RSS

Arhivele lunare: martie 2019

Prinţesă chiar şi fără voia ei – „Grace de Monaco”

Grace of Monaco Movie

După succesul obţinut cu filmul biografic, La Môme, cineastul Oliver Dahan şi-a concentrat atenţia asupra unei alte celebrităţi feminine, de astă-dată, o incontestabilă figură mitologică a celei de-a şaptea arte, Grace Kelly.

În 1956, după fastuosul mariaj cu prinţul Rainier de Monaco, Grace Kelly trebuie să aleagă între profesia de actriţă şi obligaţiile princiare într-un micuţ, dar foarte vechi, regat european. Grace de Monaco (2014) este un obiect cinematografic calibrat pentru a aduce un omagiu farmecului olimpian al interpretei principale. Perioada aleasă pentru reliefarea personalităţii acestei femei celebre este una dificilă, anii ’60, când Franţa gaulistă ameninţa cu anexarea micului principat de Monaco, din pricina evaziunilor fiscale. Dificultăţile prin care trece cuplul princiar sunt amplificate şi de presiunile financiar-politice, dar şi de seducţia artistică; Alfred Hitchcock îi propusese muzei sale să o încarneze pe dificila Marnie, într-o nouă peliculă hollywoodiană. Prinsă mereu la mijloc, Grace trebuie să opteze. Este nevoită să renunţe pentru totdeauna la viaţa artistică şi să înveţe noul său rol, acela de „Son Altesse Sérénissime, la Princesse Grace de Monaco ”.

Nu putem să nu observăm similitudinile dintre destinul lui Grace şi cel al celebrei Lady Di, a cărei viaţă a fost recent ecranizată în Diana (2013) – două caractere puternice, mame, dar şi femei pasionale. Totuşi, se poate spune că ele au avut parcursuri diametral opuse; Diana a încercat să se desprindă din rigorile vieţii de palat ale familiei regale, pe când Grace încearcă să domnească renunţând la tot ceea ce era american pentru a câştiga inimile celor din regatul de adopţie. Dahan a preferat-o pe actriţa cameleonică Nicole Kidman, deşi ea are doar vag aerul lui Grace Kelly. Ca şi în cazul lui Marion Cotillard (din La Môme), regizorul îi conferă actriţei rolul de muză şi ne invită în universul intim al prinţesei. Realizatorul i-a lăsat interpretei libertatea de-a îi căuta identitatea lui Grace de Monaco. Nicole Kidman nu caută să ne fascineze, ci doar întruchipează un rol. Este un delicat gest artistic pentru a-i oferi un omagiu celei care-a fost un icon al cinematografiei. Actriţa australiană emană aerul misterios al blondei reci, care pulsa de ardoare. Într-un amestec ce are cam toate ingredientele unei poveşti siropoase, cineastul aduce în faţa spectatorului alt gen de relaţii. Sclipirile dintre Frumoasă şi Prinţ trec în plan secund, evitând sentimentalismul mieros.

Theatrical release poster

Relaţia dintre Grace şi Rainier este abordată cu o parcimonie de cuvinte, lăsând loc gesturilor şi privirilor (multe gros-planuri cu ochii, adesea, înroşiţi ai Prinţesei). Tim Roth, mereu impecabil, este aici un Rainier / Ray plin de îndoieli şi tensiuni, dar vădit îndrăgostit de soţia sa. Din distribuţie, mai fac parte veteranul Frank Langella, în rolul părintelui Francis Tucker (confesorul lui Grace) şi expresiva actriţă spaniolă Paz Vega, întrupând-o pe irezistibila Maria Callas. Scenariul încearcă să expedieze pericolul dulceagului şi, de aceea, îmbină intimul cu politica (monegascii văzuţi ca nişte membri ai Rotary Club), ca două sfere interdependente.

Grace, Princess of Monaco (Nicole Kidman) ©️ Picture Supplied

Criza politică din Franţa implicată în războiul din Algeria devine motorul acţiunii dramatice din Grace de Monaco. În acest context tulbure, starul de cinema, Grace Kelly, se vede nevoită să opereze transformări. Ea va renunţa definitiv la numele de vedetă şi la timiditatea de fetiţă din Philadelphia şi va declara: „Je suis Monaco”, într-un discurs ce va rămâne în analele istoriei. Olivier Dahan s-a străduit să ne arate că orice artificiu e superflu când o prinţesă a cinema-ului devine prinţesă a inimilor. Albastrul intens din privirea lui Nicole Kidman exprimă o melancolie soră cu tristeţea. În spatele acelei „Son Altesse Sérénissime”, se va ascunde mereu o femeie simplă, dar profundă în sentimente, ce-şi dorea cu ardoare povestea ei. Este o bună ocazie de-a reflecta asupra profesiei de actor. Ca să ne ducă în palatul din regatul Monaco, regizorul filmează fără prea multă complezenţă, încercând să surprindă emoţia în sursă. I se poate reproşa, totuşi, excesul de estetism în ceea ce priveşte imaginile ce-o surprind pe „Gracie”, ca într-un shooting pentru reclamele Chanel sau Chopard. Decorurile naturale somptuoase, contrastul dintre culorile vii şi cele pastelate vor să cristalizeze conflictul interior al lui Grace, dar filmul are un ritm general lent şi dialoguri lipsite de suflu.

Olivier Dahan a căutat să redea ecranului o Grace Kelly în complexitatea ei – actriţă şi femeie, întruchiparea perfectă a idealului feminin între clasă şi glamour, practicând un soi de cinema de lux. Grace de Monaco este pelicula în care visul american devine un vis franţuzesc, pardon… monegasc.

Regizor: Olivier Dahan
Scenarist: Arash Amel / Operator: Eric Gautier / Producător: Arash Amel, Uday Chopra, Pierre-Ange Le Pogam / Monteur: Olivier Gajan
Distribuţia: Nicole Kidman (Grace Kelly), Roger Ashton-Griffiths (Alfred Hitchcock), Tim Roth (Prinţul Rainier al III-lea), Milo Ventimiglia (Rupert Allan), Parker Posey (Madge Tivey-Faucon), Paz Vega (Maria Callas), Derek Jacobi (Contele Fernando D’Aillieres), Frank Langella (Părintele Francis Tucker), Geraldine Somerville (Prinţesa Antoinette), Nicholas Farrell (Jean-Charles Rey)

Via LiterNet

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Prinţesă chiar şi fără voia ei – „Grace de Monaco”

Scris de pe martie 31, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Oscar

 

Etichete: , , ,

Familia nucleară, într-o viziune apocaliptică – Juste la fin du monde/It’s Only the End of the World

Mădălina DumitracheXavier Dolan, copilul teribil al cinema-ului actual? Ne stau la îndemână: drag, răsfățat, talentat, turbulent. Dar de ce teribil? Există numeroase filme ale sale care-au uimit. Ivit dintr-un peisaj tern, tânărul quebecoaz a detonat moleșeala și-a devenit un fel de specialist postmodern în amoruri imposibile. La doar 27 de ani, a reușit să obțină, cu Juste la fin du monde, Marele Premiu la Festivalul de Film de la Cannes, 2016.

