RSS

Arhivele lunare: februarie 2019

Visul proustian al unui cineast mexican – ROMA

 Confesiunea intimă a unui mare cineast devine și mai interesantă când acesta e Alfonso Cuarón, celebrul autor al peliculelor Children of Men, Y Tu Mama Tambien și Gravity. Chiar dacă astfel de propunere ne duce cu gândul la tabloul familial Fanny & Alexandre de Ingmar Bergman sau la unele pelicule ale fraților Coen, dorința de a cunoaște în intimitate un valoros cineast rămâne aceeași. Roma marchează întoarcerea lui Alfonso Cuarón acasă, în Mexic, şi  este totodată văzut ca „cel mai personal film” al regizorului, fiind inspirat de poveştile femeilor din propria sa copilărie.

Bunăoară, Roma este o veritabilă cronică familială, o perfectă ocazie pentru cinefili de a descoperi profunzimile acestui artist. Doar canalul/platforma streaming Netflix a acceptat exigențele cineastului – să turneze în alb & negru, peliculă 65 mm. Cuarón însuși s-a ocupat de imagine, consiliat de uimitorul Emmanuel Lubezki, magicianul „Chivo“. Așadar, emoțiile pot fi regăsite chiar în salon, pentru că ne putem instala pe sofa și vom descoperi viața din cartierul în care a copilărit cineastul. Spectatorul va regăsi, în Roma, o vastă paletă de emoții, în această peliculă realizată în țara de origine a mexicanului Alfonso Cuarón.

Prin urmare, „cel mai personal proiect” de până acum al regizorului și scenaristului premiat cu premiul Oscar – Roma -, urmărește povestea lui Cleo (Yalitza Aparicio), o femeie angajată în casa unei familii din cartierul din Mexico City. Cineastul realizează un portret viu și emoționant al unei servitoare din Mexicul anilor ’70, în perioada tulburărilor politice. Drama cu accente autobiografice poartă numele care induce, lejer, în eroare, dacă ne gândim la capitala Italiei. Totuși, o legătură subtilă tot regăsim, fiindcă există acea filiație cu neo-realismul italian, ce se poate verifica de la primele cadre; la fel de bine, se poate face racordul și cu sentimentul de iubire (dominant) prin anagramare: Amor.

Filmul aduce în prim-plan viața unei menajere – Cleo (Yalitza Aparicio) -, care muncea alături de Adela (Nancy García García) pentru Sofía (Marina de Tavira), mamă a patru copii, confruntată cu absența soțului, într-o casă din cartierul șic Roma, aflat în centrul istoric al Mexicului. Prin crearea unei declarații de iubire adresate femeilor care l-au crescut (mama și bona), Cuarón pornește de la propria sa copilărie pentru a contura un portret viu și emoționant al conflictelor interne și al ierarhiei sociale în timpul turbulențelor politice din anii ’70 (masacrul Corpus Christi). Casa devine epicentrul cutremurului care devastase viața celor două femei (ambele părăsite de bărbați lași, infideli), care trebuie să se ridice și să se confrunte cu haosul lumii. Diferențele sociale există, dar sunt depășite de solidaritatea și umanitatea acestor femei rănite, dar demne.

Distribuția a fost realizată, majoritar, din neprofesioniști, începând chiar cu Yalitza Aparicio,      o institutoare dintr-un sat din sudul Mexicului. Suverană rămâne viziunea regizorală, în care munca sofisticată, dar meticuloasă, permite observarea emoției. În acest mod, virtuozitatea formală și tehnologică a cineastului devine evidentă fiindcă deschide o poartă cu o inedită forță, relatând cotidianul într-o delicată frescă intimistă. Densitatea metaforică a graficii din deschidere permite legătura directă cu amintirile. Tuturor proceselor vizuale (compoziții minuțioase, mișcări «imposibile», planuri-secvență magistrale) li se adaugă privirea profund empatică pentru protagoniști, aflați la o distanță perfectă. Rezultatul reprezintă o stranie alchimie dintre maturitate și o formă de inocență venită dintr-un timp trecut. Cineastul surprinde, cu delictaețe, gesturile anodine, dar cu aspect captivant (un pui de somn pe un acoperiș, un incendiu care se răspândește, un eveniment care degenerează). Chiar dacă ne descrie căminul în care a crescut, tumultul exterior devine permanent, deși calmul domnea în interiorul ce pare un reconfortant refugiu.

În casa reconstituită cu minuțiozitate, o sensibilă menajeră, umilă și discretă, își ține în frâu propriile neîmpliniri pentru a-i putea proteja pe copii de neurastenia unei mame abandonate de un fantomatic soț. În lumea exterioară, se proiectează violențele din Mexicul anilor ’70, similare cu valurile uriașe, pe care puștii le vor regăsi la plajă. La cei 58 de ani ar putea să fie distanțat, totuși, cineastul realizează un tablou cinematografic cu fason de „cocon familial”, perfecționându-și arta plonjeului artistic (în acel mediu burghez). Forța imersivă a peliculei rezidă în ineditul mixaj dintre sonoritățile din ilustrația muzicală și experiența senzorială conferită de pelicula alb & negru; astfel, melancolia se degajă cu ușurință. Sesizăm punctul de vedere al autorului în poziția pe care o au cele două femei (patroană și menajeră). Micile gesturi rutiniere, ce ar putea părea degradante, alimentează pelicula cu afecțiune și conferă poveștii de pe ecran un ritm contemplativ, aproape proustian. Tema maternității este omniprezentă în filmografia autorului, așa se face că asistăm (și aici) la drama unor femei abandonate – atât menajera, cât și angajatoarea ei. Cuarón a știut să inventeze un nou mod de a privi lumea și l-a pus în practică prin imaginile monocrome dominate de realismul magic (mașina de spălat devenită o mare învolburată). Totuși, emoția primează la acest regizor care evită intelectualizarea dispozitivului artistic de pe ecran.

Frumusețea poetică a filmului rezidă în stilul epurat, în fluiditatea hipnotică a planurilor-secvență și în cadrele milimetrice ce fac ca timpul să pară suspendat, polarizat, ca într-un naufragiu, supraviețuitorii fiind copiii și femeile de pe ecran. Profund elegiac, Roma devine un imn închinat „vârstei de aur”(copilăria), un vibrant poem al memoriei afective, destinat tuturor celor care îndrăgesc cinemaul lipsit de artificii.

Regia: Alfonso Cuarón

Scenariul: Alfonso Cuarón

Imaginea: Alfonso Cuarón, Galo Olivares

Costumele: Ana Terrazas

Sunetul: Steve Broweel, Enrique Greiner, José Antonio Garcia, Javier Quesada

Montajul: Alfonso Cuarón, Adam Gough

Distribuția:

Yalitza Aparicio – Cleo

Marina de Tavira – Sofía

Nancy García – Adela

Verónica García -Teresesa

Daniela Demesa – Sofi

Fernando Grediaga – Antonio

Jorge Antonio Guerrero – Fermín

Durata: 2h15

Articol publicat în revista Catchy

Premii, nominalizări:

Oscar (2019):

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film
Alfonso Cuarón Nominalizat
Gabriela Rodriguez Nominalizat
Cel mai bun regizor – Alfonso Cuarón Nominalizat
Cea mai bună actriță în rol principal – Yalitza Aparicio Nominalizat
Cea mai buna actriță în rol secundar – Marina de Tavira Nominalizat
Cel mai bun scenariu original – Alfonso Cuarón Nominalizat
Cel mai bun film străin Nominalizat
Cea mai bună imagine – Alfonso Cuarón Nominalizat
Cea mai bună scenografie
Eugenio Caballero Nominalizat
Barbara Enriquez Nominalizat
Cel mai bun mixaj de sunet
José Antonio García Nominalizat
Craig Henighan Nominalizat
Skip Lievsay Nominalizat
Cel mai bun montaj de sunet
Skip Lievsay Nominalizat
Sergio Diaz Nominalizat

Globul de Aur (2019):

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun regizor – Alfonso Cuarón Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun film străin Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu – Alfonso Cuarón Nominalizat

Premii Venetia (2018):

Categoria Rezultatul
Leul de Aur – Alfonso Cuarón Câștigător
Premiul SIGNIS – Alfonso Cuarón Câștigător
 
Comentarii închise la Visul proustian al unui cineast mexican – ROMA

Scris de pe februarie 24, 2019 în Cinema, Filme de Oscar, Filme indie (independente)

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Foc sub gheață – Cold War (Zimna Wojna)

Mădălina DumitracheImposibilitatea de-a fi împreună face iubirea mai puternică ? Așa apare în multipremiata peliculă Cold War/Zimna Wojna. Așadar, între Polonia (stalinistă) și Franța (boemei), în perioada dintre 1949-1964, un bărbat și o femeie se iubesc cu pasiune, în ciuda manevrelor Istoriei. Într-un film simplu, dar frumos, se poate încapsula esența unei drame romanești. Pawel Pawlikowski (în 2013, a primit premiul Oscar pentru Ida/ „Cel mai bun film într-o limbă străină”) revine, odată cu Cold War, la portretele în filigran, în alb și negru, într-o epocă tulbure, surprinzând etapele unui amor intens, care traversează anii și frontierele, de la Varșovia la Paris, de la Berlin în Iugoslavia, de o parte și de alta a Cortinei de Fier. Cineastul a omagiat, astfel, trainica legătură dintre părinții săi, cărora le-a dedicat această peliculă.

Pawlikowski a vrut să restituie, pe ecran, o lume care împiedica libertatea individului, îi bara dorința de exprimare; Războiul Rece a reținut, a separat, a mutilat personalități. Pe fundalul retoricii toxice staliniste, ia naștere iubirea între Wiktor (Tomasz Kot), un intelectual trecut de prima tinerețe, (aparent) blazat și mult mai tânăra Zula (Joanna Kulig).Cu delicatețe, cineastul polonez creează, ca într-un tablou perfect, unitatea spațiu-timp în toată unicitatea sa. În Polonia postbelică, Wiktor, pianist și muzicolog, traversează o țară aflată în ruină, în căutarea unor melodii populare. Bunăoară, pe drum, prin diferite ferme, el ascultă muzicanți amatori. Într-una dintre zile, cărările sale se-ntretaie cu cea a blondei Zula, care-l învăluie imediat cu farmecul său natural. Șarmanta jună cântă, dansează și e ambițioasă. Regimul comunist impunea legea sa de fier, astfel ansamblul folcloric al lui Wiktor trebuia să execute mai mult piese de propagandă și să promoveze valorile proletariatului de tip stalinist. Rapid, Wiktor și Zula devin amanți; par destinați unul pentru celălalt.

