RSS

Arhivele lunare: iunie 2019

Ucenicia unui provincial – Mes provinciales/A Paris Education

Deși poate părea bizar, în epoca tehnologiei avansate, când cei mai mulți tineri trăiesc mai mult printre aplicațiile din mediul virtual, aflăm că există bărbați foarte tineri și arătoși care ascultă Bach și discută despre Flaubert, Novalis sau Gérard de Nerval, poetul „nebun”, romantic, suicidar. Printre acești tineri fremătând de la frisonul artistic ne invită francezul Jean-Paul Civeyrac.

Odată cu Mes provinciales, Jean-Paul Civeyrac filmează şi narează pe ecran scene din viața tinerilor ucenici în ale artei cinematografice. Din capul locului – titlul filmului – sesizăm referințele directe la Blaise Pascal și Jean Eustache, deși acțiunea se derulează în epoca actuală. Ca să păstreze nota pariziană – de boemă șic – cineastul a turnat în alb-negru, iar „zeitățile” acestor tineri sunt Nerval sau Paradjanov. Deși utilizează Skype-ul și aplicațiile altor device-uri, tinerii de pe ecran poartă pulovere cu gulere rulate, amintind de Nouvelle Vague, dar și de perioada mișcărilor sociale din  anii ‘60. Cu toate se află la cel de-al nouălea lungmetraj, cineastul francez prezintă, într-un alt mod, tinerețea eternă, efemeritatea ei și fantomele care-i bântuie spectrul.

Așadar, într-un film intimist și sensibil, îl descoperim pe Étienne (Andranic Manet), un tânăr cinefil serios și impresionabil. Acesta își părăsește iubita și pleacă din Lyon către Paris, pentru a studia cinematografia. În capitală, la Paris VIII, tentațiile sunt mari. Étienne se afundă în lumea boemă a artiștilor, intelectualilor și a studenților pasionați de Bresson, Ford și de alți regizori ruși cvasi-necunoscuți. Stilul de viață pare idilic, dar, din păcate, totul se complică în momentul în care se ivesc atât gelozia creativă, cât și poftele trupești.

La început, băiatul sosit din orașul fraților Lumière bea doar suc de fructe, asista la cursuri și îi simpatiza pe Mathias și Jean-Noël. Pasiunea îi unește pe acești tineri, împărtășesc aceleași gusturi, mai ales că se află la vârsta tuturor posibilităților. Cel mai intransigent membru al grupului este Mathias; ceilalți îl consideră o adevărată „legendă”. Mica lor comunitate îi ține, încă, departe de realitatea lumii în care trăiesc. „Armura” lor este cinema-ul. Desigur, tânărul are parte și de educație sentimentală, dat fiind noul context. Deși o iubise pe Lucie (Diane Rouxel), distanța și noile perspective o îndepărtează de ea. Odată cu avansarea pe tărâmul artelor, junele descoperă și alte laturi ale feminității – relațiile cu Valentina (Jenna Thiam), dar mai ales cea cu Anabelle (Sophie Verbeeck). Toate confruntările nu fac altceva decât să-i contureze o viziune profundă asupra lumii.  Bunăoară, parcursul inițiatic al tânărului Étienne (un alter-ego al cineastului /realizatorului), însumează educație artistică, sentimentală, prietenie, politică și… mult cinema. Chiar profesorii de la Facultatea de Film din peliculă sunt întrupări (artistice) ale regizorului, care a predat la Fémis și la Paris VIII.

Modestul provincial află de nevoia comercialului (itinerariul către acel „successful”) și-n profesiunea la care aspiră, dă de radicalismul liderului negativ al găștii – Mathias – și de militantismul șarmantei Annabelle. În acest microunivers, dialogurile despre dogmatism, estetica de cinema (Rossellini vs. Sergio Sollima) și asocierile politice se izbesc de pereții modestelor camere studențești.

Andranic Manet (Étienne) a fost opțiunea ideală pentru tânărul simplu, calm și reflexiv. Surprins adesea printre elementele de mobilier din modesta sa cameră – șifonierul cu oglindă – ne trimite cu gândul la amintiri/„fantomele trecutului”. Sau, după ce face dragoste cu Lucie (capul fetei se sprijină pe umărul lui), pare atins de melancolie. Tânărul veleitar nu e defel lipsit de calități, doar că lumea nouă în care-a pătruns i-a bulversat liniștea interioară. Așa se explică și atracția pentru colega sa „gălăgioasă”(cu care petrece o noapte de amor/ONS), dialogurile spumoase cu sprințara sa colocatară (Valentina) și pasiunea stârnită de Annabelle (Sophie Verbeeck), o veritabilă „fată de foc”.

După ce-au văzut la cinema Sayat Nova (1968) de Paradjanov, Étienne și Annabelle se amuză discutând despre cât e de «static» orașul burghez. În această cronică a maturizării unui băiat din provincie, rar apare vreo aventură în spațiul parizian, doar calmul Senei se întrevede și se zăresc câteva clădiri (reliefări arhitecturale). Orașul trăiește prin miturile culturale: Bresson prin/pe insula Saint-Louis, Nerval evocat datorită străzii din acel arondisment. Ca într-un postulat balzacian, pe acest fundal, se perindă „provincialii” care formează și deformează capitala prin intrările și ieșirile lor. Avem să aflăm mai târziu că Mathias s-a sinucis, aruncându-se de la fereastră.

La final, mărirea cadrului/zoom-ul pe chipul lui Étienne și asupra ferestrei, precedate de scena în care tânărul analiza chipurile clienților din cafenea conducând spre o nouă deschidere. Panoramarea indică trecerea către un alt punct de vedere. Civeyrac ne prezintă, cu claritate, prin intermediul cuvintelor și al chipurilor, rezumatul unei etape din viață: tinerețea creativă. Mes provinciales rămâne o duioasă cronică a tinereții creatoare, dar și un manifest al cinema-ului de calitate.

Regia: Jean-Paul Civeyrac

Scenariul: Jean-Paul Civeyrac

Imaginea: Pierre-Hubert Martin

Montajul: Louise Narboni

Distribuția: Andranic Manet (Étienne), Diane Rouxel (Lucie), Jenna Thiam (Valentina), Gonzague Van Bervesselès (Jean-Noël), Corentin Fila (Mathias), Nicolas Bouchaud (Paul Rossi), Charlotte Van Bervesselès (Héloïse), Sophie Verbeeck (Annabelle), Valentine Catzéflis (Barbara)

Durata: 2h17

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Ucenicia unui provincial – Mes provinciales/A Paris Education

Scris de pe iunie 30, 2019 în Cinema, Educaţie, Filme franțuzești, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Zone obscure sub soarele mediteranean – A Bigger Splash

Precum în tabloul lui David Hockney – A Bigger Splash – este un film pop, realizat dupăLa Piscine (1969) de Jacques Deray, dar în canonul actualității. Mai mult decât un simpluremake, un update de la dolce vita, A Bigger Splash (2016) se vrea a fi o variațiunepe tema  vanității.

