RSS

Arhivele lunare: iunie 2019

Ucenicia unui provincial – Mes provinciales/A Paris Education

Deși poate părea bizar, în epoca tehnologiei avansate, când cei mai mulți tineri trăiesc mai mult printre aplicațiile din mediul virtual, aflăm că există bărbați foarte tineri și arătoși care ascultă Bach și discută despre Flaubert, Novalis sau Gérard de Nerval, poetul „nebun”, romantic, suicidar. Printre acești tineri fremătând de la frisonul artistic ne invită francezul Jean-Paul Civeyrac.

Odată cu Mes provinciales, Jean-Paul Civeyrac filmează şi narează pe ecran scene din viața tinerilor ucenici în ale artei cinematografice. Din capul locului – titlul filmului – sesizăm referințele directe la Blaise Pascal și Jean Eustache, deși acțiunea se derulează în epoca actuală. Ca să păstreze nota pariziană – de boemă șic – cineastul a turnat în alb-negru, iar „zeitățile” acestor tineri sunt Nerval sau Paradjanov. Deși utilizează Skype-ul și aplicațiile altor device-uri, tinerii de pe ecran poartă pulovere cu gulere rulate, amintind de Nouvelle Vague, dar și de perioada mișcărilor sociale din  anii ‘60. Cu toate se află la cel de-al nouălea lungmetraj, cineastul francez prezintă, într-un alt mod, tinerețea eternă, efemeritatea ei și fantomele care-i bântuie spectrul.

Așadar, într-un film intimist și sensibil, îl descoperim pe Étienne (Andranic Manet), un tânăr cinefil serios și impresionabil. Acesta își părăsește iubita și pleacă din Lyon către Paris, pentru a studia cinematografia. În capitală, la Paris VIII, tentațiile sunt mari. Étienne se afundă în lumea boemă a artiștilor, intelectualilor și a studenților pasionați de Bresson, Ford și de alți regizori ruși cvasi-necunoscuți. Stilul de viață pare idilic, dar, din păcate, totul se complică în momentul în care se ivesc atât gelozia creativă, cât și poftele trupești.

La început, băiatul sosit din orașul fraților Lumière bea doar suc de fructe, asista la cursuri și îi simpatiza pe Mathias și Jean-Noël. Pasiunea îi unește pe acești tineri, împărtășesc aceleași gusturi, mai ales că se află la vârsta tuturor posibilităților. Cel mai intransigent membru al grupului este Mathias; ceilalți îl consideră o adevărată „legendă”. Mica lor comunitate îi ține, încă, departe de realitatea lumii în care trăiesc. „Armura” lor este cinema-ul. Desigur, tânărul are parte și de educație sentimentală, dat fiind noul context. Deși o iubise pe Lucie (Diane Rouxel), distanța și noile perspective o îndepărtează de ea. Odată cu avansarea pe tărâmul artelor, junele descoperă și alte laturi ale feminității – relațiile cu Valentina (Jenna Thiam), dar mai ales cea cu Anabelle (Sophie Verbeeck). Toate confruntările nu fac altceva decât să-i contureze o viziune profundă asupra lumii.  Bunăoară, parcursul inițiatic al tânărului Étienne (un alter-ego al cineastului /realizatorului), însumează educație artistică, sentimentală, prietenie, politică și… mult cinema. Chiar profesorii de la Facultatea de Film din peliculă sunt întrupări (artistice) ale regizorului, care a predat la Fémis și la Paris VIII.

Modestul provincial află de nevoia comercialului (itinerariul către acel „successful”) și-n profesiunea la care aspiră, dă de radicalismul liderului negativ al găștii – Mathias – și de militantismul șarmantei Annabelle. În acest microunivers, dialogurile despre dogmatism, estetica de cinema (Rossellini vs. Sergio Sollima) și asocierile politice se izbesc de pereții modestelor camere studențești.

Andranic Manet (Étienne) a fost opțiunea ideală pentru tânărul simplu, calm și reflexiv. Surprins adesea printre elementele de mobilier din modesta sa cameră – șifonierul cu oglindă – ne trimite cu gândul la amintiri/„fantomele trecutului”. Sau, după ce face dragoste cu Lucie (capul fetei se sprijină pe umărul lui), pare atins de melancolie. Tânărul veleitar nu e defel lipsit de calități, doar că lumea nouă în care-a pătruns i-a bulversat liniștea interioară. Așa se explică și atracția pentru colega sa „gălăgioasă”(cu care petrece o noapte de amor/ONS), dialogurile spumoase cu sprințara sa colocatară (Valentina) și pasiunea stârnită de Annabelle (Sophie Verbeeck), o veritabilă „fată de foc”.

După ce-au văzut la cinema Sayat Nova (1968) de Paradjanov, Étienne și Annabelle se amuză discutând despre cât e de «static» orașul burghez. În această cronică a maturizării unui băiat din provincie, rar apare vreo aventură în spațiul parizian, doar calmul Senei se întrevede și se zăresc câteva clădiri (reliefări arhitecturale). Orașul trăiește prin miturile culturale: Bresson prin/pe insula Saint-Louis, Nerval evocat datorită străzii din acel arondisment. Ca într-un postulat balzacian, pe acest fundal, se perindă „provincialii” care formează și deformează capitala prin intrările și ieșirile lor. Avem să aflăm mai târziu că Mathias s-a sinucis, aruncându-se de la fereastră.

La final, mărirea cadrului/zoom-ul pe chipul lui Étienne și asupra ferestrei, precedate de scena în care tânărul analiza chipurile clienților din cafenea conducând spre o nouă deschidere. Panoramarea indică trecerea către un alt punct de vedere. Civeyrac ne prezintă, cu claritate, prin intermediul cuvintelor și al chipurilor, rezumatul unei etape din viață: tinerețea creativă. Mes provinciales rămâne o duioasă cronică a tinereții creatoare, dar și un manifest al cinema-ului de calitate.

