RSS

Arhivele lunare: mai 2019

Când învingătorul strigă: “I am the law!” – Becket

 Ce mai poate reprezenta, astăzi, când întreaga Europă este măcinată de lupte interne sau de atacuri din rândul „barbarilor”, o peliculă despre fragilitatea relațiiilor politice, religioase și personale. Iată de ce merită să revedem – prin prisma unei astfel de actualități – tumultoasa poveste a unei prietenii dintre doi mari bărbați, care au împărțit scena istoriei în perioada cimentării temeliilor europene.
Așadar, bazat pe o piesă scrisă de Jean Anouilh, Becket, a fost mai întâi, un succes pe Broadway (cu Lawrence Olivier și Anthony Quinn în rolurile principale), apoi în West End, cu Eric Porter și Christopher Plummer. Așadar, Peter Grenville – regizorul versiunii anglo-americane – a realizat producția din 1964 în legendarele studiouri Shepperton, din Anglia.

Prin urmare, dialogurile subtile, construcția scenică suplă, surprinderea în detaliu a chipurilor expresive ale actorilor sunt atuuri care pot trezi interesul cinefililor pentru vizionarea acestui film, realizat în buna tradiție a ecranizărilor după dramele istorice, dar Glenville reduce textul  lui Anouilh la înfruntarea celor doi monștri sacri care mitizează personajele: Becket și regele Henric. Regele Henric al II-lea (1133-1189), când capricios sau crud, când isteric sau vesel (magistral interpretat de Peter O’Toole), îşi doreşte un prieten, pe care îl găseşte în persoana lui Thomas Becket (Richard Burton).

Orgoliosul rege nu suportă dezaprobarea prietenului său când greşeşte. Regele va fi iritat, ostil, îl va urî, sfârşind prin a-l ucide pe cel pe care îl adoră, rostind replica: „Acum, o să trebuiască să învăţ să fiu singur”. Becket, care a devenit dintr-un petrecăreţ un soldat al lui Iisus, este dispus să moară, nu atât din credinţă religioasă, cât dintr-o pornire a vanității – dorința de a juca rolul de „slujitor al lui Dumnezeu”.

Contextul istoric este bine delimitat: la aproape o sută de ani după invazia normandă (bătălia de la Hastings), clasa stăpânitoare a Angliei continua să se afle în conflict cu saxonii invadați. Există, evident, și unele mici scăpări ale restituirii istorice: furculița a fost introdusă în Anglia la o distanță de aproape 400 de ani de la moartea lui Henric, deși în film, acest instrument îi produce mult amuzament. Totuși, dimensiunea politică a textului era clară la Anhouilh, piesa fiind scrisă și montată pe scenă întâia oară, la Paris, la 15 ani de la eliberarea Franței și sfârșitul perioadei de colaborare cu ocupanții germani. Se iscă și acum  întrebarea: „Reprezintă Thomas Becket asumarea unui act de colaborare cu ocupanții, atunci când se știe că rezistența violentă nu poate duce la mai mult de o moarte eroică?”

Dilema aceasta este prezentă mai ales în prima parte a piesei și-a filmului, apoi, treptat, conflictul religios și cel din plan personal ajung în prim-plan. Personajul Becket e altoit pe motivul martirului, dar din punct de vedere istoric, dreptatea era de partea regelui Henric. Centralizarea statală și aplicarea principiilor de drept pentru toți cetățenii vor pune bazele primei constituții scrise, de facto, în istoria europeană. Sângele vărsat  la Canterbury, reconcilierea și penitența asumate de rege vor cimenta națiunea engleză și vor reglementa raportul de forțe între regatul și biserica Angliei.

Citiţi şi Leoaice în arena istoriei – Mary Queen of Scots

Deși poartă „robele puterii”, personajele păstrează petele corupției până în cel mai mic detaliu, iar manevrele pentru putere sunt vizibile în fiecare cadru. Deși erau prieteni apropiați (romanță homosexuală) și își petrecuseră tinerețea chefuind, Becket este cel care își expune mai clar motivațiile. Mai întâi, în raport cu femeile, pe care le tratează suferficial și cu răceală: „Your body, madam, was a desert that duty forced me to wander in alone. But you have never been a wife to me!”, apoi viclenia îl plasează în zona evazivului în raport cu regele său. El este un saxon, unul dintre cei cuceriți, și trebuie să împace onoarea și colaborarea. Când este instalat în funcția de arhiepiscop, vorbirea lui despre Dumnezeu și puritatea spiritului pare prea sfințitoare, o renaștere prea rapidă pentru acest cinic, iar Richard Burton este impacabil când redă goliciunea sufletească, răzbunarea și dezgustul.

Chiar dacă nu putem rezona cu resorturile unei astfel de relații dintre rege și supusul său, nu se poate să nu îți stârnească interesul replicile monarhului, mai ales dacă acesta e interpretat de Peter O’Toole: „Let us drink, gentlemen. Let us drink, till we roll under the table in vomit and oblivion.” Astăzi, când tehologia digitală aduce detaliile istorice aproape până la suprapunere cu datele reale, exactitatea reconstituirii istorice fiind perfecționată de-a lungul timpului în multe alte producții, elementul care menține viu interesul pentru această peliculă îl reprezintă doar „turnirul” actoricesc dintre doi „grei ai ecranului”: Peter O’Toole și Richard Burton. Miracolul provine din unirea farmecului fascinant și tulburător al lui O’Toole cu seducția dominatoare și liniștită a lui Burton. În vreme ce personajul Becket evoluează destul de previzibil, pe alocuri, monoton, de la naționalism saxon către sfințenie, regele Henric pendulează între încrederea oarbă în prietenie, dezamăgirea din fața a ceea ce el percepe a fi trădare, neînțelegere a motivelor trădării (machiavelism și fariseism). Thomas Becket era în realitate normand, dar filmul/ficțiunea ecranizată îl face să fie un saxon pentru a genera tensiuni culturale și etnice cu Henry, monarhul normand cuceritor.

