RSS

Arhivele lunare: februarie 2019

Visul proustian al unui cineast mexican – ROMA

 Confesiunea intimă a unui mare cineast devine și mai interesantă când acesta e Alfonso Cuarón, celebrul autor al peliculelor Children of Men, Y Tu Mama Tambien și Gravity. Chiar dacă astfel de propunere ne duce cu gândul la tabloul familial Fanny & Alexandre de Ingmar Bergman sau la unele pelicule ale fraților Coen, dorința de a cunoaște în intimitate un valoros cineast rămâne aceeași. Roma marchează întoarcerea lui Alfonso Cuarón acasă, în Mexic, şi  este totodată văzut ca „cel mai personal film” al regizorului, fiind inspirat de poveştile femeilor din propria sa copilărie.

Bunăoară, Roma este o veritabilă cronică familială, o perfectă ocazie pentru cinefili de a descoperi profunzimile acestui artist. Doar canalul/platforma streaming Netflix a acceptat exigențele cineastului – să turneze în alb & negru, peliculă 65 mm. Cuarón însuși s-a ocupat de imagine, consiliat de uimitorul Emmanuel Lubezki, magicianul „Chivo“. Așadar, emoțiile pot fi regăsite chiar în salon, pentru că ne putem instala pe sofa și vom descoperi viața din cartierul în care a copilărit cineastul. Spectatorul va regăsi, în Roma, o vastă paletă de emoții, în această peliculă realizată în țara de origine a mexicanului Alfonso Cuarón.

Prin urmare, „cel mai personal proiect” de până acum al regizorului și scenaristului premiat cu premiul Oscar – Roma -, urmărește povestea lui Cleo (Yalitza Aparicio), o femeie angajată în casa unei familii din cartierul din Mexico City. Cineastul realizează un portret viu și emoționant al unei servitoare din Mexicul anilor ’70, în perioada tulburărilor politice. Drama cu accente autobiografice poartă numele care induce, lejer, în eroare, dacă ne gândim la capitala Italiei. Totuși, o legătură subtilă tot regăsim, fiindcă există acea filiație cu neo-realismul italian, ce se poate verifica de la primele cadre; la fel de bine, se poate face racordul și cu sentimentul de iubire (dominant) prin anagramare: Amor.

Filmul aduce în prim-plan viața unei menajere – Cleo (Yalitza Aparicio) -, care muncea alături de Adela (Nancy García García) pentru Sofía (Marina de Tavira), mamă a patru copii, confruntată cu absența soțului, într-o casă din cartierul șic Roma, aflat în centrul istoric al Mexicului. Prin crearea unei declarații de iubire adresate femeilor care l-au crescut (mama și bona), Cuarón pornește de la propria sa copilărie pentru a contura un portret viu și emoționant al conflictelor interne și al ierarhiei sociale în timpul turbulențelor politice din anii ’70 (masacrul Corpus Christi). Casa devine epicentrul cutremurului care devastase viața celor două femei (ambele părăsite de bărbați lași, infideli), care trebuie să se ridice și să se confrunte cu haosul lumii. Diferențele sociale există, dar sunt depășite de solidaritatea și umanitatea acestor femei rănite, dar demne.

Distribuția a fost realizată, majoritar, din neprofesioniști, începând chiar cu Yalitza Aparicio,      o institutoare dintr-un sat din sudul Mexicului. Suverană rămâne viziunea regizorală, în care munca sofisticată, dar meticuloasă, permite observarea emoției. În acest mod, virtuozitatea formală și tehnologică a cineastului devine evidentă fiindcă deschide o poartă cu o inedită forță, relatând cotidianul într-o delicată frescă intimistă. Densitatea metaforică a graficii din deschidere permite legătura directă cu amintirile. Tuturor proceselor vizuale (compoziții minuțioase, mișcări «imposibile», planuri-secvență magistrale) li se adaugă privirea profund empatică pentru protagoniști, aflați la o distanță perfectă. Rezultatul reprezintă o stranie alchimie dintre maturitate și o formă de inocență venită dintr-un timp trecut. Cineastul surprinde, cu delictaețe, gesturile anodine, dar cu aspect captivant (un pui de somn pe un acoperiș, un incendiu care se răspândește, un eveniment care degenerează). Chiar dacă ne descrie căminul în care a crescut, tumultul exterior devine permanent, deși calmul domnea în interiorul ce pare un reconfortant refugiu.

În casa reconstituită cu minuțiozitate, o sensibilă menajeră, umilă și discretă, își ține în frâu propriile neîmpliniri pentru a-i putea proteja pe copii de neurastenia unei mame abandonate de un fantomatic soț. În lumea exterioară, se proiectează violențele din Mexicul anilor ’70, similare cu valurile uriașe, pe care puștii le vor regăsi la plajă. La cei 58 de ani ar putea să fie distanțat, totuși, cineastul realizează un tablou cinematografic cu fason de „cocon familial”, perfecționându-și arta plonjeului artistic (în acel mediu burghez). Forța imersivă a peliculei rezidă în ineditul mixaj dintre sonoritățile din ilustrația muzicală și experiența senzorială conferită de pelicula alb & negru; astfel, melancolia se degajă cu ușurință. Sesizăm punctul de vedere al autorului în poziția pe care o au cele două femei (patroană și menajeră). Micile gesturi rutiniere, ce ar putea părea degradante, alimentează pelicula cu afecțiune și conferă poveștii de pe ecran un ritm contemplativ, aproape proustian. Tema maternității este omniprezentă în filmografia autorului, așa se face că asistăm (și aici) la drama unor femei abandonate – atât menajera, cât și angajatoarea ei. Cuarón a știut să inventeze un nou mod de a privi lumea și l-a pus în practică prin imaginile monocrome dominate de realismul magic (mașina de spălat devenită o mare învolburată). Totuși, emoția primează la acest regizor care evită intelectualizarea dispozitivului artistic de pe ecran.

Frumusețea poetică a filmului rezidă în stilul epurat, în fluiditatea hipnotică a planurilor-secvență și în cadrele milimetrice ce fac ca timpul să pară suspendat, polarizat, ca într-un naufragiu, supraviețuitorii fiind copiii și femeile de pe ecran. Profund elegiac, Roma devine un imn închinat „vârstei de aur”(copilăria), un vibrant poem al memoriei afective, destinat tuturor celor care îndrăgesc cinemaul lipsit de artificii.