Stăruitor, talentatul Xavier Dolan a ocolit cu obstinație facilul: regizorul canadian a adaptat pentru ecran o piesă de teatru (scrisă de Jean-Luc Lagarce în 1990, înainte de-a fi fost răpus de SIDA), distribuind actori francezi în  noul său „număr de magie”.

juste-la-fin-du-monde-1

Juste la fin du monde narează povestea unui tânăr autor care, după o absență de 12 ani, revine în satul natal pentru a-și anunța propria moarte. Intelectual tânăr, autor cunoscut și respectat, homosexual asumat, Louis a rupt toate punțile cu trecutul său de mai bine de 12 ani, deși niciodată n-a uitat de aniversări, de cărțile poștale și de cele două-trei rânduri „regulamentare”. Este admirat, așteptat, deși nimeni nu se simte în stare să-i reproșeze faptul că și-a uitat mama, fratele și sora. Știindu-se condamnat definitiv de boală, el venise să anunțe iminenta dispariție, dar, va pleca câteva ore mai târziu, fără să fi fost în stare să-și anunțe propria moarte, rămânând cu inima greu încărcată cu amărăciune.

juste-la-fin-du-monde-2

Din start, un astfel de subiect trezește suspiciuni și reacții de respingere. Spectatorii, deja obișnuiți cu producțiile acestui cineast, pot extrapola și așa vor observa ironia (o particularitate care marchează clar opera acestui artist). Devine ușor de recunoscut estetica realizatorului canadian, care se joacă cu glamourul actorilor, adesea prea strident machiați, cu muzica de factură electro-pop (Blink 182, Moby) furtunoasă și costumele fistichiu tăiate, toate într-un fel de kitsch art. Odată depășite barierele impuse de aceste piste false, cu aer publicitar, Xavier Dolan sugerează mai mult decât o fac aceste aparențe.

juste-la-fin-du-monde-3

Începe prin a ne arăta ce se află în spatele ușilor închise, acolo unde fiecare ar vrea să spună ceea ce are pe suflet; nimeni nu găsește, însă, cuvintele cele mai potrivite. Louis pândește momentul în care să îi vestească faptul că acesta e sfârșitul-vizita sa, cea de pe urmă. Toți clocotesc mocnit sub presiunea acestei tensiuni nedescărcate și nimeni nu reușește să se debaraseze de amărăciunea nedeclarată. Gaspard Ulliel este uimitor – tăcut, ezitant, tulburat – în rolul eroului principal. Atent dirijat și excelent surprins de camera de filmare, junele artist pare să fi uitat ritmul „clanului” său. În fața lui se vor regăsi patru tipologii distincte, dar pline de culoare. Astfel, mama (Nathalie Baye) – vulgară, machiată în exces, guralivă – disimulează abil scăpările din familia sa. Femeia costumată în satin roșu, înzorzonată, ojată cu albastru pe unghii și purtând perucă este pironită într-o buclă temporală a unei așa-zise fericiri familiale, dar despre a cărei existență reală vom avea motive serioase de îndoială. Léa Seydoux este, aici, sora mai mică, prea puțin cunoscută de Louis, cea care are mereu câte-o criză de nervi, calmată rapid cu un joint – mai ales dacă fratele mai mare „te calcă pe nervi”. Vincent Cassel un frate mai mare țâfnos, dar fragil și chiar duios în unele situații. Soția sa, Catherine, este întrupată de Marion Cotillard, într-o apariție specială: blândă, liniștitoare, dar nesigură pe ea. Catherine înțelege totul din prima, dar nu-și găsește și cuvintele potrivite. Cu această echipă, Dolan a construit un film magnific. Atent, realizatorul ne oferă, din când în când, pauze de reflecție, semnând și montajul filmului. Ritmul este dat și de flashbackurile atent decupate și asamblate cu un fond sonor pe măsură (muzica: Gabriel Yared). Patosul ficțional este dens, sofisticat și dezlănțuie o adevărată  vâltoare emoțională.

juste-la-fin-du-monde-4

Louis/Gaspard Ulliel, încărcat cu emoții – încă din avion -, va schimba „celula” aeriană cu una mai încărcată cu viață: casa mamei sale, pe care n-a mai văzut-o de 12 ani. Ca într-o alegorie a copilăriei pierdute, îl vedem pe Louis în obscuritatea avionului încercând să zărească satul natal așa cum copilul de odinioară avea, în joacă, ochii acoperiți cu mâini; un altfel de Orfeu ieșit din Infern. Decupajul ales pentru a ilustra sosirea sa este edificator: în holul casei, calibrarea tonurilor reci se face treptat, de parcă ele însele ar prevesti moartea iminentă a eroului, iar melancolia va contamina întregul ansamblu. Deși reunită, familia nu a fost nicicând mai fragmentată, Xavier Dolan optează pentru fotografii statice, care se-nșiruie una după cealaltă.   Pe măsură ce dialogurile se-ncheagă, figurile – mamei, fratelui și-a soției sale, apoi a eroului – se prezintă pe ecran, inducându-ne ritmul psihologic. Ca și la alte filme ale lui Dolan, cuvintele rostite rămân mai degrabă suspendate, ca un fel de abur care învălui adevărurile/vinile nerostite (o absență mult prea îndelungată a fiului, tatăl decedat, relația dintre frații Louis-Antoine e una de tipul Cain-Abel, „rebela eternă”, Suzanne, lipsită de repere paternale). Tăcerile învăluite de priviri anunță acel catharsis amânat până la finalul filmului.

juste-la-fin-du-monde-5

Momentele de tensiune dramatică din film nu sunt altceva decât (pentru cei mai mulți dintre spectatori) o încercare, o experiență claustrofobică pe care o împărtășesc cu personajele  (închise în ele însele) de pe ecran. Nu contează dacă filmul pierde din intensitate în ultimele secunde. Xavier Dolan își dovedește din nou măiestria în a realiza o melodramă fără cusur.

Programat în festivalul Les Films de Cannes a Bucarest :

Duminică, 16 Octombrie 2016, ora 21:00,  CinemaPro

Sâmbătă, 22 Octombrie 2016, ora 18:30, Sala Auditorium a MNAR (Sala Mică a Sălii Palatului, Știrbei Vodă, 1-3)

Regizor: Xavier Dolan
Scenarist: Xavier Dolan
Operator: André Turpin
Muzica: Gabriel Yared
Producător: Sylvain Corbeil, Xavier Dolan, Nancy Grant, Nathanaël Karmitz, Michel Merkt
Monteur: Xavier Dolan
Distribuţia:
Nathalie Baye (Mama)
Marion Cotillard (Catherine)
Léa Seydoux (Suzanne)
Vincent Cassel (Antoine)
Arthur Couillard (Gaby)
Gaspard Ulliel (Louis)

Durata: 95 minute

Premii, nominalizări, selecţii:
Cannes (2016) – Marele Premiu al Juriului: Xavier Dolan
Cannes (2016) – Palme D’Or , nominalizat: Xavier Dolan

Premiera oficială (la București): 28 octombrie 2016

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Familia nucleară, într-o viziune apocaliptică – Juste la fin du monde/It’s Only the End of the World

Scris de pe martie 28, 2019 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Filme franțuzești, Postmodernitate

 

Etichete: , , ,

La 25 de ani după Pulp Fiction, Tarantino revine pe Croazetă cu Once Upon A Time… In Hollywood

Prezența, anul acesta, la Cannes a renumitului cineast Quentin Tarantino a stârnit deja interesul celor care îi îndrăgesc filmografia. E suficient să rememorăm «pelicula-cult» Pulp Fiction (se împlinesc 25 de ani de când cineastul a fost răsplătit cu Palme d’Or pentru memorabila producție) și să amintim tandemul Leonardo DiCaprio & Brad Pitt, ca să înțelegem actualul context al reîntoarcerii sale pe Croazetă.

Așadar, cel mai așteptat lungmetraj al teribilului Tarantino, Once Upon A Time…In Hollywood, se va bucura de prezența starurilor Brad Pitt, Leonardo DiCaprio și Margot Robbie.

Quentin Tarantino în 1994 (Palme d’Or pentru Pulp Fiction © Bestimage)

Așteptările sunt mari, Tarantino a declarat publicaţiei britanice The Independent: „Once Upon a Time In Hollywood va fi, probabil, filmul cel mai apropiat de Pulp Fiction pe care l-am făcut”. Cineastul a ţinut să facă un comentariu laudativ şi la adresa protagoniştilor. „Va fi cea mai dinamică alăturare de staruri de la Robert Redford şi Paul Newman încoace”; știut fiind faptul că unul dintre punctele de atracție ale producțiilor sale îl reprezintă actorii celebri selectați. În România, premiera filmului va avea loc, pe 9 august 2019, în plină vară fierbinte, amintind (și) de momentele fierbinți derulate cu o jumătate de secol în urmă („once upon”) în S.U.A., în Los Angeles.

Quentin Tarantino &  Uma Thurman, 2014, la Cannes  ©Bestimage

Entuziasmul lui DiCaprio, care-a declarat – că scenariul acestui film e „cel mai grozav” din câte a citit vreodată – incită fanii și stârnesc interesul criticilor dornici să îi vadă alături, pentru prima oară, pe „greii” de la Hollywood: Leonardo DiCaprio şi Brad Pitt (aflaţi la prima colaborare pe platourile de filmare).

