumitru
Ionuţ Terteci
Alexandru Chifu
Cristina Danu
Mădălina Iagăr
Cătălina Gulan
Alexandra Cotfaş
Petru Șutu
Cristina Negucioiu

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la „Papagalul mut” – Să pice perucile ca să se vadă umanul!

Scris de pe decembrie 16, 2018 în Postmodernitate, Spectacol de top, Teatru

 

Etichete: , , ,

Jessica Chastain și Ralph Lauren: „Banii nu reprezintă motorul nostru.”

El tocmai și-a aniversat cei cincizeci de ani petrecuți în domeniul modei, iar ea i-a împrumutat frumusețea chipului său unui produs semnat de Ralph Lauren: parfumul Woman. Între starul în materie de vestimentație și strălucitoarea actriță, regăsim aceleași coordonate: reușita exemplară, responsabilitatea și entuziasmul profesional.

În Manhattan, într-un loft cu vedere spre Empire State Building, s-au înâlnit Ralph Lauren și Jessica Chastain, amândoi ilustrând, în manieră proprie, „visul american”. El reprezintă legenda modei, care a construit – după cincizeci de ani de carieră – un adevărat imperiu, doar prin forțele proprii. Acest adevărat „self-made-man” a creat o estetică și un stil de viață care astăzi se confundă cu o Americă a „viespilor solitare”, a cowboy-lor, a Hollywood-ului și a multor altor mituri naționale sau universale. Ea? Este una dintre figurile marcante ale cinemaului american, o excelentă actriță, exigentă și influentă. Ascensiunea ei profesională a fost una cursivă, activând atât în zona filmelor independente, cât și în cele cu succes de casă. Momentul de răspântie, „afacerea Weinstein” i-a dat ocazia de a arăta că este și o militantă feministă.

Creatorul de modă și actrița ajung cam în același timp la studioul foto și se îmbrățișează în mod afectuos. În vârstă de 79 de ani, Ralph Lauren se dovedește a fi egal cu el însuși, curtenitor, rafinat și cuceritor. Splendida roșcată, emblema parfumului Woman (creat de Ralph Lauren – n.n.), răspândește aceeași eleganță discretă.

Mag

Madame Figaro Când a avut loc prima întâlnire?

Jessica Chastain – În urmă cu trei ani, când fusesem invitată la un defileu de modă, la casa de modă a lui Ralph. Apoi, după o perioadă de timp, ne-am revăzut în timpul unui dineu, unde am descoperit un bărbat fermecător, atent și pasional. În opinia ta, Ralph, ce crezi că ne-a unit? Vom discuta cu altă ocazie despre o actriță pe care o admir mult…

Ralph Lauren – Ah, eram foarte îndrăgostit de ea, de când era foarte tânără! Atât eu, cât și Jessica îndrăgim perioada de glorie a Hollywood-ului („Vârsta de aur”). Chiar înainte de a o cunoaște personal pe Jessica, îi urmărisem și îndrăgisem toate filmele în care jucase. În momentul în care-am întâlnit-o, am fost frapat de frumusețea ei, dar, mai presus de orice, de inteligența sa. Este o femeie intransigentă, care își respectă cu fermitate toate principiile.

O altă asemănare dintre voi ar fi faptul că amândoi întrupați ideea de „vis american”.

J. C. – N-aș îndrăzni să ne comparăm parcursul profesional. Ralph chiar încarnează adevăratul „vis American”, și nu oricine poate realiza așa ceva. Nu am oricând această ocazie de a îi spune cât de mult îl admir. Universul său este al meu. E o personalitate iconică în adevăratul sens al cuvântului.