Regia: Alfonso Cuarón

Scenariul: Alfonso Cuarón

Imaginea: Alfonso Cuarón, Galo Olivares

Costumele: Ana Terrazas

Sunetul: Steve Broweel, Enrique Greiner, José Antonio Garcia, Javier Quesada

Montajul: Alfonso Cuarón, Adam Gough

Distribuția:

Yalitza Aparicio – Cleo

Marina de Tavira – Sofía

Nancy García – Adela

Verónica García -Teresesa

Daniela Demesa – Sofi

Fernando Grediaga – Antonio

Jorge Antonio Guerrero – Fermín

Durata: 2h15

Articol publicat în revista Catchy

Premii, nominalizări:

Oscar (2019):

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film
Alfonso Cuarón Nominalizat
Gabriela Rodriguez Nominalizat
Cel mai bun regizor – Alfonso Cuarón Nominalizat
Cea mai bună actriță în rol principal – Yalitza Aparicio Nominalizat
Cea mai buna actriță în rol secundar – Marina de Tavira Nominalizat
Cel mai bun scenariu original – Alfonso Cuarón Nominalizat
Cel mai bun film străin Nominalizat
Cea mai bună imagine – Alfonso Cuarón Nominalizat
Cea mai bună scenografie
Eugenio Caballero Nominalizat
Barbara Enriquez Nominalizat
Cel mai bun mixaj de sunet
José Antonio García Nominalizat
Craig Henighan Nominalizat
Skip Lievsay Nominalizat
Cel mai bun montaj de sunet
Skip Lievsay Nominalizat
Sergio Diaz Nominalizat

Globul de Aur (2019):

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun regizor – Alfonso Cuarón Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun film străin Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu – Alfonso Cuarón Nominalizat

Premii Venetia (2018):

Categoria Rezultatul
Leul de Aur – Alfonso Cuarón Câștigător
Premiul SIGNIS – Alfonso Cuarón Câștigător
 
Comentarii închise la Visul proustian al unui cineast mexican – ROMA

Scris de pe februarie 24, 2019 în Cinema, Filme de Oscar, Filme indie (independente)

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Foc sub gheață – Cold War (Zimna Wojna)

Mădălina DumitracheImposibilitatea de-a fi împreună face iubirea mai puternică ? Așa apare în multipremiata peliculă Cold War/Zimna Wojna. Așadar, între Polonia (stalinistă) și Franța (boemei), în perioada dintre 1949-1964, un bărbat și o femeie se iubesc cu pasiune, în ciuda manevrelor Istoriei. Într-un film simplu, dar frumos, se poate încapsula esența unei drame romanești. Pawel Pawlikowski (în 2013, a primit premiul Oscar pentru Ida/ „Cel mai bun film într-o limbă străină”) revine, odată cu Cold War, la portretele în filigran, în alb și negru, într-o epocă tulbure, surprinzând etapele unui amor intens, care traversează anii și frontierele, de la Varșovia la Paris, de la Berlin în Iugoslavia, de o parte și de alta a Cortinei de Fier. Cineastul a omagiat, astfel, trainica legătură dintre părinții săi, cărora le-a dedicat această peliculă.

Pawlikowski a vrut să restituie, pe ecran, o lume care împiedica libertatea individului, îi bara dorința de exprimare; Războiul Rece a reținut, a separat, a mutilat personalități. Pe fundalul retoricii toxice staliniste, ia naștere iubirea între Wiktor (Tomasz Kot), un intelectual trecut de prima tinerețe, (aparent) blazat și mult mai tânăra Zula (Joanna Kulig).Cu delicatețe, cineastul polonez creează, ca într-un tablou perfect, unitatea spațiu-timp în toată unicitatea sa. În Polonia postbelică, Wiktor, pianist și muzicolog, traversează o țară aflată în ruină, în căutarea unor melodii populare. Bunăoară, pe drum, prin diferite ferme, el ascultă muzicanți amatori. Într-una dintre zile, cărările sale se-ntretaie cu cea a blondei Zula, care-l învăluie imediat cu farmecul său natural. Șarmanta jună cântă, dansează și e ambițioasă. Regimul comunist impunea legea sa de fier, astfel ansamblul folcloric al lui Wiktor trebuia să execute mai mult piese de propagandă și să promoveze valorile proletariatului de tip stalinist. Rapid, Wiktor și Zula devin amanți; par destinați unul pentru celălalt.

0- Cold War

În timpul unui turneu triumfal, în Europa de Est, la Berlin, Wiktor reușește să înșele supravegherea cerberilor comuniști și trece dincolo de Cortina de Fier. Își reface viața, devine pianist în cluburile jazz și compozitor de muzică pentru film, în Parisul boem al anilor ’50. Zula a rămas «femeia vieții sale». Iubirea lor e mereu pusă la încercare din pricina condițiilor istorice, dar și din pricina temperamentelor atât de diferite. Cei doi îndrăgostiți se caută, se urmăresc. Sunt nedespărțiți, dar niciodată împreună. Wiktor, transfugul parizian, e rece, reflexiv, în aparență, atent, câtă vreme Zula e mereu imprevizibilă, femeia temperamentală (adesea, motivațiile Zulei sunt uneori doar capriciile unei femei care nu depinde de nimeni), prinsă în capcana comuniștilor. Deși sunt atât de diferiți, cei doi rămân mereu atașați unul de celălalt. Războiul Rece i-a ținut la distanță, dar incandescența iubirii lor a topit granițele formale, făcându-i mereu să revină, într-o prelungită dramă amoroasă de tip romanesc.

1- Cold War

Construită pe etape temporale și cu elipse (asumate), narațiunea filmică e cizelată cu pasiune, chiar dacă predomină formalul (narativ), există și senzualitate. Camera de filmat surprinde chipurile, glasurile și trupurile celor doi artiști – Joanna Kulig și Tomasz Kot, revărsând seducția. Întrupările sunt totale, organice; actorii fuzionează cu personajele, cu sudoarea acestora, dar și cu vibrațiile coardelor vocale. Cineastul le căptușește cu profunzimea privirii sale, iar rezultatul este emoționant. Așadar, în timpul Războiului Rece, undeva între Polonia, ruinată după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, și Parisul boem al anilor ’50, un muzician înnebunit după libertate și o tânără cântăreață pătimașă trăiesc o iubire imposibilă, într-o perioadă istorică tensionată. Soarta le e potrivnică, totul îi separă: trecutul lor, temperamentul, caracterul, ideile lor politice, imperfecțiunile fiecăruia și inevitabilele lovituri ale destinului. Cu toate acestea, sunt – în mod fatal – „urziți” să fie împreună. Povestea urmărește o iubire ce se derulează timp de cincisprezece ani, dar Pawlikowski a ales să o trateze eliptic, într-o manieră dulce-melancolică, în genul „Ne-am cunoscut, ne-am recunoscut, dar ne-am pierdut și-tot-așa”. În această peliculă, anii trec la fel de repede, precum niște faruri prin noaptea rece. Evenimentele, peripețiile dramatice sunt expediate sub înghețul negrului care separă fiecare dintre tablouri, doar dragostea înfocată le poate străpunge. Mereu, emoția se regăsește în interferența dintre o elipsă și-o privire; o regăsim și în frumusețea fiecărui act, în pudoarea cântecelor triste, care știu să redea o dramă fără să o transforme într-o tragedie.