Din primele informații despre intrigă, aflăm că acțiunea e plasată în 1969, în toiul mișcărilor sociale/hippie și a transformării totale a lumii din industria cinematografică. Teribilul cineast a promis că va reface „bloc cu bloc” atmosfera din anii ’60 a Hollywoodului. Bunăoară, în centrul acţiunii e plasat un actor de televiziune (seriale western), care a prins un singur rol major şi este dornic să îşi asigure succesul în „Cetatea Filmului”.

Pelicula are „țesătura lui Pulp Fiction” și se crede că va avea mai multe linii narative, care converg într-un singur eveniment, totul pornind de la personajul fictiv interpretat de Leonardo DiCaprio. Amicul său, care este şi dublura lui, încearcă din răsputeri să treacă şi el la un alt nivel. Cele două personaje fictive – actorul Rick Dalton şi  dublura acestuia, Cliff Booth – vor fi întrupate de Leonardo DiCaprio şi Brad Pitt. Pe măsură ce aceştia se străduiesc să îşi facă un nume la Hollywood, povestea se mută în celebra casă Tate-LaBianca (de care se leagă crimele clanului Mason), căci Sharon Tate (Margot Robbie) este vecina lui Dalton.

Brad Pitt & Leonardo DiCaprio în Once Upon a Time In Hollywood © Sony Pictures Entertainment

Întreaga poveste are ca background „crimele Mason”, căci cei doi locuiesc chiar lângă reşedinţa lui Sharon Tate, actriţa ucisă de membrii clanului Mason, alături de alte patru persoane, pe 9 august 1969 (Once Upon a Time In Hollywood va fi lansat la 50 de ani distanţă, pe 9 august 2019). Trebuie reamintit faptul că Manson a devenit cel mai notoriu criminal al secolului al XX-lea, după ce a incitat tinerele membre ale cultului pe care îl inițiase să ucidă șapte oameni. Așa se face că,în dimineața zilei de 9 august 1969, actrița Sharon Tate (26 de ani), aflată în ultimul trimestru de sarcină, a fost înjunghiată de 16 ori de către membrii cultului Manson, în casa din Benedict Canyon, Los Angeles. În momentul respectiv, soțul ei, Roman Polanski nu se afla acasă, fiind plecat în Europa. Așadar, un rol –  în acest nou proiect – îi este rezervat şi actriţei Margot Robbie (I, Tonya), care o întrupează pe Sharon Tate, însărcinată în aproape nouă luni, când a fost ucisă de clanul Manson.

Margot Robbie / Sharon Tate © Sony Pictures Entertainment

În distribuție, îl vom regăsi și pe Burt Reynolds, care îl interpretează pe George Spahn, fermierul californian în etate care a fost convins să permită clanului Manson să trăiască pe proprietatea sa. Al Pacino îl va interpreta pe Marvin Shwarz, agentul lui Rick Dalton (e prima colaborare dintre starul lui The Godfather şi Tarantino!). Lista cu distribuția însumează multe staruri, așa cum deja, ne-a obișnuit Tarantino, prin urmare, Damian Lewis (Billions, Homeland) îl încarnează pe Steve McQueen, Emile Hirsch (Into the Wild) va fi  hairstylistul celebrităților de la acea vreme, Jay Sebring (născut Thomas Kummer), victimă a clanului Manson, Austin Butler (The Carrie Diaries, The Shanarra Chronicles) îl joacă pe Charles/„Tex” Watson, membru central al clanului Manson, care a săvârșit mai multe crime și a primit ulterior șapte capete de acuzare, inclusiv pentru crimă de gradul întâi. Lena Dunham (Girls) o portretizează pe Catherine/„Gypsy” Share, o adeptă a cultului Manson, care nu a participat – însă – la crima săvârșită asupra lui Sharon Tate. Nicholas Hammond, conoscut pentru rolul Friedrich din The Sound of Music, îl interpretează pe actorul și regizorul Sam Wanamaker (legătura lui Wanamaker cu clanul Manson a rămas nedovedită până azi). O surprinzătoare prezență va fi Mike Moh (Empire, Inhumans) care va fi versiunea de pe ecran a maestrul kung-fu, Bruce Lee, pe care Roman Polanski l-a bănuit pentru scurt timp că ar fi fost ucigașul soției sale, Sharon Tate.

Așteptată cu nerăbdare, această comedie neagră reciclează caracteristicile de gen și adaugă autenticitatea „marcă înregistrată”/Tarantino (regizorul e, deja, o țintă a campaniei #MeToo). Până la premieră, ne rămâne ambinața hippie din trailer-ul filmului din care se desprind sonoritățile unor melodii precum „Straight Shooter” (The Mamas & the Papas) și „Bring a Llittle Lovin”(Los Bravos).

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la La 25 de ani după Pulp Fiction, Tarantino revine pe Croazetă cu Once Upon A Time… In Hollywood

Scris de pe martie 27, 2019 în Blockbuster, Cinema, Filme de Cannes, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Dactilo-rock – „Populaire”

Exista o vreme în care tastatura, deşi avea o înfăţişare mai dură, ajuta (îndeosebi) femeile să-şi câştige independenţa financiară, ca dactilografe, mai târziu stenodactilografe/secretare. Despre o astfel de perioadă ne povesteşte Régis Roinsard în primul său lungmetraj, Populaire.

Acest pariu retro-chic, realizat în maniera seriei TV, Mad Men, se dovedeşte nu numai o redare fidelă a anilor ’50, ci şi o radiografie a relaţiilor dintre sexe din acea perioadă. Modernizarea tehnicii de redactare a adus cu sine emanciparea femeilor, dar a scos la iveală şi o serie de clişee falocrate, de aceea intenţia realizării unui film pe această temă nu este lipsită de interes.

Rose Pamphyle (Déborah François) este o tânără din Normandia ce-şi duce liniştită traiul într-un sătuc, alături de tatăl ei. Ea munceşte, împreună cu părintele ei, în prăvălioara familiei. Viaţa sa pare să aibă o oarecare liniaritate, îndreptându-se către o tihnită căsnicie căci, la 21 de ani, este deja logodită cu fiul mecanicului. Dar destinul pare să îşi schimbe cursul după o călătorie într-un oraş apropiat, Lisieux. Un mic anunţ pentru postul de secretară o face să uite de cariera de „casnică din Normandia”. Şarmantul patron, de la compania de asigurări, Louis Échard, în vârstă de 36 de ani, va contribui la transformarea acestei tinere provinciale. Viteza cu care juna Rose tastează îl uimeşte pe tânărul ei şef (Louis Échard), dornic s-o propulseze în rândul campioanelor mondiale la dactilografiere. Ca într-o versiune modernă a poveştii cu păstoriţa şi prinţul, idila dintre brokerul de asigurări şi secretară se transformă într-o spumoasă comedie romantică. Film iniţiatic, Populaire urmăreşte traiectoria acestei tinere frumoase şi inocente până la New York, unde „bobocul de trandafir” înfloreşte. Treptat, naiva Rose se transformă într-o autentică şi desăvârşită doamnă. Încă de la primele cadre, Populaire străluceşte prin minuţiozitatea detaliilor, înfăţişând spectatorului o Franţă postbelică bine pusă în rama vintage. În ciuda unui declarat elogiu adus emancipării femeii, există unele clişee machiste, dacă ne gândim la dipticul feminin Déborah François/Bérénice Bejo, aflat în opoziţie. Cea dintâi caută de lucru ca să fie independentă, cealaltă este soţie devotată, extrem de supusă soţului; ele sunt ca nişte ecouri ale unor coduri pur masculine – erotizarea trupului prin pletora rochiilor, seducţia ca formă de acces într-un post, inegalitatea socială. Louis Echard se va ocupa cu tenacitate de antrenamentele fetei: recopierea unor romane celebre (Madame Bovary!), cursuri de pian (pentru supleţea degetelor) predate de fosta lui iubită, Marie (Bérénice Béjo din The Artist), şi jogging pe câmpie.