De această dată, intriga e sensibil schimbată: Marianne Lane (Tilda Swinton) – un star rock -, care umpluse, ani la rând, marile stadioane, trăiește alături de un june documentarist, Paul de Smedt (Matthias Schoenaerts), scăpat recent dintr-o tentativă de sinucidere. Rămasă temporar fără voce, în urma unei intervenții chirurgicale la coardele vocale, ea își petrece o vacanță binemeritată, într-o somptuoasă vilă  dintr-o insulă de origine vulcanică din Italia. Liniștea le este tulburtă de apariția neașteptată a fostului ei iubit, carismaticul Harry Hawkes (Ralph Fiennes).

A Bigger Splash 1

Faimosul ex, producătorul discurilor și cel care o „aruncase” pe Marianne în brațele lui Paul, este acum însoțit de Penelope (Dakota Johnson), fiica sa, despre a cărei existență aflase doar de ceva vreme. Năbădăiosul Harry pornește în recucerirea celei care ani întregi îl fascinase, dar care acum căzuse pradă oboselii și excesului (de cocaină). Așadar, în  acest remake al unui film cult, Matthias Schoenaerts preia rolul de altădată al lui Alain Delon, iar Tilda Swinton, pe cel jucat odinioară de Romy Schneider, alături de fascinanții  Ralph Fiennes și Dakota Johnson.

A Bigger Splash 2

Frumusețea rece a imaginii realizate de Yorick Le Saux și magistrala interpretarea a Tildei Swinton situează această nouă peliculă între amuzamentul  fin și ironia tulburătoare. Mai întâi de toate, toți interpreții sunt magnifici, chiar dacă sunt foarte diferiți, tineri, maturi sau mai în vârstă, trupurile celor patru actori gravitează spre bigger splash. Ca și în filmul originar, amestecul de tensiune erotică și suspansul psihologic se prelinge pe marginea unei piscine. Diferențele de vârstă dintre cei patru eroi trasează o linie fină între starul rock, alături de fostul producător și junele artist al imaginii, alături de seducătoarea Lolită și, astfel, accentuează impresia de „născut prea târziu pentru a participa la serbare”. Nota acestui film se regăsește și în modul în care trupurile – udate în piscină și arse de soarele de deasupra insulei Pantelleria – sunt surprinse, având grijă ca imaginea să se concentreze doar  asupra suprafeței, fără a merge mult prea departe. Luca Guadagnino filmează cotidianul dintr-o biografie a unei vedete, redând pe ecran mobilier de lux, rochii Dior, mâncăruri fine și discuții… libere. Suita de flashbackuri pigmenteză ritmul leneș al traiului, aparent tihnit, din acea insulă aflată sub soarele arzător al Mediteranei, iar scenele diurne alternează cu cele nocturne.

A Bigger Splash 3

Totuși, cineastul nu lasă în afara acestui „easy-living” prezența imigranților eșuați în insulele italiene, așa încât filmul nu riscă să se înece în apele albăstrii și-n luxul decorului natural. Luca Guadagnino orchestrează fotogenia și exploatează diversitatea din inima unui balet pervers, detașat și percutant. Așadar, pătrundem în A Bigger Splash ca într-un vis, cu senzația de grandios și mister, seduși de frumusețea siluetei de „alien” a faimoasei cântărețe rock, pusă în valoare de lumina soarelui. Cu toate acestea, pe întreg parcursul acțiunii, nu putem spune că am deslușit întregul teritoriu al dorinței, al geloziei; misterul se face simțit încă din primele cadre, apoi întră înr-un crescendo. Regizorul filmează parada, uneori grotescă, a personajelor, fără a insista prea mult asupra consistenței fiecăruia, dar întreg „careul de ași” este seducător. Dacă decorativul cuplu Tilda Swinton – Matthias Schoenaerts sugerează perfect fascinația starului rock și a „sălbaticului cu suflet frumos” în postura de gigolo, partea de „spectacol” este asigurată de Ralph Fiennes (realizează o performanță „hors-normes”) și Dakota Johnson (senzuală, îndrăzneață și cuceritoare). Acest thriller devine un exercițiu de stil în care cineastul – ajutat de interpreții de cinci stele – manifestă libertate și energie în realizarea unei pelicule doldora de lumini și umbre. Pe măsură ce lucrurile se complică, vacanța plină de frenezie – inițial rock’n’roll – ajunge una plină de execentricitate derapantă. Farmecul actanților reușește să mențină granița dintre moralitate și furie. Legăturile periculoase par a fi mereu actuale, iar  micul cerc de vipuri își extinde limitele.

A Bigger Splash 4

A Bigger Splash parcurge, în zigzag, distanțele dintre problemele legate de ieșirea din atenția colectivă, extenuare, tentația acompaniată de eclipsa sentimentelor și livrează o versiune încântătoare privirii, dar dăunătoare nervilor (persoanelor mai sensibile). Într-un climat de tensiune, pelicula are subtilitate (dialogurile au mereu înţeles dublu), dar se îngrijeşte prea mult de imagine. Solid în ceea ce este esenţial, A Bigger Splash este un film de atmosferă, care îi oferă spectatorului  imaginea seducţiei efemere. În spatele cadrului natural mirific, este expusă cruzimea raporturilor umane, ca într-un artefact cu două feţe. În acest thriller bine împachetat, se poate vedea (ca într-o tragedie greacă), încă o dată, prăpastia infernului, atunci când sunt stârniţi prea mult zeii.

A Bigger Splash 5

Regizor: Luca Guadagnino
Scenarist: Alain Page
Operator: Yorick Le Saux
Producător: Michael Costigan, Luca Guadagnino
Monteur: Walter Fasano
Decoruri: Maria Djurkovic
Costume: Giulia Piersanti
Muzica: Yves-Marie Omnes
Distribuţia:
Tilda Swinton (Marianne)
Dakota Johnson (Penelope)
Ralph Fiennes (Harry)
Matthias Schoenaerts (Paul)
Aurore Clément (Mireille)

Durata: 2h05

Premii, nominalizări, selecţii:
Festivalul de film de la Veneţia (2015) – Leul de Aur: Luca Guadagnino

Articol publicat în revista Catchy

 

 
Comentarii închise la Zone obscure sub soarele mediteranean – A Bigger Splash

Scris de pe iunie 28, 2019 în Blockbuster, Cinema, Film, Filme de Oscar, Moravuri

 

Etichete: ,

„Inferno” – Twist ezoteric în formulă Old School

Noua incursiune cinematografică a tandemului Tom Hanks & Ron Howard în universul sui-generis al lui Dan Brown – Inferno – aduce cu o încercare căznită de revitalizare a epocii filmelor din anii 2000. Așadar, laureatul premiului Oscar, Ron Howard, a adaptat pentru ecran cel mai recent bestseller din seria scrisă de Dan Brown  – Da Vinci Code -, care-l are, drept protagonist pe Robert Langdon: Inferno.