Aristocraticul O’Toole a conturat – cu pasiune și cruzime – un personaj cinic, cu motivații la vedere (justificările psihologice pentru faptele comise): „I am the law!” Ultima scenă conține  premisele împăcării dintre stat și biserică – aparenta penitență și sanctificarea celui a cărui moarte o poruncise chiar el. Henric pune bazele subordonării bisericii Angliei față de coroană. Raportul de forțe dintre cele două personaje se va răsturna în istorie. Chiar dacă Becket este plasat printre simboluri sfinte, resemnat cu ideea că poartă o luptă pentru onoare față de rege, nu pare deloc convins că acțiunile sale vor aduce dreptate, pace sau egalitate între normanzi și saxoni. Din spusele sale, reiese clar că dacă saxonii ar fi fost la putere, nedreptățile ar fi fost identice. Tot el este cel care știe că îndeplinirea obligației poate fi singura onoare evidentă într-o lume coruptă.

Regia: Peter Glenville

Scenariul: Edward Anhalt (după piesa Becket or the Honour of God/Becket ou l’honneur de Dieu de Jean Anouilh)

Imaginea: Geoffrey Unsworth

Montajul: Anne V. Coates

Muzica: Laurence Rosenthal

Distribuția:

Richard Burton – Thomas Becket, Episcop de Canterbury

Peter O’Toole – Regele Henric al II–lea al Angliei

John Gielgud – Regele Ludovic al VII–lea al Franței

Paolo Stoppa – Papa Alexandru al III-lea

Siân Phillips – Gwendolen

Durata: 148 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Când învingătorul strigă: “I am the law!” – Becket

Scris de pe mai 31, 2019 în Cinema, Creştinism, Filme de Oscar, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

Misterul rimbaldian – Jeune et jolie

Despre misterul adolescenţei şi despre o nouă Belle de jour din epoca internetului încearcă François Ozon să povestească în Jeune et jolie (2013). Cineastul francez a stârnit vii polemici, la festivalul de Film de la Cannes, 2013, când le-a declarat jurnaliştilor că “prostituţia a fost o fantasmă pentru multe dintre femei”. Nu este prima dată când François Ozon se opreşte asupra acestei vârste tulburătoare, dacă avem în vedere şi filmul Dans la maison (2012), unde profesorul Luchini este răvăşit de perversitatea angelicului său protejat. Liantul acestor două producţii poate fi versul lui Arthur Rimbaud – “On n’est pas sérieux quand on a dix-sept ans…” ( “La ani şaptesprezece, nu eşti defel serios”).

Eroina din Jeune et jolie, o frumoasă adolescentă de şaptesprezece ani (de la liceul Henri IV, din Paris), se prostituează, dar nu din raţiuni financiare, ci din motive numai de ea ştiute. După o experienţă amoroasă nu tocmai reuşită, pe o plajă însorită, Isabelle se lansează pe un culoar periculos, amestecând sexul, banii şi pasiunea. Traiectoria aleasă de adolescentă este o cărare riscantă, în căutarea identităţii sale feminine. Fantasmele cu care ea îşi alimentează mintea sunt carburantul psihic pentru drumul ales. Neglijată de mama abia recăsătorită (Géraldine Pailhas), uitată de tatăl biologic, influenţată de site-urile de pe Internet şi de media, bruscată de junele neamţ care-o deflorase, Isabelle va începe o viaţă dublă.

Scenaristul Serge Hefez creează patru timpi (anotimpuri) necesari aprinderii motorului naraţiunii de pe ecran. Melancolia acestei adolescente, din cartierele frumoase, dezgustul ei faţă de ipocrizia lumii adulte o îndreaptă către prostituţie clandestină. Odată intrată pe “calea pierzaniei”, această Lolită din era Internet spune adio traiului tihnit din familia sa burgheză. Lasă deoparte ieşirile la teatru, cu familia, şi frecventează hoteluri mai mult sau mai puţin decente, unde experimentează amorul cu bărbaţi mai mult sau mai puţin afectuoşi. Şi tot despre duplicitate se poate discuta dacă am analiza “onorabilitatea” clienţilor ce-o frecventau pe Léa/Isabelle, majoritatea fiind căsătoriţi. Disuţia dintre Isabelle (Marine Vacth) şi Alice (Charlotte Rampling), din finalul peliculei, este punct de sprijin pentru a înţelege că “nimic nu este nou sub soare” şi că “roata se-nvârte mereu”.

”Baletul” eroinei, timp de patru sezoane, este susţinut de muzica profund melancolică a idolului adolescenţilor, Françoise Hardy. Tânăra Marine Vacth, nici ingenuă, nici perversă, se află mereu în imagini-antiteză. Regizorul se joacă cu camera de filmat, oferind spectatorului cadre când naturaliste (amorul tarifat), când tandru-ironice (rememorarea unor scene de către adolescentă). Corpul tinerei în floare ilustrează seducţia; pare greu de înţeles această creatură frumoasă şi versatilă, care se vinde, deşi nu (prea) avea nevoie de bani. Alternarea scenelor de la cursul de literatură, în care liceenii dezbăteau misterul rimbaldin, cu cele de la metrou (tunelul vieţii noi) creează piste pentru ambivalenţa adolescentei în piele de femeie. Ghidată cu mare precizie de François Ozon, decorativa Marine Vacth (seamănă izbitor cu Lætitia Casta) expune un amestec de hotărâre şi de fragilitate, ştiind să fie tulburător de provocatoare. Camera de filmare explorează, cu fineţe, trupul şi chipul acestei tinere, pendulând între realism şi ironie. Fără a fi moralizator, dar nici vulgar, realizatorul punctează natura bizară a fetei care nu este lovită nici de sărăcie, nici de autism emoţional şi deschide o nouă perspectivă asupra unei generaţii de dezamăgiţi.

François Ozon menţine misterul, lăsând spectatorul pradă întrebărilor atunci când Isabelle nu se opreşte, deşi părea să fi depăşit etapa “o experienţă tristă”. Realizatorul se retrage după o elegantă perdea de ambiguitate (gravitate şi frivolitate), lăsând frâu liber imaginaţiei fiecăruia.

Regizor: François Ozon. Scenarist: François Ozon. Compozitor: Philippe Rombi. Operator: Pascal Marti. Producător: Eric Altmayer, Nicolas Altmayer. Monteur: Laure Gardette.

Distribuţia: Marine Vacth (Isabelle), Charlotte Rampling (Alice), Frédéric Pierrot (Patrick), Géraldine Pailhas (Sylvie), Nathalie Richard (Véro), Akéla Sari (Mouna), Johan Leysen (Georges)

Premii, nominalizări, selecţii: Cannes (2013) – Palme D’Or , nominalizat: François Ozon.