Romain Duris & Déborah François in ”Populaire” – Via MouthShut.com

Deliciosul univers retro este încărcat de energia muzicii rock şi de nostimele „campionate” de dactilografiere. Populaire este o aventură tonică, un amestec de şarm şi kitsch, în care tandemul Romain Duris – Déborah François face publicul să vibreze ca la Rocky, în ring. Decoratoarea Sylvie Olivé şi creatoarea de costume, Charlotte David, s-au amuzat oferind o viziune stilizată asupra epocii (abundă rochiile-creion, ochelarii cu rame Cat Eye), într-un veritabil pastel cinematografic. Muzica semnată de Rob şi Emmanuel d’Orlando contribuie la destinderea acestei atmosfere, pe ritmuri de cha-cha-cha, mambo şi plastic teen pop.Tema pentru pian şi coarde din Forgotten Dreams (Leroy Anderson) evocă starea de spirit a acelei perioade, alături de hit-ul Dactylo Rock al celor de la Les Chaussettes Noires. Dinamismul filmului este amplificat şi de ritmul alert în care se succed secvenţele şi de travellingul circular (concursul de la New York). Déborah François este perfectă în pielea lui Rose, tânăra fată „în floare”: proaspătă, zâmbitoare, inocentă şi stângace. Ea se va deschide departe de mediul originar, dar păstrându-şi inocenţa. La un moment dat, ea declară că „bărbatul ideal este acela care mă consideră egală cu el.” Tânăra se potriveşte perfect cu Romain Duris, care îl întrupează pe Louis Echard. Mai în vârstă decât Rose (Déborah François), sigur de sine, el o va transforma pe stângacea secretară într-o campioană mondială. Cei doi actori formează un duo şarmant, desprins, parcă, dintr-un afiş publicitar de epocă. Shaun Benson interpretează rolul lui Bob Taylor, cel mai bun prieten al lui Louis; soldat american rămas în Franţa, după debarcarea din Normandia, s-a căsătorit cu iubita din copilărie a prietenului său (Marie/ Bérénice Bejo) şi întruchipează „visul american”. Miou Miou şi Eddy Mitchell interpretează părinţii sâcâitori, iar Nicolas Bedos excelează în rolul lui Gilbert Japy, nesuferit moştenitor al unei mărci de maşină de scris.

Cu o distribuţie bine aleasă, Populaire este o discretă pledoarie, uşor fantezistă, pentru emanciparea femeii şi pentru eliberarea de sub clişeele misoginismului.

Regizor: Régis Roinsard
Scenarist: Régis Roinsard, Daniel Presley / Compozitor: Rob, Emmanuel D’Orlando / Operator: Guillaume Schiffman / Producător: Alain Attal / Monteur: Laure Gardette, Sophie Reine
Distribuţia: Romain Duris (Louis Échard), Déborah François (Rose Pamphyle), Bérénice Bejo ( Marie Taylor), Shaun Benson (Bob Taylor), Mélanie Bernier (Annie Leprince-Ringuet)
Premiul Le Coup de Coeur des Cinémas Gaumont Pathé ,2012;
Cinci nominalizări la premiile César, 2013;
Un premiu la Festivalul internaţional de Film de la San Francisco, 2013

Via LiterNet

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Dactilo-rock – „Populaire”

Scris de pe martie 24, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Modernitate, Moravuri

 

Etichete: , , , ,

Tripla alianță a blondelor – „The Other Woman”

 

Ce te faci când descoperi că iubitul tău este, de fapt, “foarte însurat” și destul de încurcat în alte aventuri? Recurgi la alte stratageme: te aliezi cu soția și cu (mai) tânăra amantă. Aceasta este “rețeta tămăduitoare” folosită de eroina noastră – o femelă-alpha – interpretată de Cameron Diaz, în comedia The Other Woman. Pare complicat – puțin clișeic – dar, pentru un divertisment estival, funcționează bine.

therwoman

Infidelitatea masculină, în zilele noastre, a devenit – în unele comedii – un fel de dispozitiv pentru comploturile feminine. Există deja câteva producții-cult despre alinațe feminine (buddy-movies la feminin): Thelma and Louise (R. Ridley Scott, 1991), Bridesmaids (R. Paul Feig, 2011), Bowling (R. Marie-Castille Mention-Schaar, 2012). În 2014, cineastul Nick Cassavetes (fiul lui John Cassavetes și al Genei Rowlands) realizează o triplă uniune, într-un divertisment girly, cu binecunoscuta Cameron Diaz, alături de Leslie Mann și de manechinul Kate Upton. Acest formidal trio încearcă să se răzbune pe bărbatul care le înșelase pe fiecare dintre cele trei grațioase blonde. The Other Woman este prima comedie semnată de Nick Cassavetes; acest autor este binecunoscut pentru sensibilitatea sa, care l-a condus la conturarea unor personaje feminine puternice. De această dată, nu soţia este cea care află că e trădată, ci… amanta. Furia ei este atât de mare, încât face un pact neobișnuit cu, exact, victima. Împreună cu soţia amorezului concepe un plan diabolic de răzbunare.

The-Other-Woman
Theatrical release poster

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Fata sexy și simpatică de la începutul anilor 2000, Cameron Diaz, se solidarizează cu alte două blonde și își unesc forțele contra impostorului Mark. În ținute create de renumita stilistă Patricia Field (autoarea costumațiilor din seria-cult Sex and the City), senzualele “fete rele” pornesc lupta, încercând să dea greutate unor forme, aparent fără fond. Un veritabil cocktail exploziv, filmul bifează farsa americană reformată. Carly Whitten /Cameron Diaz este tipul avocatului bătăios, din New York. Ea avea o serie de reguli stricte cu privire la bărbaţi şi la relaţiile cu aceştia. Însă, când îl cunoaşte pe Mark King/Nikolaj Coster-Waldau, lasă garda jos şi se înamorează de el. O vizită-surpriză la reședința din Connecticut a lui King ia o turnură nefericită: Carly află că Mark este căsătorit. Descoperind că iubitul ei este departe de ceea ce credea ea că ar fi “sufletul-pereche”, blondina încearcă să îşi refacă viaţa distrusă. Neclintita avocată se ghida după o mantră strictă: “Cry on the inside, like a winner” (“Plângi în interior, precum o învingătoare”). Întâmplător, o cunoaşte pe soţia înşelată – Kate /Leslie Mann – și îşi dă seama că ele aveau multe în comun. Practic, marea ei inamică va deveni cea mai bună prietenă. Cele două, desprinse parcă din Diabolique, sunt – de fapt – două femei disperate, care reacționează diferit la trădarea lor, dar în cele din urmă, vor găsi un teren comun, care le va permite să devină prietene. Lovitura este descoperirea unei a treia aventuri a lui Mark, cu voluptoasa cu alură de model din revista Sports Illustrated:Amber/Kate Upton. Aceasta le determină să pregătească, în comun, răzbunarea asupra ticălosului mincinos, care le-a înşelat pe toate trei.

Filmul devine o poveste despre drumul pe care fiecare dintre aceste femei îl parcurge dimpreună cu celelalte, pentru a se descoperi pe ea însăşi. Vieţile celor trei eroine sunt atât de diferite, încât drumurile lor nu s-ar fi putut întâlni niciodată, în împrejurări obişnuite, totuși, un bărbat face ca ele chiar să se unească. Pe măsură ce strategiile lor capătă forme tot mai ingenioase, legătura dintre ele devine una tot mai solidă. Prin modul în care acţionează faţă de Mark, ele intenţionează să dezvăluie adevărata faţă a acestuia, nu doar să se răzbune. Pelicula este străbătută de o salbă de clișee (scene de isterie, tristeți scăldate în alcool combinat cu frișcă, răzbunări cu laxative și creme care produc efecte secundare periculoase, locații exotice), dar oferă și perspective… noi. Carly este lovită de-o cruntă criză de gelozie când o zărește prima dată pe cea mai recentă cucerire a lui Mark. Firava soție – Kate – îi servește o replică surprinzătoare: “If you play tennis with John McEnroe, you’re gonna lose” (“Dacă joci tenis cu John McEnroe, vei pierde”). Răspunsul nu se lasă așteptat și, parcă, nu miră pe nimeni când vine de la o femeie precum este Carly / Diaz: “I AM McEnroe!” (“Eu sunt McEnroe!”).