0- Cold War

În timpul unui turneu triumfal, în Europa de Est, la Berlin, Wiktor reușește să înșele supravegherea cerberilor comuniști și trece dincolo de Cortina de Fier. Își reface viața, devine pianist în cluburile jazz și compozitor de muzică pentru film, în Parisul boem al anilor ’50. Zula a rămas «femeia vieții sale». Iubirea lor e mereu pusă la încercare din pricina condițiilor istorice, dar și din pricina temperamentelor atât de diferite. Cei doi îndrăgostiți se caută, se urmăresc. Sunt nedespărțiți, dar niciodată împreună. Wiktor, transfugul parizian, e rece, reflexiv, în aparență, atent, câtă vreme Zula e mereu imprevizibilă, femeia temperamentală (adesea, motivațiile Zulei sunt uneori doar capriciile unei femei care nu depinde de nimeni), prinsă în capcana comuniștilor. Deși sunt atât de diferiți, cei doi rămân mereu atașați unul de celălalt. Războiul Rece i-a ținut la distanță, dar incandescența iubirii lor a topit granițele formale, făcându-i mereu să revină, într-o prelungită dramă amoroasă de tip romanesc.

1- Cold War

Construită pe etape temporale și cu elipse (asumate), narațiunea filmică e cizelată cu pasiune, chiar dacă predomină formalul (narativ), există și senzualitate. Camera de filmat surprinde chipurile, glasurile și trupurile celor doi artiști – Joanna Kulig și Tomasz Kot, revărsând seducția. Întrupările sunt totale, organice; actorii fuzionează cu personajele, cu sudoarea acestora, dar și cu vibrațiile coardelor vocale. Cineastul le căptușește cu profunzimea privirii sale, iar rezultatul este emoționant. Așadar, în timpul Războiului Rece, undeva între Polonia, ruinată după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, și Parisul boem al anilor ’50, un muzician înnebunit după libertate și o tânără cântăreață pătimașă trăiesc o iubire imposibilă, într-o perioadă istorică tensionată. Soarta le e potrivnică, totul îi separă: trecutul lor, temperamentul, caracterul, ideile lor politice, imperfecțiunile fiecăruia și inevitabilele lovituri ale destinului. Cu toate acestea, sunt – în mod fatal – „urziți” să fie împreună. Povestea urmărește o iubire ce se derulează timp de cincisprezece ani, dar Pawlikowski a ales să o trateze eliptic, într-o manieră dulce-melancolică, în genul „Ne-am cunoscut, ne-am recunoscut, dar ne-am pierdut și-tot-așa”. În această peliculă, anii trec la fel de repede, precum niște faruri prin noaptea rece. Evenimentele, peripețiile dramatice sunt expediate sub înghețul negrului care separă fiecare dintre tablouri, doar dragostea înfocată le poate străpunge. Mereu, emoția se regăsește în interferența dintre o elipsă și-o privire; o regăsim și în frumusețea fiecărui act, în pudoarea cântecelor triste, care știu să redea o dramă fără să o transforme într-o tragedie.

2- Cold War

Cold War poare conceput ca o rafinată expoziție fotografică. Cu toate acestea, e un film puternic jazzy, sonor, fiindcă muzica deține un rol important, iar coloana sonoră e concepută ca o țesătură de voci, sunete (cântece populare poloneze, jazz, imnuri staliniste), suspine alternate cu tăceri pline de semnificație (în deplină ritmicitate, precum o melodie sentimental-lascivă). Zula și Wiktor, cântăreața și muzicianul, își trăiesc la intensitate maximă elanul amoros, în acordurile jazzului, care tulbură imaginile impecabil realizate de Łukasz Żal. Precizia și profunzimea planurilor magnetizează ecranul (format 1.33, încadraturi sofisticate). Povestea lor este, în fapt, o poveste de dragoste cu reprezentanți din lumi diferite: eterna atracție a contrariilor şi dorință către o cvasiimposibilă fuziune.

3- Cold War

Cold War rămâne o demonstrație a puterii de seducție pe care o mai are (încă) minimalismul atunci când redă o tumultuoasă poveste de iubire pură. Cei doi actori, Joanna Kulig și Tomasz Kot, iluminează această fascinantă lucrare nostalgică.

4- Cold War

Regia: Paweł Pawlikowski
Scenariul: Paweł Pawlikowski, Janusz Głowacki, Piotr Borkowski
Imaginea: Łukasz Żal
Decorurile: Katarzyna Sobańska, Marcel Sławiński
Costumele: Aleksandra Staszko
Sunetul: Maciej Pawłowski, Mirosław Makowski
Montajul : Jarosław Kamiński

Distribuția:
Joanna Kulig – Zula
Tomasz Kot – Wiktor
Borys Szyc – Kaczmarek
Agata Kulesza – Irena
Adam Woronowicz – Consulul
Adam Ferency – Ministrul
Jeanne Balibar – Juliette
Cédric Kahn – Michel
Durata: 1h27min

Premii, nominalăzări, festivaluri:

Festivalul de Film de la Cannes (2018) :

Categoria: Rezultatul
Palme d’Or – Pawel Pawlikowski Nominalizat
Cel mai bun regizor – Pawel Pawlikowski Câștigător

Premii Academia Europeana de Film (2018):

Categoria: Rezultatul
Cel mai bun film
Tanya Seghatchian Câștigător
Pawel Pawlikowski Câștigător
Ewa Puszczynska Câștigător
Cel mai bun actor – Tomasz Kot Nominalizat
Cea mai buna actrita – Joanna Kulig Câștigător
Cel mai bun scenarist – Pawel Pawlikowski Câștigător
Cel mai bun regizor – Pawel Pawlikowski Câștigător
Cel mai bun monteur – Jaroslaw Kaminski Câștigător

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Foc sub gheață – Cold War (Zimna Wojna)

Scris de pe februarie 23, 2019 în Cinema, Filme de Cannes, Filme de Oscar, Modernitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , ,

Mozaic emoţional – 50 de secunde

Alexandru Voicu si Diana Dumbravă

Să fi avut – oare – dreptate existenţialistul Jean-Paul Sartre când afirma: Iadul sunt ceilalţi.”? Răspunsul îl putem afla într-un spectacol care relevă multitudinea de posibilităţi şi relativitatea adevărului ce se află în spatele unor relații interumane, aparent banale. Când se întâlneşte cu o echipă de realizatori inspiraţi şi cu actori entuziaşti, generează un spectacol de-o surprinzătoare acuitate. Așadar, spectacol 50 de secunde, montat la Sala Atelier a Teatrului Național din București este deopotrivă investigație lucidă, sondare, dialog şi sursă de meditaţii metaforice bogate. Dramaturgul Daniel Oltean se joacă frecvent cu limbajul, elaborând o dantelărie complicată de voci şi puncte de vedere în încercarea de a portretiza neliniştile protagoniştilor. Regizorul Eugen Gyemant (aflat la prima sa montare la TNB) propune o lectură atentă a textului într-o montare riguroasă, cu accente hitchcockiene. Tânărul director de scenă se pricepe de minune să de-construiască și să re-asambleze teme, motive, situații într-un spectacol care încearcă să descifreze lumea în tot absurdul ei, transformând-o într-un uriaș puzzle despre fragilitatea gândurilor care ne umanizează sau dimpotrivă, dezumanizează. Așadar, în cadrul scenografic versatil (Scenografie: Maria Nicola), directorul de scenă recompune spațiul unui birou de investigaţii, alături de cei 100 de spectatori-martori, dar ar putea fi, la fel de bine, și tribunal, salon de spital sau chiar sală de autopsie.

În asemenea context, orice element banal poate căpăta aspecte terifiante. Regizorul își concentrează atenția asupra raporturilor variabile dintre cele trei personaje aflate în scenă, făcând apel și la flashbackurile susținute de abilitatea actorilor din distribuție. Într-un crescendo tulburător, pătrundem în viața celor trei personaje cu nume reduse la arhetip: Fiul, Anchetatorul, Mama. În biroul unui procuror criminalist, scăldat de-o lumină semi-obscură, ancheta este în plină desfășurare. Asta deși – din punct de vedere juridic-, totul este limpede, iar cazul ar putea fi trimis deja în judecată. Cel puțin, asta spun documentele, probatoriul, procedura penală. Printre elemente de recuzită ce înfioară și ne trimit cu gândul la un thriller psihologic, regăsim rebelul fără cauză” în postura Fiului (Alexandru Voicu), subtilitatea Anchetatorului (Lucian Iftime) și vulnerabilitatea agresivă a Mamei (Diana Dumbravă). Un procuror încrâncenat vrea să deslușească mecanismele întortocheate ale minții unui tânăr care și-a recunoscut deja vina (uciderea propriei mame). Aparent, cazul e soluționat: dosarul de probe era complet, faptele clare, iar declarațiile lămureau totul. Bunăoară, adevăruri bine ascunse ies la iveală, în această mecanică narativă, calibrată astfel încât să rețină atenția spectatorului. Torentul de interogații lansat de binomul procuror-inculpat, dar și mamă-fiu, invocă, în replicile șoptit-răstite, noțiuni precum vină, violență, intruziune (în viața personală), autoritate, credință.

Cu o voce profundă, dar cu o tonalitate insinuantă, Anchetatorul glisează între poziția de investigator și cea de confesor. Lucian Iftime transformă, cu o maturitate specială, emoția, jonglând cu tonalitățile și stările,  identificându-se cu neliniștea. De cealaltă parte, hiperactivitatea și atitudinea rebelă a Fiului presat de o Mamă hiper-autoritară împărtășește din combustia celui care i se adresează (anchetându-l). Alexandru Voicu se identifică, remarcabil, cu firea incandescentă a eroului. Tânărul actor trece, cu o naturaleţe cuceritoare, prin salturi rapide, de la optimismul (de tip Mickey Mouse, cu un look proaspăt și cu un tonus bun ) – vecin cu jemanfișismul – la descurajare, de la glumă la gravitate (detrântor”asumat). Cu alura unui veritabil Anthony Perkins (din pelicula Psycho) sintetizează personajul într-o zonă mai adâncă de adevăr şi de durere. Mereu conectat cu ceilalți parteneri de joc, oscilează între realismul idealist al iubitorului de albine” și fantezismul cinic al ființei ajunse la capătul răbdării. Eficienţa narativă este sporită de glisarea între cele două zone: profesional-privat. Personajul Mama, interpretat de Diana Dumbravă, ne trimite cu gândul la eroinele din filmele lui Alfred Hitchcock, elegant-senzuale, dar misterioase. Mama are o atitudine dusă la extremă: perfecționistă până la limita nevrozei. Tulburările obsesiv-compulsive insinuate de comportamentul ei s-au transferat către Fiul îndurerat.