R. L. – Parcursul meu profesional ține de miracol și cu asta v-am mărturisit totul, nu mi-l explic altfel… Am crescut în Bronx, într-o familie modestă, cu patru copii. Eram foarte uniți și ne ajutam mult unul pe celălalt, practic, am pornit de la nimic. Niciodată, nu am urmat cursurile vreunei Școli de Modă. Pur și simplu, mă pricepeam să aleg bine veșmintele care să fie pe gustul fetelor. La vârsta de 28 de ani, am desenat câteva modele de cravată și m-am lansat într-o afacere, condus doar de instinct. Apoi, am realizat și alte produse: cămăși, costume și o linie pentru femei, haine pentru copii, apoi, am construit tot acest univers cu decorațiuni și restaurante. Tot ceea ce-am făurit reflectă viața mea, gusturile mele și sensibilitatea mea.

Jessica Chastain, vă regăsiți în parcursul lui Ralph Lauren?

Mag

J. C. – Și eu am crescut într-o familie modestă, dar de pe coasta de Vest, din Sacramento. Niciodată n-am fost o prințesă răsfățată. Am fost crescută de o mamă celibatară, care trudea din greu ca să ne asigure nouă un trai decent. Cele mai dificile pentru noi erau finalurile de lună. Totuși, găseam o sursă de confort urmărind filmele din anii 1940 și 1950: Guys and Dolls, The Philadelphia Story, Blue Skies, Gilda. Peliculele acestea ne ajutau să depășim neajunsurile realității. Mai exact, cred că acesta a fost declicul pasiunii mele pentru cinema.

R. L. – Suntem doi cinefili, iar eu sunt fascinat de aceleași staruri pe care le admiră și Jessica: Marlon Brando, Steve McQueen, Fred Astaire, Gary Cooper, Cary Grant. Am avut șansa de a-i cunoaște pe mulți dintre ei. Însuși Cary Grant a luat dejunul la mine acasă.

J. C. – Mi-ar fi plăcut să fi fost și eu acolo în acea zi ! Nici eu, nici Ralph nu am uitat de unde am pornit. Banii nu reprezintă motorul nostru. Ceea ce ne interesează este să fim creativi.

R. L. – Și fericiți! Am știu să rămân fidel principiilor mele de viață.

Ralph Lauren tocmai a primit un premiu de onoare. Vă mai fac plăcere, încă, omagiile?

R. L. – Am cunoscut atât mărirea, cât și decăderea, eșecurile și am supraviețuit tuturor confruntărilor. Am avut parte de momente în care întreprinderea mea funcționa bine, dar am văzut și cum este să te confrunți cu îndoiala din perioadele mai puțin fericite. În momentele de îndoială, te simți singur. Cu toate acestea, niciodată, nu m-am plâns tatălui meu pentru a nu-l decepționa. Sunt mândru de ceea ce am realizat, dar voi rămâne un etern debutant, fiindcă am trac la fiecare show. Îmi aduc aminte și acum cum a fost la primul defileu de modă, când în mijlocul aplauzelor mă frământa gândul «Oare ce voi prezenta la următoarea colecție?». Într-o lume atât de rapidă și în permanentă schimbare, trebuie să știi să te adaptezi, să rămâi în atenția publicului, iar pentru toate acestea trebuie să știi să răspunzi vibrațiilor lumii în care trăiești. Și, dacă am putut să rezist atâta vreme, a fost pentru că am rămas fidel cu mine însumi.

J. C. – Ralph are dreptate, este important să fii mereu integru. Cred că noi nu trișăm, iar publicul simte asta.

Celebrați fiecare, în felul său, femeia. Este acesta un act militant?

J. C. – Prea des femeile doar îi pun în valoare pe eroii masculini. Mi se pare mai interesant să aleg un personaj imprevizibil, nonconformist și contracurentului. Într-unul dintre cele mai recente filme ale mele, Miss Sloane, chiar mi-a făcut plăcere să întrupez o specialistă în lobbying, o femeie gata de orice pentru a-și atinge scopul, un personaj, care, de obicei, era rezervat bărbaților.