În noua ecranizare, reputatul profesor de Istoria Artei, expert în descifrarea unor coduri, se află prins într-o conjuctură deloc prietenoasă, dar pe urmele renascentistului Dante Aligheri. Dacă  în urmă cu șapte secole, ilustrul scriitor italian oferea lumii o reprezentare a Infernului (după experiențele triste ale Evului Mediu) și atenționa cititorii asupra modului în care păcatele îi duc pe oameni la pierzanie, în mileniul al treilea, istoria se repetă, dar la alt nivel.

De astă-dată, Răul capătă forme mai viclene: tehnologia și, implicit, virusurile create în laborator. Așadar, amenințarea cu o nouă primejdie, care va duce omenirea la o nouă “Molimă Neagră” – cum a fost epidemia de ciumă din Evul Mediu -, se ivește odată cu declarațiile lansate de excentricul milionar furios, Bertrand Zobrist (Ben Foster). Într-o conferință, acesta considera că suprapopularea actuală a planetei este un alt fel de cancer, care prin consecințele sale, aduce catastrofa, de aceea Zobrist găsește o soluție “potrivită” – suferința (în linie dramatică cu cea zugrăvită de Dante în Infernul).

Blestem, profeţie sau doar un puzzle al unui geniu malefic?

Profesorul Langdon (Tom Hanks) trăiește el însuși un “infern” pentru că se trezește într-un spital din Florența, pălit de-o amnezie retrogradă, supravegheat de o jună doctoriță, Sienna Brooks (Felicity Jones). În agitația ivită odată cu apariția unei misterioase vizitatoare, pe holurile spitalului, Vayentha (interpretată de tânăra actriță româncă, Ana Ularu), profesorul de la Harvard este nevoit să se aliaze cu Sienna. Speră el că numai așa poate să-l ajute să-şi redobândească memoria și să scape de urmărirea amenințătoare a femeii în uniformă.

Ana Ularu © Columbia Pictures

Când situația începe să i se contureze, Langdon are surpriza să constate că, pe lângă misteriosul cilindru găsit în buzunarul hainei sale, mai este implicat și în ceea ce pare a fi un “complot împotriva întregii lumi”. Alături de Sienna, aleargă într-o cursă contracronometru prin (aproape) toată Europa pentru a dejuca un complot la nivel planetar.

Tom Hanks © Columbia Pictures

Dan Brown nu a renunțat le obiceiurile sale ficționale și a pus la punct, în roman, un joc de piste false, care-au devenit rapid acele “trompe-l’œil” scenaristice și mesaje codificate, care funcționează fără timpi morți. În pelicula semnată de Ron Howard, acestea toate au devenit imagini apocaliptice (ce par desprinse din jocurile video) și flashback-uri, într-un soi de aventură regresivă, în dorința de a fi pe înțelesul marelui public.

Felicity Jones & Tom Hanks © Columbia Pictures

Fără prea multe implicații și referințe religioase, Inferno se dovedește a fi mai mult decât un “popcorn movie” grație aspectului său sobru datorat imaginii (adesea, în flashback-uri, sunt utilizate editările în Cinemascope), imageriei de factură botticelliană și prezenței lui Tom Hanks (deși are vârsta 60+, actorul este atașat statutului de erou hollywoodian, rezistent în fața impresionanetei armate de apariții noi, mai bine ancorate în epoca actuală). Cu toate că scenariul e țesut pe arhetipala cursă  contracronometru pentru a împiedica Apocalipsa, filmul are meritele sale. Acest nou duet actoricesc, Tom Hanks și Felicity Jones, contribuie la evitarea ridicolului din povestea cinematografică: cursele nesfârșite, ba pe holuri de spital, ba printre turiștii de pe străzile Florenței, printre culoarele întunecate ale unor clădiri-monument iconice, câteva scene aproape burlești (furtul măștii mortuare a lui Dante, acrobațiile involuntare prin podurile muzeelor, bătăile din trenul de mare viteză), grupările misterioase, virusuri biologice și explozii).

Felicity Jones, Tom Hanks & Omar Sy © Columbia Pictures

Spectatorul poate, lesne, găsi scuze pentru toate aceste excese acceptând surâsul complice al eroului principal. De asemenea, în acest uriaș twist, cu aspect ezoteric, modificarea unor personaje din carte pare nimerită, deși se pierde din esență, se câștigă în plăcere (culpabilă). Prezența admirabilelor actrițe Felicity Jones și Sidse Babett Knudsen, mult mai interesante decât cele ale colegilor de platou, Omar Sy și Irrfan Khan, dinamizează pelicula și mențin trează atenția privitorului. De asemenea, imaginile unei Italii turistice (Palazzo Vecchio, Piazza del Duomo) sau a Istanbului asaltat de turiști (Hagia Sophia) mai domolesc ritmul frenetic al cursei infernale.

Felicity Jones & Tom Hanks © Columbia Pictures

Peripețiile de expresie ezoterică, imaginile de album turistic din Italia, șarmul lui Tom Hanks, muzica creată de Hans Zimmer și  reverența (indirectă) pentru marea cultură europeană (Renașterea) fac din Inferno, mai degrabă, un telefilm de lux decât un blockbuster.  Fără a fi vreo nouă capodoperă a cineastului care-a realizat Backdraft, Apollo XIII și Rush, lungmetrajul poate decepționa cititorii devotați romancierului Brown, dar, la fel de bine, poate încânta spectatorii amatori de astfel de spectacole vizuale.