Diana Dumbravă © TNB

Suflul personajului întrupat de Alexandru Voicu permite spectatorilor să anticipeze vârtejul de emoții stârnite de replicile sale. Dialogul mamă-fiu este răscolitor. Interpreţii îşi desenează, cu abilitate, personajele aflate în dezacord cu realitatea. Opțiunea regizorală pentru actrița Diana Dumbravă în rolul Mamei a fost una inspirată. Afişând o glossy surface, costumată  în stilul anilor ’50-’60, cu ochelari cu lentile late, ce insinuează voința de-a se impune, drapată într-o elegantă rochie lungă, lasând la vedere un trup aproape de perfecțiune, Mama/Diana Dumbravă este glacială, controlată, aparent stăpână pe sine, pe câtă vreme, Fiul/Alexandru Voicu încearcă să țină în frâu nelinștea care i-a tulburat viața și i-a provocat coșmaruri. Ritmul și tonul din vocea ei sunt controlate cu precizie, reușind să reproducă exact cu aceeași inflexiune același discurs de mamă dominator-responsabilă”. Sufocat de un sentiment de adâncă furie şi de eşec, Alexandru Voicu este expresiv, iar privirea plină de inteligenţă însumează şi rezumă tulburarea, dar și fermitatea acestui personaj.

Diana Dumbravă & Alexandru Voicu © TNB

În construcția dramatică, identificăm o legătură organică între planurile narative (grave) prin intermediul muzicii realizate de Alexei Țurcan, care plasează semne sonore” în acest mozaic emoțional. Paracomentariul muzical menține atenția mereu trează în fața acestui ping-pong emoțional în care stările par să degenereze de la satiric la absurd. Ilustrația sonoră ajută spctatorul să pătrundă mai bine intenția regizorală: râzând și înspăimântând prin voluptatea de-a glosa pe tema sângelui, vinovăției și-a singurătății. În finalul spectacolului, găsim un Anchetator aflat pe culmile deznădejdii, răpus de «demonul amiezii», gata oricând să renunţe la viaţă, angrenat într-o perpetuă luptă cu vidul din el, omul predestinat eşecului ideal – „O clipă și, brusc, toată suferința dispare.”

Lucian Iftime & Alexandru Voicu © TNB

Este meritul regizorului Eugen Gyemant de-a prezenta eficient acest text cu întrebări îndrăznețe, într-o abordare plină de ritm. Timp de 80 de minute, viețile unor personaje trec pe repede-înainte prin fața privitorilor, invitați la reflecție – în labirintul surprinzător al minții -, despre empatie, alienare, singurătate și despre punctele de sprijin pe care le căutăm în alții, atunci când în noi totul se destramă.

50 de secunde de Daniel
Oltean

Regie: Eugen Gyemant

Scenografie: Maria Nicola

Muzica: Alexei Ţurcan

Asistent regie: Alice Gyemant

Dramaturg: Daniel Oltean

Data premierei: 13.12.2018

Durata: 1 h 20 min / Pauză: Nu

Distribuția :

Fiul – Alexandru Voicu

Mama – Diana Dumbravă

Anchetatorul – Lucian Iftime

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Mozaic emoţional – 50 de secunde

Scris de pe februarie 19, 2019 în Cultură, Morală, Moravuri, Teatru

 

Etichete: ,

Green Book – când prietenia își găsește calea

Mădălina DumitrachePoate exista prietenie între un artist afro-american și un șofer american dur, cu origini italiene, într-o Americă dominată de prejudecăți și rasism? Green Book e un proiect care ne oferă șansa de-a descoperi excepțiile care-au condus la eliberarea de idei preconcepute. Ca și în cazul ecranizării Loving, este adus în fața spectatorilor un caz real. În lumea strălucitoare de la Holywood, se fac pași spre reconcilierea cu un trecut destul de încărcat de „culoare”, dacă ne gândim și la apreciata peliculă Hidden Figures. Așadar, odată cu Green Book, Peter Farrelly ne oferă un fel de „cuațiune culturală”, fiindcă a lăsat deoparte sfera umorului scatologic și-a reușitelor comerciale (Dumb and Dumber,There’s Something About Mary).

unăoară, Don Shirley (Mahershala Ali) și Tony Vallelonga (Viggo Mortensen), glisează între umor și emoție, într-un veritabil „road-movie” inspirat dintr-o poveste reală (chiar din titlu – denumirea autentică a ghidului turistic –  aflăm despre grozăviile segregaționiste din acea epocă). Green Book denunță, într-o formulă estetică bine servită de un duo actoricesc de excepție, rasismul – adevărat ecou al politicii actuale, puse în practică de Donald Trump. În spatele convențiilor unei comedii contemporane, regăsim, din plin, sentimentalismul sincer drapat în spatele acestor coduri. În această biografie cinematografică, regăsim o parte dintre marginalii tipului de cinema abordat dePeter Farrelly; Don Shirleye mereu la limită cu normele. Există, totuși normă – în forma sa clasică – banda pop/rock reunește cu brio succesiunea de gaguri. Tipul de regie practicat de Farelly nu abundă în inventiviatate, ci într-un filon subteran prin care se aduce un elogiu Americii populate cu „idioți magnifici” și cu genii neînțelese.GREEN BOOK1

Don Shirley (1927-2013), pianistul virtuoz, este un personaj farrellyan, un fel de „freak”, dacă ținem seama de contextul în care se desfășoară întreaga acțiune (începutul anilor ’60 – într-o Americă segregaționistă). În comunitatea sa, acest „freak” e o „apariție” – un negru exhibat. Artistul excelează în muzică, atât jazz, cât și clasică. Pianistul ne este prezentat ca un dandy cultivat, dar solitar. Delicatețea și subtilitatea acestui film se regăsește un pledoaria anti-rasistă, fiindcă se trece cu o oarecare lejeritate peste artă, tocmai pentru a prezenta emoționanta prietenie. Acest „buddy movie” trebuie să devină o poveste atașantă, deși e construită pe o canava convențională.

2 - Green Book

Tony Lip (1930-2013) este un bodyguard din Bronx. Aflat într-o perioadă de șomaj temporar, ajunge șoferul lui Shirley. De-ndată ce se confruntă cu noua sa postură, de „angajat al unui negru”,  albul nu-și poate reprima micul său rasism cotidian. Reticențele sale erau amplificate de senzația pe care o resimțea durul care trebuia să îl servească pe doctorul…de culoare. Cu toate acestea, Shirley e un adevărat aristocrat al spiritului – rafinat și cultivat. Tony Lip este cel care va descoperi și va înlătura singurătatea și suferința ascunse bine în spatele manierelor elevate. Evoluția faptelor va grăbi și umanizarea, căci fiecare va prelua de la celălalt doar ce e mai bun, într-o reciprocitate favorabilă. Opoziția dintre angajatul alb, ușor nătâng și cam xenofob, și elegantul său șef  de culoare, care nu mâncase niciodată pui prăjit direct cu degetele goale, scapă oricărui tip de caricatură și se deplasează spre terenul politic. Departe de a fi (doar) moralizator, Green Book e un film care poate încânta orice amator de dialoguri scăpărătoare, mai ales când acestea se leagă între colțurosul Viggo Mortensen și oscarizatul Mahershala Ali.

3 - Green Book

Cineastul strecoară, cu abilitate, sentimentele bune între liniile separate, iar vena sentimentală e pe deplin asumată. Încă din primele scene simțim această tonalitate când observăm privirile tandre ale soției lui Tony. Precum un copil mare, Tony nu are o atitudine prietenoasă față de comunitatea de negri, totuși Peter Farrelly nu l-a transformat într-o brută rasistă, ci doar a punctat lipsa de educație. Departe de a trata vreo modificare radicală a comportamentului sau vreo criză de conștiință, Farrelly aduce în prim-plan oameni înțepeniți în norme și cutume, așa cum existau în acea epocă. Niciunul nu va încerca să îl modifice pe celălalt, ci doar se vor accepta așa cum erau. În pofida micilor privilegii, Shirley știe că este un fel de „sclav de lux”. Imediat ce spectacolul se termină, artistul se întoarce în vestiar și își dă jos costumul condiției sale sociale.

4 - Green Book

Peter Farrelly se apleacă asupra trăsăturilor de bază, multiplică replicile spirituale și face loc fabulei despre toleranță, convocând tipul de umanism aplicat în peliculele lui Frank Capra. Optimismul voluntar e bine reliefat de cei doi actori aflați la vârful artei lor interpretative – Viggo Mortensen și Mahershala Ali – ambii conferă profunzime. Într-o țară în care negrii încă mai sunt împușcați de poliție se simțea nevoia de o astfel de „pedagogie a umorului” pentru a ne reaminti o pagină sumbră (ignorată de unii dintre tinerii de azi) din istoria recentă a Statelor Unite. Să prezinți o povestire simplă nu exclude subtilitate; cineastul abordează fin și tema homosexualității – reacția „îngerului păzitor” al pianistului (un amestec de pudoare și empatie).

GREEN BOOK5

O tandru-ironică odisee dintr-o Americă patriarhală și rasistă, Green Book depășește conturile ilustrativ-hagiografice și se deghizează într-un  „feel good movie” pentru a învălui melancolia și tristețea.

*** 

Regia:Peter Farrelly

Scenariul:Nick Vallelonga, Brian Hayes Currie,Peter Farrelly

Imaginea: Sean Porter

Montajul: Patrick J. Don Vito

Muzica: Kris Bowers

Distribuția:

Viggo Mortensen – Frank Tony Lip Vallelonga

Mahershala Ali – Don Shirley

Linda Cardellini – Dolores Vallelonga

Dimitar Marinov – Oleg

Mike Hatton – George

Iqbal Theba – Amit

Durata: 130 min

Articol publicat în revista Catchy

Premii, nominalizări:

Premiile Oscar (2019)

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film
Charles B. Wessler Nominalizat
Peter Farrelly Nominalizat
Jim Burke Nominalizat
Brian Hayes Currie Nominalizat
Nick Vallelonga Nominalizat
Cel mai bun actor în rol principal – Viggo Mortensen Nominalizat
Cel mai bun actor în rol secundar – Mahershala Ali Nominalizat
Cel mai bun scenariu original
Brian Hayes Currie Nominalizat
Nick Vallelonga Nominalizat
Peter Farrelly Nominalizat
Cel mai bun montaj – Patrick J. Don Vito Nominalizat

Premiile Globul de Aur (2019)

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film (comedie/muzical) Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun actor (comedie/muzical) – Viggo Mortensen Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu
Peter Farrelly Câștigător
Brian Hayes Currie Câștigător
Nick Vallelonga Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun regizor – Peter Farrelly Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun actor în rol secundar – Mahershala Ali Câștigător

Premiile BAFTA (2019)

Categoria Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cel mai bun film
Charles B. Wessler Nominalizat
Peter Farrelly Nominalizat
Nick Vallelonga Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor, rol secundar – Mahershala Ali Nominalizat
 
Comentarii închise la Green Book – când prietenia își găsește calea

Scris de pe februarie 18, 2019 în Cinema, Filme de Oscar

 