Regia: Jean-Paul Civeyrac

Scenariul: Jean-Paul Civeyrac

Imaginea: Pierre-Hubert Martin

Montajul: Louise Narboni

Distribuția: Andranic Manet (Étienne), Diane Rouxel (Lucie), Jenna Thiam (Valentina), Gonzague Van Bervesselès (Jean-Noël), Corentin Fila (Mathias), Nicolas Bouchaud (Paul Rossi), Charlotte Van Bervesselès (Héloïse), Sophie Verbeeck (Annabelle), Valentine Catzéflis (Barbara)

Durata: 2h17

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Ucenicia unui provincial – Mes provinciales/A Paris Education

Scris de pe iunie 30, 2019 în Cinema, Educaţie, Filme franțuzești, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Zone obscure sub soarele mediteranean – A Bigger Splash

Precum în tabloul lui David Hockney – A Bigger Splash – este un film pop, realizat dupăLa Piscine (1969) de Jacques Deray, dar în canonul actualității. Mai mult decât un simpluremake, un update de la dolce vita, A Bigger Splash (2016) se vrea a fi o variațiunepe tema  vanității.

De această dată, intriga e sensibil schimbată: Marianne Lane (Tilda Swinton) – un star rock -, care umpluse, ani la rând, marile stadioane, trăiește alături de un june documentarist, Paul de Smedt (Matthias Schoenaerts), scăpat recent dintr-o tentativă de sinucidere. Rămasă temporar fără voce, în urma unei intervenții chirurgicale la coardele vocale, ea își petrece o vacanță binemeritată, într-o somptuoasă vilă  dintr-o insulă de origine vulcanică din Italia. Liniștea le este tulburtă de apariția neașteptată a fostului ei iubit, carismaticul Harry Hawkes (Ralph Fiennes).

A Bigger Splash 1

Faimosul ex, producătorul discurilor și cel care o „aruncase” pe Marianne în brațele lui Paul, este acum însoțit de Penelope (Dakota Johnson), fiica sa, despre a cărei existență aflase doar de ceva vreme. Năbădăiosul Harry pornește în recucerirea celei care ani întregi îl fascinase, dar care acum căzuse pradă oboselii și excesului (de cocaină). Așadar, în  acest remake al unui film cult, Matthias Schoenaerts preia rolul de altădată al lui Alain Delon, iar Tilda Swinton, pe cel jucat odinioară de Romy Schneider, alături de fascinanții  Ralph Fiennes și Dakota Johnson.

A Bigger Splash 2

Frumusețea rece a imaginii realizate de Yorick Le Saux și magistrala interpretarea a Tildei Swinton situează această nouă peliculă între amuzamentul  fin și ironia tulburătoare. Mai întâi de toate, toți interpreții sunt magnifici, chiar dacă sunt foarte diferiți, tineri, maturi sau mai în vârstă, trupurile celor patru actori gravitează spre bigger splash. Ca și în filmul originar, amestecul de tensiune erotică și suspansul psihologic se prelinge pe marginea unei piscine. Diferențele de vârstă dintre cei patru eroi trasează o linie fină între starul rock, alături de fostul producător și junele artist al imaginii, alături de seducătoarea Lolită și, astfel, accentuează impresia de „născut prea târziu pentru a participa la serbare”. Nota acestui film se regăsește și în modul în care trupurile – udate în piscină și arse de soarele de deasupra insulei Pantelleria – sunt surprinse, având grijă ca imaginea să se concentreze doar  asupra suprafeței, fără a merge mult prea departe. Luca Guadagnino filmează cotidianul dintr-o biografie a unei vedete, redând pe ecran mobilier de lux, rochii Dior, mâncăruri fine și discuții… libere. Suita de flashbackuri pigmenteză ritmul leneș al traiului, aparent tihnit, din acea insulă aflată sub soarele arzător al Mediteranei, iar scenele diurne alternează cu cele nocturne.

A Bigger Splash 3

Totuși, cineastul nu lasă în afara acestui „easy-living” prezența imigranților eșuați în insulele italiene, așa încât filmul nu riscă să se înece în apele albăstrii și-n luxul decorului natural. Luca Guadagnino orchestrează fotogenia și exploatează diversitatea din inima unui balet pervers, detașat și percutant. Așadar, pătrundem în A Bigger Splash ca într-un vis, cu senzația de grandios și mister, seduși de frumusețea siluetei de „alien” a faimoasei cântărețe rock, pusă în valoare de lumina soarelui. Cu toate acestea, pe întreg parcursul acțiunii, nu putem spune că am deslușit întregul teritoriu al dorinței, al geloziei; misterul se face simțit încă din primele cadre, apoi întră înr-un crescendo. Regizorul filmează parada, uneori grotescă, a personajelor, fără a insista prea mult asupra consistenței fiecăruia, dar întreg „careul de ași” este seducător. Dacă decorativul cuplu Tilda Swinton – Matthias Schoenaerts sugerează perfect fascinația starului rock și a „sălbaticului cu suflet frumos” în postura de gigolo, partea de „spectacol” este asigurată de Ralph Fiennes (realizează o performanță „hors-normes”) și Dakota Johnson (senzuală, îndrăzneață și cuceritoare). Acest thriller devine un exercițiu de stil în care cineastul – ajutat de interpreții de cinci stele – manifestă libertate și energie în realizarea unei pelicule doldora de lumini și umbre. Pe măsură ce lucrurile se complică, vacanța plină de frenezie – inițial rock’n’roll – ajunge una plină de execentricitate derapantă. Farmecul actanților reușește să mențină granița dintre moralitate și furie. Legăturile periculoase par a fi mereu actuale, iar  micul cerc de vipuri își extinde limitele.