Bietul Nikolaj Coster-Waldau trebuie să îndure o sumedenii de schimonoseli, de un gust îndoielnic, în postura de soț-trădător-trădat. Frumușelul din Game of Thrones devine, aici, caricatura unui Don Juan modern, tratat – fără voia lui – cu laxative sau estrogen. Deși producția se bazează pe distribuţia feminină şi pe dialogurile (“You had sex with my husband 50 times? Don’t you have a job” ) de tipul celor din Seinfeld (Scenariul: Melissa Stack), oferă şi o notă specială: un soi de sensibilitate care o salvează de caricatural. The Other Woman este o comedie de coloratură feministă, dar care pledează pentru familia tradițională, deși uzează de numeroase stereotipuri. La finele unei astfel de comedioare, stai și te-ntrebi de ce rămâne mereu actual refrenul: “It’s a Man’s Man’s Man’s World“.

The Other Woman

Regizor: Nick Cassavetes
Scenarist: Melissa Stack
Compozitor: Aaron Zigman
Operator: Robert Fraisse
Producător: Julie Yorn
Monteur: Jim Flynn, Alan Heim

Distribuţia

Cameron Diaz (Carly Whitten)
Leslie Mann (Kate)
Don Johnson (Frank)
Nikolaj Coster-Waldau (Mark King)
Taylor Kinney (Phil)
David Thornton (Nick)
Nicki Minaj (Lydia)
Alyshia Ochse (Cece)

Via WebCultura

Mădălina Dumitrache Editor

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.
Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Tripla alianță a blondelor – „The Other Woman”

Scris de pe martie 23, 2019 în Cinema, Estival, Feminin, Film, Glumiţă, Iubire

 

Etichete:

Pájaros de verano/Birds of Passage

„Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”, spune Ioan Slavici în Moara cu noroc, amintind de o lume arhaică ghidată după reguli bine stabilite.

Ioan Slavici – adept al teoriilor lui Confucius – a împărtăşit principiul potrivit căruia e de ajuns o singură faptă, pentru ca binele să se propage şi să devină atotcuprinzător, din aproape în aproape. Filosofia morală a lui Confucius susţine principiul că „omul, ca o particică din întreaga natură, un microcosmos, are în sine însuşirile generale ale naturii, ale lui „dao“: ordine, dreptate, bunătate, sinceritate. De aceea este suficient ca omul să fie instruit, dirijat, pentru a se perfecţiona. Iar perfecţionarea se face prin exemplul înaintaşilor.

Despre înaintași,  înavuțire, onestitate și păstrarea/deteriorarea valorilor ne amintește filmul Birds of Passage; reductiv, această producție aduce în prim-plan lumea mafiei. Încă un film despre traficul de droguri? Se pare că da, doar că Scarface sau Narcos & The Sopranos sunt depășite (în ceea ce privește profunzimea sensurilor) de recenta peliculă Birds of Passage. Mai degrabă un studiu antropologic (de o mare bogăție vizuală), această captivantă saga sud-americană schițează nașterea industriei de trafic de droguri, care a răvășit societatea columbiană, continuarea filmului Embrace of the Serpent aduce o perspectivă nouă – ce respinge artificiile prea familiare ale filmelor cu gangsteri. Așadar, cel de-al patrulea lungmetraj semnat de columbianul Ciro Guerra continuă demersul început în 2015 (odată cu Embrace of the Serpent – film care i-a adus un premiu la Cannes și o nominalizare la Oscar), acela de a spune istoria și legendele triburilor din țara sa natală. Bunăoară, această poveste din America de Sud răscolește istoriile despre traficul de droguri și ne prezintă modul în care comerțul ilegal a otrăvit o lume arhaică/tribul Wayuu.

Așa cum bine spunea Faulkner, „trecutul nu este mort”; procesul de colonizare din America   pare să nu se fi încheiat, iar efectele psihedelice ale anumitor „ierburi” au atras și mai mult atenția „cuceritorilor”. Regăsim, pe marele ecran, Guajira, o regiune deșertică din nordul Columbiei, din anii ’70, o comunitate condusă de tradiții – construită în jurul familiei. Rapayet  și familia sa sunt printre primii stăpâni ai traficului de marijuana. Atrași de bani si de putere, își abandonează ritualurile și credințele, închinându-se unor „noi zei”: lăcomia și crima. Se nasc primele carteluri de droguri, iar societatea este condusă după alte reguli. Efectele corosive ale drogurilor lasă urme adânci și în lumea patriahală a triburilor (Wayuu). Într-o zonă aridă, cu vânturi puternice, oamenii trăiesc în acord cu natura.

Greenbook – Când prietenia îşi găseşte calea

Ca și în producțiile lui Francis Ford Coppola/The Godfather, filmul începe cu o serbare familială. Așadar, în deschidere, o putem admira pe tânăra Zaida (Natalia Reyes), care iese din adolescență și dansează ritualic, înveșmântată în mătase purpurie. Ritul trecerii în rândul femeilor se face sub privirile întregului trib. Precum o pasăre, fata își înalță brațele și sfidează orice privire masculină. Cel care o îndrăgește pe lor este chipeșul Rapayet (José Acosta), dar nu poate deveni soțul ei fiindcă nu are „zestrea” cuvenită și e considerat un „alijuna”/„outsider”. Prin urmare, ierarhizările se fac – dintotdeauna – mai întâi, pe baza unor aspecte de natură materiale, apoi intră în discuție și calitățile morale/umane.

Așa se face că tânărul va respecta dolenațele mamei fetei/Ursula (uimitoarea Carmiña Martínez în acest rol) și cere ajutorul bogatului său unchi, pentru a căpăta „zestrea” (în clanul matriarhal, bărbatul oferea o plată familiei fetei). Ca în orice poveste cu iz arhaic, un rol important îl deține mesagerul, cel care poartă pe umerii săi răspunderea mesajelor. Nepotul lui Peregrino (José Vicente Cotes), ajutat de partenerul său, Moises (Jhon Narváez), reușește să aducă extravaganta dotă: 50 de capre, 20 de vaci și un anumit număr de coliere cu valoare totemică. În acest mod, are acces în cercul noii sale familii. Pe lângă pietrele semiprețioase, în această lume a superstițiilor și a codurilor nescrise, întreaga natură participă activ; păsări exotice sălășluiesc printre săteni, iar cerul și oceanul devin martorii tăcuți din decor. Eficiența narativă este sporită și de imaginea semnată de David Gallego, dar și de compartimentarea poveștii în cele cinci („Wild Grass”, „The Graves”, „Prosperity”, „The War” și „Limbo”) cânturi/„cantos”, ca într-o tragedie antică (aici, tragedie indigenă).

Odată consolidată poziția socială prin mariajul cu frumoasa Zaida (expresiva Natalia Reyes), capătă gustul  comerțului/averii – partenerii lor erau americanii din Corpul Păcii (hippies/activiști anticomuniști, fideli consumatori de marijuana). Odată stabilite legăturile, afacerile încep să intre pe făgașul profitului, iar patima înavuțirii îl cuprinde pe onestul Rapayet.

În toată această poveste – cu puternice dimensiuni matriahale -, își face simțită prezența soarta (ca și în cazul tragediilor grecești), așa se face că fiul cel mai mic al puternicei Ursula – Leonidas – va deveni un „prinț” plin de cruzime, cu tendințe sociopate. Cele două femei (Ursula și Zaida) întrevăd viitorul din perspectiva unor vise, iar bietul Rapayet va fi bântuit de fantoma/„yoluja” amicului ucis în numele onoarei pătate. Exotismul peliculei nu se rezumă doar la prezențele suprarealiste din cadru (păsări, insecte, instrumente muzicale exotice/percuția tribală semnată de Leonardo Heiblum), ci și la imageria de tip western (à la John Ford sau Sergio Leone). În permanență, indiferent de cadru, se (re)simte bizara tensiune dintre vechi și nou.

“Păsări călătoare”, din 15 martie în cinematografe

Chiar dacă la început, cuplul Rapayet-Zaida trăia în colibă, armonia exista, în perioada de prosperitate, cadrul natural nu se modifică, dar construcția casei de tip occidental bruschează orice privire și atenționează ochiul neavizat (deși aveau pat matrimonial în noua casă, cei doi soți dormeau îmbrățișați învechiul hamac adus în iatacul luxos). Păsările sunt mesagerii spiritelor (naturalismul și suprarealismul se îmbină eficient în această exotică peliculă). În spatele cadrului natural arid, este expusă  cruzimea raporturilor umane, ca într-un artefact cu două feţe. În acest western exotic, dar bine împachetat, se poate vedea (ca într-o tragedie greacă), încă o dată, prăpastia infernului, atunci când sunt stârniţi prea mult zeii.