Inferno

Regizor: Ron Howard
Scriitor: Dan Brown
Scenarist: David Koepp, Dan Brown
Operator: Salvatore Totino
Muzica: Hans Zimmer
Producător: Michael De Luca, Andrea Giannetti, Brian Grazer
Monteur: Tom Elkins, Daniel P. Hanley, Daniel P. Hanley

Distribuţia

Tom Hanks (Robert Langdon)
Felicity Jones (Dr. Sienna Brooks)
Ben Foster (Bertrand Zobrist)
Irrfan Khan (Harry Sims ‘The Provost’)
Omar Sy (Christoph Bruder)
Sidse Babett Knudsen (Dr. Elizabeth Sinskey)
Ana Ularu (Vayentha)
Ida Darvish (Marta)

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la „Inferno” – Twist ezoteric în formulă Old School

Scris de pe iunie 27, 2019 în Blockbuster, Cinema, Creştinism, Cultură, Filme de Oscar, Morală

 

Etichete:

„New York Melody”/„Begin Again” – Hoinăreală muzicală prin “Big Apple”

Begin Again

Amatorii de comedii muzicale, ornate cu puţin kitsch sau doar însiropate, se pot abţine de la a urmări New York Melody/Begin Again. Noua producţie a lui John Carney se poate alătura clasicelor The Umbrellas of Cherbourg /Parapluies de Cherbourg sau The Sound of Music, dedicate melodiei ce trebuie ascultată şi privită numai cu… bucurie.

Graţie unui flashforward , spectatorul o descoperă pe Gretta (Keira Knightley), o tânără englezoaică ce interpretează, cu multă pasiune, un cântec, într-un băruleţ din agitatul New York. Audienţa este scăzută în rândul acelui public pestriţ. Singurul spectator care intuieşte talentul fetei este Dan (Mark Ruffalo). Muzicianul lucrase la o casă de discuri, dar ritmul lui încetinit (din ultima perioadă) îi adusese concedierea chiar în ziua în care-a poposit în localul de cartier. Gretta este fata bună, care stă în umbra iubitului ei (un cântăreţ rock de oarecare succes) şi compune melodii. Cei doi amorezi visau să cucerească împreună “the big City”. Metropola spulberă visele tinerei, fiindcă Dave (Adam Levine) se lasă complet sedus de celebritate.

Keira Knightley &Adam Levine © The Weinstein Company

Tipul superficial îşi neglijează iubita, ba chiar o trădează dedicând comoziţiile sale altor “muze” şi visează la o carieră… solo. Mult prea orgolioasă, Gretta renunţă la Dave şi încearcă să-şi croiască un alt drum. Înainate de-a se îmbarca pentru Londra, traiectoria ei se intersectează cu cea a unui fost producător muzical.

În acel pub aglomerat, se pune la cale apariţia unui nou album. Dialogurile dintre Gretta şi Dan scapără scântei, dar duc la demararea proiectului. Întâlnirea celor doi va crea un motiv pentru ca fiecare dintre ei să o ia de la capăt (Begin Again).

Keira Knightley & Mark Ruffalo © The Weinstein Company

Dan se salvează de la amărăciunea gloriei apuse şi de la “pasiunea” pentru alcool, iar Greta se vindecă de suferinţele sentimentale. Printr-o serie de flashback-uri, spectatorul descoperă mărirea şi decăderea din industria muzicală americană.

Keira Knightley & James Corden © The Weinstein Company

Muzica îi uneşte pe eroi şi le dă forţă. Dacă din punct de vedere muzical, duetele nu strălucesc, în New York Melody, tandemul Mark Ruffalo & Keira Knightley are sclipiri magice. Complicitatea şi alchimia dintre cei doi actori acaparează ecranul. Ea aduce prospeţimea fetei uşor naive, în dragoste, dar şi forţa unui talent autentic, iar Dan o susţine în pofida umbrelor din viaţa sa încâlcită. Având ca puncte comune muzica de calitate şi traiul solitar, cei doi îşi unesc forţele şi pornesc o fructuoasă colaborare. Pe măsură ce proiectul muzical avansează, relaţia dintre Greta şi Dan capătă trăinicie. Legătura este profundă, profesionalismul şi prietenia nefiind umbrite de vreo altă nuanţă. Conform butadei “Omul potrivit, la locul potrivit”, Gretta şi Dan au descoperit, la timp, sensul pe care trebuie să-l dea vieţii. Sub forma unui joc subtil şi creativ, înregistrarea albumului muzical se va derula într-un cadru plin de farmec şi de autenticitate: New York. Nici gând să regăsim imaginile-clişeu cu Times Squar, Fifth Avenue sau Little Italy; John Carney va plimba camera de filmare pe acoperişurile din Meatpacking District sau Washington Square Park, pe străzile din Lower East Side sau pe sub Brooklyn Bridge. Înregistrările en plein air pentru melodiile pop-folk ale Grettei se vor contopi cu zgomotele din “Big Apple.

Keira Knightley & Mark Ruffalo © The Weinstein Company

Realizatorul meloman, John Carney, semnează, în felul acesta, şi o delicată declaraţie de dragoste pentru metropola americană. Cu New York Melody, cineastul a deturnat codul genului muzical şi a imprimat un suflu proaspăt. Filmul este delicat, dar lipsit de artificii, iar aerul de lejeritate nu sufocă profunzimea trăirilor personajelor, de aceea putem spune că are o notă aparte. Măiestria decupajelor din montaj (Andrew Marcus) se intersectează cu talentul actorilor din distribuţia atent şi bine aleasă. Keira Knightley nu mai uimeşte prin costume de epocă (Anna Karenina, Pride & Prejudice, The Duchess), ci abordând un stil casual, sfidează star-systemul pledând pentru autenticitate. Cu o voce suavă, dar penetrantă, “fata curajoasă” din Pirates of the Caribbean îi dă replica carismaticului Mark Ruffalo. Alături de ei, apar Adam Levine (solistul de la Maroon 5), şarmanta Catherine Keener (aici, soţia lui Dan) şi tânăra Hailee Steinfeld (Violet, fiica lui Dan).

Partiturile muzicale vor masca unele scăderi din evoluţia psihologică a personajelor, dar vor scoate la lumină optimismul indus de New York Melody, un veritabil “feel-good-movie” (film) de vară.

New York Melody (Begin Again)

Regizor: John Carney
Scenarist: John Carney
Compozitor: Gregg Alexander
Operator: Yaron Orbach
Producător: Tobin Armbrust, Anthony Bregman
Monteur: Andrew Marcus

Distribuţia

Keira Knightley (Gretta)
Mark Ruffalo (Dan)
Catherine Keener (Miriam)
Hailee Steinfeld (Violet)
Adam Levine (Dave)
Mos Def (Saul)
Maddie Corman (Phillis)

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la „New York Melody”/„Begin Again” – Hoinăreală muzicală prin “Big Apple”

Scris de pe iunie 26, 2019 în Cinema, Estival, Film, Iubire, Muzică

 

Etichete:

„Philomena” – În numele fiului

Stephen Frears, realizatorul filmelor Dangerous Liaisons şi The Queen, a revenit pe ecrane cu un film surprinzător, Philomena, o  poveste bulversantă.