A Bigger Splash 4

A Bigger Splash parcurge, în zigzag, distanțele dintre problemele legate de ieșirea din atenția colectivă, extenuare, tentația acompaniată de eclipsa sentimentelor și livrează o versiune încântătoare privirii, dar dăunătoare nervilor (persoanelor mai sensibile). Într-un climat de tensiune, pelicula are subtilitate (dialogurile au mereu înţeles dublu), dar se îngrijeşte prea mult de imagine. Solid în ceea ce este esenţial, A Bigger Splash este un film de atmosferă, care îi oferă spectatorului  imaginea seducţiei efemere. În spatele cadrului natural mirific, este expusă cruzimea raporturilor umane, ca într-un artefact cu două feţe. În acest thriller bine împachetat, se poate vedea (ca într-o tragedie greacă), încă o dată, prăpastia infernului, atunci când sunt stârniţi prea mult zeii.

A Bigger Splash 5

Regizor: Luca Guadagnino
Scenarist: Alain Page
Operator: Yorick Le Saux
Producător: Michael Costigan, Luca Guadagnino
Monteur: Walter Fasano
Decoruri: Maria Djurkovic
Costume: Giulia Piersanti
Muzica: Yves-Marie Omnes
Distribuţia:
Tilda Swinton (Marianne)
Dakota Johnson (Penelope)
Ralph Fiennes (Harry)
Matthias Schoenaerts (Paul)
Aurore Clément (Mireille)

Durata: 2h05

Premii, nominalizări, selecţii:
Festivalul de film de la Veneţia (2015) – Leul de Aur: Luca Guadagnino

Articol publicat în revista Catchy

 

 
Comentarii închise la Zone obscure sub soarele mediteranean – A Bigger Splash

Scris de pe iunie 28, 2019 în Blockbuster, Cinema, Film, Filme de Oscar, Moravuri

 

Etichete: ,

„Inferno” – Twist ezoteric în formulă Old School

Noua incursiune cinematografică a tandemului Tom Hanks & Ron Howard în universul sui-generis al lui Dan Brown – Inferno – aduce cu o încercare căznită de revitalizare a epocii filmelor din anii 2000. Așadar, laureatul premiului Oscar, Ron Howard, a adaptat pentru ecran cel mai recent bestseller din seria scrisă de Dan Brown  – Da Vinci Code -, care-l are, drept protagonist pe Robert Langdon: Inferno.

În noua ecranizare, reputatul profesor de Istoria Artei, expert în descifrarea unor coduri, se află prins într-o conjuctură deloc prietenoasă, dar pe urmele renascentistului Dante Aligheri. Dacă  în urmă cu șapte secole, ilustrul scriitor italian oferea lumii o reprezentare a Infernului (după experiențele triste ale Evului Mediu) și atenționa cititorii asupra modului în care păcatele îi duc pe oameni la pierzanie, în mileniul al treilea, istoria se repetă, dar la alt nivel.

De astă-dată, Răul capătă forme mai viclene: tehnologia și, implicit, virusurile create în laborator. Așadar, amenințarea cu o nouă primejdie, care va duce omenirea la o nouă “Molimă Neagră” – cum a fost epidemia de ciumă din Evul Mediu -, se ivește odată cu declarațiile lansate de excentricul milionar furios, Bertrand Zobrist (Ben Foster). Într-o conferință, acesta considera că suprapopularea actuală a planetei este un alt fel de cancer, care prin consecințele sale, aduce catastrofa, de aceea Zobrist găsește o soluție “potrivită” – suferința (în linie dramatică cu cea zugrăvită de Dante în Infernul).

Blestem, profeţie sau doar un puzzle al unui geniu malefic?

Profesorul Langdon (Tom Hanks) trăiește el însuși un “infern” pentru că se trezește într-un spital din Florența, pălit de-o amnezie retrogradă, supravegheat de o jună doctoriță, Sienna Brooks (Felicity Jones). În agitația ivită odată cu apariția unei misterioase vizitatoare, pe holurile spitalului, Vayentha (interpretată de tânăra actriță româncă, Ana Ularu), profesorul de la Harvard este nevoit să se aliaze cu Sienna. Speră el că numai așa poate să-l ajute să-şi redobândească memoria și să scape de urmărirea amenințătoare a femeii în uniformă.

Ana Ularu © Columbia Pictures

Când situația începe să i se contureze, Langdon are surpriza să constate că, pe lângă misteriosul cilindru găsit în buzunarul hainei sale, mai este implicat și în ceea ce pare a fi un “complot împotriva întregii lumi”. Alături de Sienna, aleargă într-o cursă contracronometru prin (aproape) toată Europa pentru a dejuca un complot la nivel planetar.

Tom Hanks © Columbia Pictures

Dan Brown nu a renunțat le obiceiurile sale ficționale și a pus la punct, în roman, un joc de piste false, care-au devenit rapid acele “trompe-l’œil” scenaristice și mesaje codificate, care funcționează fără timpi morți. În pelicula semnată de Ron Howard, acestea toate au devenit imagini apocaliptice (ce par desprinse din jocurile video) și flashback-uri, într-un soi de aventură regresivă, în dorința de a fi pe înțelesul marelui public.

Felicity Jones & Tom Hanks © Columbia Pictures

Fără prea multe implicații și referințe religioase, Inferno se dovedește a fi mai mult decât un “popcorn movie” grație aspectului său sobru datorat imaginii (adesea, în flashback-uri, sunt utilizate editările în Cinemascope), imageriei de factură botticelliană și prezenței lui Tom Hanks (deși are vârsta 60+, actorul este atașat statutului de erou hollywoodian, rezistent în fața impresionanetei armate de apariții noi, mai bine ancorate în epoca actuală). Cu toate că scenariul e țesut pe arhetipala cursă  contracronometru pentru a împiedica Apocalipsa, filmul are meritele sale. Acest nou duet actoricesc, Tom Hanks și Felicity Jones, contribuie la evitarea ridicolului din povestea cinematografică: cursele nesfârșite, ba pe holuri de spital, ba printre turiștii de pe străzile Florenței, printre culoarele întunecate ale unor clădiri-monument iconice, câteva scene aproape burlești (furtul măștii mortuare a lui Dante, acrobațiile involuntare prin podurile muzeelor, bătăile din trenul de mare viteză), grupările misterioase, virusuri biologice și explozii).