R. L. – Trebuie să schimbăm orientarea. Toată viața mea, în toată cariera mea, am stat alături de femei. În echipa mea, ele au jucat mereu un rol determinant și a fost ilustrat de talentul lor. Ricky, soția mea de mai bine de 54 de ani nu încetează să mă inspire zilnic, la fel ca și fiica mea, Dylan, ale cărei ambiție și tărie de caracter le admir. Iubesc femeile, le respect și le protejez (De peste treizeci de ani, Ralph Laurent este angajat în lupta contra cancerului de sân- n.n).

Ați creat, de asemenea, și costume de film…

R. L. – Deși era un artist declarat antimodă, Woody Allen a îndrăgit costumele pe care le-am creat. În perioada în care am lucrat la vestimentația eroinei din Annie Hall, mă gândeam că ținutele pe care le făcusem pentru Diane Keaton ar trebui purtate în viața de zi cu zi, poate de aceea și silueta aceea androgină (din film) a rămas la modă. La început, nimeni nu agrea acele modele, dar, după premieră, alura a devenit celebră.

Jessica Chastain, cum ați defini stilul Ralph Lauren?

J. C. – Atemporal. Ținutele clasice nu se vor demoda niciodată. În șifonierul meu, există piese de mai bine de zece ani de la casa de modă a lui Ralph! Mai precis, am păstrat vestele pentru că se pot adapta ușor oricărei ținute.

R. L. – Nu caut să fiu neapărat fashion, nu-mi place moda, mai puțin tendințele. O haină ar trebui să țină o viață. Esențiale pentru munca mea rămân: atemporalitatea, eleganța și frumusețea. Am încercat, mai bine de patruzeci de ani, să impun noțiunea de streetwear (ținută lejeră, de stradă), iar astăzi acest „șic fără efort” este foarte în vogă. Nu m-am abătut de la linia mea. Îmi plac mult cowboy-ii, marile spații din Vestul American, natura, care mă inspiră foarte mult, dar și energia orașelor precum Manhattan.

Jessica Chastain, să produci filme, așa cum deja ai făcut-o, ar însemna și un mod în care să spui povești precum face și Ralph Lauren prin colecțiile sale?

J. C. – Locul femeilor în industria cinematografică nu a evoluat. E nevoie de mult timp pentru ca acestea să dețină poziția de creator în această ramură. Trebuie acționat. Deja am lansat un proiect 100 % feminin. În luna mai, la Festivalul de Film de la Cannes, alături de Marion Cotillard, Penélope Cruz, Lupita Nyong’o, Fan Bingbing, am anunțat un viitor film care se numește 355. Îl vom turna în condiții echitabile: același salariu și același timp pentru expunerea pe ecran.

Ce vă putem ura pentru viitor?

J. C. – Noi producții de fim.

R. L. – Să continuăm să creăm și să visăm.

[Traducere și adaptare după articolul realizat de Clara Dufour în revista Madame (Le 29 novembre 2018)]

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Jessica Chastain și Ralph Lauren: „Banii nu reprezintă motorul nostru.”

Scris de pe decembrie 6, 2018 în Actualitate, Portrete/Interviuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Minunata lume a poveştilor lui Hans Christian Andersen

“Dacă vrei ca ai tăi copii să fie inteligenţi, citeşte-le poveşti. Dacă vrei ca ei să fie şi mai inteligenţi, citeşte-le mai multe poveşti.” (Albert Einstein)

În Danemarca sa natală, Hans Christian Andersen (2 aprilie 1805 – 4 august 1875) este amintit ca poet, dramaturg, autor de jurnale de călătorie şi romancier, dar şi ca autor de basme pentru copii. Andersen a devenit celebru în întreaga lume, mai ales, pentru basmele sale care au fost traduse în numeroase limbi. Succesul acestor scrieri i-a adus recunoaşterea mondială. La 210 ani de la naşterea autorului, există zeci de dramatizări şi  ecranizări ale scrierilor sale. Îndrăgita peliculă Frozen îşi are rădăcinile în opera acestui scriitor.