Birds of Passage aduce în prim-plan violența, dar invocă și exploatarea inocenților, ierarhizarea după alte „reguli” (corupție, lăcomie), intruziunea geopoliticului și-a altor forțe de coloratură sociologică (ciocnirea dintre civilizații) într-o lume arhaică.Nu trebuie să avem strămoși Wayuu sau orice altă legătură cu regiunea sud-americană pentru a înțelege largile implicații ale acestei povestiri epice despre lumea din care privin drogurile și efectele lor nocive; trebuie să înțelegem care e puterea nemiloasă a patimii. Chiar dacă este o poveste desprinsă dintre pământurile aride ale Americii Latine, Birds of Passage ne atrage atenția că suntem, cu toții, niște păsări/creaturi „în trecere” – între un trecut mitologic și un viitor nescris. Purtate de vânt, aceste povești ne amintesc despre efectele devastatoare ale lăcomiei, atenționând spectatorul modern asupra hybrisului.

Regia: Cristina Gallego, Ciro Guerra

Scenariul: Maria Camila Arias, Jacques Toulemonde Vidal

Imaginea: David Gallego

Montajul: Miguel Schverdfinger

Muzica: Leonardo Heiblum

Distribuția:

Carmiña Martínez – Úrsula

Natalia Reyes – Zaida

José Acosta – Rapayet

Jhon Narváez – Moisés

Greider Meza – Leonidas

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Pájaros de verano/Birds of Passage

Scris de pe martie 22, 2019 în Cinema, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Cum să îl găsești pe Făt-Frumos

 

_Flirting_in_the_Parlor_

Cunoaştem cu toţii basmele clasice, devenite populare prin celebritate. În aceste poveşti, există mereu binomul «femeie-bărbat» supus unor probe dificile. Se poate lesne observa că, de obicei, femeia este cea care trebuie să depăşescă nişte obstacole pentru ca binomul să rămână perfect încadrat în replica de final “şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”.

Norman Rockwell (1894-1978)|Marriage Counselor, 1963|Illustration intended for The Saturday Evenin Post, c. 1963 but unpublished; offered to Ladies Home Journal, 1972

Şi nu numai atât, femeilor li se cere să facă eforturi suplimentare pentru că Făt-Frumos este, desigur, prietenos şi atrăgător, dar cu un uşor deficit de personalitate (gust şi inteligenţă). El este un erou pozitiv graţie farmecului personal şi atât; adesea, este foarte… evaziv.

Norman Rockwell – Couple at Midnight

Versiunile (post)moderne ale basmelor, realizate în studiourile Disney, demonstrează că bietul Făt-Frumos nu are prea multe opţiuni. Astfel, în Mica Sirenă, prinţul Eric are în faţa lui mereu o femeie de excepţie, dar cade pradă aparenţelor şi nu poate să aprecieze valoarea reală a celei care i se oferă. În ignoranţa lui, chiar o lasă să plece. Ca şi Cenuşăreasa, Ariel apelează la tot felul de personaje feminine (naşă, bunică, surori) ca să capete înfăţişarea care ar putea să-i capteze atenţia lui Făt-Frumos. Din păcate, la el funcţioneză cu succes formula “scopul scuză mijloacele” şi nu strâmbă din nas că pantoful de cristal era un truc, ci o va plimba pe Cenuşăreasă pe frumosul lui cal alb. La fel şi în Albă-ca-Zăpada, prinţul n-o găseşte pe frumoasa fată până ce aceasta nu moare. Pare destul de lipsit de imaginaţie, căci el se îndrăgosteşte de un cadavru expus de nişte pitici. În Rapunzel, Făt-Frumos, lipsit de ambiţie, nu e apt să găsească o soluţie pentru a o elibera pe blondină din turnul ei, nu e în stare să realizeze nici măcar o scară mobilă. Capacitatea de sacrificiu de sine o etalează, cu succes, Belle din Frumoasa şi Bestia. Aflată departe de protecţia paternă, ea îngrijeşte cu abnegaţie şi iubire o bestie ca abia, în final, această creatură să se transforme într-un bărbat adevărat.

Se pare că în mai toate basmele, prinţesele îşi găsesc prinţii, dar cu un preţ destul de piperat. Ca să ajungă la acel izbăvitor “au trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi”, ele semnează pactul cu un oarece compromis. În general, femeia plăteşte – şi în basme – un preţ mai mare. Orice am crede fiecare dintre noi despre fericire şi amor, deşi poate părea jignitor, totuşi Făt-Frumos (din basme) este cel care-i oferă eroinei o viaţă perfectă. De aceea, nu contează preţul pe care ea trebuie să îl plătească.

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Cum să îl găsești pe Făt-Frumos

Scris de pe martie 20, 2019 în Eseu, Postmodernitate, Poveşti, Relativitate, Tipare

 

Etichete: , , , ,

Trăind în era glaciară – „Shadow Dancer”

Premiat la ediţia 2012 a festivalului de Film Sundance, Shadow Dancer este o adaptare a romanului omonim al scriitorului Tom Bradby (care semnează şi scenariul) şi aduce în prim-plan conflictul dintre Irlanda de Nord şi Marea Britanie. Filmul arată drama unei familii distruse de anii de conflict armat, pe fundalul istoriei dureroase a relaţiilor irlandezo-britanice.

ShadowDancer

Regizorul filmului, James Marsh, a avut o carieră cu dublă specializare: documentarist (oscarizat pentru Man on Wire) şi cineast de ficţiune (Red Riding). Activitatea sa pare a fi un joc interesant al oglinzilor paralele: subiectele din documentarele sale sunt aşa de absurde încât par inventate, iar ficţiunile sunt aşa de bine documentate încât par „lipite”. Shadow Dancer se încadrează în a doua categorie, este un film de spionaj în Irlanda anilor ’90. Pe de o parte, este Colette McVeigh, membră activă a IRA (Irish Republican Army), ce încearcă să amplaseze o bombă la metroul londonez. Pe de altă parte, este Mac, agent al MI 5, serviciile secrete britanice, care îi oferă o alternativă lui Colette. Aceasta va trebui să-i furnizeze informaţii despre activităţile grupării, în acest fel, evitând să fie trimisă la închisoare pentru douăzeci şi cinci de ani. Odată stabilite aceste date ale pactului, acţiunea filmului începe să se deruleze.

Shadow Dancer directed by James Marsh /impawards.com

James Marsh tratează subiectul într-o manieră similară cu mersul pe sârmă. Regizorul se joacă cu anumite convenţii ale genului; se stabileşte un pact între spectator şi realizator. Spectatorul are rolul omniscient, iar regizorul îi oferă cheile pentru a participa la un dezastru dinainte stabilit. Aşadar, asistăm la un joc de poker în care vedem ce cărţi au participanţii în mână. Totul pare a fi real, cantonat în imediat, dar firul narativ se joacă cu aşteptările spectatorului pe care îl poartă către direcţii neaşteptate. Filmul se dovedeşte a fi un thriller rece precum corzile unei lire scandinave.

În prolog, o vedem pe micuţa Colette în anii ’70, asistând la un eveniment tragic: moartea unui copil, eveniment ce o va marca pentru totdeauna pe protagonistă. Mecanismul psihologic de culpabilitate şi de respingere a injustiţiei este un truc al scenaristului. Se vor succeda, pe ecran, multe alte cadavre – plânse şi înmormântate – ca într-o acumulare macabră, care nu ne lasă să ghicim finalul. Trauma iniţială o va menţine pe eroină în blocaje emoţionale. O regăsim apoi după douăzeci de ani, tânără văduvă, cu un copil micuţ, activând alături de fraţii şi de mama ei în grupările IRA, în Belfast. În urma arestării ei, Colette se confruntă cu o dilemă: „Să trădezi sau să mori?”. Tânăra republicană se decide să devină spion în propria-i familie şi să-i acorde încrederea agentului Mac. În fiecare zi de miercuri se-ntâlneşte cu agentul serviciilor secrete MI 5, aşadar Colette dansează pe sârmă – monitorizată de Mac, trezind suspiciuni în rândul activiştilor IRA.

