RSS

Arhivele lunare: mai 2019

Când învingătorul strigă: “I am the law!” – Becket

 Ce mai poate reprezenta, astăzi, când întreaga Europă este măcinată de lupte interne sau de atacuri din rândul „barbarilor”, o peliculă despre fragilitatea relațiiilor politice, religioase și personale. Iată de ce merită să revedem – prin prisma unei astfel de actualități – tumultoasa poveste a unei prietenii dintre doi mari bărbați, care au împărțit scena istoriei în perioada cimentării temeliilor europene.
Așadar, bazat pe o piesă scrisă de Jean Anouilh, Becket, a fost mai întâi, un succes pe Broadway (cu Lawrence Olivier și Anthony Quinn în rolurile principale), apoi în West End, cu Eric Porter și Christopher Plummer. Așadar, Peter Grenville – regizorul versiunii anglo-americane – a realizat producția din 1964 în legendarele studiouri Shepperton, din Anglia.

Prin urmare, dialogurile subtile, construcția scenică suplă, surprinderea în detaliu a chipurilor expresive ale actorilor sunt atuuri care pot trezi interesul cinefililor pentru vizionarea acestui film, realizat în buna tradiție a ecranizărilor după dramele istorice, dar Glenville reduce textul  lui Anouilh la înfruntarea celor doi monștri sacri care mitizează personajele: Becket și regele Henric. Regele Henric al II-lea (1133-1189), când capricios sau crud, când isteric sau vesel (magistral interpretat de Peter O’Toole), îşi doreşte un prieten, pe care îl găseşte în persoana lui Thomas Becket (Richard Burton).

Orgoliosul rege nu suportă dezaprobarea prietenului său când greşeşte. Regele va fi iritat, ostil, îl va urî, sfârşind prin a-l ucide pe cel pe care îl adoră, rostind replica: „Acum, o să trebuiască să învăţ să fiu singur”. Becket, care a devenit dintr-un petrecăreţ un soldat al lui Iisus, este dispus să moară, nu atât din credinţă religioasă, cât dintr-o pornire a vanității – dorința de a juca rolul de „slujitor al lui Dumnezeu”.

Contextul istoric este bine delimitat: la aproape o sută de ani după invazia normandă (bătălia de la Hastings), clasa stăpânitoare a Angliei continua să se afle în conflict cu saxonii invadați. Există, evident, și unele mici scăpări ale restituirii istorice: furculița a fost introdusă în Anglia la o distanță de aproape 400 de ani de la moartea lui Henric, deși în film, acest instrument îi produce mult amuzament. Totuși, dimensiunea politică a textului era clară la Anhouilh, piesa fiind scrisă și montată pe scenă întâia oară, la Paris, la 15 ani de la eliberarea Franței și sfârșitul perioadei de colaborare cu ocupanții germani. Se iscă și acum  întrebarea: „Reprezintă Thomas Becket asumarea unui act de colaborare cu ocupanții, atunci când se știe că rezistența violentă nu poate duce la mai mult de o moarte eroică?”

Dilema aceasta este prezentă mai ales în prima parte a piesei și-a filmului, apoi, treptat, conflictul religios și cel din plan personal ajung în prim-plan. Personajul Becket e altoit pe motivul martirului, dar din punct de vedere istoric, dreptatea era de partea regelui Henric. Centralizarea statală și aplicarea principiilor de drept pentru toți cetățenii vor pune bazele primei constituții scrise, de facto, în istoria europeană. Sângele vărsat  la Canterbury, reconcilierea și penitența asumate de rege vor cimenta națiunea engleză și vor reglementa raportul de forțe între regatul și biserica Angliei.

Citiţi şi Leoaice în arena istoriei – Mary Queen of Scots

Deși poartă „robele puterii”, personajele păstrează petele corupției până în cel mai mic detaliu, iar manevrele pentru putere sunt vizibile în fiecare cadru. Deși erau prieteni apropiați (romanță homosexuală) și își petrecuseră tinerețea chefuind, Becket este cel care își expune mai clar motivațiile. Mai întâi, în raport cu femeile, pe care le tratează suferficial și cu răceală: „Your body, madam, was a desert that duty forced me to wander in alone. But you have never been a wife to me!”, apoi viclenia îl plasează în zona evazivului în raport cu regele său. El este un saxon, unul dintre cei cuceriți, și trebuie să împace onoarea și colaborarea. Când este instalat în funcția de arhiepiscop, vorbirea lui despre Dumnezeu și puritatea spiritului pare prea sfințitoare, o renaștere prea rapidă pentru acest cinic, iar Richard Burton este impacabil când redă goliciunea sufletească, răzbunarea și dezgustul.

Chiar dacă nu putem rezona cu resorturile unei astfel de relații dintre rege și supusul său, nu se poate să nu îți stârnească interesul replicile monarhului, mai ales dacă acesta e interpretat de Peter O’Toole: „Let us drink, gentlemen. Let us drink, till we roll under the table in vomit and oblivion.” Astăzi, când tehologia digitală aduce detaliile istorice aproape până la suprapunere cu datele reale, exactitatea reconstituirii istorice fiind perfecționată de-a lungul timpului în multe alte producții, elementul care menține viu interesul pentru această peliculă îl reprezintă doar „turnirul” actoricesc dintre doi „grei ai ecranului”: Peter O’Toole și Richard Burton. Miracolul provine din unirea farmecului fascinant și tulburător al lui O’Toole cu seducția dominatoare și liniștită a lui Burton. În vreme ce personajul Becket evoluează destul de previzibil, pe alocuri, monoton, de la naționalism saxon către sfințenie, regele Henric pendulează între încrederea oarbă în prietenie, dezamăgirea din fața a ceea ce el percepe a fi trădare, neînțelegere a motivelor trădării (machiavelism și fariseism). Thomas Becket era în realitate normand, dar filmul/ficțiunea ecranizată îl face să fie un saxon pentru a genera tensiuni culturale și etnice cu Henry, monarhul normand cuceritor.