Etichete: ,

Stereotipurile în emisiunile de televiziune

Filmul, televiziunea, ca şi alte canale de comunicare, răspund unei mari nevoi în viaţa individului – divertismentul, “şansa” de a evada după o zi de lucru, ieftin şi la îndemână.
Dintre toate formele de relaxare, se pare că una dintre cele mai uşoare şi mai ieftine moduri alese pentru destindere poate fi o emisiune de televiziune. Aici, individul poate găsi spectacole de divertisment amuzante, uşor de urmărit. Oamenii merg la film pentru modalităţile variate în care filmele exprimă experienţele din viaţa de zi cu zi şi ca o modalitate de a evita şi de a amâna presiunea cotidianului. Printre operele de divertisment cu cea mai mare audienţă se numără şi serialelele de televiziune. Acest gen de televiziune, realizat după “reţetă”, face ca telespectatorul să-şi dorească să urmărească cu emoţie episoade întregi. Fie că sunt din categoria “soap-opera”/”telenovelă”, sau “sitcom”, aceste producţii au la bază stereotipul.
Stereotipul reflectă o atitudine, o opinie, o judecată simplificată şi, în extremis, o judecată eronată. Pentru că majoritatea emisiunilor de televiziune sunt relativ scurte, în jur de 30 de minute, scenariştii şi producătorii recurg adesea la stereotipuri pentru a fixa personajele cât mai repede cu putinţă. Acestea se îmbracă şi se comportă într-o manieră care le permite telespectatorilor să le identifice imediat, fără un mare efort de gândire.
Stereotipul sexual. Dacă analizăm majoritatea producţiilor de televiziune difuzate de posturile româneşti, imaginile bărbaţilor şi ale femeilor sunt cuprinse într-o matrice uşor de decriptat: tinerele şi femeile sunt adesea timide, emotive, incapabile să-şi rezolve problemele; ele sunt interesate de intrigi amoroase, de felul în care arată şi de decorarea locuinţei.Femeile “rele” sunt femeile sexy sau seducătoare. Femeile “bune” nu prea există. Tinerii şi bărbaţii sunt întreprinzători, îşi deschid afaceri, sunt bine informaţi, independenţi şi îşi rezolvă problemele ei înşişi. Imagini-şablon cu bărbaţi şi femei întâlnim şi în clipurile publicitare; acestea ne pot afecta, uneori grav, percepţia pe care o avem despre propria fizicalitate. Multe femei, îndeosebi din rândul celor tinere, s-au îmbolnăvit de bulimie sau de anorexie încercând să arate precum manechinele din imaginile-reclamă.
Stereotipul etnic. La o simplă privire asupra producţiilor de televizune importate(mai ales din America Latină şi SUA) şi difuzate în România, actorii aparţinând minorităţii evidente joacă în rolurile auxiliare, în timp ce actorii albi deţin rolurile principale. Aceştia din urmă iau deciziile şi ocupă poziţiile de putere în scenariul respectiv. În schimb, la nivelul execuţiei deciziilor, se insistă pe un “amestec” egal între minoritari şi albi.

Stereotipuri
Stereotipul social şi economic. Muncitorii, oamenii cu venituri modeste, care sunt majoritari în orice societate, sunt foarte rar reprezentaţi la televiziune ca personaje importante şi nuanţate. Cel mai adesea, personajele serialelor şi telenovelelor ocupă funcţii de lideri şi se bucură de venituri peste medie. De foarte multe ori, vedem personaje care nu se duc la serviciu, care nu-şi fac probleme că nu au din ce să trăiască. Este şi aceasta o modalitate de a proiecta imaginea unei societăţi idilice, în care necesităţile de bază, conform piramidei lui Maslow, au fost rezolvate. Atunci când apar personaje sărace, de regulă personaje secundare, ele sunt prezentate într-o manieră mai degrabă didacticistă pentru cei mulţi (se poate spune chiar ca un avertisment pentru cei mulţi): aşa ajung cei care nu respectă regulile societăţii.
Copiii în emisiunile de televiziune. Copiii sunt prezentaţi la televiziune adesea ca nişte mici adulţi. Dacă amintim doar emisiunea “Copiii spun lucruri trăznite” de la postul Prima TV, vom constata cabotinismul precoce al copiilor, rolul lor esenţial fiind acela de a suscita râsete. La cealaltă extremă, se află copiii, victime ale drogurilor şi alcoolului. Vedem din ce în ce mai rar emisiuni cu copii echilibraţi, îmbrăcaţi normal bucurându-se de copilărie.
Stereotipul familiei. Familiile care populează majoritatea producţiilor de import difuzate de posturile româneşti de televiziune se înscriu, de asemenea, într-o reţetă simplă: mama, tata şi doi copii, eventual şi un câine. Stereotipul sugerează familia ideală.
Violenţa pe micul şi marele ecran. Violenţa generează, de obicei, imagini spectaculoase şi din acest motiv este prezentă în filme, mai ales în cele poliţiste, de acţiune, de război şi în programele de ştiri.”Bombardat constant cu asemenea clişee, telespectatorul a ajuns la un moment dat să nu mai reacţioneze firesc. Iată de ce, la scena cutremurătoare a torturării dintr-un film de mare sobrietate şi forţă emoţională ca La battaglia di Algeri
(Bătălia pentru Alger, Gilo Pontecorvo, 1966): privind spasmele patriotului torturat, unii telespectatori au izbucnit în râs.”(Manuela Cernat, pag.311)
Studiile mai vechi şi mai recente despre violenţă, efectuate de cercetătorii americani asupra a zeci de mii de copii, selecţionaţi din cele mai diverse medii sociale, “au relevat o impresionantă concordanţă între numărul de spectacole violente urmărite pe micul ecran sau pe marele ecran şi agresivitatea comportamentală a subiecţilor investigaţi.” (Manuela Cernat, p.310)
Pentru a-i proteja pe minori, CNA a impus restricţii asupra orelor de difuzare a acestor producţii, iar televiziunile au fost obligate să marcheze vizibil, pe ecran, vârsta minimă a celor care pot viziona filmele respective.
Desigur că aceste măsuri nu pot fi eficiente fără sprijinul familiei, al părinţilor, în mod special. Violenţa pe micul ecran ar putea scădea semnificativ odată cu creşterea numărului de producţii audiovizuale româneşti adecvate vârstei celor cărora le sunt destinate. Din păcate, acest fapt nu este previzibil într-un viitor apropiat, din cauza argumentului finaciar care primează şi aici.

Repere bibliografice:
• Manuela Cernat Gheorghiu, Filmul şi armele, Editura Meridiane, Bucureşti, 1983

Articol publicat în revista Comper

 
 

Etichete:

Când iubirea devine neputincioasă – Never Let Me Go

După un început cu tentă de adaptare după Jane Austen, Never Let Me Go capătă accente emoționante și înțelegem că titlul este chiar un strigăt după ajutor, dar slobozit în surdină. Deși este învăluită într-o atmosferă retro, pelicula aduce în prim-plan un subiect actual: clonarea în scopuri terapeutice. Orizontul idilic la care năzuia spectatorul este repede spulberat. Cadrele, ce se-nlănțuiesc precum o colecție de cărți poștale british, devin o poartă spre o călătorie tulburătoare, dar necesară. Acțiunea filmului se derulează într-o Mare Britanie, de secol XX, în care se prefigurează un viitor cenușiu, într-o agonie colectivă, în care timpul se scurge într-un ritm de marș funebru.

Adaptarea pentru ecran a romanului scris de Kazuo Ishiguro (scenariul  a fost realizat de Alex Garland) este al treilea lungmetraj al cineastului Mark Romenek și se constituie într-o istorie răscolitoare despre dragoste, pierdere şi adevăruri ascunse. La apariţia sa (în 2005), volumul lui Ishiguro a fost apreciat de critici ca fiind cel mai reușit din acea perioadă. Povestea era, pe de o parte, un portret surprinzător al unei lumi în care oamenii încep să fie clonați şi, pe de altă parte, o privire lăuntrică în viaţa unui triunghi amoros alcătuit din niște buni prieteni din copilărie. În stilul acestui autor de origine japoneză, există o subtilitate și o finețe aparte de-a contura personajele și cadrul. Întâlnirea dintre scriitorul care-a oferit The Remains of the Day / Rămăşiţele zilei și cineastul american a dat la iveală o poveste surprinzătoare, cu mari semne de îndoiala. Pelicula SF – lipsită de stridențe și de efecte speciale – detaliază iubirea și lansează întrebări într-o veritabilă fabulă cinematografică ce oferă răspunsuri care înăbușesc anumite speranțe.

sa-nu-ma-parasestiRuth, Kathy şi Tommy şi-au petrecut anii de școală într-un internat din Anglia. În climatul auster de la Hailsham, întâlnim doar elevi frumoși și talentați. Din păcate, soarta le va rezerva surprize neplăcute. Apoi, ca tineri adulţi, ei trebuie să accepte puterea dragostei pe care o împărtăşesc, toate acestea în condițiile unei realități neiertătoare. Deși întreaga istorioară are loc într-o Anglie cu aspect vintage –  univers paralel cu al nostru -, personajele sunt doar biete piese ale unei societăți în care clonarea este deja o practică uzuală. Ca şi în roman, scenaristul Garland a împărţit  povestea în trei părţi. În prima dintre ele – care are loc la Hailsham -, îi cunoaştem pe Kathy, Tommy şi Ruth. Aceștia par nişte şcolari britanici oarecare, dar cu anumite diferenţe (poartă brățări electronice). Par să nu aibă părinţi, nu au voie să părăsească incinta și perimetrul şcolii, nu știu exact cum funcţionează societatea, trăiesc într-un gineceu departe de lumea adevărată. Totuși, după cum le dezvăluie în final profesoara lor (domnişoara Lucy), sunt pregătiţi pentru o viaţă în care vor fi sacrificați pentru alţii, fiind hrăniți cu adevărurile falsificate în acel univers alternativ.  În cea de-a doua parte, Kathy, Ruth şi Tommy părăsesc şcoala şi ajung într-un loc (“The Cottages“), unde, pentru întâia oară, văd lumea reală şi îşi conturează câteva idei cu privire la adevărata lor origine. În ultima parte a filmului – numită “Îndeplinirea” – Kathy, Ruth şi Tommy vor ajunge să se resemneze. Împăcarea cu ideea de a fi greşit în trecut, înțelegerea celor mai arzătoare năzuinţe se va face în mod diferit, eroii aceeptându-și soarta după modul personal de-a fi.

Suntem stăpânii destinelor noastre? Trăim pentru noi sau pentru ceilalţi? Ce ne defineşte, cu adevărat, ca ființe umane? Iată câteva întrebări ce par să fi  stat la baza acestei  ecranizări. Narațiunea cinematografică se dezvoltă într-un veritabil caleidoscop de emoţii, trecând prin iubire, trădare, speranţă, sacrificiu, destin, moarte.