Articol pblicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Iluzii spulberate – The Great Gatsby

După îndelungi aşteptări, cea mai promovată dintre ecranizările romanului The Great Gatsby şi-a făcut debutul la a 66-a ediţie a Festivalului de film de la Cannes, 2013. Cu o distribuţie ce reuneşte staruri şi cu un buget „pompos”, regizorul Baz Luhrmann a realizat un film dur, dar captivant. Gatsby este un impostor, dar unul remarcabil. Renumit pentru „trilogia muzicală” Strictly Ballroom, Romeo + Juliet şi Moulin Rouge!, regizorul australian a creat, în recenta peliculă The Great Gatsby, o frescă barocă şi orgiastică pentru aşa-numitul deceniu al „anilor nebuni”/ les années folles din America.

La publicarea, din 1925, a romanului The Great Gatsby, scriitorul Scott Fitzgerald era sfâşiat de incertitudini, pendulând între teama de a fi scris o carte „inutilă” sau de a fi creat „o capodoperă”. Astfel, cartea sa a avut o soartă pe măsură: a fost un eşec comercial şi de receptare critică la debut, apoi a fost „reabilitată” începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea. Astăzi, Gatsby a devenit un simbol al civilizaţiei occidentale, romanul fiind citit / studiat de multe generaţii, în şcoală.

Regizorul Baz Luhrmann s-a confruntat şi el cu spinoasa problemă a adaptării unui roman celebru al literaturii universale. De aceea, el şi-a transferat pe ecran propria pasiune pentru literatură, dar şi admiraţia pentru o Americă năbădăioasă.

Înaintea acestei încercări de adaptare, au mai existat experienţe precum cele ale lui Herbert Brenon, în 1926, Elliott Nugent, în 1949 şi Jack Clayton, în 1974. Realizatorul australian s-a străduit să combine adaptarea respectuoasă cu propria viziune asupra universului fitzgeraldian.

În mare măsură, pelicula este fidelă naraţiunii romaneşti; acţiunea se derulează în America din 1922. Speranţa deşartă a unui om pierdut în iluzii este plasată între jazz, foxtrot, sclipici, focuri de artificii şi râuri de alcool. Deceniul furtunos iese dintre paranteze înecat în şampanie şi jazz şi este livrat spectatorilor de „zeităţi” kitsch. Leneşa „aristocraţie” se desfată între Park Avenue şi Hamptons până în Long Island. În această suburbie chic, din West Egg, Nick Carraway, un scriitor ratat, se converteşte în broker, apoi îşi închiriază o căsuţă în umbra unui conac magnific. În vecinătate, un misterios Gatsby, proaspăt îmbogăţit, organiza săptămânal petreceri dintre cele mai „sălbatice”. Convoaie de maşini de lux, politicieni, starlete, producători, gangsteri şi muzicieni bizari hălăduiau pe proprietatea bogatului Gatsby.

Pe malul celălalt al râului, în East Egg, Nick îşi reîntâlneşte verişoara, Daisy Buchanan, alături de soţul ei, Tom. Încet-încet, Nick devine confident atât al lui Gatsby, cât şi al lui Daisy. El asistă, discret, la iubirea dintre cei doi. Astfel, tânărul participă la aventurile unor fiinţe pline de dorinţe, iar secretele rămân „atât în interior, cât şi în afară”, după cum el însuşi recunoaşte. Descoperă viaţa dublă a lui Tom (Joel Edgerton) alături de Myrtle (Isla Fisher) şi află secretul vieţii /ascensiunii lui Gatsby.

The Great Gatsby

Prezenţa sa în Long Island avea drept scop recâştigarea iubirii lui Daisy, pe care o pierduse în urmă cu cinci ani. Nick devine martorul „mut” al tuturor excentricităţilor izvorâte din neobişnuita iubire a lui Gatsby. Destinul tragic al tuturor personajelor vine să zugrăvească egoismul şi narcisismul unei clase sociale rapid îmbogăţite, lipsită de responsabilităţi, dar predispusă la amnezie. Nick pătrunde într-o lume de o goliciune abisală, dar ghidată de o frenezie ce părea indexată la cotele de vârf de la Bursă. Se lasă sedus de acest vertij îmbibat cu plăceri interzise.

Ca şi în filmul Romeo + Juliet, Luhrmann încearcă să ilustreze cuvintele autorului-narator. Totuşi, unele fraze din roman, scrise pe ecran, puteau fi evitate pentru a lăsa loc emoţiei. Această ilustrare, prin cuvinte scrise direct pe ecran, relevă poziţia regizorului faţă de romanul lui Fitzgerald. Filmul său urmăreşte să redea, prin descrieri concise, acuitatea de exprimare a sentimentelor şi a impulsurilor. Rezultatul rămâne aleatoriu.

Prima apariţie a lui Daisy este o reuşită. Vedem un braţ, apoi un picior, auzim râsul, totul într-un decor supraexpus luxului, sufocat de flori şi de perdeluţe, ca într-un vis „roz”. Fiindcă Nick este singurul vector al povestirii în film, ca şi în roman, regia transcrie subiectivitatea privirii acestuia, la acel moment. Mai puţin reuşită pare a fi prima apariţie a lui Gatsby. Acesta îşi pierde din aura de mister fiind intercalat cu alte personaje îndoielnice, la una dintre petrecerile sale. Desigur, regizorul încearcă să redea „anii nebuni”, excesele acelui deceniu furtunos fără să încarce pelicula cu un romantism dulceag.

Filmul nu scapă, totuşi, de grandilocvenţa estetică proprie universului lui Baz Luhrmann. Primele şaizeci de minute, din cele 125 ale peliculei, pot fi considerate obositoare prin revărsarea de culori acidulate, focuri de artificii, mişcări nevrotice ale camerei de filmat şi conexiunile sincopate cu fundalul sonor. Suflul imprimat de 3D, de obicei apanajul unui blockbuster SF, se rarefiază treptat lăsând loc unor scene intimiste, cu două-trei personaje, în care dialogul are prioritate.

Întruparea lui Jay Gatsby şi a lui Daisy Buchanan, pe ecran, lasă să se ghicească spectrul lui Scott şi al Zeldei, a căror dragoste tumultoasă a umplut opera lui Fitzgerald. Din păcate, interpretările actoriceşti nu sunt egale calitativ. Tobey Maguire joacă un „Papă-Lapte” perfect ca să-i dea viaţă lui Nick Carraway – un bun observator al lumii „ca circ”, o lume opulentă şi perversă.