Felicity Jones, Tom Hanks & Omar Sy © Columbia Pictures

Spectatorul poate, lesne, găsi scuze pentru toate aceste excese acceptând surâsul complice al eroului principal. De asemenea, în acest uriaș twist, cu aspect ezoteric, modificarea unor personaje din carte pare nimerită, deși se pierde din esență, se câștigă în plăcere (culpabilă). Prezența admirabilelor actrițe Felicity Jones și Sidse Babett Knudsen, mult mai interesante decât cele ale colegilor de platou, Omar Sy și Irrfan Khan, dinamizează pelicula și mențin trează atenția privitorului. De asemenea, imaginile unei Italii turistice (Palazzo Vecchio, Piazza del Duomo) sau a Istanbului asaltat de turiști (Hagia Sophia) mai domolesc ritmul frenetic al cursei infernale.

Felicity Jones & Tom Hanks © Columbia Pictures

Peripețiile de expresie ezoterică, imaginile de album turistic din Italia, șarmul lui Tom Hanks, muzica creată de Hans Zimmer și  reverența (indirectă) pentru marea cultură europeană (Renașterea) fac din Inferno, mai degrabă, un telefilm de lux decât un blockbuster.  Fără a fi vreo nouă capodoperă a cineastului care-a realizat Backdraft, Apollo XIII și Rush, lungmetrajul poate decepționa cititorii devotați romancierului Brown, dar, la fel de bine, poate încânta spectatorii amatori de astfel de spectacole vizuale.

Inferno

Regizor: Ron Howard
Scriitor: Dan Brown
Scenarist: David Koepp, Dan Brown
Operator: Salvatore Totino
Muzica: Hans Zimmer
Producător: Michael De Luca, Andrea Giannetti, Brian Grazer
Monteur: Tom Elkins, Daniel P. Hanley, Daniel P. Hanley

Distribuţia

Tom Hanks (Robert Langdon)
Felicity Jones (Dr. Sienna Brooks)
Ben Foster (Bertrand Zobrist)
Irrfan Khan (Harry Sims ‘The Provost’)
Omar Sy (Christoph Bruder)
Sidse Babett Knudsen (Dr. Elizabeth Sinskey)
Ana Ularu (Vayentha)
Ida Darvish (Marta)

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la „Inferno” – Twist ezoteric în formulă Old School

Scris de pe iunie 27, 2019 în Blockbuster, Cinema, Creştinism, Cultură, Filme de Oscar, Morală

 

Etichete:

„New York Melody”/„Begin Again” – Hoinăreală muzicală prin “Big Apple”

Begin Again

Amatorii de comedii muzicale, ornate cu puţin kitsch sau doar însiropate, se pot abţine de la a urmări New York Melody/Begin Again. Noua producţie a lui John Carney se poate alătura clasicelor The Umbrellas of Cherbourg /Parapluies de Cherbourg sau The Sound of Music, dedicate melodiei ce trebuie ascultată şi privită numai cu… bucurie.

Graţie unui flashforward , spectatorul o descoperă pe Gretta (Keira Knightley), o tânără englezoaică ce interpretează, cu multă pasiune, un cântec, într-un băruleţ din agitatul New York. Audienţa este scăzută în rândul acelui public pestriţ. Singurul spectator care intuieşte talentul fetei este Dan (Mark Ruffalo). Muzicianul lucrase la o casă de discuri, dar ritmul lui încetinit (din ultima perioadă) îi adusese concedierea chiar în ziua în care-a poposit în localul de cartier. Gretta este fata bună, care stă în umbra iubitului ei (un cântăreţ rock de oarecare succes) şi compune melodii. Cei doi amorezi visau să cucerească împreună “the big City”. Metropola spulberă visele tinerei, fiindcă Dave (Adam Levine) se lasă complet sedus de celebritate.

Keira Knightley &Adam Levine © The Weinstein Company

Tipul superficial îşi neglijează iubita, ba chiar o trădează dedicând comoziţiile sale altor “muze” şi visează la o carieră… solo. Mult prea orgolioasă, Gretta renunţă la Dave şi încearcă să-şi croiască un alt drum. Înainate de-a se îmbarca pentru Londra, traiectoria ei se intersectează cu cea a unui fost producător muzical.

În acel pub aglomerat, se pune la cale apariţia unui nou album. Dialogurile dintre Gretta şi Dan scapără scântei, dar duc la demararea proiectului. Întâlnirea celor doi va crea un motiv pentru ca fiecare dintre ei să o ia de la capăt (Begin Again).

Keira Knightley & Mark Ruffalo © The Weinstein Company

Dan se salvează de la amărăciunea gloriei apuse şi de la “pasiunea” pentru alcool, iar Greta se vindecă de suferinţele sentimentale. Printr-o serie de flashback-uri, spectatorul descoperă mărirea şi decăderea din industria muzicală americană.