‘Philomena’ Movie Poster © The Weinstein Company

O bătrânică, ce şi-a pierdut fiul în ipocriţii ani ’50, este ajutată de jurnalistul Martin Sixsmith să găsească o soluţie pentru incredibila sa poveste de viaţă. În Irlanda catolică, din anii războiului rece, o adolescentă rămâne însărcinată, iar familia scandalizată o expediază într-o mănăstire de maici. Pornind de la o realitate istorică apropiată de cea care l-a inspirat pe cineastul  Peter Mullan în percutantul film The Magdalene Sisters (2002), pelicula realizată de Stephen Frears devine o dramă ce-ar putea fi zguduitoare. Alungată de familie, tânăra Philomena Lee  ajunge spălătoreasă, în mănăstire, numai pentru a putea petrece măcar o oră pe zi alături de micuţul Anthony.

Spectatorul este repede cucerit de cele două personaje ce se lansează în căutarea cvasi-imposibilă a fiului Philomenei, irlandeza credincioasă nevoită să-şi abandoneze băieţelul care-a fost adoptat de-o familie înstărită din Statele Unite. Povestea aceasta confirmă butada “viaţa bate filmul” şi oferă un scenariu briliant, dar  mai ales, partituri miezoase pentru actorii principali. Astfel, Martin Sixsmith, întors la jurnalism şi  Philomena Lee pornesc pe  urmele unui trecut traumatic pentru a-l găsi pe fiul “vândut”, în anii ’50, de călugărițele catolice unor americani bogaţi.

Judi Dench & Steve Coogan © The Weinstein Company

Steve Coogan întrupează, cu mult şarm, jurnalistul ce se lasă convins cu greu să participe la aceast reportaj. Fermecat de Philomena, interpretată de remarcabila Judi Dench (o mare Doamnă a teatrului şi cinema-ului britanic) o va însoţi în călătoria către America, în căutarea fiului pierdut. Septuagenara, care încercase ani de zile să-şi regăsească băiatul, îi solicită ajutorul fostului corespondent al BBC, ce tocmai se pregătea să redacteze o carte despre istoria Rusiei. Contrar aparenţelor, diferenţa de vârstă, mediu social, tradiţii culturale şi educaţie îi apropie şi chiar îi uneşte pe cei doi în scopul de a-l găsi pe Anthony. Odată sudat, acest duo – atât de diferit – va oferi momente de încântare spectatorului.

Mare Winningham, Judi Dench & Steve Coogan © The Weinstein Company

Adevărate cocktailuri de emoţie, scenele dintre Martin şi Philomena creează dinamica filmului. Uimit de credulitatea fără margini a  femeii, rămâne perplex în faţa candorii şi a fragilităţii acestei mame, ce ascundea o forţă liniştită. Între  fosta infirmieră – ferventă catolică – şi jurnalistul dezabuzat se va naşte o legătură plină de respect reciproc. Reporterul Martin dezaprobă comportamentul maicilor care-au ascuns mai bine de jumătate de secol o adopţie forţată, în vreme ce religioasa Philomena nu cade pradă urii. În toate confruntările exasperante, ea rămâne  respectuoasă sau, cel mult, complice.

Judi Dench & Steve Coogan © The Weinstein Company

În pofida caracterului dramatic al poveştii, Stephen Frears, în calitate de co-scenarist,  nu cade în pathos melodramatic, ci reuşeşte să emoţioneze graţie dialogurilor (pline de umor englezesc) şi datorită  unor quiproquóuri credibile. Mereu pe muchie de cuţit, la graniţa cu sentimentalismul, Philomena rămâne de neclintit. Nobleţea inimii ajunge, aici, o armă redutabilă. Căutarea fiului pierdut devine doar un pretext pentru introspecţie, în căutarea sufletului. În contact cu Martin, Philomena explorează lumea largă, dar mai ales reușește să se elibereze de apăsarea acelei taine. De factură clasică, Philomena face parte dintre sufletele frumoase, aflate în cadre frumoase (regăsim imagini picturale cu peisaje rurale sau parcuri aurite de toamnă). La rândul său, Martin descoperă nu numai cruzimea din mănăstirile  irlandeze, dar învață să îi  ia în considerare şi pe  interlocutorii săi, dincolo de interesul pe care îl pot oferi pentru cariera sa.

Steve Coogan, Judi Dench, Michelle Fairley © The Weinstein Company

Fără să-şi exprime făţiş dezaprobarea faţă de abuzurile făcute de biserica catolică, filmul taxează anumite excese realizate în numele credinţei. Această călătorie în căutarea fiului pierdut este plină de farmec şi relevă, încă o dată, forţa cinema-ului lipsit de artificii, dar bogat în sensuri.

Philomena

Regizor: Stephen Frears
Scriitor: Martin Sixsmith
Scenarist: Steve Coogan, Jeff Pope
Compozitor: Alexandre Desplat
Operator: Robbie Ryan
Producător: Steve Coogan, Tracey Seaward, Gabrielle Tana
Monteur: Valerio Bonelli

Distribuţia:
Judi Dench (Philomena Lee)
Steve Coogan (Martin Sixsmith)
Charlie Murphy (Kathleen)
Simone Lahbib (Kate Sixsmith)
Charles Edwards (David)
Sophie Kennedy Clark (Philomena tânără)

Premii, nominalizări, selecţii

Festivalul de film de la Veneţia (2013) – Cel mai bun scenariu: Jeff Pope, Steve Coogan
Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun scenariu adaptat: Jeff Pope, Steve Coogan
Festivalul de film de la Veneţia (2013) – Leul de Aur, nominalizat: Stephen Frears
Globurile de Aur (2014) – Cea mai bună actriţă într-o dramă, nominalizat: Judi Dench
Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun film – dramă, nominalizat
Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun scenariu, nominalizat: Steve Coogan, Jeff Pope
Oscar (2014) – Cel mai bun film, nominalizat
Oscar (2014) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Steve Coogan, Jeff Pope
Oscar (2014) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Alexandre Desplat
Oscar (2014) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Judi Dench
Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun film, nominalizat
Premiul BAFTA (2014) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Judi Dench
Premiul BAFTA (2014) – Cel Mai Bun Film Britanic, nominalizat

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la „Philomena” – În numele fiului

Scris de pe iunie 25, 2019 în Cinema, Film, Modernitate

 

Etichete:

Twist ezoteric în formulă Old School – Inferno

Twist ezoteric în formulă Old School – Inferno

Noua incursiune cinematografică a tandemului Tom Hanks & Ron Howard în universul sui-generis al lui Dan Brown – Inferno – aduce cu o încercare căznită de revitalizare a epocii filmelor din anii 2000. Așadar, laureatul premiului Oscar, Ron Howard, a adaptat pentru ecran cel mai recent bestseller din seria scrisă de Dan Brown  – Da Vinci Code -, care-l are, drept protagonist pe Robert Langdon: Inferno.