Jordan Baxter (Elizabeth Debicki), prietena lui Daisy, obiectul dorinţelor lui Nick, rămâne doar un personaj-accesoriu din pricina inconsistenţei acestuia din urmă. Impulsurile lui sunt vagi, el fiind eficient doar în redarea vieţii decadente.

DiCaprio şi Mulligan conferă lui Gatsby şi lui Daisy figuri melancolice şi comportamentele capricioase pe care scriitorul însuşi le indica în roman. Mai lunatică decât Mia Farrow, în ecranizarea lui Clayton, Carey Mulligan îi împrumută lui Daisy un amestec de inconsecvenţă şi severitate, blândeţe şi indiferenţă, care fac din aceasta o persoană evazivă. Regizorul nu recurge la eschive, ci o prezintă pe această femeie aşa cum este ea în spatele măştii de soţie – dispreţuitoare, crudă şi surdă. Gatsby are nevoie de escapade şi de artificii ca să îi atragă atenţia şi să o seducă. Filmul lui Baz Luhrmann afirmă narcisismul latent din spatele eroului. Viziunea regizorală rezumă rapid delirul nevrotic provocat de iubire, fără să-i dea răgaz pentru măreţie.

DiCaprio ştie cum să facă vizibilă fragilitatea acestui nostalgic, mişcat de pasiunea amoroasă până la obsesie. Acest aventurier, împins de megalomanie, crede că îi va câştiga inima singurei femei care conta pentru el: frumoasa şi superficiala Daisy Buchanan. Văzându-l pe Gatsby cu chipul către cer, vedem mirajul lui Romeo Montague oftând după Juliet Capulet. Văzându-l pe Gatsby în apa (din piscină) verzulie, îl vedem pe Jack Dawson din apele reci şi tulburi ale Atlanticului. Acest actor, fără vârstă, adesea confruntat cu destine funeste, îi dă pregnanţă lui Gatsby, amestecând forţa cu fragilitatea în acest fatum.

Totodată, regizorul australian povesteşte, în această peliculă, despre o Americă contemporană, cea de dinaintea crizei economice din 2008. Este o Americă arogantă şi plină de inechităţi, gata de a găsi mereu „ţapi ispăşitori”. Filmul este un elogiu adus literaturii, dar şi culturii populare (aportul adus de minorităţi). Realizatorul Baz Luhrmann aduce un omagiu şi fotografului Charles C. Ebbets, cel care-a relevat rolul clasei muncitoare şi al constructorilor de zgârie-nori. Pentru a scoate în relief punerea în oglindă a societăţii anilor ’20 şi cea a secolului al XXI-lea pune alături, în coloana sonoră, Cole Porter, Louis Armstrong şi George Gershwin (Rhapsody in Blue) alături de Jay-Z, Beyonce, Lana Del Rey şi Kanye West. Povestea narată de regizorul american, sub forma unei tragedii greceşti postmoderne, este şi o declaraţie de dragoste pentru o Americă de admirat, dar şi iritantă.

Deşi inegal din punct de vedere estetic, filmul lui Baz Luhrman rămâne o adaptare reverenţioasă, dar ambiţioasă, în ţinută postmodernă.

Regizor: Baz Luhrmann
Scriitor: F. Scott Fitzgerald / Scenarişti: Baz Luhrmann, Craig Pearce
Compozitor: Craig Armstrong / Operator: Simon Duggan / Producători: Lucy Fisher, Catherine Knapman, Baz Luhrmann, Catherine Martin, Douglas Wick / Monteuri: Jason Ballantine, Jonathan Redmond, Matt Villa

Distribuţia: Leonardo DiCaprio (Jay Gatsby), Carey Mulligan (Daisy Buchanan), Tobey Maguire (Nick Carraway), Isla Fisher (Myrtle Wilson), Joel Edgerton (Tom Buchanan), Amitabh Bachchan (Meyer Wolfsheim), Jason Clarke (George Wilson), Callan McAuliffe (Jay Gatsby tânăr)

 Articol publicat în revista LiterNet
 
Comentarii închise la Iluzii spulberate – The Great Gatsby

Scris de pe mai 28, 2019 în Blockbuster, Cinema, Film, Filme de Oscar, Morală, Moravuri

 

Etichete: , ,

Confidentul Reginei – „Victoria & Abdul”

În urmă cu douăzeci de ani, Judi Dench câştiga prima nominalizare la premiile Oscar cu un rol sensibil: Regina Victoria a Marii Britanii, în filmul Mrs. Brown. Recent, Judi  Dench a revenit în acelaşi rol monarhic odată cu Victoria and Abdul. Povestea extraordinară a unei prietenii ieșite din tiparele vremii dintre Regina Victoria (Judi Dench) – aflată în ultimii ani ai existenței sale – și Adbul Karim (Ali Fazal), un funcționar venit din India pentru a lua parte la “Jubileul de Aur” al Reginei, care va deveni favoritul acesteia, șocând, astfel Curtea Regală. Din momentul  în care Regina începe să nesocotească toate regulile și să încalce restricțiile pe care i le impuneau poziția privilegiată, între cei doi se naște o relație neașteptată, bazată pe devotament, pe care absolut toți membrii Curții sau ai anturajului Reginei vor face tot posibilul să o distrugă.

Pe măsură ce această prietenie capătă profunzime, Regina își recapătă pofta de viață și conștientizează faptul că în lume se produc mutații. Stephen Frears abordează acest controversat episod din istoria Coroanei britanice în maniera clasică a unei biografii cinematografice. În egală măsură, această peliculă îi permite să realizeze un sarcastic portret al raporturilor dintre clasele sociale. Fidel stilului (“dramă de epocă” & biografiile “picante”) care l-a consacrat (Dangerous Liaisons, Florence Foster Jenkins ), cineastul atribuie un rol important costumelor cu scopul de a reda mai exact funcția socială, așa cum era considerată în perioada descrisă.

Victoria & Abdul se constituie într-un portret intimist al celei care-a contribuit la făurirea Imperiului Britanic. Pentru această nouă realizare, Frears n-a ezitat să îngroașe, pe alocuri, unele trăsături (manierismul exagerat al aristocraților britanici, portretul caricatural-infantil al prințului «Bertie», viitorul Edward VII) intră direct în registrul grotescului. Bunăoară, există unele scene, precum cea în care indiscreta cameră de filmare urmărește un personaj care o spiona pe Regină, indicând (gros-plan) posteriorul cambrat, asociind astfel comicul de situație cu cel de moravuri. Bizara legătură stabilită între Regina Victoria și un modest valet, ivit din coloniile britanice/India, Abdul Karim prezintă interes pentru realizator doar în măsura în care produce incongruențe și distorsiuni Puterii Regale.