2- Cold War

Cold War poare conceput ca o rafinată expoziție fotografică. Cu toate acestea, e un film puternic jazzy, sonor, fiindcă muzica deține un rol important, iar coloana sonoră e concepută ca o țesătură de voci, sunete (cântece populare poloneze, jazz, imnuri staliniste), suspine alternate cu tăceri pline de semnificație (în deplină ritmicitate, precum o melodie sentimental-lascivă). Zula și Wiktor, cântăreața și muzicianul, își trăiesc la intensitate maximă elanul amoros, în acordurile jazzului, care tulbură imaginile impecabil realizate de Łukasz Żal. Precizia și profunzimea planurilor magnetizează ecranul (format 1.33, încadraturi sofisticate). Povestea lor este, în fapt, o poveste de dragoste cu reprezentanți din lumi diferite: eterna atracție a contrariilor şi dorință către o cvasiimposibilă fuziune.

3- Cold War

Cold War rămâne o demonstrație a puterii de seducție pe care o mai are (încă) minimalismul atunci când redă o tumultuoasă poveste de iubire pură. Cei doi actori, Joanna Kulig și Tomasz Kot, iluminează această fascinantă lucrare nostalgică.

4- Cold War

Regia: Paweł Pawlikowski
Scenariul: Paweł Pawlikowski, Janusz Głowacki, Piotr Borkowski
Imaginea: Łukasz Żal
Decorurile: Katarzyna Sobańska, Marcel Sławiński
Costumele: Aleksandra Staszko
Sunetul: Maciej Pawłowski, Mirosław Makowski
Montajul : Jarosław Kamiński

Distribuția:
Joanna Kulig – Zula
Tomasz Kot – Wiktor
Borys Szyc – Kaczmarek
Agata Kulesza – Irena
Adam Woronowicz – Consulul
Adam Ferency – Ministrul
Jeanne Balibar – Juliette
Cédric Kahn – Michel
Durata: 1h27min

Premii, nominalăzări, festivaluri:

Festivalul de Film de la Cannes (2018) :

Categoria: Rezultatul
Palme d’Or – Pawel Pawlikowski Nominalizat
Cel mai bun regizor – Pawel Pawlikowski Câștigător

Premii Academia Europeana de Film (2018):

Categoria: Rezultatul
Cel mai bun film
Tanya Seghatchian Câștigător
Pawel Pawlikowski Câștigător
Ewa Puszczynska Câștigător
Cel mai bun actor – Tomasz Kot Nominalizat
Cea mai buna actrita – Joanna Kulig Câștigător
Cel mai bun scenarist – Pawel Pawlikowski Câștigător
Cel mai bun regizor – Pawel Pawlikowski Câștigător
Cel mai bun monteur – Jaroslaw Kaminski Câștigător

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Foc sub gheață – Cold War (Zimna Wojna)

Scris de pe februarie 23, 2019 în Cinema, Filme de Cannes, Filme de Oscar, Modernitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , ,

Far from the Madding Crowd – Educația sentimentală a unei femei libere

Dacă viziunea lui Thomas Hardy  asupra societății britanice este ceva mai sumbră decât cea a lui Jane Austen, era nevoie să sufle și un vânticel mai romantic asupra romanului Far from the Madding Crowd. Cineastul Thomas Vinterberg a realizat o ecranizare (pe baza unui scenariu de David Nicholls) cu scene ce țin de naturalism, dar și de lirism, în Far from the Madding Crowd (2015). Chiar dacă opera lui Thomas Hardy a cunoscut cea mai inspirată adaptare în capodopera lui Roman Polanski (Tess,1979), merită apreciată și truda din 2015 a realizatorului peliculelor Festen/The Celebration (film-șoc despre incest, 1998) și The Hunt (film despre drumul aproape christic al unui bărbat acuzat, pe nedrept, de o fetiță, 2012).

În plină epocă victoriană, o tânără – Bathsheba Everdeene – trebuie să administreze ferma moștenită de la unchiul său. Frumoasa Bathsheba, orfană de la o vârstă fragedă, încearcă să se descurce singură, fără ajutorul vreunui bărbat, fapt care displace multora, inclusiv muncitorilor care-i lucrau terenurile. Bathsheba nu vrea să se căsătorească decât cu un bărbat pe care să-l (și) iubească. Seducătoarea moșieriță este curtată, simultan, de trei bărbați: oierul Gabriel Oake, bogatul ei vecin – domnul Boldwood – și sergentul Troy. La vremea când scria acest roman, Thomas Hardy nu era decât un promițător poet din Dorset, ci deloc controversatul autor al pesimistelor și modernelor romane Jude the Obscure  și Tess of the d’Urbervilles, care au făcut ca el să ajungă o remarcabilă figură a literaturii. Soarta încăpățânatei orfeline, care-a îndrăznit să refuze un vajnic păstor doar pentru că era mândră de singura ei moștenire: educația, este prezentată, cu fior liric, în cea mai recentă ecranizare a danezului Thomas Vinterberg.

FAR FROM THE MADDING CROWD (2015)

Filmul restaurează frumusețea rurală a Wessex-ului (comitatul fictiv în care peisajul a fost modelat după comitatele reale Berkshire, Devon, Dorset, Hampshire, Somerset și Wiltshire, cu locuri fictive bazate pe așezări reale) din opera lui Hardy. Deși a fost adeptul manifestului Dogmei95 (care pleda pentru un tip de cinema crud, eliberat de orice artificiu), cineastul danez și-a schimbat optica în această nouă ecranizare. Astfel, camera va îmbrățișa cu bunăvoință canoanenele clasicismului somptuos, de aceea proximitatea falezelor de unde veneau oile, în deschidere, se opune cadrelor largi cu câmpurile mângâiate de soarele radios. Frumusețea decorurilor naturale este magnific surprinsă în această peliculă (explozie de culoare și claritate pentru colțurile de rai din sudul Angliei). Vinterberg îndrăgește opera lui Hardy și, probabil, de aceea a ales unul dintre romanele optimiste, adaptat și pentru ecran, și pentru radio și televiziune, dar și pentru scenă.

Film Far From The Madding Crowd

Romanescul scăldat în apa de roze care este irigat în paginile acestei cărți – în care o eroină prinsă între virtute, rațiune și muncă – a atras un cineast de factura lui Vinterberg. Modernă pentru epoca sa, Bathsheba își decide singură soarta, refuzând mariaje promițătoare, construindu-și domeniul ei/ferma idilică, prin muncă. Tot ea este cea care se va abandona unui tenebros soldat, departe de oamenii buni, mai puțin atrăgători, dar puternici în felul lor: unul este norocos (Michael Sheen), altul are neșansă (Mathias Schoenaerts), fiind cel care își sacrifică fericirea pentru a o proteja pe cea pe care o iubea cu atâta ardoare. Nemulțumită de curtea făcută de cei trei bărbați, eroina lui Hardy va găsi un temerar admirator în cineastul danez. Vinterberg va face uz de toate artificiile pentru a da strălucire cinematografică unei asemenea povești. Îndrăgostiții de literatura romantică a secolului al XIX-lea vor aprecia distribuția aleasă de realizator și vor putea decide dacă forța și temperamentul lui Carey Mulligan se pot alătura succesului celebrei Nastassia Kinski din Tess (R: Roman Polanski, 1979).