Keira Knightley & James Corden © The Weinstein Company

Muzica îi uneşte pe eroi şi le dă forţă. Dacă din punct de vedere muzical, duetele nu strălucesc, în New York Melody, tandemul Mark Ruffalo & Keira Knightley are sclipiri magice. Complicitatea şi alchimia dintre cei doi actori acaparează ecranul. Ea aduce prospeţimea fetei uşor naive, în dragoste, dar şi forţa unui talent autentic, iar Dan o susţine în pofida umbrelor din viaţa sa încâlcită. Având ca puncte comune muzica de calitate şi traiul solitar, cei doi îşi unesc forţele şi pornesc o fructuoasă colaborare. Pe măsură ce proiectul muzical avansează, relaţia dintre Greta şi Dan capătă trăinicie. Legătura este profundă, profesionalismul şi prietenia nefiind umbrite de vreo altă nuanţă. Conform butadei “Omul potrivit, la locul potrivit”, Gretta şi Dan au descoperit, la timp, sensul pe care trebuie să-l dea vieţii. Sub forma unui joc subtil şi creativ, înregistrarea albumului muzical se va derula într-un cadru plin de farmec şi de autenticitate: New York. Nici gând să regăsim imaginile-clişeu cu Times Squar, Fifth Avenue sau Little Italy; John Carney va plimba camera de filmare pe acoperişurile din Meatpacking District sau Washington Square Park, pe străzile din Lower East Side sau pe sub Brooklyn Bridge. Înregistrările en plein air pentru melodiile pop-folk ale Grettei se vor contopi cu zgomotele din “Big Apple.

Keira Knightley & Mark Ruffalo © The Weinstein Company

Realizatorul meloman, John Carney, semnează, în felul acesta, şi o delicată declaraţie de dragoste pentru metropola americană. Cu New York Melody, cineastul a deturnat codul genului muzical şi a imprimat un suflu proaspăt. Filmul este delicat, dar lipsit de artificii, iar aerul de lejeritate nu sufocă profunzimea trăirilor personajelor, de aceea putem spune că are o notă aparte. Măiestria decupajelor din montaj (Andrew Marcus) se intersectează cu talentul actorilor din distribuţia atent şi bine aleasă. Keira Knightley nu mai uimeşte prin costume de epocă (Anna Karenina, Pride & Prejudice, The Duchess), ci abordând un stil casual, sfidează star-systemul pledând pentru autenticitate. Cu o voce suavă, dar penetrantă, “fata curajoasă” din Pirates of the Caribbean îi dă replica carismaticului Mark Ruffalo. Alături de ei, apar Adam Levine (solistul de la Maroon 5), şarmanta Catherine Keener (aici, soţia lui Dan) şi tânăra Hailee Steinfeld (Violet, fiica lui Dan).

Partiturile muzicale vor masca unele scăderi din evoluţia psihologică a personajelor, dar vor scoate la lumină optimismul indus de New York Melody, un veritabil “feel-good-movie” (film) de vară.

New York Melody (Begin Again)

Regizor: John Carney
Scenarist: John Carney
Compozitor: Gregg Alexander
Operator: Yaron Orbach
Producător: Tobin Armbrust, Anthony Bregman
Monteur: Andrew Marcus

Distribuţia

Keira Knightley (Gretta)
Mark Ruffalo (Dan)
Catherine Keener (Miriam)
Hailee Steinfeld (Violet)
Adam Levine (Dave)
Mos Def (Saul)
Maddie Corman (Phillis)

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la „New York Melody”/„Begin Again” – Hoinăreală muzicală prin “Big Apple”

Scris de pe iunie 26, 2019 în Cinema, Estival, Film, Iubire, Muzică

 

Etichete:

„Philomena” – În numele fiului

Stephen Frears, realizatorul filmelor Dangerous Liaisons şi The Queen, a revenit pe ecrane cu un film surprinzător, Philomena, o  poveste bulversantă.

‘Philomena’ Movie Poster © The Weinstein Company

O bătrânică, ce şi-a pierdut fiul în ipocriţii ani ’50, este ajutată de jurnalistul Martin Sixsmith să găsească o soluţie pentru incredibila sa poveste de viaţă. În Irlanda catolică, din anii războiului rece, o adolescentă rămâne însărcinată, iar familia scandalizată o expediază într-o mănăstire de maici. Pornind de la o realitate istorică apropiată de cea care l-a inspirat pe cineastul  Peter Mullan în percutantul film The Magdalene Sisters (2002), pelicula realizată de Stephen Frears devine o dramă ce-ar putea fi zguduitoare. Alungată de familie, tânăra Philomena Lee  ajunge spălătoreasă, în mănăstire, numai pentru a putea petrece măcar o oră pe zi alături de micuţul Anthony.

Spectatorul este repede cucerit de cele două personaje ce se lansează în căutarea cvasi-imposibilă a fiului Philomenei, irlandeza credincioasă nevoită să-şi abandoneze băieţelul care-a fost adoptat de-o familie înstărită din Statele Unite. Povestea aceasta confirmă butada “viaţa bate filmul” şi oferă un scenariu briliant, dar  mai ales, partituri miezoase pentru actorii principali. Astfel, Martin Sixsmith, întors la jurnalism şi  Philomena Lee pornesc pe  urmele unui trecut traumatic pentru a-l găsi pe fiul “vândut”, în anii ’50, de călugărițele catolice unor americani bogaţi.

Judi Dench & Steve Coogan © The Weinstein Company

Steve Coogan întrupează, cu mult şarm, jurnalistul ce se lasă convins cu greu să participe la aceast reportaj. Fermecat de Philomena, interpretată de remarcabila Judi Dench (o mare Doamnă a teatrului şi cinema-ului britanic) o va însoţi în călătoria către America, în căutarea fiului pierdut. Septuagenara, care încercase ani de zile să-şi regăsească băiatul, îi solicită ajutorul fostului corespondent al BBC, ce tocmai se pregătea să redacteze o carte despre istoria Rusiei. Contrar aparenţelor, diferenţa de vârstă, mediu social, tradiţii culturale şi educaţie îi apropie şi chiar îi uneşte pe cei doi în scopul de a-l găsi pe Anthony. Odată sudat, acest duo – atât de diferit – va oferi momente de încântare spectatorului.