Inferno

În noua ecranizare, reputatul profesor de Istoria Artei, expert în descifrarea unor coduri, se află prins într-o conjuctură deloc prietenoasă, dar pe urmele renascentistului Dante Aligheri. Dacă  în urmă cu șapte secole, ilustrul scriitor italian oferea lumii o reprezentare a Infernului (după experiențele triste ale Evului Mediu) și atenționa cititorii asupra modului în care păcatele îi duc pe oameni la pierzanie, în mileniul al treilea, istoria se repetă, dar la alt nivel.

De astă-dată, Răul capătă forme mai viclene: tehnologia și, implicit, virusurile create în laborator. Așadar, amenințarea cu o nouă primejdie, care va duce omenirea la o nouă “Molimă Neagră” – cum a fost epidemia de ciumă din Evul Mediu -, se ivește odată cu declarațiile lansate de excentricul milionar furios, Bertrand Zobrist (Ben Foster). Într-o conferință, acesta considera că suprapopularea actuală a planetei este un alt fel de cancer, care prin consecințele sale, aduce catastrofa, de aceea Zobrist găsește o soluție “potrivită” – suferința (în linie dramatică cu cea zugrăvită de Dante în Infernul).

Blestem, profeţie sau doar un puzzle al unui geniu malefic?

Profesorul Langdon (Tom Hanks) trăiește el însuși un “infern” pentru că se trezește într-un spital din Florența, pălit de-o amnezie retrogradă, supravegheat de o jună doctoriță, Sienna Brooks (Felicity Jones). În agitația ivită odată cu apariția unei misterioase vizitatoare, pe holurile spitalului, Vayentha (interpretată de tânăra actriță româncă, Ana Ularu), profesorul de la Harvard este nevoit să se aliaze cu Sienna. Speră el că numai așa poate să-l ajute să-şi redobândească memoria și să scape de urmărirea amenințătoare a femeii în uniformă. Când situația începe să i se contureze, Langdon are surpriza să constate că, pe lângă misteriosul cilindru găsit în buzunarul hainei sale, mai este implicat și în ceea ce pare a fi un “complot împotriva întregii lumi”. Alături de Sienna, aleargă într-o cursă contracronometru prin (aproape) toată Europa pentru a dejuca un complot la nivel planetar.

Dan Brown nu a renunțat le obiceiurile sale ficționale și a pus la punct, în roman, un joc de piste false, care-au devenit rapid acele “trompe-l’œil” scenaristice și mesaje codificate, care funcționează fără timpi morți. În pelicula semnată de Ron Howard, acestea toate au devenit imagini apocaliptice (ce par desprinse din jocurile video) și flashback-uri, într-un soi de aventură regresivă, în dorința de a fi pe înțelesul marelui public.

Fără prea multe implicații și referințe religioase, Inferno se dovedește a fi mai mult decât un “popcorn movie” grație aspectului său sobru datorat imaginii (adesea, în flashback-uri, sunt utilizate editările în Cinemascope), imageriei de factură botticelliană și prezenței lui Tom Hanks (deși are vârsta 60+, actorul este atașat statutului de erou hollywoodian, rezistent în fața impresionanetei armate de apariții noi, mai bine ancorate în epoca actuală). Cu toate că scenariul e țesut pe arhetipala cursă  contracronometru pentru a împiedica Apocalipsa, filmul are meritele sale. Acest nou duet actoricesc, Tom Hanks și Felicity Jones, contribuie la evitarea ridicolului din povestea cinematografică: cursele nesfârșite, ba pe holuri de spital, ba printre turiștii de pe străzile Florenței, printre culoarele întunecate ale unor clădiri-monument iconice, câteva scene aproape burlești (furtul măștii mortuare a lui Dante, acrobațiile involuntare prin podurile muzeelor, bătăile din trenul de mare viteză), grupările misterioase, virusuri biologice și explozii).

Spectatorul poate, lesne, găsi scuze pentru toate aceste excese acceptând surâsul complice al eroului principal. De asemenea, în acest uriaș twist, cu aspect ezoteric, modificarea unor personaje din carte pare nimerită, deși se pierde din esență, se câștigă în plăcere (culpabilă). Prezența admirabilelor actrițe Felicity Jones și Sidse Babett Knudsen, mult mai interesante decât cele ale colegilor de platou, Omar Sy și Irrfan Khan, dinamizează pelicula și mențin trează atenția privitorului. De asemenea, imaginile unei Italii turistice (Palazzo Vecchio, Piazza del Duomo) sau a Istanbului asaltat de turiști (Hagia Sophia) mai domolesc ritmul frenetic al cursei infernale.

Peripețiile de expresie ezoterică, imaginile de album turistic din Italia, șarmul lui Tom Hanks, muzica creată de Hans Zimmer și  reverența (indirectă) pentru marea cultură europeană (Renașterea) fac din Inferno, mai degrabă, un telefilm de lux decât un blockbuster.  Fără a fi vreo nouă capodoperă a cineastului care-a realizat Backdraft, Apollo XIII și Rush, lungmetrajul poate decepționa cititorii devotați romancierului Brown, dar, la fel de bine, poate încânta spectatorii amatori de astfel de spectacole vizuale.

Inferno

Regizor: Ron Howard
Scriitor: Dan Brown
Scenarist: David Koepp, Dan Brown
Operator: Salvatore Totino
Muzica: Hans Zimmer
Producător: Michael De Luca, Andrea Giannetti, Brian Grazer
Monteur: Tom Elkins, Daniel P. Hanley, Daniel P. Hanley

Distribuţia

Tom Hanks (Robert Langdon)
Felicity Jones (Dr. Sienna Brooks)
Ben Foster (Bertrand Zobrist)
Irrfan Khan (Harry Sims ‘The Provost’)
Omar Sy (Christoph Bruder)
Sidse Babett Knudsen (Dr. Elizabeth Sinskey)
Ana Ularu (Vayentha)
Ida Darvish (Marta)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Poveşti imorale – „The Counselor”

Filmul The Counselor este o tragedie care îl conduce pe Ridley Scott spre zona indie. Se pare că în 2013 a existat o tendinţă prin care marii „artificieri” de la Hollywood să turneze şi câte-un film cu buget redus. După turbulentul Pain & Gain al lui Michael Bay, iată că şi Ridley Scott urmează panta deflaţionistă cu acest The Counselor. În această peliculă, regăsim obsesii mai vechi ale cineastului: figurile feminine puternice sau ambivalente (Thelma & Louise,). Şi în The Counselor, sunt două femei: frumoasa ingenuă (Penélope Cruz, într-o formă nu tocmai bună) şi „devoratoarea”, periculoasa seducătoare (Cameron Diaz). Aruncate într-o lume hiper-masculinizată, cele două vor încerca să modifice mecanica relaţiilor dintre personaje.