Ca să întrupeze acești eroi, Mark Romanek a reunit un trio actoricesc plin de farmec: Keira Knightley, Carey Mulligan și Andrew Garfield.  În acest mod, Never Let Me Go capătă șansa de-a îndulci povestea  și de-a atenua cruzimea tragediei din fundal. Interpreții sunt la același diapazon. Printre ei, regăsim chipul de păpușă din porțelan al lui Kathy (Carey Mulligan), figură ce trădează dezamăgirea unei eroine fantomatice și pasive ce-și va însoți cei mai buni prieteni până pe ultimul drum. Sufletul ei cernit de emoții va ceda în fața resemnării. Mai puțin docilă, Ruth (Keira Knightley) caută să se salveze din fața viitorului sumbru, dar se mulțumește doar cu partidele de sex. Tommy (Andrew Garfield) chiar nu înțelege sau nu vrea să priceapă ce-i așteaptă. Nimeni nu știe cum să trăiască în absența oricăror perspective de viitor. Fatalitatea inrupe în torente de durere. Desăvârșirea plastică, oferită de simbioza perfectă dintre jocul actorilor, peisaje, costume și muzică îmblânzește severitatea mesajului. Chiar dacă le este imposibil să scape de un destin funest, eroii devin marionetele ce se mișcă în acel spațiu (realist) fără a avea prea multe în comun cu cinema-ul de anticipație (încărcat cu efecte speciale).

Never Let Me Go poate fi considerat o metaforă a unei generații sacrificate, dar, la fel de bine, și un pamflet despre limitele științei (probleme etice insurmontabile).  Fără să fie un film-militant, îndeamnă –  totuși – la reflecții (despre unicitatea și valoarea ființei umane) și tulbură. Privind eroii din acel triunghi amoros, destinați unor aberații sociale, spectatorul contemporan realizează rostul micilor plăceri ale vieții și poate găsi o satisfacție calmă după vizionarea acestei pelicule. Transpus în miezul acestei triste povești – în care iubirea rimează cu fatalitatea -,  orice privitor devine conștient de efortul resemnării, de abdicare în fața frustrărilor. Never Let Me Go rămâne o poveste cinematografică elegantă, cu miez filosofic, ce nu poate lăsa pe nimeni indiferent.

Never Let Me Go

Regizor: Mark Romanek
Scriitor: Kazuo Ishiguro
Scenarist: Alex Garland
Compozitor: Rachel Portman
Operator: Adam Kimmel
Producător: Alex Garland, Andrew Macdonald Monteur: Barney Pilling

Distribuţia:
Carey Mulligan (Kathy)
Andrew Garfield (Tommy)
Keira Knightley (Ruth)
Sally Hawkins (Domnişoara Lucy)
Charlotte Rampling (Domnişoara Emily)
Charlie Rowe (Tommy tânăr)
Izzy Meikle-Small (Kathy tânără)
Ella Purnell (Ruth tânără)
Kate Bowes Renna (Domnişoara Geraldine)

Articol publicat în revista WebCultura

 
Scrie un comentariu

Scris de pe februarie 17, 2019 în Cinema, Film, Morală

 

Etichete: , , ,

Vânătoare… la Curte – The Favourite

Mădălina DumitracheLuați trei grații, oferiți-le putere, colți și gheruțe și veți obține „trinitatea regală” – o regină și două favorite. Bărbații? În pelicula lui Yorgos Lanthimos, partiturile masculine sunt reduse la starea de aliați de circumstanță, bufoni sau un fel de „prețioși ridicoli”. Cineastul grec s-a afirmat deja, în cinematografia internațională, drept un „copil teribil” (dacă ne gândim doar la The Lobster și The Killing of the Cerny Sacred) care se distinge prin satiră și umor negru, în forme conceptuale. În recenta peliculă, The Favourite, (re-)analizează moravurile din veacul al XVIII-lea și le electrizează într-o dramă de epocă/„dramă în costume”. Așadar, regăsim Anglia de la începutul secolului al XVIII-lea.

Deși se aflau în război cu francezii -, cursele cu rațe și degustarea de ananas – reprezentau activități prospere pentru unii dintre englezi. În acest cadru general, „fragila” regină Anne (Olivia Colman) ocupă tronul (o figură, din dinastia Stuart, fără anvergură, care a domnit în Anglia între 1702-1714). Deși deține titlul monarhic, are parte doar de coroană și de trena din hermină pentru că Lady Marlborough/Lady Sarah (Rachel Weisz) guvernează țara, în locul ei.

0 - The Favourite

În vreme ce are grijă de sănătatea și de fluctuațiile de dispoziție ale Annei, impetuoasa Lady Sarah se ocupă de afaceri și războaie, guvernând din umbră. Când Abigail (Emma Stone) sosește la palat, în postura de servitoare, farmecul ei o cucerește pe Sarah, care o ia sub aripa ei. Astfel, Abigail întrevede o șansă de a se întoarce la rădăcinile ei aristocratice. În timp ce problemele politice devin destul de solicitante pentru Sarah, Abigail are oportunitatea de a deveni însoțitoarea reginei. Prietenia lor înfloritoare îi oferă șansa să-și îndeplinească ambițiile și nu va lăsa nici femei, bărbați, politică sau vreun iepure să îi stea în cale.

2-The Favourite

 

În The Favourite, beția puterii corupe inocența – precis, calculat, ca pe timpii unui vals tragic. Realizatorul excelează în precizia caricaturală, de aceea, printre schimbările de măști, zărim falsitatea, decadența, umilirea și manipularea – tehnici prezente și în lumea de azi -, dar fără peruci și crinoline. Fresca realizată în această peliculă se bazează liber pe faptele istorice. Regizorul are, așadar, grijă să expună acțiunea pe fundalul războiului împotriva Franței și al opoziției parlamentare, devoalând legăturile dintre regină, lady Sarah și verișoara sa, Abigail Hill. Aceasta de pe urmă e, de fapt, doar o sărmană femeie lăsată fără nicio lețcaie de aristocratul ei tată, împătimit al jocurilor de noroc. Bunăoară, Sarah o ia sub protecția sa, o inițiază în reguli, arătându-i care ar putea fi privilegiile de la Curte. Protejata prinde din zbor tehnicile. Adevăratul război se va purta între cele două femei care își vor disputa rolul de favorită a reginei.

2 - The Favourite

În cursa teribilă pentru putere, dificultatea era să pari că „ești la locul tău” în timp ce faci tot ce e posibil pentru a obține încrederea deplină a suveranei. În spatele ușilor închise, de la somptuoasele iatace, regăsim lupta feroce pentru putere, în care programul include atât simțăminte, dar și sex (scenele de alcov ilustrează o sexualitate aproape de scabros). Castelul se transformă într-un veritabil „loc de joacă”, dar și câmp de luptă; nici nu intră în discuție seriozitatea pentru lumea din exterior. Prin urmare, intrigile, loviturile, cuceririle și umilirea – toate se leagă între ele – etalând modurile diferite de a iubi. Apare și iubirea, fie sinceră, fie prefăcută, dar nu e neapărat împărtășită sau duce la momente de singurătate, de mare durere. Poziționându-se între baroc și farsă, Yorgos Lanthimos orchestrează un palpitant concert în care rafinamentul se confruntă cu mârlănia, precum în cazul curselor de rațe de pe ecran. Filmată în slow-motion și contra-plonjeu, secvența expune infantilismul nobililor. În acest regat, degenerarea se extinde, acaparând până la confuzie (cu animalele) oamenii. Distracțiile de la Curte contrastau puternic cu situația dificilă a unei țări epuizate de războiul cu Franța și de revoltele țăranilor suprataxați. Atunci când picioarele reginei sunt oblojite cu carne de vită, nu e vorba doar de gută: în spatele tabloului de Curte, se găsește sursa vanității.

3 - The Favourite

Cele trei portrete (expresive!) sunt perfect servite de performanțele marcante ale actrițelor. Emma Stone (La La Land) interpretează cu aplomb o falsă ingenuă, dulce și crudă, copilăroasă și ambițioasă, perfectă pentru o astfel de comedie. Alături de ea, Rachel Weisz devine liderul politic care îmbină ambiția cu inteligența; autoritatea eroinei (virilizate de context) sporește datorită frumuseții naturale, hieratice, a unei actrițe care a știut să rămână mereu frumoasă în orice postură. Revelația acestei pelicule devine (cvasi-necunoscuta) Olivia Colman, imensă în rolul ingrat al reginei ciclotimice; o descoperim în secvența în care devine prizoniera copiilor-fantomă, pierdută în imensitatea unui castel prea mare și prea gol pentru ea. În această ipostază, actrița îi conferă acestei grații monstruoase toată intensitatea omenescului zdrobit. Dacă regina rămâne în mod fundamental ridicolă, eroina câștigă în complexitate și atinge registre precum nefericirea și melancolia grație Oliviei Colman.

4-the favourite

De vreme ce femeile sunt masculinizate în mod intenționat, bărbații capătă accente feminine prin peruci, ornamente și machiaj extravagant, semnalând o inversare a ordinii patriarhale. Sub costume, regizorul a mascat obscenitatea unor personaje; expune cu calm infamia. Deși aruncă spectatorul într-un vertij al percepției, fără să-și ascundă jubilația, Yorgos Lanthimos schițează în spatele satirei din The Favourite o subtilă reflecție asupra puterii (la feminin) din secolul al XVIII-lea și nu numai.