Aristocraticul O’Toole a conturat – cu pasiune și cruzime – un personaj cinic, cu motivații la vedere (justificările psihologice pentru faptele comise): „I am the law!” Ultima scenă conține  premisele împăcării dintre stat și biserică – aparenta penitență și sanctificarea celui a cărui moarte o poruncise chiar el. Henric pune bazele subordonării bisericii Angliei față de coroană. Raportul de forțe dintre cele două personaje se va răsturna în istorie. Chiar dacă Becket este plasat printre simboluri sfinte, resemnat cu ideea că poartă o luptă pentru onoare față de rege, nu pare deloc convins că acțiunile sale vor aduce dreptate, pace sau egalitate între normanzi și saxoni. Din spusele sale, reiese clar că dacă saxonii ar fi fost la putere, nedreptățile ar fi fost identice. Tot el este cel care știe că îndeplinirea obligației poate fi singura onoare evidentă într-o lume coruptă.

Regia: Peter Glenville

Scenariul: Edward Anhalt (după piesa Becket or the Honour of God/Becket ou l’honneur de Dieu de Jean Anouilh)

Imaginea: Geoffrey Unsworth

Montajul: Anne V. Coates

Muzica: Laurence Rosenthal

Distribuția:

Richard Burton – Thomas Becket, Episcop de Canterbury

Peter O’Toole – Regele Henric al II–lea al Angliei

John Gielgud – Regele Ludovic al VII–lea al Franței

Paolo Stoppa – Papa Alexandru al III-lea

Siân Phillips – Gwendolen

Durata: 148 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Când învingătorul strigă: “I am the law!” – Becket

Scris de pe mai 31, 2019 în Cinema, Creştinism, Filme de Oscar, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

Misterul rimbaldian – Jeune et jolie

Despre misterul adolescenţei şi despre o nouă Belle de jour din epoca internetului încearcă François Ozon să povestească în Jeune et jolie (2013). Cineastul francez a stârnit vii polemici, la festivalul de Film de la Cannes, 2013, când le-a declarat jurnaliştilor că “prostituţia a fost o fantasmă pentru multe dintre femei”. Nu este prima dată când François Ozon se opreşte asupra acestei vârste tulburătoare, dacă avem în vedere şi filmul Dans la maison (2012), unde profesorul Luchini este răvăşit de perversitatea angelicului său protejat. Liantul acestor două producţii poate fi versul lui Arthur Rimbaud – “On n’est pas sérieux quand on a dix-sept ans…” ( “La ani şaptesprezece, nu eşti defel serios”).

Eroina din Jeune et jolie, o frumoasă adolescentă de şaptesprezece ani (de la liceul Henri IV, din Paris), se prostituează, dar nu din raţiuni financiare, ci din motive numai de ea ştiute. După o experienţă amoroasă nu tocmai reuşită, pe o plajă însorită, Isabelle se lansează pe un culoar periculos, amestecând sexul, banii şi pasiunea. Traiectoria aleasă de adolescentă este o cărare riscantă, în căutarea identităţii sale feminine. Fantasmele cu care ea îşi alimentează mintea sunt carburantul psihic pentru drumul ales. Neglijată de mama abia recăsătorită (Géraldine Pailhas), uitată de tatăl biologic, influenţată de site-urile de pe Internet şi de media, bruscată de junele neamţ care-o deflorase, Isabelle va începe o viaţă dublă.

Scenaristul Serge Hefez creează patru timpi (anotimpuri) necesari aprinderii motorului naraţiunii de pe ecran. Melancolia acestei adolescente, din cartierele frumoase, dezgustul ei faţă de ipocrizia lumii adulte o îndreaptă către prostituţie clandestină. Odată intrată pe “calea pierzaniei”, această Lolită din era Internet spune adio traiului tihnit din familia sa burgheză. Lasă deoparte ieşirile la teatru, cu familia, şi frecventează hoteluri mai mult sau mai puţin decente, unde experimentează amorul cu bărbaţi mai mult sau mai puţin afectuoşi. Şi tot despre duplicitate se poate discuta dacă am analiza “onorabilitatea” clienţilor ce-o frecventau pe Léa/Isabelle, majoritatea fiind căsătoriţi. Disuţia dintre Isabelle (Marine Vacth) şi Alice (Charlotte Rampling), din finalul peliculei, este punct de sprijin pentru a înţelege că “nimic nu este nou sub soare” şi că “roata se-nvârte mereu”.

”Baletul” eroinei, timp de patru sezoane, este susţinut de muzica profund melancolică a idolului adolescenţilor, Françoise Hardy. Tânăra Marine Vacth, nici ingenuă, nici perversă, se află mereu în imagini-antiteză. Regizorul se joacă cu camera de filmat, oferind spectatorului cadre când naturaliste (amorul tarifat), când tandru-ironice (rememorarea unor scene de către adolescentă). Corpul tinerei în floare ilustrează seducţia; pare greu de înţeles această creatură frumoasă şi versatilă, care se vinde, deşi nu (prea) avea nevoie de bani. Alternarea scenelor de la cursul de literatură, în care liceenii dezbăteau misterul rimbaldin, cu cele de la metrou (tunelul vieţii noi) creează piste pentru ambivalenţa adolescentei în piele de femeie. Ghidată cu mare precizie de François Ozon, decorativa Marine Vacth (seamănă izbitor cu Lætitia Casta) expune un amestec de hotărâre şi de fragilitate, ştiind să fie tulburător de provocatoare. Camera de filmare explorează, cu fineţe, trupul şi chipul acestei tinere, pendulând între realism şi ironie. Fără a fi moralizator, dar nici vulgar, realizatorul punctează natura bizară a fetei care nu este lovită nici de sărăcie, nici de autism emoţional şi deschide o nouă perspectivă asupra unei generaţii de dezamăgiţi.

François Ozon menţine misterul, lăsând spectatorul pradă întrebărilor atunci când Isabelle nu se opreşte, deşi părea să fi depăşit etapa “o experienţă tristă”. Realizatorul se retrage după o elegantă perdea de ambiguitate (gravitate şi frivolitate), lăsând frâu liber imaginaţiei fiecăruia.

Regizor: François Ozon. Scenarist: François Ozon. Compozitor: Philippe Rombi. Operator: Pascal Marti. Producător: Eric Altmayer, Nicolas Altmayer. Monteur: Laure Gardette.

Distribuţia: Marine Vacth (Isabelle), Charlotte Rampling (Alice), Frédéric Pierrot (Patrick), Géraldine Pailhas (Sylvie), Nathalie Richard (Véro), Akéla Sari (Mouna), Johan Leysen (Georges)

Premii, nominalizări, selecţii: Cannes (2013) – Palme D’Or , nominalizat: François Ozon.