«Victoria & Abdul» © Focus Features

Rapid, Abdul trece de la statutul de valet la cel de consilier, apoi de “maestru spiritual”/« Munshi », stârnind invidia și rasismul în rândul slujitorilor Reginei. Mai întâi, filmul o prezintă pe regină la adevăratul său statut de suverană, apoi Frears analizează, cu autorul montajului dinamic, anturajul acesteia (aristocrați și slujbași) precum accesoriile (rochii și bijuterii); Regina e, oare, ceea ce pare?

«Victoria & Abdul» © Focus Features

Victoria & Abdul se aventurează pe panta contrastelor: între intențiile estetice ale cineastului, alternând tonul (comic burlesc, pentru a sublinia șocul cultural, apoi devine unul serios) și între liniile scenariului. Încă de la primele cadre, în care se remarcă pomposul protocol, rizibil, filmul invocă antagonismul dintre cele două lumi: aristocrația și colonia. Apariția vârstnicei Regine, obosită și gurmandă, intră în registrul dramatic și emoțional (Queen Victoria: “I am cantankerous, greedy, fat, I am perhaps disagreeably attached to power, but I am anything but insane”).

După scenariu, Abdul apare în actul secund, dar ridică valuri de invidie printre supușii Victoriei. Necontenit, Victoria & Abdul glisează  între grotescul asumat și abruptele scene emoționante (impuse de raporturile dintre două ființe total opuse și ca apartenență culturală, dar și socială).

«Victoria & Abdul» © Focus Features

Cât privește relația dintre bătrâna suverană și cultivatul servitor, Frears pare că a refăcut cuplul din Driving Miss Daisy, Judi Dench și Ali Fazal reamintind de versiunea livrată, odinioară, de tandemul Jessica Tandy și Morgan Freeman. Verva lui Stephen Frears îi conferă bizarului cuplu – noul protejat & bătrâna Regină înconjurată de o curte absurdă – ceva din atmosfera spectacolelor muzicale cu tentă kitsch (precum în Florence Foster Jenkins sau comedia Mrs Henderson Presents) și farsă. Atât cineastul, cât și scenaristul Lee Hall au adoptat acest ton pentru a deplânge soarta celor înconjurați de ipocrizie și meschinărie, dar și de-a releva tarele politice. Ca referire la filmografia lui Judi Dench, ne putem gândi și la similitudinile din Philomena, acum, bătrânica lăsată pradă durerii și temerilor își pierde din autoritate în fața unei ridicole Curți (fastul de la Palatul Windsor). Frears rămâne, totuși, un fidel adept al cinemaului social și militant, dar și un remarcabil regizor/director de casting; dacă Judi Dench rămâne, ca întotdeauna, imperială, Ali Fazal ajunge revelația acestei distribuții, fiind un veritabil “înger păzitor” carismatic, ivit pe ultima sută de metri. Exotismul, inocența, inteligența și manierele sale l-au impus pe Abdul Karim/Ali Fazal în fața îndoliatei suverane și-a rămas persoana de pe urmă care i-a șoptit «Rămas-bun !» venerabilei Regine.

«Victoria & Abdul» © Focus Features

Prin această meticuloasă reconstituire a pompei și-a mentalităților de la finele secolului al XIX-lea, în antiteză cu vioiciunea și prospețimea altei culturi (departe de rigiditatea britanică) Stephen Frears îi conferă – poveștii dintre un slujitor indian și Regina Angliei – caracterul unei ode pentru toleranță, dialogul deschis și libertate. Victoria & Abdul este, de asemenea, și expresia în «basso continuo» a însăși tragediei vieții (Queen Victoria: “We are all prisoners, Mr. Karim”).

Victoria & Abdul

Regia: Stephen Frears
Scenariul: Lee Hall (după romanul Victoria & Abdul: The True Story of the Queen’s Closest Confident de Shrabani Basu)
Imaginea: Danny Cohen
Decorurile: Alan MacDonald
Costumele : Consolata Boyle
Montajul: Melanie Ann Oliver
Muzica : Thomas Newman

Distribuția:
Judi Dench – Regina Victoria
Ali Fazal – Abdul Karim
Tim Pigott-Smith – Sir Henry Ponsonby
Eddie Izzard – Bertie
Michael Gambon – Lord Salisbury
Adeel Akhtar – Mohammed
Paul Higgins – Dr Reid
Simon Callow – Giacomo Puccini
Julian Wadham – Alick Yorke
Olivia Williams – Jane Spencer, baroana Churchill

Durata: 1h47

Via WebCultura

 

 

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Confidentul Reginei – „Victoria & Abdul”

Scris de pe mai 26, 2019 în Cinema, Film, Filme de Oscar, Uncategorized

 

Etichete:

Dragostea nu-i “o crimă ca oricare alta” (Breaking and Entering)

Odată cu Breaking and Entering, Minghella (imposibil ca vreun cinefil să nu fi văzut/ auzit de The English Patient, Cold Mountain sau The Talented Mr. Ripley) a încercat cam aceeași „provocare” ca și Gonzalez Inarritu/Arriaga în Amores Perros sau ambițioasele 21 Grams şi Babel.

Prin urmare, cu minipovestiri contemporane, a ilustrat faptul că persoane din medii diferite își pot influența reciproc soarta. Rămâne (aceeași) întrebare: Ce mutații au produs interacțiunile în viața celor care „s-au ciocnit din întâmplare”? Bunăoară, faimosul cineast a reunit staruri precum Juliette Binoche și Jude Law și le-a transformat în avatarurile unor semnificanți. Eroul întrupat de solarul Jude Law lansează o profundă interogație: „Is it worse to steal somebody’s computer or is it worse to steal somebody’s heart/ E mai grav să furi computerul unei persoane sau inima sa?”. Nu e o simplă formulare (asemenea celor din algebră a > b sau b > a), ci caută resorturi mai adânci chiar din metaforicul titlu.