Far from the madding crowd 2

Eliberată de grijile financiare, Bathsheba se va îngriji de educația sentimentală, pe fondul unor lovituri ale sorții. Numeroși spectatori vor avea de luptat cu prejudecata de-a o asemui pe eroina din această nouă adaptare cu senzuala Bathsheba/Julie Christie din ecranizarea lui John Schlesinger (1967), rol care-a marcat o întreagă generație. Thomas Vinterberg a ales o eroină mai puțin cochetă, dar hotărâtă să fie o desăvârșită stăpână pe moșie (deși îl refuzase pe Gabriel, i se alătură în apă, la scăldatul oilor, spre uimirea și satisfacția tuturor angajaților). Angrenată în acel trio masculin, de curtezani, eroina lui Vinterberg se va lăsa antrenată într-o tandră complicitate cu oierul Oak. Încă din primele cadre ale filmului, Gabriel Oak îi va rămâne fidel pănă la ultima secvență. Matthias Schoenaerts întrupează forța telurică, dar și vulnerabilitatea „uriașului cu suflet duios”. Nicio secundă vânjosul actor nu lasă privitorul să confunde trăinicia și devotamentul cu slăbiciunea. Fiecare gest al său ascunde un gând profund.  În dialog cu acest partener, Carey Mulligan devine și ea o prezență vivace, aluncoasă ca un pârâu de munte, deși actrița ne obișnuise cu rolurile de femeie pasivă în The Great Gatsby și Drive.

Far from the madding crowd 3

Lipsit de dinamism și ușor patetic pare Michael Sheen în acord cu naivitatea și, apoi, cu nebunia tragică a personajului William Boldwood. Tom Sturridge patinează cu stările emoționale și manipulează femeile, în postura sergentului Troy. În toată această romanță, pe mai multe voci, un rol sublim  l-a jucat decorul, în acord perfect cu muzica compusă de  Craig Armstrong. Cineastul a realizat scenele cruciale din roman în exterioarele ce aparțin unui Dorset aproape de arhetipul domeniilor britanice victoriene. Directorul de fotografie (admirabila Charlotte Bruus Christensen) a surprins nimbul de lumină de deasupra pajiștilor, apusurile, falezele scăldate de soarele roșiatic și claritatea de cristal a apei mării. Dominantele cromatice alese de echipa lui Vinterberg au variat de la roșu intens, la albastru profund până la verde-crud. Aceste efecte au dus la sublimarea protagoniștilor, cu riscul de-a netezi anumite asperități ale operei lui Hardy.

Far from the madding crowd 4

Regizorul a pus în umbră celebra vanitate a eroinei care-a precedat-o pe, nu mai puțin renumita, Scarlett O’Hara din romanul Gone With the Wind (1936). În ecranizarea actuală, unele elemente tehnice par să împiedice lectura aprofundată a personajelor (montajul lasă la vedere elipsele și schimbările de atmosferă). Mulțimea care contribuia, în creația originară, la nașterea și la răspândirea zvonurilor/bârfelor este, aici, mai puțin vizibilă, fiind conturată destul de vag. Deși farmecul vieții rurale descris de Hardy este – pe alocuri – diminuat, răzbate plin de forță romantismul poveștii de iubire. Această fascinantă poveste ne face să ne gândim dacă nu cumva, subjugat de trăinicia iubirii, danezul Vinterberg nu și-a vândul sufletul Hollywood-ului. Totuși, în vremuri cinice, e bine să păstrezi valorile care-au făcut lumea să dureze: devotamentul și iubirea.

Regizor: Thomas Vinterberg
Scriitor: Thomas Hardy
Scenarist: David Nicholls
Compozitor: Craig Armstrong
Operator: Charlotte Bruus Christensen
Producător: Andrew Macdonald, Allon Reich
Monteur: Claire Simpson

Distribuţia:
Carey Mulligan (Bathsheba Everdene)
Matthias Schoenaerts (Gabriel Oak)
Michael Sheen (William Boldwood)
Tom Sturridge (Troy)
Juno Temple (Fanny Robin)
Jessica Barden (Liddy)
Bradley Hall (Joseph Poorgrass)

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Far from the Madding Crowd – Educația sentimentală a unei femei libere

Scris de pe februarie 20, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste

 

Etichete: , , ,

Mozaic emoţional – 50 de secunde

Alexandru Voicu si Diana Dumbravă

Să fi avut – oare – dreptate existenţialistul Jean-Paul Sartre când afirma: Iadul sunt ceilalţi.”? Răspunsul îl putem afla într-un spectacol care relevă multitudinea de posibilităţi şi relativitatea adevărului ce se află în spatele unor relații interumane, aparent banale. Când se întâlneşte cu o echipă de realizatori inspiraţi şi cu actori entuziaşti, generează un spectacol de-o surprinzătoare acuitate. Așadar, spectacol 50 de secunde, montat la Sala Atelier a Teatrului Național din București este deopotrivă investigație lucidă, sondare, dialog şi sursă de meditaţii metaforice bogate. Dramaturgul Daniel Oltean se joacă frecvent cu limbajul, elaborând o dantelărie complicată de voci şi puncte de vedere în încercarea de a portretiza neliniştile protagoniştilor. Regizorul Eugen Gyemant (aflat la prima sa montare la TNB) propune o lectură atentă a textului într-o montare riguroasă, cu accente hitchcockiene. Tânărul director de scenă se pricepe de minune să de-construiască și să re-asambleze teme, motive, situații într-un spectacol care încearcă să descifreze lumea în tot absurdul ei, transformând-o într-un uriaș puzzle despre fragilitatea gândurilor care ne umanizează sau dimpotrivă, dezumanizează. Așadar, în cadrul scenografic versatil (Scenografie: Maria Nicola), directorul de scenă recompune spațiul unui birou de investigaţii, alături de cei 100 de spectatori-martori, dar ar putea fi, la fel de bine, și tribunal, salon de spital sau chiar sală de autopsie.