Printre numeroasele sale creaţii, Anderesen a publicat peste 180 de poveşti şi basme. Farmecul acestora  ne încântă şi astăzi, ele reflectă capacitatea autorului scandinav de a transmite emoţii şi de a portretiza. Scrierile sale sunt plăsmuite într-un limbaj accesibil oricui. Acel  “ceva” universal şi profund uman din  povestirile sale a cucerit inimile a milioane de oameni de-a lungul celor două secole. Părea să cunoască sentimentele personajelor sale atât de bine pentru  că numai el a putut scrie astfel de detalii – cu subtilitate şi precizie –  atingând  inimile cititorilor tineri sau vârstnici, chiar şi astăzi.

Hans Christian Andersen la 64 de ani.

Foloseşte o largă varietate de stiluri, dar se menţine cu preponderenţă într-un registru liric, începând cu timbrul elegiac vibrând de compătimire în faţa suferinţelor omeneşti sau de duioşie în faţa candorii copilăriei şi iubirii materne. Resursele folclorice se împletesc adesea cu elemente autobiografice. De altfel, inspiraţia realistă pentru Andersen rămâne o ambiţie constantă, mărturisită şi în Povestea vieţii mele. Autorul a recunoscut că, în povestiri, a trecut anumite momente din viaţa sa: “Lumea şi viaţa au fost cea mai bună şcoală a mea.”

Deşi este adevărat că cele mai multe poveşti sunt înrădăcinate în folclorul oral, într-o măsură mai mare sau mai mică, multe dintre poveştile cele mai cunoscute ale acestui autor vin de fapt, din surse literare. Când lasă materialul nealterat, sursele sale se arată a fi tradiţiile populare, fabulele de largă circulaţie, vechi motive nuvelistice sau trecutul istoric naţional; dar, de cele mai multe ori, materialul este prelucrat şi, mai ales, inventat. Numai o parte este ocupată de basmul propriu-zis, de povestea care are la bază elementul miraculos, de aceea le numeşte “aventuri şi istorii”, în sensul de întâmplări, şi doar o parte le numeşte basme. De aceea, sub raportul procedeelor de creaţie, nu se poate face o delimitare, căci realismul observaţiei interferează cu libertatea fanteziei. Ţesătura fanteziei este uneori pigmentată cu aluzii, observaţii, ironii, luate din planul realităţii. O caracteristică importantă a artei scriitoriceşti a lui Andersen este permanenta împletire a realului cu fantasticul, miraculosul integrându-se unei viziuni proprii, având afinităţi cu viziunea folclorică scandinavă. Această unitate a operei dă nota atât de personală a lui Hans Christian Andersen.

Dacă realismul său se limitează la descrierea cadrului general de viaţă materială, fără să întreprindă o analiză a reacţiilor complexe ale personajelor, în schimb Andersen sesizează aspectul sentimental al situaţiilor depresive, al suferinţei manifestând o caldă simpatie pentru oropsiţii vieţii. De obicei, simpatia faţă de sărmani este exprimată de autor de pe poziţia spectatorului generos, cu sentimente de umanism profund.

Fără să ajungă până la cauzele sociale ale răului, Andersen afirmă idealul iubirii de om, un ideal moral în care cele trei valori – Adevărul, Binele şi Frumosul – se întâlnesc. Optimismul marelui scriitor izvorăşte din încrederea în forţele morale: “Omul este, fără îndoială, capodopera perfecţiunii, de aceea fiecare are dreptul la perfecţiunea sa în Bine şi Frumos.”, spunea marele povestitor.

Acest ideal moral este conceput pe singura coordonată concretă: aceea a faptei bune. “Noi, fiicele aerului (din Mica Sirenă) n-avem nici noi suflet nemuritor, dar prin fapte bune putem căpăta unul. […] Când am făcut timp de trei sute de ani tot ce ne stă în putinţă, căpătăm un suflet nemuritor şi putem împărtăşi şi noi fericirea veşnică a omului.” În concepţia lui Andersen trebuie respectate fapta bună, sufletele cele mai umile, munca modestă şi sentimentele curate, armonia vieţii familiale, visul care reconfortează omenirea în suferinţă, întreaga lume vegetală şi animală, natura în ansamblul ei.