Articol pblicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Iluzii spulberate – The Great Gatsby

După îndelungi aşteptări, cea mai promovată dintre ecranizările romanului The Great Gatsby şi-a făcut debutul la a 66-a ediţie a Festivalului de film de la Cannes, 2013. Cu o distribuţie ce reuneşte staruri şi cu un buget „pompos”, regizorul Baz Luhrmann a realizat un film dur, dar captivant. Gatsby este un impostor, dar unul remarcabil. Renumit pentru „trilogia muzicală” Strictly Ballroom, Romeo + Juliet şi Moulin Rouge!, regizorul australian a creat, în recenta peliculă The Great Gatsby, o frescă barocă şi orgiastică pentru aşa-numitul deceniu al „anilor nebuni”/ les années folles din America.

La publicarea, din 1925, a romanului The Great Gatsby, scriitorul Scott Fitzgerald era sfâşiat de incertitudini, pendulând între teama de a fi scris o carte „inutilă” sau de a fi creat „o capodoperă”. Astfel, cartea sa a avut o soartă pe măsură: a fost un eşec comercial şi de receptare critică la debut, apoi a fost „reabilitată” începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea. Astăzi, Gatsby a devenit un simbol al civilizaţiei occidentale, romanul fiind citit / studiat de multe generaţii, în şcoală.

Regizorul Baz Luhrmann s-a confruntat şi el cu spinoasa problemă a adaptării unui roman celebru al literaturii universale. De aceea, el şi-a transferat pe ecran propria pasiune pentru literatură, dar şi admiraţia pentru o Americă năbădăioasă.

Înaintea acestei încercări de adaptare, au mai existat experienţe precum cele ale lui Herbert Brenon, în 1926, Elliott Nugent, în 1949 şi Jack Clayton, în 1974. Realizatorul australian s-a străduit să combine adaptarea respectuoasă cu propria viziune asupra universului fitzgeraldian.

În mare măsură, pelicula este fidelă naraţiunii romaneşti; acţiunea se derulează în America din 1922. Speranţa deşartă a unui om pierdut în iluzii este plasată între jazz, foxtrot, sclipici, focuri de artificii şi râuri de alcool. Deceniul furtunos iese dintre paranteze înecat în şampanie şi jazz şi este livrat spectatorilor de „zeităţi” kitsch. Leneşa „aristocraţie” se desfată între Park Avenue şi Hamptons până în Long Island. În această suburbie chic, din West Egg, Nick Carraway, un scriitor ratat, se converteşte în broker, apoi îşi închiriază o căsuţă în umbra unui conac magnific. În vecinătate, un misterios Gatsby, proaspăt îmbogăţit, organiza săptămânal petreceri dintre cele mai „sălbatice”. Convoaie de maşini de lux, politicieni, starlete, producători, gangsteri şi muzicieni bizari hălăduiau pe proprietatea bogatului Gatsby.

Pe malul celălalt al râului, în East Egg, Nick îşi reîntâlneşte verişoara, Daisy Buchanan, alături de soţul ei, Tom. Încet-încet, Nick devine confident atât al lui Gatsby, cât şi al lui Daisy. El asistă, discret, la iubirea dintre cei doi. Astfel, tânărul participă la aventurile unor fiinţe pline de dorinţe, iar secretele rămân „atât în interior, cât şi în afară”, după cum el însuşi recunoaşte. Descoperă viaţa dublă a lui Tom (Joel Edgerton) alături de Myrtle (Isla Fisher) şi află secretul vieţii /ascensiunii lui Gatsby.

The Great Gatsby

Prezenţa sa în Long Island avea drept scop recâştigarea iubirii lui Daisy, pe care o pierduse în urmă cu cinci ani. Nick devine martorul „mut” al tuturor excentricităţilor izvorâte din neobişnuita iubire a lui Gatsby. Destinul tragic al tuturor personajelor vine să zugrăvească egoismul şi narcisismul unei clase sociale rapid îmbogăţite, lipsită de responsabilităţi, dar predispusă la amnezie. Nick pătrunde într-o lume de o goliciune abisală, dar ghidată de o frenezie ce părea indexată la cotele de vârf de la Bursă. Se lasă sedus de acest vertij îmbibat cu plăceri interzise.

Ca şi în filmul Romeo + Juliet, Luhrmann încearcă să ilustreze cuvintele autorului-narator. Totuşi, unele fraze din roman, scrise pe ecran, puteau fi evitate pentru a lăsa loc emoţiei. Această ilustrare, prin cuvinte scrise direct pe ecran, relevă poziţia regizorului faţă de romanul lui Fitzgerald. Filmul său urmăreşte să redea, prin descrieri concise, acuitatea de exprimare a sentimentelor şi a impulsurilor. Rezultatul rămâne aleatoriu.

Prima apariţie a lui Daisy este o reuşită. Vedem un braţ, apoi un picior, auzim râsul, totul într-un decor supraexpus luxului, sufocat de flori şi de perdeluţe, ca într-un vis „roz”. Fiindcă Nick este singurul vector al povestirii în film, ca şi în roman, regia transcrie subiectivitatea privirii acestuia, la acel moment. Mai puţin reuşită pare a fi prima apariţie a lui Gatsby. Acesta îşi pierde din aura de mister fiind intercalat cu alte personaje îndoielnice, la una dintre petrecerile sale. Desigur, regizorul încearcă să redea „anii nebuni”, excesele acelui deceniu furtunos fără să încarce pelicula cu un romantism dulceag.

Filmul nu scapă, totuşi, de grandilocvenţa estetică proprie universului lui Baz Luhrmann. Primele şaizeci de minute, din cele 125 ale peliculei, pot fi considerate obositoare prin revărsarea de culori acidulate, focuri de artificii, mişcări nevrotice ale camerei de filmat şi conexiunile sincopate cu fundalul sonor. Suflul imprimat de 3D, de obicei apanajul unui blockbuster SF, se rarefiază treptat lăsând loc unor scene intimiste, cu două-trei personaje, în care dialogul are prioritate.