În asemenea context, orice element banal poate căpăta aspecte terifiante. Regizorul își concentrează atenția asupra raporturilor variabile dintre cele trei personaje aflate în scenă, făcând apel și la flashbackurile susținute de abilitatea actorilor din distribuție. Într-un crescendo tulburător, pătrundem în viața celor trei personaje cu nume reduse la arhetip: Fiul, Anchetatorul, Mama. În biroul unui procuror criminalist, scăldat de-o lumină semi-obscură, ancheta este în plină desfășurare. Asta deși – din punct de vedere juridic-, totul este limpede, iar cazul ar putea fi trimis deja în judecată. Cel puțin, asta spun documentele, probatoriul, procedura penală. Printre elemente de recuzită ce înfioară și ne trimit cu gândul la un thriller psihologic, regăsim rebelul fără cauză” în postura Fiului (Alexandru Voicu), subtilitatea Anchetatorului (Lucian Iftime) și vulnerabilitatea agresivă a Mamei (Diana Dumbravă). Un procuror încrâncenat vrea să deslușească mecanismele întortocheate ale minții unui tânăr care și-a recunoscut deja vina (uciderea propriei mame). Aparent, cazul e soluționat: dosarul de probe era complet, faptele clare, iar declarațiile lămureau totul. Bunăoară, adevăruri bine ascunse ies la iveală, în această mecanică narativă, calibrată astfel încât să rețină atenția spectatorului. Torentul de interogații lansat de binomul procuror-inculpat, dar și mamă-fiu, invocă, în replicile șoptit-răstite, noțiuni precum vină, violență, intruziune (în viața personală), autoritate, credință.

Cu o voce profundă, dar cu o tonalitate insinuantă, Anchetatorul glisează între poziția de investigator și cea de confesor. Lucian Iftime transformă, cu o maturitate specială, emoția, jonglând cu tonalitățile și stările,  identificându-se cu neliniștea. De cealaltă parte, hiperactivitatea și atitudinea rebelă a Fiului presat de o Mamă hiper-autoritară împărtășește din combustia celui care i se adresează (anchetându-l). Alexandru Voicu se identifică, remarcabil, cu firea incandescentă a eroului. Tânărul actor trece, cu o naturaleţe cuceritoare, prin salturi rapide, de la optimismul (de tip Mickey Mouse, cu un look proaspăt și cu un tonus bun ) – vecin cu jemanfișismul – la descurajare, de la glumă la gravitate (detrântor”asumat). Cu alura unui veritabil Anthony Perkins (din pelicula Psycho) sintetizează personajul într-o zonă mai adâncă de adevăr şi de durere. Mereu conectat cu ceilalți parteneri de joc, oscilează între realismul idealist al iubitorului de albine” și fantezismul cinic al ființei ajunse la capătul răbdării. Eficienţa narativă este sporită de glisarea între cele două zone: profesional-privat. Personajul Mama, interpretat de Diana Dumbravă, ne trimite cu gândul la eroinele din filmele lui Alfred Hitchcock, elegant-senzuale, dar misterioase. Mama are o atitudine dusă la extremă: perfecționistă până la limita nevrozei. Tulburările obsesiv-compulsive insinuate de comportamentul ei s-au transferat către Fiul îndurerat.

Diana Dumbravă © TNB

Suflul personajului întrupat de Alexandru Voicu permite spectatorilor să anticipeze vârtejul de emoții stârnite de replicile sale. Dialogul mamă-fiu este răscolitor. Interpreţii îşi desenează, cu abilitate, personajele aflate în dezacord cu realitatea. Opțiunea regizorală pentru actrița Diana Dumbravă în rolul Mamei a fost una inspirată. Afişând o glossy surface, costumată  în stilul anilor ’50-’60, cu ochelari cu lentile late, ce insinuează voința de-a se impune, drapată într-o elegantă rochie lungă, lasând la vedere un trup aproape de perfecțiune, Mama/Diana Dumbravă este glacială, controlată, aparent stăpână pe sine, pe câtă vreme, Fiul/Alexandru Voicu încearcă să țină în frâu nelinștea care i-a tulburat viața și i-a provocat coșmaruri. Ritmul și tonul din vocea ei sunt controlate cu precizie, reușind să reproducă exact cu aceeași inflexiune același discurs de mamă dominator-responsabilă”. Sufocat de un sentiment de adâncă furie şi de eşec, Alexandru Voicu este expresiv, iar privirea plină de inteligenţă însumează şi rezumă tulburarea, dar și fermitatea acestui personaj.

Diana Dumbravă & Alexandru Voicu © TNB

În construcția dramatică, identificăm o legătură organică între planurile narative (grave) prin intermediul muzicii realizate de Alexei Țurcan, care plasează semne sonore” în acest mozaic emoțional. Paracomentariul muzical menține atenția mereu trează în fața acestui ping-pong emoțional în care stările par să degenereze de la satiric la absurd. Ilustrația sonoră ajută spctatorul să pătrundă mai bine intenția regizorală: râzând și înspăimântând prin voluptatea de-a glosa pe tema sângelui, vinovăției și-a singurătății. În finalul spectacolului, găsim un Anchetator aflat pe culmile deznădejdii, răpus de «demonul amiezii», gata oricând să renunţe la viaţă, angrenat într-o perpetuă luptă cu vidul din el, omul predestinat eşecului ideal – „O clipă și, brusc, toată suferința dispare.”

Lucian Iftime & Alexandru Voicu © TNB

Este meritul regizorului Eugen Gyemant de-a prezenta eficient acest text cu întrebări îndrăznețe, într-o abordare plină de ritm. Timp de 80 de minute, viețile unor personaje trec pe repede-înainte prin fața privitorilor, invitați la reflecție – în labirintul surprinzător al minții -, despre empatie, alienare, singurătate și despre punctele de sprijin pe care le căutăm în alții, atunci când în noi totul se destramă.

50 de secunde de Daniel
Oltean

Regie: Eugen Gyemant

Scenografie: Maria Nicola

Muzica: Alexei Ţurcan

Asistent regie: Alice Gyemant

Dramaturg: Daniel Oltean

Data premierei: 13.12.2018

Durata: 1 h 20 min / Pauză: Nu

Distribuția :

Fiul – Alexandru Voicu

Mama – Diana Dumbravă

Anchetatorul – Lucian Iftime

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Mozaic emoţional – 50 de secunde

Scris de pe februarie 19, 2019 în Cultură, Morală, Moravuri, Teatru

 

Etichete: ,

Green Book – când prietenia își găsește calea

Mădălina DumitrachePoate exista prietenie între un artist afro-american și un șofer american dur, cu origini italiene, într-o Americă dominată de prejudecăți și rasism? Green Book e un proiect care ne oferă șansa de-a descoperi excepțiile care-au condus la eliberarea de idei preconcepute. Ca și în cazul ecranizării Loving, este adus în fața spectatorilor un caz real. În lumea strălucitoare de la Holywood, se fac pași spre reconcilierea cu un trecut destul de încărcat de „culoare”, dacă ne gândim și la apreciata peliculă Hidden Figures. Așadar, odată cu Green Book, Peter Farrelly ne oferă un fel de „cuațiune culturală”, fiindcă a lăsat deoparte sfera umorului scatologic și-a reușitelor comerciale (Dumb and Dumber,There’s Something About Mary).