Întreaga peliculă creează o atmosferă apăsătoare. Violenţa psihologică şi consecinţele ei asupra familiilor blocate, parcă, într-un ciclu perpetuu de ură, aproape că pun în umbră conflictul armat atât de sângeros. În acest thriller centrat pe familie, cu aspect de dramă intimistă, angoasele şi suspansul se distilează. Acest plonjeu în universul activiştilor IRA rămâne partea cea mai realistă. În „familia” IRA, toată lumea se implică pe viaţă şi pe moarte. Această prismă cvasi-tribală este foarte reuşită. Mai puţin convingătoare este latura sentimentală a peliculei, dar maniera sobră, aproape opresivă, convinge spectatorul. Atmosfera este una tensionată, iar acţiunea este abil condusă de renumitul documentarist către finalul ce lasă spectatorul într-o zonă întunecată. Eroina fragilă şi tragică traversează îndoiala, teama şi vinovăţia. Să-şi trădeze familia este ca şi cum s-ar trăda pe sine.

James Marsh a făcut o alegere excelentă când a distribuit-o pe Andrea Riseborough (W.E., Margaret Thatcher: The Long Walk to Finchley) în rolul tinerei activiste IRA. În spatele chipului de porţelan, se ascunde o mare forţă emoţională. Ea dansează pe firul subţire dintre justiţie şi răzbunare, onestitate şi manipulare. Acest „miel de sacrificiu” relevă o adâncime dramatică inedită în faţa lui Mac – Clive Owen. Regizorul utilizează din plin ambiguitatea sentimentelor făcând o paralelă între cei doi protagonişti. Şi Mac, agent al serviciilor secrete, se află într-o dilemă; este copleşit de sentimentele faţă de Colette şi de datoria faţă de superiori. Dacă tânăra republicană sabotează misiunea, el va pierde încrederea superiorilor săi. La acestea se adaugă şi o luptă internă în cadrul serviciilor secrete britanice. James Marsh ne aruncă în plină criză în acest thriller aspru, dar subtil. Filmul, făcut din clar-obscur, subliniază rolul important al formatorilor.

Tânăra actriţă britanică, Andrea Riseborough, îşi menţine personajul în registrul dramatic-ambiguu, fiind deopotrivă manipulatoare şi manipulată. Aflată la ananghie, atrage suspiciunea fraţilor săi (Aidan Gillen şi Domnhall Gleeson) şi a liderului grupării (David Wilmot), un paranoic ce nu glumeşte pe seama disciplinei interne. Cu toate acestea, se întâlneşte mereu cu Mac pentru a-i furniza informaţii noi. Formată la Royal Academy of Dramatic Art, actriţa britanică are capacitatea de a se metamorfoza la vedere, portretizează o eroină plină de echivoc, dar puternică.

În dorinţa sa de a se abate de la ticurile senzaţionaliste ale genului thriller, James Marsh uită să-şi umanizeze personajele. Deşi are un final interesant, Shadow Dancer este un exerciţiu de stil profesionist, erudit, conştient de anumite limite (cu care se joacă), dar rece. Regizorul pare prins în propriile opţiuni estetice şi ne oferă o poveste bine pusă la punct, dar pe o peliculă „îngheţată”.

Regizor: James Marsh
Scenarist: Tom Bradby, adaptare după propriul roman
Compozitor: Dickon Hinchliffe
Operator: Rob Hardy
Producător: Chris Coen, Ed Guiney, Andrew Lowe
Distribuţia: Andrea Riseborough (Colette McVeigh), Clive Owen (Mac), Gillian Anderson (Kate Fletcher), Aidan Gillen (Gerry), Domhnall Gleeson (Connor), Brid Brennan (Ma), David Wilmot (Kevin Mulville), Stuart Graham (Ian Gilmour).

Via LiterNet

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Trăind în era glaciară – „Shadow Dancer”

Scris de pe martie 19, 2019 în Cinema, Film, Filme de Oscar

 

Etichete:

Femina – Tipologii și ideal

Elle

Rolurile atribuite de cei mai mulţi dintre scriitori de ambele sexe, personajelor lor feminine, trimit la o condiţie de inferioritate, la poziţia de auxiliare ale actorilor principali – bărbaţii. În romanul gotic, ca şi în basmele scrise de Charles Perrault, H. Ch. Andersen sau fraţii Grimm, identificăm un set persistent de caracteristici feminine şi masculine, în ceea ce priveşte atât înfăţişarea, cât şi rolul rezervat. Eroina este, în esenţă, pasivă (totdeauna frumoasă) și aşteaptă, fie în somn, fie într-o captivitate care o privează de capacitatea de acţiune, trezirea sau eliberarea ei de către eroul (nu neapărat frumos), dar activ, cu iniţiativă.

Taylor Swift as Rapunzel for Disney by Annie Leibovitz

Virtutea sa este primejduită de personaje masculine negative mârşave, dar nu o dată misterios atrăgătoare. Adesea, eroina este nevoită să se ferească de cotoroanţe ticăloase; femeile active sunt, aproape fără excepţie, puse doar pe fapte rele. Oricât de “independente” sau de sine-stătătoare ar putea să pară la început, femeile sunt obligate să fie pasive în “aventura” vieţii lor. Li se permite să fie eroine numai dacă se conformează acestei aşteptări, altfel sunt “scorpii” sau femei “uşoare” şi, ca atare, este legitim să fie lovite sau chiar ucise. Apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea, romanul gotic a adoptat aceeaşi tipizare a sexelor, iar tradiţiile acestui gen literar se regăsesc, în mare parte, în proza modernă. Desigur, există şi unele excepţii: Jane Austen, Charlote Brontë, Margaret Atwood sau Angela Carter.

Zac Efron & Vanessa Hudgens as Prince Phillip and Princess Aurora of „Sleeping Beauty (Disney Dream Portraits by Annie Leibovitz )

Din păcate, literatura nu poate fi judecată asemenea unui catalog cu modele de lux sau cu un cod al manierelor mai mult sau mai puţin elegante. Dacă ne-am putea imagina un oraş cu femei îmbrăcate precum manechinele de la paradele marilor case de modă, veşmintele extravagante, total nefuncţionale – de spectacol -, care sunt aplaudate pe scenă ca nişte jucării suprarealiste neînchipuit de scumpe, ar fi cu totul la nelalocul lor. La fel, dacă pe străzi am vedea nişte roboţi programaţi să mimeze perfecţiunea, am fi dezamăgiţi. Romanele vând rochii de serie, confecţii de-a gata, “bune de purtat”, nu fantasmagorii suprarealiste, nu visuri irealizabile. Cărţile oferă mostre de viaţă amestecată, nu mecanisme infailibile. Nici bigota corectitudine politică, nici schematismul şi clişeele perpetuate nu sunt recomandabile.

Cu certitudine, locul eroinelor trebuie să fie departe de «pueril» şi de «ridicol». Avem nevoie de o ficţiune care să înfăţişeze lumea mai nuanţat, fie şi în griuri, dar nu numai în alb şi negru, de o ficţiune care să descrie relaţii imperfecte între fiinţe imperfecte şi să ne încurajeze să trăim experienţe cât mai reale. Avem nevoie de o ficţiune care să nu ne ispitească să comitem greşeala fatală a idealiştilor romantici de a proiecta visurile noastre despre un iubit ideal asupra unui biet om obişnuit, care este (totuşi) o persoană reală, (poate) complexă şi interesantă. Avem nevoie de o ficţiune care să înfăţişeze lumea mai nuanţat, fie şi în griuri, dar nu numai în alb şi negru, de o ficţiune care să descrie relaţii imperfecte între fiinţe imperfecte şi să ne încurajeze să trăim experienţe cât mai reale.

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Femina – Tipologii și ideal

Scris de pe martie 18, 2019 în Feminin, Moravuri, Poveşti, Tipare

 

Etichete:

Adevărul din interiorul cuplului – „45 Years”

Că “au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”ne spun mai toate finalurile de basm, dar niciodată nu știm exact ce-ar putea urma după acest episod. Despre variațiunile hibernale ale vieții de cuplu ne povestește Andrew Haigh, într-o emoționantă peliculă intitulată sugestiv: 45 Years.