Întruparea lui Jay Gatsby şi a lui Daisy Buchanan, pe ecran, lasă să se ghicească spectrul lui Scott şi al Zeldei, a căror dragoste tumultoasă a umplut opera lui Fitzgerald. Din păcate, interpretările actoriceşti nu sunt egale calitativ. Tobey Maguire joacă un „Papă-Lapte” perfect ca să-i dea viaţă lui Nick Carraway – un bun observator al lumii „ca circ”, o lume opulentă şi perversă.

Jordan Baxter (Elizabeth Debicki), prietena lui Daisy, obiectul dorinţelor lui Nick, rămâne doar un personaj-accesoriu din pricina inconsistenţei acestuia din urmă. Impulsurile lui sunt vagi, el fiind eficient doar în redarea vieţii decadente.

DiCaprio şi Mulligan conferă lui Gatsby şi lui Daisy figuri melancolice şi comportamentele capricioase pe care scriitorul însuşi le indica în roman. Mai lunatică decât Mia Farrow, în ecranizarea lui Clayton, Carey Mulligan îi împrumută lui Daisy un amestec de inconsecvenţă şi severitate, blândeţe şi indiferenţă, care fac din aceasta o persoană evazivă. Regizorul nu recurge la eschive, ci o prezintă pe această femeie aşa cum este ea în spatele măştii de soţie – dispreţuitoare, crudă şi surdă. Gatsby are nevoie de escapade şi de artificii ca să îi atragă atenţia şi să o seducă. Filmul lui Baz Luhrmann afirmă narcisismul latent din spatele eroului. Viziunea regizorală rezumă rapid delirul nevrotic provocat de iubire, fără să-i dea răgaz pentru măreţie.

DiCaprio ştie cum să facă vizibilă fragilitatea acestui nostalgic, mişcat de pasiunea amoroasă până la obsesie. Acest aventurier, împins de megalomanie, crede că îi va câştiga inima singurei femei care conta pentru el: frumoasa şi superficiala Daisy Buchanan. Văzându-l pe Gatsby cu chipul către cer, vedem mirajul lui Romeo Montague oftând după Juliet Capulet. Văzându-l pe Gatsby în apa (din piscină) verzulie, îl vedem pe Jack Dawson din apele reci şi tulburi ale Atlanticului. Acest actor, fără vârstă, adesea confruntat cu destine funeste, îi dă pregnanţă lui Gatsby, amestecând forţa cu fragilitatea în acest fatum.

Totodată, regizorul australian povesteşte, în această peliculă, despre o Americă contemporană, cea de dinaintea crizei economice din 2008. Este o Americă arogantă şi plină de inechităţi, gata de a găsi mereu „ţapi ispăşitori”. Filmul este un elogiu adus literaturii, dar şi culturii populare (aportul adus de minorităţi). Realizatorul Baz Luhrmann aduce un omagiu şi fotografului Charles C. Ebbets, cel care-a relevat rolul clasei muncitoare şi al constructorilor de zgârie-nori. Pentru a scoate în relief punerea în oglindă a societăţii anilor ’20 şi cea a secolului al XXI-lea pune alături, în coloana sonoră, Cole Porter, Louis Armstrong şi George Gershwin (Rhapsody in Blue) alături de Jay-Z, Beyonce, Lana Del Rey şi Kanye West. Povestea narată de regizorul american, sub forma unei tragedii greceşti postmoderne, este şi o declaraţie de dragoste pentru o Americă de admirat, dar şi iritantă.

Deşi inegal din punct de vedere estetic, filmul lui Baz Luhrman rămâne o adaptare reverenţioasă, dar ambiţioasă, în ţinută postmodernă.

Regizor: Baz Luhrmann
Scriitor: F. Scott Fitzgerald / Scenarişti: Baz Luhrmann, Craig Pearce
Compozitor: Craig Armstrong / Operator: Simon Duggan / Producători: Lucy Fisher, Catherine Knapman, Baz Luhrmann, Catherine Martin, Douglas Wick / Monteuri: Jason Ballantine, Jonathan Redmond, Matt Villa

Distribuţia: Leonardo DiCaprio (Jay Gatsby), Carey Mulligan (Daisy Buchanan), Tobey Maguire (Nick Carraway), Isla Fisher (Myrtle Wilson), Joel Edgerton (Tom Buchanan), Amitabh Bachchan (Meyer Wolfsheim), Jason Clarke (George Wilson), Callan McAuliffe (Jay Gatsby tânăr)

 Articol publicat în revista LiterNet
 
Comentarii închise la Iluzii spulberate – The Great Gatsby

Scris de pe mai 28, 2019 în Blockbuster, Cinema, Film, Filme de Oscar, Morală, Moravuri

 

Etichete: , ,

Dragostea nu-i “o crimă ca oricare alta” (Breaking and Entering)

Odată cu Breaking and Entering, Minghella (imposibil ca vreun cinefil să nu fi văzut/ auzit de The English Patient, Cold Mountain sau The Talented Mr. Ripley) a încercat cam aceeași „provocare” ca și Gonzalez Inarritu/Arriaga în Amores Perros sau ambițioasele 21 Grams şi Babel.

Prin urmare, cu minipovestiri contemporane, a ilustrat faptul că persoane din medii diferite își pot influența reciproc soarta. Rămâne (aceeași) întrebare: Ce mutații au produs interacțiunile în viața celor care „s-au ciocnit din întâmplare”? Bunăoară, faimosul cineast a reunit staruri precum Juliette Binoche și Jude Law și le-a transformat în avatarurile unor semnificanți. Eroul întrupat de solarul Jude Law lansează o profundă interogație: „Is it worse to steal somebody’s computer or is it worse to steal somebody’s heart/ E mai grav să furi computerul unei persoane sau inima sa?”. Nu e o simplă formulare (asemenea celor din algebră a > b sau b > a), ci caută resorturi mai adânci chiar din metaforicul titlu.

Cu profunzime, realizatorul aduce în prim-plan teme generale precum dragostea, singurătatea, integritatea și integrarea într-o lume traversată de mutații. Descoperim în Breaking and Entering că dragostea nu-i o „crimă ca oricare alta”. Un hoț este legătura dintre un tânăr om de afaceri de succes și o mamă care își crește singură copilul și care încearcă să facă față dramei emoționale prin care trece. O dramă conjugală se conjugă cu povestea unor imigranți din Londra. Așadar, un tânăr arhitect de succes din Londra (Jude Law) trebuie să se confrunte cu temerile și cu prejudecățile când biroul său este jefuit de un hoț cu origini musulmane. Arhitectul ajunge să aibă o nouă perspectivă asupra vieții?