unăoară, Don Shirley (Mahershala Ali) și Tony Vallelonga (Viggo Mortensen), glisează între umor și emoție, într-un veritabil „road-movie” inspirat dintr-o poveste reală (chiar din titlu – denumirea autentică a ghidului turistic –  aflăm despre grozăviile segregaționiste din acea epocă). Green Book denunță, într-o formulă estetică bine servită de un duo actoricesc de excepție, rasismul – adevărat ecou al politicii actuale, puse în practică de Donald Trump. În spatele convențiilor unei comedii contemporane, regăsim, din plin, sentimentalismul sincer drapat în spatele acestor coduri. În această biografie cinematografică, regăsim o parte dintre marginalii tipului de cinema abordat dePeter Farrelly; Don Shirleye mereu la limită cu normele. Există, totuși normă – în forma sa clasică – banda pop/rock reunește cu brio succesiunea de gaguri. Tipul de regie practicat de Farelly nu abundă în inventiviatate, ci într-un filon subteran prin care se aduce un elogiu Americii populate cu „idioți magnifici” și cu genii neînțelese.GREEN BOOK1

Don Shirley (1927-2013), pianistul virtuoz, este un personaj farrellyan, un fel de „freak”, dacă ținem seama de contextul în care se desfășoară întreaga acțiune (începutul anilor ’60 – într-o Americă segregaționistă). În comunitatea sa, acest „freak” e o „apariție” – un negru exhibat. Artistul excelează în muzică, atât jazz, cât și clasică. Pianistul ne este prezentat ca un dandy cultivat, dar solitar. Delicatețea și subtilitatea acestui film se regăsește un pledoaria anti-rasistă, fiindcă se trece cu o oarecare lejeritate peste artă, tocmai pentru a prezenta emoționanta prietenie. Acest „buddy movie” trebuie să devină o poveste atașantă, deși e construită pe o canava convențională.

2 - Green Book

Tony Lip (1930-2013) este un bodyguard din Bronx. Aflat într-o perioadă de șomaj temporar, ajunge șoferul lui Shirley. De-ndată ce se confruntă cu noua sa postură, de „angajat al unui negru”,  albul nu-și poate reprima micul său rasism cotidian. Reticențele sale erau amplificate de senzația pe care o resimțea durul care trebuia să îl servească pe doctorul…de culoare. Cu toate acestea, Shirley e un adevărat aristocrat al spiritului – rafinat și cultivat. Tony Lip este cel care va descoperi și va înlătura singurătatea și suferința ascunse bine în spatele manierelor elevate. Evoluția faptelor va grăbi și umanizarea, căci fiecare va prelua de la celălalt doar ce e mai bun, într-o reciprocitate favorabilă. Opoziția dintre angajatul alb, ușor nătâng și cam xenofob, și elegantul său șef  de culoare, care nu mâncase niciodată pui prăjit direct cu degetele goale, scapă oricărui tip de caricatură și se deplasează spre terenul politic. Departe de a fi (doar) moralizator, Green Book e un film care poate încânta orice amator de dialoguri scăpărătoare, mai ales când acestea se leagă între colțurosul Viggo Mortensen și oscarizatul Mahershala Ali.

3 - Green Book

Cineastul strecoară, cu abilitate, sentimentele bune între liniile separate, iar vena sentimentală e pe deplin asumată. Încă din primele scene simțim această tonalitate când observăm privirile tandre ale soției lui Tony. Precum un copil mare, Tony nu are o atitudine prietenoasă față de comunitatea de negri, totuși Peter Farrelly nu l-a transformat într-o brută rasistă, ci doar a punctat lipsa de educație. Departe de a trata vreo modificare radicală a comportamentului sau vreo criză de conștiință, Farrelly aduce în prim-plan oameni înțepeniți în norme și cutume, așa cum existau în acea epocă. Niciunul nu va încerca să îl modifice pe celălalt, ci doar se vor accepta așa cum erau. În pofida micilor privilegii, Shirley știe că este un fel de „sclav de lux”. Imediat ce spectacolul se termină, artistul se întoarce în vestiar și își dă jos costumul condiției sale sociale.

4 - Green Book

Peter Farrelly se apleacă asupra trăsăturilor de bază, multiplică replicile spirituale și face loc fabulei despre toleranță, convocând tipul de umanism aplicat în peliculele lui Frank Capra. Optimismul voluntar e bine reliefat de cei doi actori aflați la vârful artei lor interpretative – Viggo Mortensen și Mahershala Ali – ambii conferă profunzime. Într-o țară în care negrii încă mai sunt împușcați de poliție se simțea nevoia de o astfel de „pedagogie a umorului” pentru a ne reaminti o pagină sumbră (ignorată de unii dintre tinerii de azi) din istoria recentă a Statelor Unite. Să prezinți o povestire simplă nu exclude subtilitate; cineastul abordează fin și tema homosexualității – reacția „îngerului păzitor” al pianistului (un amestec de pudoare și empatie).

GREEN BOOK5

O tandru-ironică odisee dintr-o Americă patriarhală și rasistă, Green Book depășește conturile ilustrativ-hagiografice și se deghizează într-un  „feel good movie” pentru a învălui melancolia și tristețea.

*** 

Regia:Peter Farrelly

Scenariul:Nick Vallelonga, Brian Hayes Currie,Peter Farrelly

Imaginea: Sean Porter

Montajul: Patrick J. Don Vito

Muzica: Kris Bowers

Distribuția:

Viggo Mortensen – Frank Tony Lip Vallelonga

Mahershala Ali – Don Shirley

Linda Cardellini – Dolores Vallelonga

Dimitar Marinov – Oleg

Mike Hatton – George

Iqbal Theba – Amit

Durata: 130 min

Articol publicat în revista Catchy

Premii, nominalizări:

Premiile Oscar (2019)

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film
Charles B. Wessler Nominalizat
Peter Farrelly Nominalizat
Jim Burke Nominalizat
Brian Hayes Currie Nominalizat
Nick Vallelonga Nominalizat
Cel mai bun actor în rol principal – Viggo Mortensen Nominalizat
Cel mai bun actor în rol secundar – Mahershala Ali Nominalizat
Cel mai bun scenariu original
Brian Hayes Currie Nominalizat
Nick Vallelonga Nominalizat
Peter Farrelly Nominalizat
Cel mai bun montaj – Patrick J. Don Vito Nominalizat

Premiile Globul de Aur (2019)

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film (comedie/muzical) Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun actor (comedie/muzical) – Viggo Mortensen Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu
Peter Farrelly Câștigător
Brian Hayes Currie Câștigător
Nick Vallelonga Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun regizor – Peter Farrelly Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun actor în rol secundar – Mahershala Ali Câștigător

Premiile BAFTA (2019)

Categoria Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cel mai bun film
Charles B. Wessler Nominalizat
Peter Farrelly Nominalizat
Nick Vallelonga Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor, rol secundar – Mahershala Ali Nominalizat
 
Comentarii închise la Green Book – când prietenia își găsește calea

Scris de pe februarie 18, 2019 în Cinema, Filme de Oscar

 