45 Years Poster © impawards.com

Kate şi Geoff, un cuplu de pensionari, fără copii, îşi petrec zilele de calm casnic. Se pregătesc de de celebrarea celor 45 de ani de la căsătorie. Dar, ca-n orice poveste cu suspans, apare ceva care e gata să răstoarne întregul eșafodaj. De data aceasta, apare o scrisoare prin care Geoff, eroul poveștii, este înștiințat, că undeva în munți, s-a găsit corpul fostei lui iubite. Așadar, toată viaţa lor trăită în comun, cei 45 de ani din titlu, este pusă acum în discuţie şi sub semnul întrebării. Charlotte Rampling, în rolul soţiei, premiată la mari festivaluri pentru această partitură emoţionantă, realizează – aici – un joc copleşitor. La patru ani după delicatul film, Weekend, Andrew Haigh adaptează, liber, romanul In Another Country de David Constantine, izbutind o bulversantă dramă. Prima opțiune a realizatorului a fost distribuirea actriței Charlotte Rampling în rolul misterioasei Kate, femeia care este pe punctul de-a aniversa 45 de ani de mariaj alături de Geoff. Tocmai în focurile pregătirilor de aniversare, Geoff primește (din Elveția) o scrisoare prin care i se aduce la cunoștință faptul că iubita lui din tinerețe a fost găsită moartă. Aceasta își pierduse viața în timpul unei excursii, în perioada  anilor ’60.

Kate și-ar dori să afle mai multe, dar amintirile sunt dureroase pentru Geoff. Pe parcursul conversațiilor, Kate sesizează că cel care îi este soț, de atâta amar de vreme, nu o uitase niciodată pe cea care părea să reprezinte “iubirea vieții” lui. Parafrazând-o pe Nathalie Sarraute, am putea spune că totul se baza doar pe un “Da” sau un “Nu”. Tolănită în patul conjugal, Kate îi adresează întrebări soțului ei. Cea mai importantă este aceea în care are puterea de-a întreba ce s-ar fi întâmplat dacă acea Katya nu ar fi murit în ghețurile din Alpi, dacă ar fi luat-o de soție (Kate Mercer: “Would you have married her”?). Fără să ezite nicio clipă, Geoff îi răspunde (imediat): “Da”. Pentru Kate, din acel moment, nimic nu mai conta, totul se scurge pur și simplu. Nu poate fi vorba despre gelozie, dar ceva îi paralizează reacțiile – precum un virus pătruns în organism -, toată memoria ei afectivă se distruge. Femeia încearcă o reacție. Culmea ironiei! după 45 de ani de mariaj, când se trimiseseră invitațiile și se cumpăraseră cadourile. Kate se chinuie să se convingă pe sine că reacția fusese o nebunie. Seara, ea dansează cu Geoff pe melodia lor favorită, Smoke gets in your eyes, apoi reiau vechile lor obiceiuri. Totuși, fantoma acelei rivale al cărei nume nu-i dă deloc pace o tulbură din nou. Câtă ipocrizie! Deodată, Kate realizează că a fost doar o dublură, i-a servit lui Geoff drept remediu contra angoaselor. Urlă în tăcere. Precum eroina lui Alberto Moravia (și-a lui Jean-Luc Godard), Kate descoperă …ura.

Tom Courtenay & Charlotte Rampling Picture: Agatha A. Nitecka / Sundance Selects via AP

45 Years este un film discret, dar teribil, în care realizatorul are inteligența de-a prezenta vârsta a treia în alt registru decât ne-am obișnuit să o percepem. Aici, amețeala își are originea în dogoarea iubirii. Cineastul a distribuit doi interpreți de excepție – Charlotte Rampling (nominalizată la Oscar) și Tom Courtenay, capabili să se racordeze la tensiunea din acel univers amenințător. Glasurile, dar și tăcerile celor doi mari actori amplifică ambiguitatea din intimitatea acestui cuplu, făcând-o aproape muzicală. Filmările sunt modeste, ca și ritualurile  zilnice ale unui cuplu care-a trăit patruzeci și cinci de ani aceleași dimineți. Chipul lui Charlotte Rampling redă, din plin, temerile și toate îndoielile unei femei care se vede cu trecutul “dat peste cap” (Kate Mercer: “It’s funny how you forget the things in life that make you happy.”).

Nici nu vrem să ne gândim ce s-ar fi întâmplat în cazul în care cuplul septuagenar ar fi avut casa plină de nepoți. Haigh s-a jucat puțin cu epilogul “poveștilor cu zâne” și-a atins un punct nevralgic, al vieții trăite după perdeluțele falsității. Este absolut remarcabilă maniera englezească de-a vârî sentimentalism într-un realism aproape social. Cele două personaje stau, adesea, în același cadru, iar scenele dintre ei sunt filmate de la o distanță sobră, dar care sugerează o veritabilă intimitate. Apropierea le conferă actorilor materia organică a realului. Pe parcursul întregii durate a peliculei, lucrurile sunt mai mult sugerate decât spuse, misterul plutește peste tot- în acel spațiu, în personaje – cotidianul apare și în notele sentimentale, dar și în cea mai pură notă de realism, aproape de naturalism. Realizatorul tivește, cu multă finețe, analiza acestei relații, sub  toate aspectele ei. Nuanțele melodrametice se insinuează în toată povestea cinematografică; bombardamentul emoțional suferit atât de Geoff, cât și de Kate, este devastator la ideea că acea femeie ar fi putut să le schimbe cursul vieții. Kate devine geloasă pe o ființă decedată, dar încă vie în memoria celui care îi  stă alături de patru decenii și jumătate. Șarmul melancolic al întrebărilor legate de existență este dublat de profunzimea privirilor femeii care simte că a fost trișată, trăind deziluzia și amărăciunea. Actrița se află mereu în prim-plan, dar și în relație cu partenerul ei de-o viață; camera de filmare urmărește și surprinde atent mișcările care fac și desfac relația lor.

45 Years rămâne o dramă neagră, deși este sesizabil decalajul dintre comportamentul și vârsta biologică a eroinei, care, la un moment dat întreabă dacă acea femeie era blondă. În pofida vârstei, Kate rămâne o fetișcană care pare că se uită la profilul de pe Facebook al “fostei” (setul de fotografii-diapozitiv din podul casei), mai ales că eroina din film mimează obsesia pentru imagine. Andrew Haigh redublează această tară și dă deoparte o perdea care ținuse departe anumite situații. Odată ridicată cortina, cursivitatea sentimentelor începe să aibă fluctuații. Într-o manieră personală, Andrew Haigh cristalizează, în șapte zile, esența iubirii în cele mai mici detalii și, în 45 Years, lasă la vedere tot ceea ce s-a clădit în decenii, căutând fundația pe care s-a acumulat o viață în doi. Meandrele suferințelor celor doi eroi trasează și indică un rezultat remarcabil, just. Pentru o asemena tectonică a sentimetelor a fost nevoie de un realizator sensibil și curajos, iar pelicula oferită de acesta rămâne o alternativă pentru “insuportabila ușurătate a ființei”.

45 Years

Regizor: Andrew Haigh
Scenarist: David Constantine, Andrew Haigh
Operator: Lol Crawley
Producător: Tristan Goligher
Monteur: Jonathan Alberts

Distribuţia

Charlotte Rampling (Kate Mercer)
Tom Courtenay (Geoff Mercer)
Geraldine James (Lena)
Dolly Wells (Charlotte)
Sam Alexander (Chris Poștașul)
David Sibley (George)

Premii, nominalizări, selecţii

Academia Europeană de Film (2015) – Cea mai bună actriţă: Charlotte Rampling
Festivalul internaţional de film din Berlin (2015) – Cea mai bună actriţă: Charlotte Rampling
Festivalul internaţional de film din Berlin (2015) – Cel mai bun actor: Tom Courtenay
Academia Europeană de Film (2015) – Cel mai bun actor, nominalizat: Tom Courtenay
Academia Europeană de Film (2015) – Cel mai bun scenariu, nominalizat: Andrew Haigh
Festivalul internaţional de film din Berlin (2015) – Ursul de Aur, nominalizat: Andrew Haigh
Oscar (2016) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Charlotte Rampling
Premiul BAFTA (2016) – Cel Mai Bun Film Britanic, nominalizat: Andrew Haigh, Tristan Goligher

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Adevărul din interiorul cuplului – „45 Years”

Scris de pe martie 17, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Oscar

 

Etichete:

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web