Regia: Yorgos Lanthimos
Scenariul: Deborah Dean Davis și Tony McNamara
Imaginea: Robbie Ryan
Decorurile: Fiona Crombie, Alice Felton
Costumele: Sandy Powell
Sunetul: Johnnie Burn
Montajul: Yorgos Mavropsaridis
Durata: 120 min
Distribuția:
Olivia Colman – Anne, regina Regatului Unit al Marii Britanii
Emma Stone – Abigail Masham, Baroana Masham
Rachel Weisz – Sarah Churchill, Ducesă de Marlborough
Nicholas Hoult – Robert Harley, Prim Ministrul Regatului Unit al Marii Britanii

Premii, nominalizări:

Premiile Oscar (2019)

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film
Ceci Dempsey Nominalizat
Lee Magiday Nominalizat
Ed Guiney Nominalizat
Yorgos Lanthimos Nominalizat
Cel mai bun regizor – Yorgos Lanthimos Nominalizat
Cea mai bună actriță în rol principal – Olivia Colman Nominalizat
Cea mai bună actriță în rol secundar
Emma Stone Nominalizat
Rachel Weisz Nominalizat
Cel mai bun scenariu original
Tony McNamara Nominalizat
Deborah Davis Nominalizat
Cel mai bun montaj – Yorgos Mavropsaridis Nominalizat
Cea mai bună imagine – Robbie Ryan Nominalizat
Cea mai bună scenografie
Fiona Crombie Nominalizat
Alice Felton Nominalizat
Cele mai bune costume – Sandy Powell Nominalizat

Premiile Globul de Aur (2019)

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film (comedie/muzical) Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai bună actriță (comedie/muzical) – Olivia Colman Câștigător
Globul de Aur pentru cea mai bună actriță în rol secundar
Emma Stone Nominalizat
Rachel Weisz Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu
Tony McNamara Nominalizat
Deborah Davis Nominalizat

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Vânătoare… la Curte – The Favourite

Scris de pe februarie 16, 2019 în Cinema, Film, Filme de Oscar, Moravuri

 

Etichete: , ,

Sfaturi (de ieri) pentru femeia modernă

 

Modul în care oamenii integrează modelele este  prea complicat şi prea subtil pentru a fi tratate în termeni de bine sau de rău absolute. Iată, spre exemplu, două sfaturi pe care le oferea un mare scriitor din secolul al XX-lea unei tinere doamne: să nu-şi dezvelească genunchii în public şi să nu vorbească niciodată despre ea însăşi. Scriitorul nu s-a demodat, doar sfaturile lui. G. Călinescu îşi exprima punctul de vedere privind evoluţia în societate a femeii, rolul ei în viaţa unui bărbat şi, nu în cele din urmă, oferea unele “ponturi” întru reuşită. În (post) modernitate, noţiunea de  feminitate îmbracă forme mai pragmatico-cinice şi se transformă permanent. Frumuseţea însăşi a devenit un “bun de larg consum” ce poate fi cumpărat. A fi o femeie frumoasă nu mai este un dat, ci o datorie, un efect al simulatoarelor de frumuseţe, care inundă piaţa. Privind femeia de astăzi, putem lesne constata actualitatea sau in-actualitatea sfaturilor ce urmează:

Zece  sfaturi pentru femei din partea lui G. Călinescu

1. “Pentru o fată, reușita în viață nu e o chestiune de studiu și de energie. Rostul femeii este să placă, afară de asta nu poate fi fericire.”

2. “Poți fi savantă, poți fi artistă, dar nu uita că ești femeie. Nu trece în tabăra bărbaților.”

3. “Esențialul este nu de a fi desăvârșită trupește, ci expresivă. Bagă de seamă că expresia nu e numai a feței. Sunt femei care par distinse facial și sunt vulgare corporal. Genunchiul tău să inspire sentimente nobile.”

4. “Nu-ți fortifica în așa fel caracterul, încât să nu mai poți plânge. O femeie care nu știe să plângă și-a pierdut jumătate din farmecul ei.”

5. “Ferește-te de imperiul pe care îl au asupra fetelor fine firile înapoiate și brutale. Nu confunda virilul cu grosolanul.”

6. “Dar nici nu cădea în greșeala contrară de a căuta cu tot dinadinsul un învățat. Nu rareori aceștia sunt primitivi și egoiști și sufletul lor este sub nivelul intelectului. Caută un om adevărat.”

7. “Nu te căsători cu un bărbat care declară cinic că nu pricepe arta. Poate ascunde vicii îngrozitoare.”

8. “Dacă soțul tău va fi un bărbat excepțional, nu te extazia în fata celorlalți de ceea ce face, nu-l apăra de bârfeli. Îl vei obișnui să se considere intangibil.”

9. “Nu îndepărta brutal, fiind căsătorită, pe bărbatul pe care-l stimezi și crezi că te iubește cu adevărat. Poți întuneca astfel o existență. O prietenie delicată nu e un adulter.”

10. “Având copii, nu deveni ostentativ mamă. Întâlnești la unele femei cu progenitură o voluptate și o lipsă de pudoare neplăcute. Chiar cu copii, să fii pururi copilăroasă.”

The Conversation © Alex Ross (Alexander Sharpe Ross)

Interpretarea acestor sfaturi în actualitatea înconjurătoare-ne:

Zece opinii despre femeia modernă

1. Femeia de astăzi nu mai este deloc unul strict “decorativ”, dimpotrivă, unele dintre ele au devenit active, virilizate şi independente “graţie” bărbaţilor din ce în ce mai efeminaţi, deveniţi «mascul-obiect» .
2. În  jungla urbană de astăzi, se strecoară “eroine” ce îşi asumă un comportament masculin sau, mai degrabă, o psihologie transsexuală; au o prezenţă agresiv-decorativă.
3. “Păpuşile din porţelan” fin, îmbrăcate cu dantele şi mătăsuri de altădată  au fost înlocuite de “păpuşile din plastic”, echipate cu ţinute adaptabile  pentru «fast-love».
4. Dragostea, sensibilitatea şi afectivitatea nu mai sunt la modă. Se poartă cinismul, aroganţa şi atitudinea «hard to get» .
5. Deghizată sub “originalitate” sau “virilitate”, proasta-creştere, brutalitatea, ingratitudinea şi laşitatea pot fi matricile masculilor contemporani. Aceştia sunt (auto)-educaţi să nu îşi asumăm riscuri emoţionale. E mai puternic cel care iubeşte mai puţin. “Cine nu riscă nu câştigă” este deviza lumii moderne în orice altceva, mai puţin în dragoste. În iubire, este o dovadă de “slăbiciune”, ceea ce nu convine unui “viril”.
6.  Dominaţi de un puternic egoism, pentru unii reprezentanţi ai sexului puternic, femeia trebuie să fie frumoasă, feminină, gospodină şi… mai puțin inteligentă. Astfel, o femeie e plăcută în măsura  în care nu subminează în niciun fel orgoliul masculin, ci, dimpotrivă, îl măguleşte.
7.  Excentricii zilelor noastre nu mai sunt aristocraţii dandy de pe vremuri, au fost înlocuiţi cu nişte flamboianţi de show, ce practică cinismul într-un limbaj crud şi trăiesc experienţe liminare (aici, intră şi moda de-a schimba partenerele «fast-forward» ).
8.  În acest caz, se poate ajunge la ceea ce capriciosul Picasso conchidea: “Femeile sunt ori zeiţe ori preşuri.”
9.  Sentimetele de afecţiune pentru o persoană de sex opus, reflectate în fapte/gesturi, fie şi acele tachinări fine, sunt sobre şi nu sunt circumscrise animalicului.
10. Din păcate, astăzi întâlnim multe mame “cu/de statut”, care doar au bifat căsuţa sociologică de mamă, progeniturile fiind plasate în grija bonelor (pot fi şi rude ale lor) sau a creşelor de stat (sau particulare).

IIlustration (detail) above: Coby Whitmore

Ar fi frumos ca “femeia viitorului” să se întoarcă la modelul secolului al XIX-lea. În tinereţe, să fie fragilă, delicată, dar şi ageră şi “periculoasă ca o pisică”. Să ştie, apoi, ca o leoaică, să conducă o casă plină de copii, iar la maturitate să fie inteligentă şi să aibă umor.

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Sfaturi (de ieri) pentru femeia modernă

Scris de pe februarie 12, 2019 în Actualitate, Înţelepciune, Educaţie, Feminin, Modernitate, Morală, Moravuri

 

Etichete: ,

Top zece – Cele mai frumoase filme romantice

Romantismul a devenit, de-a lungul timpului, victima propriei sale imagini prea amabile (vezi ce zice și Hölderlin). Bunăoară, avem de-a face cu un termen care strânge sub umbrela sa sentimentalismul, buchetele scumpe de trandafiri, prețiozitatea, apa de roze, lacrimile. De aceea, anumite filme (evident, așezate lângă subspecia-regină: comedia romantică) de dragoste constituie motiv de încântare. Categoria filmelor de dragoste nu se rezumă doar la clasicii Ernst Lubitsch, Woody Allen, Billy Wilder, ci „face ochi dulci” și science-fictionului, realismului,    ba chiar și westernului, fără a mai socoti celebrele comedii muzicale. Iată o listă cu doar câteva dintre sutele de filme de gen, cu propuneri pentru vârste, genuri și dispoziții diferite, dar necesare pentru momente mai speciale.

Citiți și al doilea top aici.

Cairo Time 1

Despre geometria sentimentelor şi despre vacanţele dragostei încearcă să povestească Ruba Nadda, într-o peliculă ce poate fi şi o delicată odă închinată megalopolisului Cairo. Juliette (Patricia Clarkson) este redactor de modă la o revistă glossy (Vous) şi are un mariaj fericit cu Mark (Tom McCamus), un diplomat (înalt funcționar al O.N.U.) canadian. Copiii lor sunt deja mari, alte griji nu sunt la vedere, aşa încât părinţii pot acum să-şi proiecteze o binemeritată vacanţă. Destinaţia aleasă de cei doi este ademenitoarea capitală a Egiptului. Mark nu mai poate ajunge – fiind prins într-o misiune în teritoriile palestiniene (Fâşia Gaza) -, aşa încât Juliette trebuie să călătorească singură în Middle East. Aşteptarea soţului se transformă într-o plăcută hoinăreală prin uimitorul Cairo. Spectatorul descoperă, alături de Juliette, farmecul şi pitorescul acestui oraş, graţie imaginilor realizate de  Luc Montpellier. Misterul urmelor antichităţii, luxul hotelurilor de cinci stele, parfumul cafenelelor populate cu o clientelă exclusiv masculină, discretele apariţii feminine şi raporturile stricte dintre bărbaţi şi femei, toate se lasă descoperite şi induc stări de nostalgie.

Her

  • Her (Regia: Spike Jonze)

În Her, cineastul plasează acţiunea undeva în viitor (dar nu unul prea îndepărtat, pesemne), în aglomerările urbane din Los Angeles. Theodore Twombly (Joaquin Phoenix), fiind angajat la firma BeautifulHandwrittenLetters. Com., redactează scrisori pentru clienţii incapabili să (mai) aştearnă vorbe încărcate de simpatie, recunoştinţă, durere sau dragoste. Paradoxal, el însuşi suferă de aceeaşi meteahnă ca şi clienţii săi. Soţia lui, Catherine (Rooney Mara), şi-a pierdut răbdarea alături de acest bărbat capabil „să mângâie” mai mult tastatura. Actriţa Rooney Mara pare să fie urmărită de partitura fetei care-i spune adio „băiatului obsedat de computer”/Nerd, dacă avem în vedere primul ei rol de lungmetraj (The Social Network). În acest rol, ea apare mai mult în flashback-uri, fără să îl tulbure prea mult pe eroul care se întreţine cu amicii lui (Amy – creatoare de jocuri video şi Paul). Montajul curge alternând prezentul şi trecutul pe fundalul sonor pigmentat cu Karen O, Arcade Fire, The Breeders, într-o estetică magic-personală. După nenumăratele întâlniri aranjate eşuate, acest Pygmalion ultramodern găseşte, precum romanticii, că „…totuşi, este trist în lume“. Prin el, regizorul nu aduce o satiră atât de virulentă simulacrului de viaţă ce ne-ar putea aştepta, cât transcende iubirea, proiectând-o în ideal, cu mult pathos.