Etichete: ,

Stereotipurile în emisiunile de televiziune

Filmul, televiziunea, ca şi alte canale de comunicare, răspund unei mari nevoi în viaţa individului – divertismentul, “şansa” de a evada după o zi de lucru, ieftin şi la îndemână.
Dintre toate formele de relaxare, se pare că una dintre cele mai uşoare şi mai ieftine moduri alese pentru destindere poate fi o emisiune de televiziune. Aici, individul poate găsi spectacole de divertisment amuzante, uşor de urmărit. Oamenii merg la film pentru modalităţile variate în care filmele exprimă experienţele din viaţa de zi cu zi şi ca o modalitate de a evita şi de a amâna presiunea cotidianului. Printre operele de divertisment cu cea mai mare audienţă se numără şi serialelele de televiziune. Acest gen de televiziune, realizat după “reţetă”, face ca telespectatorul să-şi dorească să urmărească cu emoţie episoade întregi. Fie că sunt din categoria “soap-opera”/”telenovelă”, sau “sitcom”, aceste producţii au la bază stereotipul.
Stereotipul reflectă o atitudine, o opinie, o judecată simplificată şi, în extremis, o judecată eronată. Pentru că majoritatea emisiunilor de televiziune sunt relativ scurte, în jur de 30 de minute, scenariştii şi producătorii recurg adesea la stereotipuri pentru a fixa personajele cât mai repede cu putinţă. Acestea se îmbracă şi se comportă într-o manieră care le permite telespectatorilor să le identifice imediat, fără un mare efort de gândire.
Stereotipul sexual. Dacă analizăm majoritatea producţiilor de televiziune difuzate de posturile româneşti, imaginile bărbaţilor şi ale femeilor sunt cuprinse într-o matrice uşor de decriptat: tinerele şi femeile sunt adesea timide, emotive, incapabile să-şi rezolve problemele; ele sunt interesate de intrigi amoroase, de felul în care arată şi de decorarea locuinţei.Femeile “rele” sunt femeile sexy sau seducătoare. Femeile “bune” nu prea există. Tinerii şi bărbaţii sunt întreprinzători, îşi deschid afaceri, sunt bine informaţi, independenţi şi îşi rezolvă problemele ei înşişi. Imagini-şablon cu bărbaţi şi femei întâlnim şi în clipurile publicitare; acestea ne pot afecta, uneori grav, percepţia pe care o avem despre propria fizicalitate. Multe femei, îndeosebi din rândul celor tinere, s-au îmbolnăvit de bulimie sau de anorexie încercând să arate precum manechinele din imaginile-reclamă.
Stereotipul etnic. La o simplă privire asupra producţiilor de televizune importate(mai ales din America Latină şi SUA) şi difuzate în România, actorii aparţinând minorităţii evidente joacă în rolurile auxiliare, în timp ce actorii albi deţin rolurile principale. Aceştia din urmă iau deciziile şi ocupă poziţiile de putere în scenariul respectiv. În schimb, la nivelul execuţiei deciziilor, se insistă pe un “amestec” egal între minoritari şi albi.

Stereotipuri
Stereotipul social şi economic. Muncitorii, oamenii cu venituri modeste, care sunt majoritari în orice societate, sunt foarte rar reprezentaţi la televiziune ca personaje importante şi nuanţate. Cel mai adesea, personajele serialelor şi telenovelelor ocupă funcţii de lideri şi se bucură de venituri peste medie. De foarte multe ori, vedem personaje care nu se duc la serviciu, care nu-şi fac probleme că nu au din ce să trăiască. Este şi aceasta o modalitate de a proiecta imaginea unei societăţi idilice, în care necesităţile de bază, conform piramidei lui Maslow, au fost rezolvate. Atunci când apar personaje sărace, de regulă personaje secundare, ele sunt prezentate într-o manieră mai degrabă didacticistă pentru cei mulţi (se poate spune chiar ca un avertisment pentru cei mulţi): aşa ajung cei care nu respectă regulile societăţii.
Copiii în emisiunile de televiziune. Copiii sunt prezentaţi la televiziune adesea ca nişte mici adulţi. Dacă amintim doar emisiunea “Copiii spun lucruri trăznite” de la postul Prima TV, vom constata cabotinismul precoce al copiilor, rolul lor esenţial fiind acela de a suscita râsete. La cealaltă extremă, se află copiii, victime ale drogurilor şi alcoolului. Vedem din ce în ce mai rar emisiuni cu copii echilibraţi, îmbrăcaţi normal bucurându-se de copilărie.
Stereotipul familiei. Familiile care populează majoritatea producţiilor de import difuzate de posturile româneşti de televiziune se înscriu, de asemenea, într-o reţetă simplă: mama, tata şi doi copii, eventual şi un câine. Stereotipul sugerează familia ideală.
Violenţa pe micul şi marele ecran. Violenţa generează, de obicei, imagini spectaculoase şi din acest motiv este prezentă în filme, mai ales în cele poliţiste, de acţiune, de război şi în programele de ştiri.”Bombardat constant cu asemenea clişee, telespectatorul a ajuns la un moment dat să nu mai reacţioneze firesc. Iată de ce, la scena cutremurătoare a torturării dintr-un film de mare sobrietate şi forţă emoţională ca La battaglia di Algeri
(Bătălia pentru Alger, Gilo Pontecorvo, 1966): privind spasmele patriotului torturat, unii telespectatori au izbucnit în râs.”(Manuela Cernat, pag.311)
Studiile mai vechi şi mai recente despre violenţă, efectuate de cercetătorii americani asupra a zeci de mii de copii, selecţionaţi din cele mai diverse medii sociale, “au relevat o impresionantă concordanţă între numărul de spectacole violente urmărite pe micul ecran sau pe marele ecran şi agresivitatea comportamentală a subiecţilor investigaţi.” (Manuela Cernat, p.310)
Pentru a-i proteja pe minori, CNA a impus restricţii asupra orelor de difuzare a acestor producţii, iar televiziunile au fost obligate să marcheze vizibil, pe ecran, vârsta minimă a celor care pot viziona filmele respective.
Desigur că aceste măsuri nu pot fi eficiente fără sprijinul familiei, al părinţilor, în mod special. Violenţa pe micul ecran ar putea scădea semnificativ odată cu creşterea numărului de producţii audiovizuale româneşti adecvate vârstei celor cărora le sunt destinate. Din păcate, acest fapt nu este previzibil într-un viitor apropiat, din cauza argumentului finaciar care primează şi aici.

Repere bibliografice:
• Manuela Cernat Gheorghiu, Filmul şi armele, Editura Meridiane, Bucureşti, 1983

Articol publicat în revista Comper

 
 

Etichete:

Când iubirea devine neputincioasă – Never Let Me Go

După un început cu tentă de adaptare după Jane Austen, Never Let Me Go capătă accente emoționante și înțelegem că titlul este chiar un strigăt după ajutor, dar slobozit în surdină. Deși este învăluită într-o atmosferă retro, pelicula aduce în prim-plan un subiect actual: clonarea în scopuri terapeutice. Orizontul idilic la care năzuia spectatorul este repede spulberat. Cadrele, ce se-nlănțuiesc precum o colecție de cărți poștale british, devin o poartă spre o călătorie tulburătoare, dar necesară. Acțiunea filmului se derulează într-o Mare Britanie, de secol XX, în care se prefigurează un viitor cenușiu, într-o agonie colectivă, în care timpul se scurge într-un ritm de marș funebru.