Dacă autorul povestirilor ne revelează un scriitor sensibil, căruia experienţa unei vieţi aspre i-a deschis ochii asupra realităţii, celălalt sector, al basmelor, arată că scriitorul nu şi-a pierdut niciodată candoarea sentimentului şi bucuria vieţii. “Mă simt copilul fericirii”, exclama scriitorul la o vârstă înaintată, cu aceeaşi ingenuitate a răţoiului cel urât (din povestirea cu acelaşi nume, în care se regăseşte uşor transferul simbolic al unor elemete autobiografice) a cărui bucurie “îl răsplătea din belşug pentru necazurile trecute, şi însăşi amintirea  acestor suferinţe îi făcea mai vie bucuria sa”. Spre deosebire de fraţii Grimm, care repovestesc o creaţie populară faţă de care ei păstrează o atitudine obiectivă şi spre deosebire de Perrault, care, de asemenea, repovesteşte, cu multă graţie şi fineţe, cu spirit şi uneori cu mici ironii basmele bunicuţei, Andersen pare a fi cel dintâi care crede în materia pe care o creează sau o prelucrează. La acest autor, planul fanteziei face adesea apel la elementele realităţii, bucurându-se cu naivitatea unui copil. Această notă dominantă de candoare imprimă poveştilor sale acel ton de comunicativitate imediată, proprie lui Andersen.

În opera sa, este atestată prezenţa anumitor elemete provenind din mitologia scandinavă, pe calea tradiţiilor folclorice, toate acele creaturi (ondine, elfi, gnomi, sirene, păsări miraculoase) pe care le întâlnim atât de des în poveştile sale alături de zâne şi vrăjitoare. Pe lângă aceste fiinţe supranaturale, totul este însufleţit; rolul scriitorului este acela de a-şi pune “ochelarii fermecaţi” prin care vede minunile din stupul albinelor şi “cornetul acustic” pentru a auzi cartofii povestindu-şi păţaniile.

În primul rând, vieţuitoarele sunt înzestrate cu glas şi conduită omenească. O ediţie franceză a basmelor lui Andersen, apărută în timpul vieţii lui, îl prezenta astfel: “Noul La Fontaine face să vorbească animalele cu mult spirit; el împărtăşeşte necazurile şi bucuriile lor, pare a deveni confidentul lor; ştie să le împrumute un limbaj atât de  naiv, atât de pătrunzător şi de firesc, încât povestirea lui pare de-a dreptul reproducerea fidelă a ceea ce el a auzit cu adevărat.” Comparaţia cu La Fontaine însă este justă numai până la un anumit punct, căci animalele lui La Fontaine par a fi învăţat o anume subtilitate de la moraliştii francezi. Vieţuitoarele din opera lui Andersen au însă o moralitate sănătoasă şi sprijină, totdeauna, omul să iasă din impas. Deşi aceste animale din poveştile daneze îl învaţă pe om respectul şi dragostea faţă de lume sub toate formele ei, inclusiv regnul animal, totuşi, această lecţie este departe de moralizarea ostentativă şi de didacticismul convenţional al lui Charles Perrault.

Sub viziunea panteistă a scriitorului nordic, în zona basmului, capătă însufleţire şi obiectele cele mai banale: cratiţa, farfuriile, mătura, ceainicul, între jucării se infiripă idile duioase, ca între soldatul de plumb şi dansatoarea de porţelan, sau între păstoriţă şi coşar; titirezul se îndrăgosteşte de mofturoasa domnişoară minge, gulerul vorbeşte ca un filfizon, puşculiţa în chip de purcel se comportă asemenea unui bogătaş arogant. Această animizare a obiectelor constituie o sursă de feerie redusă la dimensiunile banalităţii cotidiene, un tip nou de feerie, o feerie domestică, de interior. În acelaşi timp însă, este şi una din sursele de umor ale marelui povestitor. Deşi umorul lui Andersen este într-adevăr o caracteristică proeminentă a poveştilor (atunci când acestea sunt bine traduse), totuşi,  ceea ce mulţi cititori resimt cel mai adesea este o  notă de tristeţe copleşitoare: mica sirenă este trădată de prinţ, bradul este aruncat după Crăciun; chiar şi în poveştile cu final fericit, personajele trec prin nenumărate chinuri (Degeţica, Crăiasa Zăpezii, Lebedele).