Fermecătorul Jude Law îl întruchipează pe Will Francis, un arhitect care a reușit să se impună în branșă. Acesta conduce o afacere promițătoare (Green Effects) împreună cu prietenul său, Sandy (Martin Freeman). Zona în care ei își desfășoară activitatea este cartierul King’s Cross, o zonă a Londrei rău famată din pricina violenței și a sărăciei. Totuși, zona a început să se dezvolte, devenind ținta unui program major de „cosmetizare urbană”. Will este căsătorit de zece ani cu o blondă glacială, Liv (Robin Wright Penn), o femeie minunată, dar pe care o măcinau atât lipsa de comunicare dintre ea și soțul ei, cât și chinurile emoționale prin care trece fiica ei, adolescenta gimnastă Bea (Poppy Rogers). Viața acestui bărbat capătă o nouă turnură în momentul în care biroul lui și al lui Sandy este spart. Nu o dată, ci de două ori. Laptopul lui Will dispare, odată cu el dispărând și o bună parte din echipamentul IT al companiei.

Drept urmare, Will începe să-și petreacă serile prin zonă/ cartier, sperând să-l poată prinde pe hoţ în acțiune. Aparent previzibil, atacatorul dă (și) o a treia lovitură. În vreme  ce îl urmărește, Will ajunge într-o clădire de apartamente dărăpănate, unde reușește să dea peste tânărul care îi furase lucrurile. Descoperă că numele lui este Miro (Rafi Gavron), are 15 ani și era refugiat bosniac. Fără a dezvălui motivul prezenței sale acolo, Will face cunoștință cu mama băiatului, Amira (Juliette Binoche), o frumoasă musulmană pe care viața și războiul din țara ei au adus-o în Anglia, unde își câștigă existența din croitorie. Will o place și începe să îi dea de lucru (modificarea unor costume de haine). În scurt timp, între ei începe o relație amoroasă, care se dezvoltă în paralel cu relația pe care bărbatul o avea cu soția sa.

Parabola unei lumi plină de mutații devine zona King’s Cross, aflată în plină renovare. Urmărim în paralel scene conjugale derulate în luxoasele decoruri în care Will e nevoit să tempereze crizele unei adolescente cu forme de autism și melancoliile prelungite ale suedezei Liv. Ritmul e destul de greoi, dar farmecul actorilor din distribuție ameliorează efectul de lentoare apăsătoare. Din când în când, cadrele sunt pigmentate cu prezențe pitorești așa cum este și cea a prostituatei Oana (o româncă! – interpretată de Vera Farmiga), care îi umple timpul lui Will în perioada în care supraveghea zona dintr-un autoturism 4×4, suplinind intervenția poliției locale. Altfel, dialogurile sunt împănate cu metafore, de care Will uzează cel mai mult („I don’t even know how to be honest anymore. Maybe that’s why I like metaphors”). Îi explica rigidei sale soții că legătura exclusivistă a acesteia cu fiica sa devenise un fel de cerc, chiar o colivie din care el fusese exclus. Geometria, arta și metaforele sunt permanent conjugate în această peliculă.

Cele două femei din viața lui Will sunt precum două oglinzi care se reflectă reciproc: ambele sunt mamele unor adolescenți cu probleme, dar care aveau în comun sportul: Miro (Rafi Gavron), băiatul de 15 ani era un excelent cățărător, câtă vreme fata, Bea (Poppy Rogers), practica gimnastică de performanță. Femeile nu sunt antagonice doar prin aspectul fizic, Liv – blondă, Amira – brunetă, ci prin poziția socială (upper-class vs. working-class) și prin origine, Liv-suedeză, Amira – musulmană bosniacă (refugiată din Sarajevo). Will se găsește la intersecția acestor două „cercuri”. În acest triunghi amoros, întâmplarea devine arhitectul vieții.

Chiar dacă i se pot reproșa lungimea, sentimentalismul condescendent și stilistica rece, pelicula Breaking and Entering rămâne o veritabilă lecție despre generozitate, optimism și despre modul în care e bine să știi cum să încasezi loviturile vieții, de orice natură ar fi ele.

Regia: Anthony Minghella

Scenariul: Anthony Minghella

Imaginea: Benoît Delhomme

Montajul: Lisa Gunning

Muzica: Gabriel Yared

Distribuția:

Jude Law – Will Francis

Juliette Binoche – Amira Simić

Robin Wright Penn – Liv Ullmann

Rafi Gavron – Mirsad (Miro) Simić

Martin Freeman – Sandy Hoffman

Juliet Stevenson – Rosemary McCloud

Vera Farmiga – Oana

Durata: 120 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Dragostea nu-i “o crimă ca oricare alta” (Breaking and Entering)

Scris de pe mai 25, 2019 în Cinema, Educaţie, Iubire, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Tehnologizarea lui Cupidon – Zoe

 În era tehnologică/digitală („smart”, „internet-age”) dragostea adevărată devine aproape imposibilă, ne sugerează mai toți cineaștii, dacă ne gândim doar la pelicule precum Newness, Westworld, Her, Love Potion No. 9. Iată că realizatorul de filme indie, Drake Doremus, lansează interogații despre trăinicia legăturilor amoroase pe fundalul robotizării. Așadar, cineastul – care emoționa publicul “douămiist” cu Like Crazy (2011)propune un revoluționar start-up: legăturile cu humanoizii sintetici, grație inteligenței artificiale, într-o poveste de iubire, în pelicula Zoe.
Prin urmare, într-un viitor nu prea îndepărtat, androizii (numiți „sintetici”) vor fi omniprezenți, iar dragostea va fi o raritate. Totuși, identificăm iubirea dintre Zoe (Léa Seydoux) și Cole (Ewan McGregor), iubiți, dar și colegi la Relationist Labs, o companie de robotică unde sunt produși „însoțitori sintetici”, rezultați din împletirea unor ramuri precum robotică, farmaceutică și psihologie. Pe măsură ce legătura lor devine mai puternică, Ash (Theo James), unul dintre androizii pe care i-au creat, le descoperă relația secretă. Din gelozie, acesta dezvăluie un adevăr dureros: Zoe este robot. Divizați între sentimentele pe care le au unul pentru celălalt și stigmatizarea relațiilor dintre oameni și androizi, Zoe și Cole se despart, în timp ce invidiosul Ash încearcă să o convingă pe Zoe să accepte ceea ce este. Intervențiile lui Ash transformă acest triunghi amoros într-un amestec de confuzie, trădare și dragoste.