Adaptarea pentru ecran a romanului scris de Kazuo Ishiguro (scenariul  a fost realizat de Alex Garland) este al treilea lungmetraj al cineastului Mark Romenek și se constituie într-o istorie răscolitoare despre dragoste, pierdere şi adevăruri ascunse. La apariţia sa (în 2005), volumul lui Ishiguro a fost apreciat de critici ca fiind cel mai reușit din acea perioadă. Povestea era, pe de o parte, un portret surprinzător al unei lumi în care oamenii încep să fie clonați şi, pe de altă parte, o privire lăuntrică în viaţa unui triunghi amoros alcătuit din niște buni prieteni din copilărie. În stilul acestui autor de origine japoneză, există o subtilitate și o finețe aparte de-a contura personajele și cadrul. Întâlnirea dintre scriitorul care-a oferit The Remains of the Day / Rămăşiţele zilei și cineastul american a dat la iveală o poveste surprinzătoare, cu mari semne de îndoiala. Pelicula SF – lipsită de stridențe și de efecte speciale – detaliază iubirea și lansează întrebări într-o veritabilă fabulă cinematografică ce oferă răspunsuri care înăbușesc anumite speranțe.

sa-nu-ma-parasestiRuth, Kathy şi Tommy şi-au petrecut anii de școală într-un internat din Anglia. În climatul auster de la Hailsham, întâlnim doar elevi frumoși și talentați. Din păcate, soarta le va rezerva surprize neplăcute. Apoi, ca tineri adulţi, ei trebuie să accepte puterea dragostei pe care o împărtăşesc, toate acestea în condițiile unei realități neiertătoare. Deși întreaga istorioară are loc într-o Anglie cu aspect vintage –  univers paralel cu al nostru -, personajele sunt doar biete piese ale unei societăți în care clonarea este deja o practică uzuală. Ca şi în roman, scenaristul Garland a împărţit  povestea în trei părţi. În prima dintre ele – care are loc la Hailsham -, îi cunoaştem pe Kathy, Tommy şi Ruth. Aceștia par nişte şcolari britanici oarecare, dar cu anumite diferenţe (poartă brățări electronice). Par să nu aibă părinţi, nu au voie să părăsească incinta și perimetrul şcolii, nu știu exact cum funcţionează societatea, trăiesc într-un gineceu departe de lumea adevărată. Totuși, după cum le dezvăluie în final profesoara lor (domnişoara Lucy), sunt pregătiţi pentru o viaţă în care vor fi sacrificați pentru alţii, fiind hrăniți cu adevărurile falsificate în acel univers alternativ.  În cea de-a doua parte, Kathy, Ruth şi Tommy părăsesc şcoala şi ajung într-un loc (“The Cottages“), unde, pentru întâia oară, văd lumea reală şi îşi conturează câteva idei cu privire la adevărata lor origine. În ultima parte a filmului – numită “Îndeplinirea” – Kathy, Ruth şi Tommy vor ajunge să se resemneze. Împăcarea cu ideea de a fi greşit în trecut, înțelegerea celor mai arzătoare năzuinţe se va face în mod diferit, eroii aceeptându-și soarta după modul personal de-a fi.

Suntem stăpânii destinelor noastre? Trăim pentru noi sau pentru ceilalţi? Ce ne defineşte, cu adevărat, ca ființe umane? Iată câteva întrebări ce par să fi  stat la baza acestei  ecranizări. Narațiunea cinematografică se dezvoltă într-un veritabil caleidoscop de emoţii, trecând prin iubire, trădare, speranţă, sacrificiu, destin, moarte.

Ca să întrupeze acești eroi, Mark Romanek a reunit un trio actoricesc plin de farmec: Keira Knightley, Carey Mulligan și Andrew Garfield.  În acest mod, Never Let Me Go capătă șansa de-a îndulci povestea  și de-a atenua cruzimea tragediei din fundal. Interpreții sunt la același diapazon. Printre ei, regăsim chipul de păpușă din porțelan al lui Kathy (Carey Mulligan), figură ce trădează dezamăgirea unei eroine fantomatice și pasive ce-și va însoți cei mai buni prieteni până pe ultimul drum. Sufletul ei cernit de emoții va ceda în fața resemnării. Mai puțin docilă, Ruth (Keira Knightley) caută să se salveze din fața viitorului sumbru, dar se mulțumește doar cu partidele de sex. Tommy (Andrew Garfield) chiar nu înțelege sau nu vrea să priceapă ce-i așteaptă. Nimeni nu știe cum să trăiască în absența oricăror perspective de viitor. Fatalitatea inrupe în torente de durere. Desăvârșirea plastică, oferită de simbioza perfectă dintre jocul actorilor, peisaje, costume și muzică îmblânzește severitatea mesajului. Chiar dacă le este imposibil să scape de un destin funest, eroii devin marionetele ce se mișcă în acel spațiu (realist) fără a avea prea multe în comun cu cinema-ul de anticipație (încărcat cu efecte speciale).

Never Let Me Go poate fi considerat o metaforă a unei generații sacrificate, dar, la fel de bine, și un pamflet despre limitele științei (probleme etice insurmontabile).  Fără să fie un film-militant, îndeamnă –  totuși – la reflecții (despre unicitatea și valoarea ființei umane) și tulbură. Privind eroii din acel triunghi amoros, destinați unor aberații sociale, spectatorul contemporan realizează rostul micilor plăceri ale vieții și poate găsi o satisfacție calmă după vizionarea acestei pelicule. Transpus în miezul acestei triste povești – în care iubirea rimează cu fatalitatea -,  orice privitor devine conștient de efortul resemnării, de abdicare în fața frustrărilor. Never Let Me Go rămâne o poveste cinematografică elegantă, cu miez filosofic, ce nu poate lăsa pe nimeni indiferent.

Never Let Me Go

Regizor: Mark Romanek
Scriitor: Kazuo Ishiguro
Scenarist: Alex Garland
Compozitor: Rachel Portman
Operator: Adam Kimmel
Producător: Alex Garland, Andrew Macdonald Monteur: Barney Pilling

Distribuţia:
Carey Mulligan (Kathy)
Andrew Garfield (Tommy)
Keira Knightley (Ruth)
Sally Hawkins (Domnişoara Lucy)
Charlotte Rampling (Domnişoara Emily)
Charlie Rowe (Tommy tânăr)
Izzy Meikle-Small (Kathy tânără)
Ella Purnell (Ruth tânără)
Kate Bowes Renna (Domnişoara Geraldine)

Articol publicat în revista WebCultura

 
Scrie un comentariu

Scris de pe februarie 17, 2019 în Cinema, Film, Morală

 

Etichete: , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web