Cu toate acestea, Andersen realizeză nota de umor prin efectele de contrast neaşteptat dintre fantezie şi realitate, efecte pe care le obţine atribuind trăsături de caracter sau obiceiuri de viaţă burgheză vieţuitoarelor sau chiar unor obiecte banale: cioara este în doliu, corbii ţin şi ei să ajungă pensionari sau o altă cioară se instalează în fundul trăsurii. De multe ori, umorul este nuanţat cu maliţiozitatea aluziei ironice, ca în Hainele cele noi ale împăratului, ironizând ambiţia şi falsitatea (cu evidente corespondenţe şi în domeniul criticii literare sau de artă).

În Răţuşca cea urâtă, cumetrele raţe bârfesc asemenea unor femei, ca şi domnişoarele cărăbuşe, care văzând-o pe Degeţica începuseră să şuşotească între ele: “Are numai două picioare!”. Cultura livrescă este ironizată fin şi în Prinţesa şi porcarul. Mai multă fineţe are, însă, jocul spiritual al fanteziei feerice: “În cartea cu poze, desenele prinseseră viaţă, păsările cântau, iar oamenii, desprinzându-se cu totul de pagini, veneau să stea de vorbă cu Eliza. Dar când fetiţa întorcea paginile, ei săreau la loc în carte, ca să nu se încurce cu cei din pozele următoare.” (Cele douăsprezece lebede)

La H. Ch. Andersen, natura este receptată elegiac, alteori fantastic (“vânturile erau făurite din vârtejuri de zăpadă, iar geamurile şi uşile erau tăiate din pale de vânt îngheţat”) sau de-a dreptul vizuală. În acest caz, paleta vizuală este mai vie în redarea peisajului de iarnă. Acest stil confirmă încă o dată temperamentul liric şi sentimental al povestitorului.

Dar înainte de fineţea acestui stil, perfecţionat printr-un îndelungat exerciţiu poetic, şi înainte de forţa fanteziei naive care animizează totul cu puterea creatorului, Andersen s-a impus prin concepţia sa generală despre viaţă. Andersen are încredere în forţa morală a omului şi a omenirii: “Credinţa mea în omenire n-a fost înşelată. Vremurile de necazuri şi suferinţe poartă totuşi în ele germenii binecuvântării viitorului.” Autorul danez, H.Ch. Andersen, a realizat ceva remarcabil: poveştile care sunt citite şi iubite de fiecare nouă generaţie, poveşti care sunt încă surse de  inspiraţie pentru dramaturgi, regizori şi scenarişti, poveştile lui Andersen fiind ecranizate şi puse în scenă pe toate meridianele lumii.

În zilele noastre, unul dintre cele mai prestigioase premii pentru literatură este numit Hans Christian Andersen. Influenţa acestui autor poate fi observată şi  în scriitura de ficţiune pentru adulţi, în romane precum: Crăiasa Zăpezii/The Queen Snow de Joan Vinge, Privighetoarea de Kara Dalkey, Crăiasa Zăpezii de Eileen Kernaghan, Fiica Pădurii de Julieta Marillier (un roman fantasy romantic, tematic legat de Lebedele), Lebedele sălbatice de Peg Kerr, Chinurile dragostei de Jane Gardam (roman inspirat din povestea  Mica Sirenă).

Aspecte de basm a căpătat însăşi viaţa acestui autor, căci fiul unui cizmar sărac a devenit un om bogat şi faimos, intim al capetelor încoronate ale vremii sale, iar astăzi, este celebru în întreaga lume.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web