Filmul începe chiar cu întrebările adresate eroinei din titlu, Zoe, despre „partenerul perfect”. Din start, identificăm cinismul indus de actualele servicii de „dating” și de multitudinea de aplicații/„app culture” menite să ofere plăceri rapide, dar costisitoare, sau să te scutească de efortul emoțiilor, îndeosebi de cele așa-zis negative, în fond, cele care călesc și șlefuiesc anumite trăsături de caracter, acolo unde ele există. Un veritabil geniu al tehnologiei, Cole (expresivul Ewan McGregor) lucrează alături de Zoe, până târziu, trudind la un prototip masculin (Theo James) căruia i-a implantat ceva din memoria sa. Cu alura unui model retro, din anii ’60, Zoe îl privește languros; de fapt, ea este prototipul feminin al acelei linii de producție (există acel twist des folosit: „it’s not you, it’s me”).

În acest univers futuristic, viața e simplificată, iar relațiile se transformă în niște „aplicații” (cu scoruri)/ mașinăriile, dotate cu memorie à la Rachael din Blade Runner, sunt capabile să cuantifice compatibilitatea dintre două persoane. Așa se face că relația dintre Cole și Emma (soția sa, interpretată de o Rashida Jones destul de răvășită) capătă scoruri joase, de aceea cei doi rămân doar prieteni apropiați și vor împărți custodia copilului lor.

Pe de altă parte, se pun la punct linii de producție ce livrează însoțitori sintetici, croiți după tiparele omenești. Conceput chiar de Cole, prototipul masculin, Ash, e chipeș, are un frumos accent britanic și e priceput să dibuiască emoțiile omenești mai abitir decât aceștia. Așadar, roboții sunt concepuți pentru a înțelege sentimentele celorlați și pentru a-și iubi partenerul. În acest cadru, se dezvoltă legătura dintre Cole Ainsley și cea care superviza laboratorul și testele aplicate, Zoe.

Într-un mediu aparte, în care „triparea” în pereche e ceva obișnuit (cu medicamentele Benysol dizolvabile/buvabile sentimentul de îndrăgostire poate dura chiar și două ore!),  se naște o idilă specială. Interogațiile trec ecranul, iar spectatorul trebuie să cuprindă limitele inteligenței artificiale. Întreaga atmosferă e una voit artificială, de show (aparițiile bulversante ale prostituatei Jewels, interpretată de Christina Aguilera, ne duc cu gândul la flamboiantul Burlesque. Romanța de pe ecran e întreținută și de ilustrația muzicală (Beach House” și Cigarettes After Sex”), iar acel yuppie-style” de fundal ne trimite spre zona comercialului. În ciuda tuturor complicațiilor (bifează și o  ruptură temporară), Zoe și Cole mai dau șansă iubirii.

Citiţi şi Dernier amour – prostituata care i-a pus capac lui Casanova

Relația devine de-a dreptul „complicated” între cele două ființe care lucrează împreună, dar care nu găsesc pașii potriviți în acest straniu dans al dragostei. Cârligul emoțional e mult mai evident în prestația lui McGregor, câtă vreme bizarul experiment îl provoacă la adevărate dialoguri filosofice pe tema iubirii, chiar dacă se aduc în discuția de la trei dimineața nelipsitele „dating apps”. Există și persoane care încă mai rezonează la replici precum: „It’s better to feel pain than to feel nothing”/„E mai bine să simți durerea decât să nu simți nimic”. Este evident că Benysol-ul nu va înlătura problema singurătății, ba chiar o va accentua, prin urmare, filmul deschide cutia Pandorei: criza relațiilor interpersonale din actuala lume ce tinde spre astfel de perspective.

Rostul lui Zoe – romanța cu roboți, dar cu replici din Taxi Driver – este de a atenționa asupra pericolului deteriorării generalizate a ceea ce mintea omenească a creat mai frumos: rosturile dragostei. Odată ce acumulezi o anumită experiență de viață – ne previne această peliculă cu fason de pildă în nuanțe S.F. – accepți că unele lucruri trebuie să se întâmple și că e puțin probabil să existe acel „everlasting love”, fixat în ideal.

Regia: Drake Doremus

Scenariul: Richard Greenberg

Imaginea: John Guleserian

Montajul: Douglas Crise

Muzica: Dan Romer

Costumele: Alana Morshead

Distribuția:

Ewan McGregor – Cole

Léa Seydoux – Zoe

Christina Aguilera – Jewels

Theo James – Ash

Rashida Jones – Emma

Durata: 104 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Tehnologizarea lui Cupidon – Zoe

Scris de pe mai 23, 2019 în Cinema, Filme de dragoste, Filme indie (independente), Modernitate, Moravuri, Relativitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Lupta cu demonii interiori – Smiles of Sad Men

Oricui i se poate întâmpla să cultive – cu sau fără voia sa – anumite dependențe. Desigur, este vorba despre soartă, motivație și voință. Statisticile indică alcoolul drept cel mai mare flagel în materie de autodistrugere. Complicațiile survenite de la acesta îi poate afecta în egală măsură pe indivizii lipsiți de educație, dar și pe cei cu înalte standarde de pregătire profesională. Așa se face că pelicula Smiles of Sad Men (Úsměvy smutných mužů) reprezintă ecranizarea unui roman ivit din experiențele unui scriitor care picase în patima băuturii.

Prozatorul, reporterul, călătorul și fondatorul revistei geografice Koktejl, Josef Formánek  (n.1969) este unul dintre cei mai de succes autori cehi contemporani. Autorul a scris șapte cărți, toate cu un puternic caracter autobiografic; așa este și cazul celui de-al șaselea roman, Smiles of the Sad Men (2014), în care descrie una dintre cele mai teribile perioade din viața sa – internarea într-un sanatoriu pentru dezalcoolizare.