La La Land 3

Născuți pentru faimă, se poate spune că Emma Stone & Ryan Gosling – care și-au dat replica în Crazy, Stupid, Love, Gangster Squad și în recentul La La Land – par a fi urziți pentru succes. În larma fremătătorului Los Angeles, Mia (Emma Stone) – o actriță cu aspirații – își câștigă existența servind clienții în cafenele de rând și partcipând la audiții. În aceeași situație, dificilă, se găsește și Sebastian (Ryan Gosling), un artist de jazz, care înteține atmosfera în localuri pentru a putea să aibă un trai decent. Cei doi tineri se găsesc la o apreciabilă distanță de înfăptuirea visului vieții lor de artiști pasionați. Povestea lor va căpăta caracterul unei veritabile rapsodii, în viziunea lui Damien Chazelle (Guy and Madeline on a Park Bench, Whiplash). La La Land devine o poveste despre iubire și despre visuri într-o lume deloc roz. Los Angeles este un oraș plin de visători („wannabe artists”), iar aceștia se-nsoțesc temporar pentru a-și urma idealul. Precum finalul de la un disc din vinil, Chazelle îmbibă pelicula cu siropul dulce-amărui al unei fantezii melodioase și transformă La La Land într-un tur de forță de veritabil muzical. Chazelle a întors eșecul  pe toate fețele și a dat la iveală o formulă inedită de-a privi aspectele luminoase din viață fără pretenția de-a oferi soluții. Cu toate că La La Land sfârșește fără „happy-end”, lasă loc pentru opțiuni, în funcție de câtă încredere are fiecare în finalurile fericite, iar spectatorii, ieșiți din sala de cinema, rămân cu ochii în lacrimi, cu o melodie păstrată în minte și în inimă, cu o apreciabilă distanță între aerul (respirat) și solul pe care pășesc.

bright star

Bright Star este istoria unei iubiri pasionale, dintre poetul romantic englez John Keats (Ben Whishaw) și atrăgătoarea lui vecină, Fanny Brawne (Abbie Cornish), poveste derulată între anii 1818 și 1820. Chiar dacă nimic nu lăsa să se întrevadă că s-ar putea ivi o idilă între frivola Fanny și talentatul John. Pelicula, realizată de Jane Campion, este ea însăși o „stea luminoasă”, încărcată de sublimă frumusețe, intensitate și justețe. Titlul are legătură directă cu poemul de dragoste scris de Keats pentru Fanny pe-o culegere a scrierilor lui Shakespeare. Iubirea arzătoare dintre cei doi amorezi i-a stârnit interesul realizatoarei, care-a încercat să imortalizeze o fărâmă din pasionala istorie. După mai bine de un deceniu de la The Piano, cineasta neozeelandeză aduce în prim-plan o iubire tragică, înviorată de doi actori talentați, ce iradiază: Abbie Cornish și Ben Whishaw. Proiectat în cadrul Festivalului de la Cannes, Bright Star a făcut publicul să mai uite de grozăviile lumii contemporane, celebrând opera unui poet romantic din secolul al 19-lea. Plasticitatea imaginilor, fluiditatea regiei, calitatea excepțională a interpretării și profunzimea sentimentelor aduse-n cadru sunt argumentele pentru care acest film a fost elogiat/nominalizat. Coloana sonoră a împletit muzica originală semnată de compozitorul Mark Bradshaw și vocile actorilor Cornish și Whishaw, oferind veritabile bijuterii poetice.

The Light Between Oceans 5

Asemenea celor două fețe ale lui Ianus (zeul ușii, al sărbătorilor, al riturilor de trecere și al fenomenelor de tranziție, al începuturilor, dar și al finalurilor), se articulează și recenta producție – The Light Between Oceansecranizare a romanului omonim, semnat de M. L. Stedman. Realizatorul filmelor Blue Valentine (2010) și The Place Beyond The Pines (2013), Derek Cianfrance, s-a lăsat sedus de pasionanta poveste în care dragostea și datoria se vor duela și-a oferit publicului o peliculă situată la granița dintre psihodramă și melodramă. The Light Between Oceans este o melodramă bine-unsă, care beneficiază de participarea unui duo actoricesc de o mare finețe: Alicia Vikander – Michael Fassbender (un cuplu de îndrăgostiți și în viața reală, idila înfiripată chiar pe platourile de filmare ale acestei producții). Derek Cianfrance a subliniat elementele de forță, care dau o altitudine amețitoare și, astfel, a suscitat emoția la cote maxime. Povestea (ușor abracadabrantă), amestecată cu „formol” și-o estetică pastel-marin (multitudine de valuri, plaje, stânci, pescăruși), ce se aseamănă cu tablourile bunicii, va produce multe lacrimi privitorilor. Realizatorul este un artizan care nu dorește să stârnească valuri inutile și lasă, la suprafață, doar grația dureroasă a marilor povești melodramatice.

Age of Adaline.dng

Regizorul Lee Toland Krieger, cel care a stârnit intreresul celor de la Hollywood cu filmele lui anterioare – The Vicious Kind şi Celeste and Jesse Forever – a găsit în povestea scrisă de J. Mills Goodloe și de Salvador Paskowitz câteva dintre obsesiile lumii actuale: tinerețea perpetuă și vanitatea. Ideea de-a vorbi despre frumusețea procesului de îmbătrânire este una sensibilă și vine în contra-replică pentru ceea ce lumea actuală ne-a oferit, prin toate canalele media. Filmul prezintă povestea unei tinere, Adaline Bowman (Blake Lively), care – după un accident de mașină și un fulger ciudat, ce generează o uriașă forță electromagnetică – își pierde capacitatea de a îmbătrâni. Narațiunea filmică este însoțită de unele explicații „științifice”, care informează spectatorul că acest fenomen straniu nu va fi descoperit până în 2035. Născută în ziua de Anul Nou, în San Francisco (în 1908), Adaline va rămâne, miraculos, la vârsta de 29 de ani, timp de aproape opt decenii. Eroina va duce o existenţă retrasă, din teama de a nu deveni un „studiu de caz pentru experimentele de laborator” și-i va ocoli,din răsputeri, pe cei care i-ar putea da secretul în vileag. Imaginile semnate de David Lanzenberg sunt impresionante, iar muzica (Rob Simonsen) și costumele (Angus Strathie) induc o stare de bine. „La cincizeci de ani, fiecare are chipul pe care îl merită”, zicea George Orwell. Lui Adaline Bowman i-a luat mult timp până să-nțeleagă acest lucru, după cum fiecăruia dintre noi îi este destul de greu, dar atunci când rosturile sunt pătrunse, totul pare mai ușor.

Me Before You 7

Ce poți să spui despre un bărbat tânăr, frumos, inteligent, bine educat, destul de bogat, dar… paralizat? Instantaneu, ne amintim de vorbele lui Oliver Barrett IV, eroul din Love Story: „Ce poţi spune despre o fată de 25 de ani care a murit? Că era frumoasă şi sclipitoare? Că îi iubea pe Mozart şi pe Bach, pe Beatles şi pe mine?” Apăsătoarea întrebare o va adresa, de data aceasta, Emilia / Louisa Clark, eroina din Me Before You, o adaptare după romanul omonim al lui Jojo Moyes. Garnisită cu toate ingredientele pentru un succes comercial sigur (scenariul după un best-seller, imaginea, costumele, muzica, distribuția de excepție), această melodramă (asumată) narează povestea unei iubiri imposibile și despre adevărul trist din spatele aparențelor. Iată, așadar, o nouă (clasică) poveste de dragoste, care ne demonstrează, încă o dată, că iubirea e mereu spectaculoasă, imprevizibilă şi în stare oricând să doboare orice bariere. Me Before You este o convingătoare demonstrație că, uneori, poţi lupta şi cu ceea ce e „scris în stele”, chiar şi cu preţul unor lacrimi.

A Good Year 8

A Good Year are toate ingredientele unei pelicule Hallmark ori în genul celor pe care le regăsim și în Four Weddings and a Funeral, Love Actually, Nothing Hill, și nu în cele din urmă în Under the Tuscan Sun. Max Skinner (Russell Crowe) este un bancher londonez, specialist în investiţii, cu o reputație de afacerist de succes. Singura lui rudă – unchiul Henry (Albert Finney)  – îi lasă moștenire un domeniu viticol și o casă cam veche din Hexagon. Bătrânul trăise aproape 30 de ani în Provence, departe de tumultoasa lume a bussiness-ului. Max pleacă să-și ia în stăpânire „moșia” din Franța. Aici, îi regăseşte pe Francis Duflot (Didier Bourdon) şi pe soţia sa, Ludivine (Isabelle Candelier), cei care se ocupaseră dintotdeauna de producţia vinicolă a domeniului unchiului Henry. Max nu e încă decis să se mute în Sudul Franţei, iar un amic al său, agent imobiliar, îl sfătuieşte să vândă domeniul care, după părerea sa, făcea o avere. Aparent previzibil, scenariul oferă, totuși, unele surprize. Povestea unui workaholic londonez care cedează în fața unei fermecătoare franțuzoaice și acceptă să trăiască într-o Franță rurală și idilică nu este surprinzătoare, având în vedere suita de comedii romantice pe această temă, dar modul în care apare în A Good Year ne invită să reconsiderăm prioritățile din viață.

The Girl in the Book 9

Un celebru scriitor, Honoré de Balzac, mărturisea – prin vocea personajelor sale, că „a simți, a iubi, a suferi, a se devota vor fi veșnic urzeala vieții femeiești.” Un punct de vedere asemănător pare să ne împărtășească, în filmul The Girl in the Book, și creatoarea Marya Cohn. The Girl in the Book o aduce în prim-plan pe tânăra Alice Harvey (Emily Vancamp), o scriitoare care încearcă să depăşească blocajul de creaţie. Alice se trezeşte prinsă în capcana unei slujbe de editor junior, care-i solicită – la un moment dat – să se îngrijească personal de relansarea unui bestseller (cartea avea la bază întâmplări din viaţa ei). Astfel, se va re-deschide o fereastră către amintiri  dureroase. Glisând mereu între trecut şi prezent,  tânăra femeie trebuie să găsească puterea de a înfrunta evenimentele tulburătoare pe care le păstrase ascunse în toţi aceşti ani, ca mai apoi să ia decizii pentru a spulbera definitiv demonii trecutului. Ajutată de cea mai bună prietenă, Sadie (Ali Ahn), juna editor își reface puterea pentru a crea și de a redobândi încrederea de sine. Optimistă, cineasta oferă spectatorilor varianta finalului fericit, eliberând-o pe Alice de povara trecutului. The Girl in the Book – o pledoarie pentru deschidere (în general) și pentru resorturile morale aplicate în relațiile (de orice natură) dintre femeie și bărbat – rămâne un film emoţionant. Este, cu certitudine, o comedie cu îndemnuri pentru iubirea de carte, o peliculă ornată cu puțin roz, care nu te poate lăsa rece.