Cu profunzime, realizatorul aduce în prim-plan teme generale precum dragostea, singurătatea, integritatea și integrarea într-o lume traversată de mutații. Descoperim în Breaking and Entering că dragostea nu-i o „crimă ca oricare alta”. Un hoț este legătura dintre un tânăr om de afaceri de succes și o mamă care își crește singură copilul și care încearcă să facă față dramei emoționale prin care trece. O dramă conjugală se conjugă cu povestea unor imigranți din Londra. Așadar, un tânăr arhitect de succes din Londra (Jude Law) trebuie să se confrunte cu temerile și cu prejudecățile când biroul său este jefuit de un hoț cu origini musulmane. Arhitectul ajunge să aibă o nouă perspectivă asupra vieții?

Fermecătorul Jude Law îl întruchipează pe Will Francis, un arhitect care a reușit să se impună în branșă. Acesta conduce o afacere promițătoare (Green Effects) împreună cu prietenul său, Sandy (Martin Freeman). Zona în care ei își desfășoară activitatea este cartierul King’s Cross, o zonă a Londrei rău famată din pricina violenței și a sărăciei. Totuși, zona a început să se dezvolte, devenind ținta unui program major de „cosmetizare urbană”. Will este căsătorit de zece ani cu o blondă glacială, Liv (Robin Wright Penn), o femeie minunată, dar pe care o măcinau atât lipsa de comunicare dintre ea și soțul ei, cât și chinurile emoționale prin care trece fiica ei, adolescenta gimnastă Bea (Poppy Rogers). Viața acestui bărbat capătă o nouă turnură în momentul în care biroul lui și al lui Sandy este spart. Nu o dată, ci de două ori. Laptopul lui Will dispare, odată cu el dispărând și o bună parte din echipamentul IT al companiei.

Drept urmare, Will începe să-și petreacă serile prin zonă/ cartier, sperând să-l poată prinde pe hoţ în acțiune. Aparent previzibil, atacatorul dă (și) o a treia lovitură. În vreme  ce îl urmărește, Will ajunge într-o clădire de apartamente dărăpănate, unde reușește să dea peste tânărul care îi furase lucrurile. Descoperă că numele lui este Miro (Rafi Gavron), are 15 ani și era refugiat bosniac. Fără a dezvălui motivul prezenței sale acolo, Will face cunoștință cu mama băiatului, Amira (Juliette Binoche), o frumoasă musulmană pe care viața și războiul din țara ei au adus-o în Anglia, unde își câștigă existența din croitorie. Will o place și începe să îi dea de lucru (modificarea unor costume de haine). În scurt timp, între ei începe o relație amoroasă, care se dezvoltă în paralel cu relația pe care bărbatul o avea cu soția sa.

Parabola unei lumi plină de mutații devine zona King’s Cross, aflată în plină renovare. Urmărim în paralel scene conjugale derulate în luxoasele decoruri în care Will e nevoit să tempereze crizele unei adolescente cu forme de autism și melancoliile prelungite ale suedezei Liv. Ritmul e destul de greoi, dar farmecul actorilor din distribuție ameliorează efectul de lentoare apăsătoare. Din când în când, cadrele sunt pigmentate cu prezențe pitorești așa cum este și cea a prostituatei Oana (o româncă! – interpretată de Vera Farmiga), care îi umple timpul lui Will în perioada în care supraveghea zona dintr-un autoturism 4×4, suplinind intervenția poliției locale. Altfel, dialogurile sunt împănate cu metafore, de care Will uzează cel mai mult („I don’t even know how to be honest anymore. Maybe that’s why I like metaphors”). Îi explica rigidei sale soții că legătura exclusivistă a acesteia cu fiica sa devenise un fel de cerc, chiar o colivie din care el fusese exclus. Geometria, arta și metaforele sunt permanent conjugate în această peliculă.

Cele două femei din viața lui Will sunt precum două oglinzi care se reflectă reciproc: ambele sunt mamele unor adolescenți cu probleme, dar care aveau în comun sportul: Miro (Rafi Gavron), băiatul de 15 ani era un excelent cățărător, câtă vreme fata, Bea (Poppy Rogers), practica gimnastică de performanță. Femeile nu sunt antagonice doar prin aspectul fizic, Liv – blondă, Amira – brunetă, ci prin poziția socială (upper-class vs. working-class) și prin origine, Liv-suedeză, Amira – musulmană bosniacă (refugiată din Sarajevo). Will se găsește la intersecția acestor două „cercuri”. În acest triunghi amoros, întâmplarea devine arhitectul vieții.

Chiar dacă i se pot reproșa lungimea, sentimentalismul condescendent și stilistica rece, pelicula Breaking and Entering rămâne o veritabilă lecție despre generozitate, optimism și despre modul în care e bine să știi cum să încasezi loviturile vieții, de orice natură ar fi ele.

Regia: Anthony Minghella

Scenariul: Anthony Minghella

Imaginea: Benoît Delhomme

Montajul: Lisa Gunning

Muzica: Gabriel Yared

Distribuția:

Jude Law – Will Francis

Juliette Binoche – Amira Simić

Robin Wright Penn – Liv Ullmann

Rafi Gavron – Mirsad (Miro) Simić

Martin Freeman – Sandy Hoffman

Juliet Stevenson – Rosemary McCloud

Vera Farmiga – Oana

Durata: 120 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Dragostea nu-i “o crimă ca oricare alta” (Breaking and Entering)

Scris de pe mai 25, 2019 în Cinema, Educaţie, Iubire, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Book Club – Sex and The City în versiunea 65+

Mădălina DumitracheDragostea și sexul mai prezintă interes când nu mai ai douăzeci de ani și ești femeie? Iată o propunere incitantă pentru o suculentă comedie romantică ce reunește staruri hollywoodiene din categoria senioarelor (care au avut perioada de glorie în anii ’70-’80): Jane Fonda, Diane Keaton, Mary Steenburgen și Candice Bergen.

Pornind de la ideea (de bază) că „viața poate începe – din nou – la orice vârstă”, Book Club alimentează pofta de viață, stârnește hazul și înfruntă tabuurile. Careul de staruri din distribuție poate fi echivalentul cinematografic al produselor de patiserie americane: superdulci, hipercalorice, ornate din belșug cu frișcă și bezea. Cu siguranță, fiecare dintre spectatori e dornic de astfel de „plăceri vinovate”, fără să-i pese prea mult de …rețetă. Peliculele pentru publicul de vârsta a treia sunt atât de rare, încât nu le putem primi decât cu entuziasm, în ciuda tuturor beteşugurilor. Cele patru formidabile septuagenare californiene, din  comedia lui Bill Holderman, se lasă influențate de un bestseller. Viața acestora capătă o nouă turnură când, în clubul lor de lectură, se citește Fifty Shades of Grey: de la descoperirea unei noi romanțe, la reaprinderea unor flăcări vechi, ele se inspiră reciproc pentru a face din următorul capitol, cel mai bun capitol al vieții lor.