The CounselorRealizatorul porneşte de la o intrigă poliţistă, pur decorativă – un avocat este prins în angrenajul traficanţilor de droguri – , dar virează către o tragedie nihilistă. Ca o Pythia, Ridley Scott observă gesturile cvintetului de personaje, marionete ale unui destin ce nu le dă şansa unei existenţe bune sau drepte. Filmul nu este un reportaj, realizat cu camera ascunsă, despre infernul drogurilor, cineastul septuagenar (un estet al cinema-ului) ştie să mânuiască extrem de bine planurile.

Avocatul (Michael Fassbender) se asociază cu Reiner (Javier Bardem) şi cu Westray (Brad Pitt) ca să dea o lovitură cartelului mexican. Pe lângă aceştia gravitează Laura (Penélope Cruz), viitoarea soţie a avocatului şi Malkina (Cameron Diaz), o femeie fatală, ce-l însoţea pe Reiner. Situaţiile clasice dintr-un thriller devin, aici, pretexte pentru cvasi-filosofiile personajelor: sensul vieţii, misterul destinului şi triumful ineluctabil al morţii.

La începutul filmului, deşertul californiano-mexican este tăiat de un vehicul ce rulează în mare viteză. The Counselor pune laolaltă contemplarea şi obscenitatea; mirajul pare că se materializeză, se apropie şi creşte. Aşa începe povestea avocatului mânat de cupiditate, care se lasă prins de mrejele cartelului. În această „aristocraţie” a gangsterilor, luxul şi vulgaritatea fac casă bună, iar personajele (toate obsedate de sex, precum nişte adolescenţi întârziaţi) sunt caracterizate de o dulce paranoia ce dă forţă dialogurilor. Se vorbeşte în metafore („Adevărul nu are temperatură.”), alegorii despre sânge şi sex (cele două feţe ale medaliei), sunt folosite replici cu ecouri de Nouvelle Vague („Nu regret nimic pentru că nimic nu mai revine”). Se discută despre asociaţi, angajaţi, lovituri, fără însă a avea şi un corespondent real. Nu se spune lucrurilor pe nume. Nu există o corelaţie între problemele narative şi acele conspiraţii obscure. Spectatorul trăieşte cu impresia unui coşmar ale cărui coduri nu le poate decripta. În acest tablou, bântuie ticăloşi, târfe, idioţi aroganţi sau „papagali” în Armani – toţi de-o brutalitate înspăimântătoare şi respingătoare.

The Counselor
”The Counselor” Movie Poster © 20th Century Fox

Scriitorul Cormac McCarthy, autorul scenariului, refuză eficienţa unui thriller, pierde controlul în şuvoiul sulfuros de vieţi sacrificate. Subiectul de serie B este bine transpus după acest scenariu, mai ales că o distribuţie glamour-oasă portretizează acest univers. Lumea drogaţilor ce-şi omoară timpul discutând în vila cool este cizelată de McCarthy şi organizată după regia ostentativă a lui Scott, oferind cupluri Barbie & Ken (Penélope Cruz & Michael Fassbender) şi un Mexic transformat în Disneyland al narcomanilor. Filmul este o reflecţie radicală despre liberul arbitru, care provoacă pedepsirea unor „suflete pierdute”. De la Blood Meridian, trecând prin No Country for Old Men sau The Road, Mc Carthy cartografiază America şi, prin ea, Occidentul, relevând setea de putere şi dorinţa de-a domina. Noua „hartă” propusă în The Counselor arată o istorie contrafăcută, întreţinută de mituri. Sub pretextul că reflectă lumea gangsterilor, afundă spectatorul într-o lume viciată, din care privitorul îşi doreşte să iasă cât mai repede.

La acest tip de scriitură, Ridley Scott răspunde cu scene extreme: decapitarea unui motociclist, sub lumina reflectoarelor, în plină noapte, în deşert; o „căţea” (femeia fatală) provoacă un preot stimulându-i poftele carnale. Cu ajutorul acestor personaje care se agaţă patetic de viaţă şi de bani, realizatorul pune degetul pe rană – totul este vidat de sens. În această stare generală rea, de confuzie, camera de filmat gliseasză între piscină şi cocktail-bar, între o fluiditate glacială şi o senzualitate ieftină. Privitorului îi vine greu să se agaţe de una dintre aceste „ramificaţii”. Dialogurile rămân crispate, misterioase – fiecare dintre personaje trăieşte cu spaima că este spionat. Eroii portretizaţi de realizatori nu reuşesc să înţeleagă cine le provoacă soarta: anonimul neajutorat (Michael Fassbender), dependentul de amor (Javier Bardem) şi cowboy-ul încrezător (Brad Pitt) reprezintă o interfaţă a celui care nu îşi poate racorda aspiraţiile cu realitatea. Echilibrul instabil în care suspendă Ridley Scott filmul, timp de două ore, trimite către întunericul absolut. Obsedaţi de sexualitate, fascinaţi de femei nesăţioase, marionetele create de McCarthy joacă, improvizând un balet mecanic. Problema pedepsirii nu are loc în film, personajele vor fi măturate de cataclismul ce va urma: „Masacrul ce va veni depăşeşte imaginaţia noastră.” şopteşte Cameron Diaz între două zâmbete pe care spectatorul nu are cum să le uite.

The Counselor este o poveste spusă cu spirit, iar în final cu violenţă şi patos; este un avertisment despre greşeala de a forţa norocul. După cum afirmă Cormac McCarthy, este un film „despre oameni care se implică în ceva de care ar fi trebuit să se ferească”.