The Fault in Our Stars 10

La doar şaisprezece ani, Hazel Grace (Shailene Woodley) este o adolescentă, desprinsă parcă din Săpânţa unui Maramureş arhaic, care îşi analizează cu sânge rece propriul deznodământ. Ea se luptă cu suferinţa, cu moartea perfidă ce stă mereu la pândă. „Oamenii vor pieri”, zice tânăra, „şi nimeni nu îşi va aminti de Cleopatra, Aristotel sau Mozart” – vorbe usturător de dureroase adresate lui Augustus / Gus (Ansel Elgort), o altă victimă a cancerului. Frumosul adolescent, ex-star de baschet, şi-a pierdut un picior într-o remisie a neîndurătoarei boli şi e unul dintre bolnavii care iau parte la acele reuniuni care-i ajută să supravieţuiască, încercând să sfideze maladia. Cu optimism şi spirit uşor caustic – specifice adolescenţei -, cei doi tineri se vor „duela” pe tema spiritualităţii şi a destinului. Hazel şi Augustus vor găsi împreună punctul pe care îl căutau în univers – dragostea. Amândoi descoperă cât de bine este să fii iubit, ca cineva să te vadă aşa cum eşti cu adevărat şi să fii considerat frumos. Este şansa lor să înflorească, în ciuda tuturor sumbrelor pronosticuri. Imaginile sunt permanent susţinute de o coloană sonoră (OneRepublic, Charli XCX, Ed Sheeran, STRFKR, M83, Lykke Li) ce te face să crezi că, uneori, ecranizările pot fi mai bune decât romanul de la bază. Pe ecran, se derulează cadre cu tot arsenalul unor adolescenţi (tipic americani): haine din piele, sneakerşi, jocuri video, trofee sportive, dormitoare perfecte, dar, mai ales cu SMS-uri afişate în animaţii colorate. Toate vin să contrabalanseze teama şi durerea aflate în surdină. Dacă acum mai bine de patruzeci de ani, spectatorii storceau batistele, suferind alături de Oliver (Ryan O’Neil), la clasicul Love Story (1970), astăzi, se zâmbeşte amar, printre lacrimi, în faţa lui Hazel (Shailene Woodley) care aşteaptă netulburată „întâlnirea dintre stele”. Pelicula semnată de Josh Boone are o armă imbatabilă în faţa chinului – o actriţă tânără şi lipsită de orice artificiu.

Articol pubicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Top zece – Cele mai frumoase filme romantice

Scris de pe februarie 12, 2019 în Cinema, Film

 

Etichete: ,

I Origins – romanță ezoterică cu accente New Age

Mădălina DumitracheCu pelicula I Origins, cineastul Mike Cahill rămâne pe același teritoriu, al science-fictionului realist, după ce-a surprins publicul cu Another Earth (prezentat la Deauville, în 2011) și fascina prin descoperirea unei planete asemănătoare cu Terra. Complet independent, Mike Cahill își realizează filmul în multiple calități: producător, scenarist și monteur.

Cineastul american își urmează șirul interogațiilor asupra originilor omului și ale misterelor vieții de după moarte, narând aventurile unui specialist în biologia moleculară. Ca și în cazul primului său lungmetraj (Another Earth), propune un SF, dar temeinic ancorat în cotidian, fără efecte speciale, doar sondând omenescul și marile mistere. Abordarea este una riscantă, dar Cahill știe să șlefuiască o perlă cinematografică, mixând religia cu știința, în imagini eterice (Mike Cahill în colaborare cu Markus Förderer).

Expusă într-o epică intimistă, dar frisonantă, povestea are loc în lumea de astăzi, personajele sunt oameni obișnuiți, dar o cercetare științifică va schimba dramatic viziunea despre locul omului în univers și despre destinul său. Aparent naivă, plină de îndrăzneală și entuziasm pelicula I Origins le pretinde un singur lucru spectatorilor: să (i) se abandoneze.

11013636_10203481311313311_3053692091463360867_n

Ian Gray este personajul care se va lăsa antrenat într-o serie de aventuri, după doar o noapte de pasiune cu un manechin newyorkez. Cercetător în domeniul biologiei moleculare, tânărul rămâne captivat de Sofi, tânăra misterioasă ai cărei ochi îi fotografiase în timpul unei petreceri de Halloween.

Deşi aceasta dispare, fără ca Ian să-i afle identitatea, junele om de ştiinţă o regăsește printr-o serie de coincidenţe şi întâmplări neobişnuite. Cercetarea sa academică (discreditarea teoriei creaţioniste prin noi dovezi științifice ale evoluţiei ochiului uman) îl conduce la o descoperire importantă; totuși, providenţa îl aruncă într-un joc al căutării. Răspunsul – găsit după seria de aventuri – s-ar putea să nu fie cel aşteptat. Ian Gray (Michael Pitt) își concentrează atenția asupra ochiului. Uimitor prin abordări multiple, acest organ al vederii, dar, de asemenea, argumentul ultim al creaționiștilor ca să nege teoria evoluției speciilor, devine centrul cercetărilor sale de laborator și nu numai.

11873498_10203481311273310_8306298905877354737_n

Scientist, dr. Gray neagă transcendența și tratează cu ironie tot ceea ce ține de spiritualitate și ce nu poate fi dovedit în mod științific; refuză să accepte expresia “ochiul este oglinda sufletului”. Țelul căutărilor sale de laborator este acela de-a identifica elementul ADN care le lipsește creaturilor/viețuitoarelor fără vedere și celor care posedă acest simț și, astfel, să evidențieze faptul că ochiul este rezultatul unei îndelungate evoluții, ci nu proba existenței vreunui Creator divin.

Mai întâi, o vom cunoaște îndeaproape pe Karen (Brit Marling), studenta de anul întâi, care va deveni aliata lui Ian în “cruciada” științifică de identificare a genei comune atât viermelui orb, cât și omului. Tânăra blondă, glacială și riguroasă este extrem de dotată din punct de vedere intelectual și devine imediat omul de nădejde al lui Ian Gray. La polul opus, se află cealaltă fată, Sofi (Astrid Berges-Frisbey), focoasa brună cu ochii viu-colorați, jucăușă, care îl seduce pe omul de știință, încât acesta să se întrebe dacă există persoane care “pot umple golul din tine”. Femeia cu ochii azurii îi va încurca granițele dintre viața personală și munca/credința lui. Plină de mistere, dar senzuală și vibrantă, Sofi-cea-exotică îl ademenește pe Ian într-o poveste de iubire impetuoasă.

11892085_10203481311113306_3099248055692664300_n

Povestea tublurătoare dintre tânărul analitic și efervescenta Sofi se va derula în imagini amețitoare, dar pline de lirism și de trăire. Curmată șocant, istoria de amor va avea efecte devastatoare asupra tânărului. Șapte ani mai târziu, Ian și Karen sunt căsătoriți și urmează a deveni părinți. Deja cunoscut grație publicării cărții sale, The Complete Eye – rezultat al îndelungatelor cercetări și studii – Ian descoperă o nouă legătură. Ochiul, pe care-l studiase atât de mult timp, devenise un fel de ID/amprentă umană pentru identificarea persoanelor, existând deja o imensă bază de date.

Realizatorul filmului își reînnoiește interogațiile și reflecțiile despre originile și natura ființei umane, plasând centrul acțiunii într-un triunghi amoros metafizic. Aflat între rigoarea științei lui Karen și spiritul ludic-mistic New Age al Sofiei – o apariție meteorică, bulversantă în viața sa – Ian caută răspunsuri.

Michael Cahill nu are nevoie de trucuri/multe efecte speciale pentru a-și conduce spectatorii într-o lume paralelă, cvasi-asemănătoare cu a noastră, însă radical decalată. Nimic din imaginile proiectate pe ecran, cu un minim de mijloace tehnice, nu ar induce în eroare sau ar putea surprinde pe cineva care trăiește în lumea actuală. Într-un oraș plin de frenezie, personajele, dotate cu multă fantezie, se întâlnesc, se iubesc, apoi se pierd.

11896234_10203481311233309_5622588984631001653_n

Este o poveste, foarte bine lucrată, ce va conduce inflexibilul om de știință spre un drum la capătul căruia ajunge să se îndoiască de caracterul fermelor sale convingeri. Iubirea va fi mereu prezentă. Totuși – prin I Origins – cineastul întredeschide o portiță spre năzuință, așteptată sau dorită. Întâlnirea dintre omul de știință și micuța Salomina (Kashish) din New Delhi ar putea schimba ideea potrivit căreia oamenii își pot croi singuri destinul. Dr. Ian Gray va găsi în privirea albastră – a copilei din India – răspunsul la multele interogații pe care acesta refuzase să și le formuleze/adreseze. Călătoria în India (sursă a multor curente spiritualiste) reprezintă liantul dintre persoane necunoscute și face dovada că între știință și spiritualitate nu pot exista granițe, nu se constituie în două universuri separate.

Totul este bine pus la punct în această peliculă: ideea de-a fotografia ochii personajelor în gros-plan pe fundal muzical animat de The Dø și Radiohead, imaginea clișeică a Indiei (în ultima parte), distribuirea unei actrițe-manechin (Astrid Bergès-Frisbey) în opoziție cu blonda glacială, cunoscută deja din Another Earth, totul este făcut să “ia ochii” spectatorului. Vertijul ocular din I Origins (jocul de cuvinte omofone I/Eye) se vrea un răspuns la întrebările de natură filosofică pe care, asemenea lui Mike Cahill, orice ființă umană și le-a pus măcar o dată în viață. Fără să divulge misterul pe ecran, cineastul conservă sensul miraculosului și lasă loc pentru continua mirare, nestrivind “corola de minuni a lumii”.

Regizor: Mike Cahill

Scenarist: Mike Cahill

Compozitor: Will Bates, Phil Mossman

Operator: Markus Förderer, Mike Cahill

Distribuţia:

Michael Pitt (Ian Gray)

Brit Marling (Karen)

Astrid Bergès-Frisbey (Sofi)

Steven Yeun (Kenny)

Archie Panjabi (Priya Varma)

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la I Origins – romanță ezoterică cu accente New Age

Scris de pe februarie 10, 2019 în Cinema, Cultură, Film, Filme indie (independente), Iubire, Modernitate, Relativitate

 

Etichete: , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web