1- Book Club

Așadar, versiunea senior a celebrei S.A.T.C./Sex and the City implică patru prietene de-o viață, care fac parte dintr-un club de lectură. Trecute binișor de șaizeci de ani, amicele se întâlnesc, lunar, în jurul unei mese cu brânzeturi, delicatese, cupcakes și pahare de vin alb, pentru a dezbate teme literare. Diane a rămas recent văduvă după patru decenii de căsătorie. Jane se bucură de partenerul ei fără nicio obligație. Sharon încă se luptă să treacă peste un divorț de zeci de ani,  iar mariajul lui Carol se află într-o criză după 35 de ani. Cu toate acestea, viața acestor patru prietene se transformă radical, după ce ajung să citească „infamul roman”, care le proiectează într-o serie de alegeri și decizii scandaloase. Dacă, de obicei, titlurile alese erau mai relevante, iată că acum le pică în mână acest controversat roman – Fifty Shades of Grey. Discuțiile post-lectură le determină pe Diane (Diane Keaton), Vivian (Jane Fonda), Sharon (Candice Bergen) şi Carol (Mary Steenburgen) să-şi reconsidere vieţile amoroase şi prejudecăţile în ceea ce priveşte sexul. Gonflată pe alocuri, umezită bine cu Chardonnay, dar plină de haz, comedia tinde spre romanțiozitate, dar bifează motive ce nu prea mai cadrau cu statutul de „bunicuță”: una dintre  ele sucombă în fața șarmului unui necunoscut, o alta renunță la „ex-ul” ei, cealaltă încearcă să reaprindă flacăra pasiunii cu o mică doză de albastru (Viagra), iar cea de pe urmă se va obișnui cu site-urile de dating.

2- Book Club

Bunăoară, proprietară a unui mare hotel, Vivian (Jane Fonda) a fost mereu o „devoratoare de bărbați” –  a știut să păstreze întotdeauna granițele între povești și sentimente (Vivian:„ I don’t care what society says about women our age, sex must not be taken off the table”). Totuși, lucrurile  se complică atunci când își regăsește marea dragoste din tinerețe – Arthur. La rândul ei, Diane (Diane Keaton), văduvă de un an, e presată mereu de fiicele sale (Alicia Silverstone și Katie Aselton) care voiau să se instaleze mai aproape de ea. Respectabila Sharon (Candice Bergen) e surprinsă de un dublu eveniment: logdna fiului ei, dar și cea a fostului soț, care se reorientase către o jună. În final, Carol (Mary Steenburgen) trebuie să recurgă la trucuri pentru a trezi pasiunea în mariajul său anchilozat de vreme. Elanul necesar acestui simpatic cvartet apare odată cu nuanțele gri-erotice din bestsellerul lui E. L. James; ele sunt gata să revină la viaţă după ce niscaiva sex sado-maso, din hulita trilogie, le atrage atenţia că nu şi-au mai folosit de mult anumite părţi ale corpului.

3 - Book Club

Regia nu excelează în inventivitate, prezintă eroinele mereu preocupate să soarbă vinul alb în cadre luxoase, iar personajele par croite din juxtapunerea unor clișee, totuși, charisma și ironia veteranelor de pe ecran salvează pelicula. Prin urmare, femeia independentă nu cunoaște miezul sentimentului adevărat până nu dă cu ochii de prima sa iubire; văduva – infantilizată până la absurd de cele două fiice – ezită să trăiască idila alături de un pilot de avion; fermecătoarea divorțată își recapătă încrederea în sine după ce petrece ore întregi pe site-uri de întâlniri&relații. În fine, singura căsătorită încă – din acest careu -, dar veșnic plictisită, va încerca, într-un final, unele strategii de a-și condimenta viața de cuplu. Cu siguranță, sub egida lui Christian Grey, nu se va pune prea des problema literaturizării la reuniunile din acest club. Femeile ultra-mature dezlănțuite nu depășesc cu mult hotarele comediilor romantice (arhicunoscutele peripeții amoroase), dar cele patru legende vii de la Hollywood (Diane Keaton, Jane Fonda, Candice Bergen și Mary Steenburgen) probează, cu umor, că și femeile din „categoria 65+” pot să se bucure de viață, departe de casele de pensii. Super-bunicuțele redescoperă pofta de viață și datorită unor frumușei mai copți (Andy García & Don Johnson); dezinvoltura şi aplombul cu care se aruncă într-o avalanşă de glume kinky/fără perdea ne fac să credem că vârsta senectuții nu trebuie asimilată doar cu tricotatul sau cu supravegheatul (nepoților sau… vecinilor).

(L-R) Candice Bergen, Diane Keaton in the film, BOOK CLUB, by Paramount Pictures

Chiar dacă regăsim sex la orice etate și clișee la orice etaj – ca orice film din categoria „feel-good”-Book Club induce o (voită) stare de bine, departe de parfumul „nevestelor disperate”, fără să-și propună revoluționarea scenariilor de comedie. Merită apreciată tendința de la Hollywood de a arunca și o altfel de lumină asupra vârstei a treia, ca și în cazul comediei The Intern, și de a adopta o atitudine mai relaxată față de un proces firesc – îmbătrânirea. Desigur, rămâne valabil: vârsta reprezintă doar un număr (age is just a number); în rest ține de fiecare ce atitudine să adopte.