Regizorul Dan Svátek menține echilibrul dintre dramă (aflată la graniță cu tragicul) și comedie, într-un dinamic amestec de flashback-uri, secvențe onirice (alcoolul se transformă într-un dragon negru) și cadre aproape naturaliste surprinse într-un sanatoriu. Aparent, echilibrul se poate obține, mai întâi cu un pahar, apoi, al doilea pahar amorțește ambele picioare, şi dintr-odată totul pare mai ușor și mai plăcut decât înainte. Mai târziu, sticla nu mai este suficientă, dependența crește în progresie geometrică.

Până la un punct, scriitorul crede că băutura îi stimulează creativitatea și îl ajută să fie mai sociabil. Josef este căsătorit pentru a doua oară, are o frumoasă soție, Danu (Marika Šoposká) și o fetiță drăgălașă, Nelu. Din primul mariaj, dobândise și o altă fiică, Veronika. Aceste trei femei îl motivează să lupte cu demonii interiori. Prin fundul sticlei, până la finele vieții, dimensiunea consumului excesiv devine copleșitoare. Bunăoară, scriitorul Josef Formánek se vede nevoit să se interneze într-un centru în care sunt tratate dependențe. Soția sa îi oferise numeroase avertismente, iar în momentul în care aceasta îl părăsește, bărbatul realizează că se află la o importantă răspântie din viața sa. În perioada în care își tratează dependența va afla, oare, esențialul: „Se trata pentru soția și fiica sa ori pentru el însuși?”

Pentru a întări impresia unei experiențe autentice, regizorul i-a încredințat carismaticului actor David Švehlík rolul principal/ scriitorului-narator. Acesta comentează atât propriile acte, cât și pe cele ale celor alături de care trăia. Așadar, stilizarea literară este rafinată prin mijlocele de expresie cinematografică, astfel încât pasajele de reflecție (autobiografice) devin cadre onirice. Grație interpretării actoricești, scriitorul poate livra povestea reală despre scufundările în „iadul propriei conștiințe”. Vecinătatea sinelui dezvelit devine insuportabilă pentru o ființă atinsă de orice dependență. Camera de filmare surprinde și înregistrează, cu fidelitate, orice cută/rid de pe chip, iar umbra transcende fața. În momentul în care capul e invadat de alcool, creierul „se topește” treptat, trupul asudă tot alcool, raționalul e blocat, treptat, nu mai poți fi acceptabil din punct de vedere social. Acest jurnal în imagini oferă posibilitatea de a privi cu detașare cum abstinența forțată sau (auto)impusă devine, de fapt, supraviețuire.

În general, imaginile desprinse din acel sanatoriu sunt de tipul secvențelor din «Madhouse», inclusiv episoadele în care pacienții se comportă mai adecvat decât personalul medical, indiferent dacă aceștia se află la terapia de grup sau în timpul activităților sportive ori comentează alegerile/ votarea autoguvernării constituționale. În alternanță, zâmbetele bărbaților triști nu mai reprezintă nicio surpriză în cazul manifestărilor de tip «delirium »; revenirea acelora care nu au supraviețuit într-un mediu în care „să nu bei înseamnă supraviețuirea” e dificilă, aproape imposibilă. Structura narativă fragmentată conferă caracter episodic celorlalte personaje, aflate și ele în lupta cu dependența.

Așadar, în acel mediu, îi întâlnește pe doctorul în filosofie Pravoslav, pe Josef, cel cu care are certuri dese din pricina obiceiurilor neigienice, dar și pe Jarmil, care pretindea că a jucat în producții pentru adulți (gay). Mulți dintre azilanții de acolo aveau percepția asupra lumii profund perturbată  din pricina …alcoolului. Atenția se concentrează pe cvartetul  alcătuit din scriitorul  Josef(David Švehlík), sportivul Honza (Ondřej Malý), prețiosul Milan (Jaroslav Dušek) și artistul Tomáš (Ivan Franěk). Antreprenorul Honza ajunsese la mari cote atât în plan personal, cât și profesional, dar totuși cade în patima care-i modifică în mod radical destinul. Carismaticul artist și-a iubit într-un mod excesiv fiica vitregă, a mers prea departe în această relație, iar consecințele nu s-au lăsat așteptate. Milan e un vizionar paranoic, care întrevedea viitorul printre numere, dar tot mai spera ca soția și cei doi copii să revină la el. Válková (Simona Babčáková) este cea care supraveghează acest cvartet și are grijă ca ei să interacționeze cu întreaga echipă, le oferă suport psihologic pentru a se putea reintergra în lumea din care singuri se rupseseră.

Voința puternică l-a ajutat pe Josef (Formánek), dar războiul nu s-a terminat. Prin urmare,  perspectiva intelectuală asupra altor personaje devine una mai tolerantă, el însuși e mult mai smerit. Și-a oferit sieși șansa de-a schimba dependența de alcool, înlocuind-o cu sportul. Maratonul îi menține atenția trează asupra pericolului care-l pândește la orice abatere din traseul autoimpus către sine. Fațetele tragicomice expuse în microuniversul surprins, în această peliculă cu resorturi tămăduitoare, sunt menite să indice motivația tuturor celor implicați. Cei care au reușit să se (auto)salveze trebuie priviți cu înțelegere și respect. Toată lumea are nevoie de speranță, iar pelicula – cu o temă atât de gravă – oferă din plin nădejde.

Smiles of Sad Men 
(Tragicomedie, Republica Cehă)
Regia: Dan Svátek
Scenariu: Dan Svátek, Josef Formánek

Distribuția: David Švehlík, Jaroslav Dušek, Marika Šoposká, Ondřej Malý, Ivan Franěk, Jaroslav Plesl, Simona Babčáková

Durata: 92 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Lupta cu demonii interiori – Smiles of Sad Men

Scris de pe mai 21, 2019 în Cinema, Film

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Vânătorul vânat – „The Hunt”/„Jagten” (dramă psihologică)

Sunt copiii capabili de minciună, în mod deliberat? Mai suntem siguri că numai un copil poate striga “Regele este gol”, ca-n povestea nordicului Andersen? Cam aceasta ar fi fost problema din cazul Outreau (“Outreau affair“) – punct de plecare pentru filmul Jagten/ The Hunt (2012).