Mare Winningham, Judi Dench & Steve Coogan © The Weinstein Company

Adevărate cocktailuri de emoţie, scenele dintre Martin şi Philomena creează dinamica filmului. Uimit de credulitatea fără margini a  femeii, rămâne perplex în faţa candorii şi a fragilităţii acestei mame, ce ascundea o forţă liniştită. Între  fosta infirmieră – ferventă catolică – şi jurnalistul dezabuzat se va naşte o legătură plină de respect reciproc. Reporterul Martin dezaprobă comportamentul maicilor care-au ascuns mai bine de jumătate de secol o adopţie forţată, în vreme ce religioasa Philomena nu cade pradă urii. În toate confruntările exasperante, ea rămâne  respectuoasă sau, cel mult, complice.

Judi Dench & Steve Coogan © The Weinstein Company

În pofida caracterului dramatic al poveştii, Stephen Frears, în calitate de co-scenarist,  nu cade în pathos melodramatic, ci reuşeşte să emoţioneze graţie dialogurilor (pline de umor englezesc) şi datorită  unor quiproquóuri credibile. Mereu pe muchie de cuţit, la graniţa cu sentimentalismul, Philomena rămâne de neclintit. Nobleţea inimii ajunge, aici, o armă redutabilă. Căutarea fiului pierdut devine doar un pretext pentru introspecţie, în căutarea sufletului. În contact cu Martin, Philomena explorează lumea largă, dar mai ales reușește să se elibereze de apăsarea acelei taine. De factură clasică, Philomena face parte dintre sufletele frumoase, aflate în cadre frumoase (regăsim imagini picturale cu peisaje rurale sau parcuri aurite de toamnă). La rândul său, Martin descoperă nu numai cruzimea din mănăstirile  irlandeze, dar învață să îi  ia în considerare şi pe  interlocutorii săi, dincolo de interesul pe care îl pot oferi pentru cariera sa.

Steve Coogan, Judi Dench, Michelle Fairley © The Weinstein Company

Fără să-şi exprime făţiş dezaprobarea faţă de abuzurile făcute de biserica catolică, filmul taxează anumite excese realizate în numele credinţei. Această călătorie în căutarea fiului pierdut este plină de farmec şi relevă, încă o dată, forţa cinema-ului lipsit de artificii, dar bogat în sensuri.

Philomena

Regizor: Stephen Frears
Scriitor: Martin Sixsmith
Scenarist: Steve Coogan, Jeff Pope
Compozitor: Alexandre Desplat
Operator: Robbie Ryan
Producător: Steve Coogan, Tracey Seaward, Gabrielle Tana
Monteur: Valerio Bonelli

Distribuţia:
Judi Dench (Philomena Lee)
Steve Coogan (Martin Sixsmith)
Charlie Murphy (Kathleen)
Simone Lahbib (Kate Sixsmith)
Charles Edwards (David)
Sophie Kennedy Clark (Philomena tânără)

Premii, nominalizări, selecţii

Festivalul de film de la Veneţia (2013) – Cel mai bun scenariu: Jeff Pope, Steve Coogan
Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun scenariu adaptat: Jeff Pope, Steve Coogan
Festivalul de film de la Veneţia (2013) – Leul de Aur, nominalizat: Stephen Frears
Globurile de Aur (2014) – Cea mai bună actriţă într-o dramă, nominalizat: Judi Dench
Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun film – dramă, nominalizat
Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun scenariu, nominalizat: Steve Coogan, Jeff Pope
Oscar (2014) – Cel mai bun film, nominalizat
Oscar (2014) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Steve Coogan, Jeff Pope
Oscar (2014) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Alexandre Desplat
Oscar (2014) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Judi Dench
Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun film, nominalizat
Premiul BAFTA (2014) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Judi Dench
Premiul BAFTA (2014) – Cel Mai Bun Film Britanic, nominalizat

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la „Philomena” – În numele fiului

Scris de pe iunie 25, 2019 în Cinema, Film, Modernitate

 

Etichete:

„Blue Jasmine” – Portret de femeie, în albastru

Blue-Jasmine-Movie Poster

După ce şi-a plimbat spectatorii prin marile oraşe ale Europei (de la Paris la Roma, trecând prin Londra şi Barcelona), Woody Allen revine în forţă cu Blue Jasmine (2013). Prolificul cineast, realizator a zeci de lungmetraje în care a mixat fantezia cu pastişa (Bergman, Cassavetes),  a scos la iveală o altă producţie tragicomică, o altă satiră la adresa burgheziei.

În Blue Jasmine, cinema-ul balzacian se împleteşte cu umorul coroziv al lui Woody Allen. Remarcabilă este prezenţa (pentru întâia oară) lui Cate Blanchett în acest film. Iradianta actriţă australiană întrupează o femeie de vârstă mijlocie, fisurată pe toate părţile. După ce totul se prăbuşeşte în jurul ei, inclusiv mariajul cu afaceristul bogat Hal (Alec Baldwin), eleganta Jasmine (Cate Blanchett), membră a înaltei societăţi din New York se mută cu sora ei, Ginger (Sally Hawkins), în modestul apartament al acesteia, din San Francisco, pentru a încerca să-şi facă ordine în viaţă.

Cate Blanchett & Alec Baldwin © Sony Pictures Classics

Rămâne cu o singură obsesie – să nu-şi altereze ”imaginea”. Deşi îşi poate păstra, încă, aparenţa aristocratică, Jasmine e un dezastru emoţional, lipsindu-i capacitatea de a-şi asigura traiul. Ajunge la San Francisco într-o stare emoţională fragilă, sabotată de cocktailul de antidepresive consumat zilnic.

Cate Blanchett & Sally Hawkins © Sony Pictures Classics

După ani de zile, de viaţă trăită într-o minciună confortabilă, Jasmine nu-şi poate reveni din cauza multiplelor pierderi (soţ, avere, poziţie socială).