Regia: Bill Holderman

Scenariul: Bill Holderman și Erin Simms

Imaginea: Andrew Dunn

Montajul:Priscilla Nedd-Friendly

Muzica: Peter Nashel

Distribuția:

Diane Keaton- Diane

Jane Fonda  – Vivian

Candice Bergen – Sharon

Mary Steenburgen – Carol

Andy García –  Mitchell

Don Johnson  – Arthur

Durata: 103 min

 
Comentarii închise la Book Club – Sex and The City în versiunea 65+

Scris de pe mai 24, 2019 în Blockbuster, Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste, Fugit Irreparabile Tempus, Iubire, Modernitate, Moravuri, Tipare

 

Etichete: , , , , , ,

Tehnologizarea lui Cupidon – Zoe

 În era tehnologică/digitală („smart”, „internet-age”) dragostea adevărată devine aproape imposibilă, ne sugerează mai toți cineaștii, dacă ne gândim doar la pelicule precum Newness, Westworld, Her, Love Potion No. 9. Iată că realizatorul de filme indie, Drake Doremus, lansează interogații despre trăinicia legăturilor amoroase pe fundalul robotizării. Așadar, cineastul – care emoționa publicul “douămiist” cu Like Crazy (2011)propune un revoluționar start-up: legăturile cu humanoizii sintetici, grație inteligenței artificiale, într-o poveste de iubire, în pelicula Zoe.
Prin urmare, într-un viitor nu prea îndepărtat, androizii (numiți „sintetici”) vor fi omniprezenți, iar dragostea va fi o raritate. Totuși, identificăm iubirea dintre Zoe (Léa Seydoux) și Cole (Ewan McGregor), iubiți, dar și colegi la Relationist Labs, o companie de robotică unde sunt produși „însoțitori sintetici”, rezultați din împletirea unor ramuri precum robotică, farmaceutică și psihologie. Pe măsură ce legătura lor devine mai puternică, Ash (Theo James), unul dintre androizii pe care i-au creat, le descoperă relația secretă. Din gelozie, acesta dezvăluie un adevăr dureros: Zoe este robot. Divizați între sentimentele pe care le au unul pentru celălalt și stigmatizarea relațiilor dintre oameni și androizi, Zoe și Cole se despart, în timp ce invidiosul Ash încearcă să o convingă pe Zoe să accepte ceea ce este. Intervențiile lui Ash transformă acest triunghi amoros într-un amestec de confuzie, trădare și dragoste.

Filmul începe chiar cu întrebările adresate eroinei din titlu, Zoe, despre „partenerul perfect”. Din start, identificăm cinismul indus de actualele servicii de „dating” și de multitudinea de aplicații/„app culture” menite să ofere plăceri rapide, dar costisitoare, sau să te scutească de efortul emoțiilor, îndeosebi de cele așa-zis negative, în fond, cele care călesc și șlefuiesc anumite trăsături de caracter, acolo unde ele există. Un veritabil geniu al tehnologiei, Cole (expresivul Ewan McGregor) lucrează alături de Zoe, până târziu, trudind la un prototip masculin (Theo James) căruia i-a implantat ceva din memoria sa. Cu alura unui model retro, din anii ’60, Zoe îl privește languros; de fapt, ea este prototipul feminin al acelei linii de producție (există acel twist des folosit: „it’s not you, it’s me”).

În acest univers futuristic, viața e simplificată, iar relațiile se transformă în niște „aplicații” (cu scoruri)/ mașinăriile, dotate cu memorie à la Rachael din Blade Runner, sunt capabile să cuantifice compatibilitatea dintre două persoane. Așa se face că relația dintre Cole și Emma (soția sa, interpretată de o Rashida Jones destul de răvășită) capătă scoruri joase, de aceea cei doi rămân doar prieteni apropiați și vor împărți custodia copilului lor.

Pe de altă parte, se pun la punct linii de producție ce livrează însoțitori sintetici, croiți după tiparele omenești. Conceput chiar de Cole, prototipul masculin, Ash, e chipeș, are un frumos accent britanic și e priceput să dibuiască emoțiile omenești mai abitir decât aceștia. Așadar, roboții sunt concepuți pentru a înțelege sentimentele celorlați și pentru a-și iubi partenerul. În acest cadru, se dezvoltă legătura dintre Cole Ainsley și cea care superviza laboratorul și testele aplicate, Zoe.

Într-un mediu aparte, în care „triparea” în pereche e ceva obișnuit (cu medicamentele Benysol dizolvabile/buvabile sentimentul de îndrăgostire poate dura chiar și două ore!),  se naște o idilă specială. Interogațiile trec ecranul, iar spectatorul trebuie să cuprindă limitele inteligenței artificiale. Întreaga atmosferă e una voit artificială, de show (aparițiile bulversante ale prostituatei Jewels, interpretată de Christina Aguilera, ne duc cu gândul la flamboiantul Burlesque. Romanța de pe ecran e întreținută și de ilustrația muzicală (Beach House” și Cigarettes After Sex”), iar acel yuppie-style” de fundal ne trimite spre zona comercialului. În ciuda tuturor complicațiilor (bifează și o  ruptură temporară), Zoe și Cole mai dau șansă iubirii.

Citiţi şi Dernier amour – prostituata care i-a pus capac lui Casanova

Relația devine de-a dreptul „complicated” între cele două ființe care lucrează împreună, dar care nu găsesc pașii potriviți în acest straniu dans al dragostei. Cârligul emoțional e mult mai evident în prestația lui McGregor, câtă vreme bizarul experiment îl provoacă la adevărate dialoguri filosofice pe tema iubirii, chiar dacă se aduc în discuția de la trei dimineața nelipsitele „dating apps”. Există și persoane care încă mai rezonează la replici precum: „It’s better to feel pain than to feel nothing”/„E mai bine să simți durerea decât să nu simți nimic”. Este evident că Benysol-ul nu va înlătura problema singurătății, ba chiar o va accentua, prin urmare, filmul deschide cutia Pandorei: criza relațiilor interpersonale din actuala lume ce tinde spre astfel de perspective.

Rostul lui Zoe – romanța cu roboți, dar cu replici din Taxi Driver – este de a atenționa asupra pericolului deteriorării generalizate a ceea ce mintea omenească a creat mai frumos: rosturile dragostei. Odată ce acumulezi o anumită experiență de viață – ne previne această peliculă cu fason de pildă în nuanțe S.F. – accepți că unele lucruri trebuie să se întâmple și că e puțin probabil să existe acel „everlasting love”, fixat în ideal.

Regia: Drake Doremus

Scenariul: Richard Greenberg

Imaginea: John Guleserian

Montajul: Douglas Crise

Muzica: Dan Romer

Costumele: Alana Morshead

Distribuția:

Ewan McGregor – Cole

Léa Seydoux – Zoe

Christina Aguilera – Jewels

Theo James – Ash

Rashida Jones – Emma

Durata: 104 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Tehnologizarea lui Cupidon – Zoe

Scris de pe mai 23, 2019 în Cinema, Filme de dragoste, Filme indie (independente), Modernitate, Moravuri, Relativitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web