În pelicula semnată de Thomas Vinterberg, vânătoarea de vrăjitoare vizează, de această dată, un bărbat, devenit sursa tuturor suspiciunilor, după anumite declaraţii ale unei copiliţe, la fel ca şi în cazul copiilor din Salem. Regizorul danez pune în prim-plan o întreagă dezbatere despre moralitatea locuitorilor “onorabili” ai unui orăşel. Aici, sunt confruntate minciuna şi calomnia, prietenia şi ostracizarea, esenţele şi aparenţele. Cineastul danez a redactat, dimpreună cu Lars von Trier, Dogma 95 (acel tip de cinema realizat cu o cameră “de mână”, lumină naturală şi fără muzică). După aceste reguli stricte, a realizat Idioten şi Festen, cel de pe urmă i-a adus Premiul Juriului la Cannes (1998).

”The Hunt” Theatrical release Poster © Magnolia Pictures

Pedofilia, un tabu al lumii contemporane, conduce la reacţii ce ar putea “sacraliza” copilul. De aceea, când o fetiţă – o potenţială “victimă”- acuză, obiectivitatea “onorabililor” scade vertiginos. Thomas Vinterberg se ia la trântă cu această problematică, inversând oarecum dispozitivele, faţă de precedenta (sa) peliculă, Festen. Dacă în cazul lui Festen, se ajungea la demontarea mecanismului tăcerii faţă de incest (ruşine, presiunea familiei pentru ascunderea ruşinii/crimei), actuala peliculă demontează «mecanismul zvonului», care se poate împrăştia ca o epidemie. The Hunt, de o virilitate intensă, este o anti-teză pentru Festen. Filmul încearcă să demonstreze că slăbiciunea omenească poate să producă un dezastru.

Într-un mediu rural, încărcat cu vechi tradiţii sănătoase, Lucas îşi duce viaţa destul de liniştit după un divorţ dificil. Aflat la vârsta deplinei maturităţi (40 de ani), îşi reclădeşte viaţa – are o nouă iubită, o nouă slujbă (la o grădiniţă) şi vrea să şi-l apropie mai mult pe Markus, fiul său adolescent. Lucas îşi petrece weekend-urile la vânătoare, în compania amicilor săi, cu care petrece apoi seri scăldate în alcool şi cântece de cârciumă. Dimineţile sunt întâmpinate în calmul lacurilor brumate, din pădurile reci şi întunecate. La serviciu, se apropie de Klara (Annika Wedderkropp), fiica unui prieten. Copila părea destabilizată din pricina disputelor dintre părinţii ei. Klara idealizează relaţia cu Lucas, în vreme ce acesta o îndepărtează uşor, simţind că micuţa transfera asupra lui dragostea parentală ce-i lipsea atât de mult. Dar, ca şi Briony din filmul Atonement, Klara minte ca să se răzbune din pricina respingerii. Cu  o viclenie precoce, micuţa cu chip angelic afişează un amestec de furie şi de confuzie ce induce nelinişte. Ea amplifică temerile unor adulţi (Directoarea grădiniţei susţine “Eu cred copiii. Ei nu mint”) şi astfel, modifică radical viaţa lui Lucas.

Mads Mikkelsen © Magnolia Pictures

O neînsemnată remarcă, acea minciună “întâmplătoare” a Klarei îi blochează traiul bietului educator. Luminile de Crăciun se aprind, iar minciuna se răspândeşte cu viteza unui virus gripal. Stupoarea şi neîncrederea iau amploare, “bulgărele” se rostogoleşte, iar comunitatea intră într-o isterie colectivă. Lucas este forţat, în felul acesta, să se lupte pentru a-şi salva demnitatea şi chiar viaţa.

Regizorul danez a redat, prin versiunea cinematografică întrupată de actorul-fetiş Mads Mikkelsen, prototipul său de “bărbat scandinav modern”. Cei doi artişti au conlucrat, cu succes, pentru a realiza acest tip de personaj – omul modest confruntat cu calomnia. Cu o mare abilitate, Thomas Vinterberg îşi aruncă spectatorul într-un coşmar progresiv. Acţiunea desprinsă de la rubrica “Fapt divers” a jurnalelor demască “versatilitatea” opiniei publice. Odată injectat răul (acuzaţiile Klarei), nu poate fi lesne oprit. Cuvântul micuţei deţine puterea, comunitatea este bulversată, iar corpul profesoral îl acuză. Actorul Mads Mikkelsen (recunoscut pe plan mondial graţie “răului” din Casino Royale) este argumentul solid al filmului. Îşi compune cu minuţiozitate rolul şi expune, în faţa spectatorilor, naufragiul social al unui om ce părea integrat. Adevărul, evident în ochii lui Lucas, nu mai are nicio valoare. În opoziţie cu el, se află comunitatea – locuitorii orăşelului – opaci şi obtuzi, reuniţi într-o caricatură vie a “stâlpilor societăţii”.

Mads Mikkelsen & Lasse Fogelstrøm © Magnolia Pictures

The Hunt este un film eficient, în stilul thriller-melo american, o adevărată “encefalogramă” cinematografică a burgheziei (de tip social-democrat) daneze. Se pare că, şi în civilizata lume rece scandinavă, viaţa personală se poate prăbuşi precum un dulap de tip Ikea, asamblat la repezeală.

Mads Mikkelsen & Lasse Fogelstrøm © Magnolia Pictures

Totodată, cineastul danez invită, în acest fel, la reflecţie în raport cu includerea copiilor în rândul victimelor, atunci când este vorba despre “isterii colective”.

Regia: Thomas Vinterberg. Scenariul: Tobias Lindholm, Thomas Vinterberg. Operator: Charlotte Bruus Christensen. Producător: Sisse Graum Jorgensen, Morten Kaufmann, Thomas Vinterberg. Editor: Janus Billeskov Jansen, Anne Osterud

Distribuţie: Mads Mikkelsen (Lucas), Thomas Bo Larsen (Theo), Lasse Fogelstrom (Marcus). Annika Wedderkopp (Klara), Alexandra Rapaport (Nadja), Anne Louise Hassing (Agnes), Lars Ranthe Stunts (Bruun), Susse Wold (Grethe).

Palmares: o nominalizare BAFTA, trei premii şi o nominalizare Cannes, un premiu şi patru nominalizări Academia Europeana de Film

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Vânătorul vânat – „The Hunt”/„Jagten” (dramă psihologică)

Scris de pe mai 19, 2019 în Cinema, Film, Filme de Oscar, Morală, Moravuri, Pedagogie

 

Etichete:

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web