 

Peregrinările sale prin San Francisco glisează între dorinţa de-a-şi reface viaţa (amor şi carieră) şi evitarea colapsului (tensiuni familiale şi minciuni). Oscilând între ”înainte”(viaţa princiară printre elitiştii din New York) şi ”după” (boema din San Francisco), naraţiunea se scurge într-o permanentă fugă misterioasă şi dureroasă. Nu-l suportă pe iubitul lui Ginger, Chili (Bobby Cannavale), pe care îl consideră tot un ratat, ca şi pe  fostul soţ al acesteia, Augie (Andrew Dice Clay). Ginger îşi dă seama că sora ei trece prin momente grele, aşa că o sfătuieşte să înceapă o carieră în designul interior, intuind bine că Jasmine n-o să considere că e sub demintatea ei. Dar până atunci, Jasmine acceptă, fără entuziasm, să lucreze în cabinetul unui dentist, unde şefului ei, dr. Flicker (Michael Stuhlbarg), i se aprind călcâiele după ea. Convinsă că, poate, sora ei are dreptate când îi vorbeşte despre gusturile ei proaste la bărbaţi, Ginger începe să se vadă cu Al (Louis C.K.), un inginer de sunet pe care îl consideră un pas înainte faţă de Chili. La rândul său, Jasmine începe să-şi recapete speranţa când îl întâlneşte pe Dwight (Peter Skarsgaard), un diplomat care se îndrăgosteşte imediat de frumuseţea şi de stilul ei sofisticat. Jasmine se preţuieşte pe sine numai în raport de felul în care o văd ceilalţi, rămânând, în acelaşi timp, oarbă la ceea ce se petrece cu adevărat în jurul ei.

Cate Blanchett & Peter Skarsgaard © Sony Pictures Classics

Cineastul desenează o schiţă patetică a perfecţiunii sociale. Orbită de puternica dorinţă de-a domina, Jasmine aspiră la un ideal burghez – feminin greu de atins. Ca o moştenitoare a Genei Rowlands (A Woman under Influence), Cate Blanchett se agită neîncetat, într-o nebunie devastatoare, păstrându-şi (aparenta) rigiditate. Jasmine este un personaj tragic, înrădăcinat în lumea de astăzi, având aerul unei Blanche DuBois (din piesa A Streetcar Named Desire); nu ştie să-şi reprime suferinţa. După ce-a interpretat numeroase roluri de regină, Cate Blanchett este, aici, o suverană decăzută, ca într-o piesă de Shakespeare. Având avantajul interpretărilor din teatru (Cehov – Unchiul Vania şi Genet – Cameristele), actriţa imprimă distincţie şi acestui personaj nevrotic din galeria lui Woody Allen.

Sub aspectul interpretărilor actoriceşti, Blue Jasmine apare ca un film laborios, mai toţi actanţii îşi compun cu virtuozitate partitura: Alec Baldwin este tiranul şic, Bobby Cannavale este masculul alfa, fără mari apăsări, Michael Stuhlbarg este dentisul libidinos şi solitar. Este greu de armonizat totul, de aceea, pe alocuri, filmul oferă senzaţia de preaplin. Uneori obositor, alteori incitant, Blue Jasmine este pecum eroina sa – într-un echilibru instabil între fragilitate şi forţă. Dacă mai toate eroinele lui Woody Allen erau victime ale cruzimii bărbaţilor (Scarlett Johansson în Match Point), Jasmine este responsabilă (dacă nu vinovată) de tot ce i se întâmplă.

Cate Blanchett © Sony Pictures Classics

Deşi începe ca o comedie, filmul Blue Jasmine sfârşeşte ca o dramă, în acordurile melodiei Blue Moon, cu o eroină singură în plină stradă, abandonată sieşi. Pe măsură ce înaintează în vârstă, cineastul  nu-şi ameliorează perspectiva asupra umanităţii, rămâne la fel de nemilos.

Cate Blanchett © Sony Pictures Classics

Regizor: Woody Allen. Scenarist: Woody Allen. Operator: Javier Aguirresarobe. Producător: Letty Aronson, Stephen Tenenbaum, Edward Walson. Monteur: Alisa Lepselter.

Distribuţia: Cate Blanchett (Jasmine), Alec Baldwin (Hal), Sally Hawkins (Ginger), Peter Sarsgaard (Dwight), Michael Stuhlbarg (Dr. Flicker), Alden Ehrenreich (Danny), Louis C.K. (Al), Bobby Cannavale (Chili), Max Casella (Eddie), Andrew Dice Clay (Augie).

Premii, nominalizări, selecţii:

Globurile de Aur (2014) – Cea mai bună actriţă într-o dramă: Cate Blanchett; Globurile de Aur (2014) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Sally Hawkins; Oscar (2014) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Sally Hawkins; Oscar (2014) – Cel mai bun scenariu original, nominalizat: Woody Allen; Oscar (2014) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Cate Blanchett; Premiul BAFTA (2014) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Sally Hawkins; Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun scenariu original, nominalizat: Woody Allen; Premiul BAFTA (2014) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Cate Blanchett.

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

 
Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la „Blue Jasmine” – Portret de femeie, în albastru

Scris de pe iunie 24, 2019 în Cinema, Feminin, Filme de Oscar

 

Etichete:

Twist ezoteric în formulă Old School – Inferno

Noua incursiune cinematografică a tandemului Tom Hanks & Ron Howard în universul sui-generis al lui Dan Brown – Inferno – aduce cu o încercare căznită de revitalizare a epocii filmelor din anii 2000. Așadar, laureatul premiului Oscar, Ron Howard, a adaptat pentru ecran cel mai recent bestseller din seria scrisă de Dan Brown  – Da Vinci Code -, care-l are, drept protagonist pe Robert Langdon: Inferno.

În noua ecranizare, reputatul profesor de Istoria Artei, expert în descifrarea unor coduri, se află prins într-o conjuctură deloc prietenoasă, dar pe urmele renascentistului Dante Aligheri. Dacă  în urmă cu șapte secole, ilustrul scriitor italian oferea lumii o reprezentare a Infernului (după experiențele triste ale Evului Mediu) și atenționa cititorii asupra modului în care păcatele îi duc pe oameni la pierzanie, în mileniul al treilea, istoria se repetă, dar la alt nivel.

De astă-dată, Răul capătă forme mai viclene: tehnologia și, implicit, virusurile create în laborator. Așadar, amenințarea cu o nouă primejdie, care va duce omenirea la o nouă “Molimă Neagră” – cum a fost epidemia de ciumă din Evul Mediu -, se ivește odată cu declarațiile lansate de excentricul milionar furios, Bertrand Zobrist (Ben Foster). Într-o conferință, acesta considera că suprapopularea actuală a planetei este un alt fel de cancer, care prin consecințele sale, aduce catastrofa, de aceea Zobrist găsește o soluție “potrivită” – suferința (în linie dramatică cu cea zugrăvită de Dante în Infernul).

Blestem, profeţie sau doar un puzzle al unui geniu malefic?

Profesorul Langdon (Tom Hanks) trăiește el însuși un “infern” pentru că se trezește într-un spital din Florența, pălit de-o amnezie retrogradă, supravegheat de o jună doctoriță, Sienna Brooks (Felicity Jones). În agitația ivită odată cu apariția unei misterioase vizitatoare, pe holurile spitalului, Vayentha (interpretată de tânăra actriță româncă, Ana Ularu), profesorul de la Harvard este nevoit să se aliaze cu Sienna. Speră el că numai așa poate să-l ajute să-şi redobândească memoria și să scape de urmărirea amenințătoare a femeii în uniformă. Când situația începe să i se contureze, Langdon are surpriza să constate că, pe lângă misteriosul cilindru găsit în buzunarul hainei sale, mai este implicat și în ceea ce pare a fi un “complot împotriva întregii lumi”. Alături de Sienna, aleargă într-o cursă contracronometru prin (aproape) toată Europa pentru a dejuca un complot la nivel planetar.

Dan Brown nu a renunțat le obiceiurile sale ficționale și a pus la punct, în roman, un joc de piste false, care-au devenit rapid acele “trompe-l’œil” scenaristice și mesaje codificate, care funcționează fără timpi morți. În pelicula semnată de Ron Howard, acestea toate au devenit imagini apocaliptice (ce par desprinse din jocurile video) și flashback-uri, într-un soi de aventură regresivă, în dorința de a fi pe înțelesul marelui public.

Fără prea multe implicații și referințe religioase, Inferno se dovedește a fi mai mult decât un “popcorn movie” grație aspectului său sobru datorat imaginii (adesea, în flashback-uri, sunt utilizate editările în Cinemascope), imageriei de factură botticelliană și prezenței lui Tom Hanks (deși are vârsta 60+, actorul este atașat statutului de erou hollywoodian, rezistent în fața impresionanetei armate de apariții noi, mai bine ancorate în epoca actuală). Cu toate că scenariul e țesut pe arhetipala cursă  contracronometru pentru a împiedica Apocalipsa, filmul are meritele sale. Acest nou duet actoricesc, Tom Hanks și Felicity Jones, contribuie la evitarea ridicolului din povestea cinematografică: cursele nesfârșite, ba pe holuri de spital, ba printre turiștii de pe străzile Florenței, printre culoarele întunecate ale unor clădiri-monument iconice, câteva scene aproape burlești (furtul măștii mortuare a lui Dante, acrobațiile involuntare prin podurile muzeelor, bătăile din trenul de mare viteză), grupările misterioase, virusuri biologice și explozii).

Spectatorul poate, lesne, găsi scuze pentru toate aceste excese acceptând surâsul complice al eroului principal. De asemenea, în acest uriaș twist, cu aspect ezoteric, modificarea unor personaje din carte pare nimerită, deși se pierde din esență, se câștigă în plăcere (culpabilă). Prezența admirabilelor actrițe Felicity Jones și Sidse Babett Knudsen, mult mai interesante decât cele ale colegilor de platou, Omar Sy și Irrfan Khan, dinamizează pelicula și mențin trează atenția privitorului. De asemenea, imaginile unei Italii turistice (Palazzo Vecchio, Piazza del Duomo) sau a Istanbului asaltat de turiști (Hagia Sophia) mai domolesc ritmul frenetic al cursei infernale.

Peripețiile de expresie ezoterică, imaginile de album turistic din Italia, șarmul lui Tom Hanks, muzica creată de Hans Zimmer și  reverența (indirectă) pentru marea cultură europeană (Renașterea) fac din Inferno, mai degrabă, un telefilm de lux decât un blockbuster.  Fără a fi vreo nouă capodoperă a cineastului care-a realizat Backdraft, Apollo XIII și Rush, lungmetrajul poate decepționa cititorii devotați romancierului Brown, dar, la fel de bine, poate încânta spectatorii amatori de astfel de spectacole vizuale.

Inferno

Regizor: Ron Howard
Scriitor: Dan Brown
Scenarist: David Koepp, Dan Brown
Operator: Salvatore Totino
Muzica: Hans Zimmer
Producător: Michael De Luca, Andrea Giannetti, Brian Grazer
Monteur: Tom Elkins, Daniel P. Hanley, Daniel P. Hanley

Distribuţia

Tom Hanks (Robert Langdon)
Felicity Jones (Dr. Sienna Brooks)
Ben Foster (Bertrand Zobrist)
Irrfan Khan (Harry Sims ‘The Provost’)
Omar Sy (Christoph Bruder)
Sidse Babett Knudsen (Dr. Elizabeth Sinskey)
Ana Ularu (Vayentha)
Ida Darvish (Marta)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web