Regizor: Ridley Scott
Scenarist: Cormac McCarthy / Compozitor: Daniel Pemberton / Operator: Dariusz Wolski / Producător: Cormac McCarthy, Paula Mae Schwartz, Steve Schwartz, Ridley Scott, Nick Wechsler / Monteur: Pietro Scalia
Distribuţia: Brad Pitt (Westray), Michael Fassbender (Consilierul), Javier Bardem (Reiner), Penélope Cruz (Laura), Natalie Dormer (Blonda), Cameron Diaz (Malkina)

 

Via LiterNet

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Poveşti imorale – „The Counselor”

Scris de pe iunie 23, 2019 în Filme de Oscar, Filme indie (independente), Postmodernitate

 

Etichete:

Iadul sunt ceilalţi… politicoşi – Carnage

 

Pelicula Carnage (2011) marchează întoarcerea regizorului Roman Polanski în spatele camerelor de filmat, lăsând în urmă problemele cu legea. După The Ghost Writer (2010), în care i-a dirijat pe Ewan McGregor şi Pierce Brosnan, Polanski devine dirijorul unui careu de aşi: Jodie Foster, Kate Winslet, Christoph Waltz şi John C. Reilly. În The Ghost Writer, Polanski şi-a reciclat o serie mai veche de obsesii: paranoia, alienarea, absurdul, voyeurismul sau fatalitatea, cuplate cu o realizare de excepţie confirmându-l încă o dată ca un regizor de geniu, capabil să realizeze universuri labirintice şi angoasante. Spre deosebire de această peliculă, Carnage pare claustrant, o dramă intimistă.

Ca şi alţi regizori prezenţi în 2011 la Festivalul de Film de la Veneţia, Polanski a fost sedus de o piesă de teatru. În Carnage, regăsim un decor unic, actorii filmaţi în plan contra plan, existând loc liber pentru text şi jocul actoricesc… ca la teatru. Piesa Yasminei Reza (una dintre cele mai prolifice scriitoare franceze, laureată cu premiul Tony în 2009) a fost rebotezată Carnage şi a devenit un turnir actoricesc pentru un cvartet de excepţie. Textul, o mică bijuterie dramatică, a fost montat la Paris (Teatrul Antoine), Londra şi pe Broadway. Ceea ce pare să îl fi sedus pe regizorul Polanski, la această piesă, este dimensiunea crudă şi ironică a intrigii, cu accente suprarealiste, ca în filmul realizat de Luis Buñuel, El ángel exterminador (1962).

În Le Dieu du Carnage, dramaturgul francez porneşte de la o banală ceartă în curtea şcolii dintre doi puberi pentru a demonstra că societatea occidentală a păstrat, sub masca politeţii şi a convenţiilor, o violenţă inerentă fiinţei umane. Cu scriitura sa, cvasi-intuitivă, Yasmina Reza relativizează discursurile etice, devoalând limitele civilizaţiei vestice. Ca şi în cazul piesei Cui îi e frică de Virginia Woolf? de Edward Albee, cu o tematică asemănătoare, textul a fost ecranizat, reamintindu-ne că „drumul spre iad este pavat cu bune intenţii.”

Carnage

Două cupluri se reunesc pentru a discuta, aparent, un fapt banal, dar confruntarea degenerează, scoţând la iveală adevăruri dureroase. Lipsa de comunicare, incapacitatea de a fi părinte cu adevărat capătă accente comico-absurde în pelicula lui Polanski. Regizorul de origine poloneză a fost capabil să filmeze contrastul dintre decorul luminos al unui apartament de americani din clasa mijlocie şi întunericul declanşat de ura acestor patru persoane. Cuviinţa celor patru personaje, educate, se transformă într-un măcel verbal, îmbibat şi cu puţin whisky. Pulsiunile dintre cele două familii combatante generează alianţe neaşteptate: iniţial, cuplurile se susţineau reciproc, apoi, bărbaţii se aliază, femeile fac şi ele front comun, iar, în final, fiecare luptă doar pentru sine.

Şi… ca în teatrul clasic, regizorul a păstrat unitatea de loc, de timp şi de acţiune. Filmul a fost realizat în timp real, la amiază, într-un apartament din Brooklyn. Cu toate acestea, locuinţa poate deveni o ramă sufocantă, căci ceea ce rulează pe ecran, timp de 80 de minute, nu seamănă cu ceea ce se joacă pe scenă, în faţa spectatorilor. Dialogurile din film zboară dintr-o parte în cealaltă a camerei de zi, iar actorii par prinşi într-o cuşcă. Tragedia şi comedia sunt indisolubil legate în dialogurile ce devin adevărate împroşcări în obraz. Personajele se dezvăluie unele altora, convenţiile şi măştile pică, tensiunea acumulată creşte vertiginos. Ceea ce ar fi putut fi savuros devine deopotrivă grav. Kate Winslet îşi pigmentează partitura cu vărsături spectaculoase distrugând aranjamentul floral şi un album de artă al gazdelor, lăsându-se pradă unei crize de nervi. Tot ea îl etichetează pe Michael (John C. Reilly) drept „criminal” pentru simplul motiv că a aruncat în parc hamsterul fiului său.

Elegantul şi aristocraticul Christoph Waltz dezvăluie, cu mult farmec, cinismul avocatului corporatist şi îşi afişează cu ostentaţie dispreţul faţă de partenerii de dialog, vorbind încontinuu la telefonul celular, trădând substanţa reală a naturii sale. Personajul Alan este, de fapt, Alain Reille din textul Yasminei Reza, cel care a sugerat titlul piesei, prin replica sa: „Cred într-un singur Dumnezeu, al masacrului. Este singurul care guvernează incontestabil încă din negura timpului.” („Moi je crois au dieu du carnage. C’est le seul qui gouverne, sans partage, depuis la nuit des temps”.)

La rândul lor, aparent calmi, soţii Longstreet – Jodie Foster şi John C. Reilly – sparg şi ei suprafaţa lăcuită a politeţii afişate iniţial şi ripostează amintindu-le constant „musafirilor” vinovăţia fiului lor violent. Penelope (Jodie Foster), cu nostalgii burgheze de secol XIX, amatoare de artă, se vede nevoită să facă apel la discursuri false despre violenţă şi pacifism încercând să ia apărarea fiului său care-şi pierduse doi dinţi în bătaia din curtea şcolii. Astfel, o Jodie Foster osoasă intră în conflict cu voluptoasa Kate Winslet, printr-un perfid joc al politeţii. Ea îi insultă pe toţi, începând chiar cu soţul ei, grăsunul bonom „tocat” şi de soacră şi de soţie.

Asistăm la un dans „de societate” în care cuplurile se desfac şi se refac. Regizorul Polanski denunţă femeia de tip „liberal”, plină de moralism şi de feminism de paradă. Femeile dau tonul, ele sunt principala „ţintă”. Aşa laşi, imaturi şi egoişti, soţii le urmează mişcările, împotriva voinţei lor. Unul cinic (Alan), celălalt copleşit (Michael) intră în sarabanda iniţiată de soţiile lor. Femeile îi solicită să facă pace, dar nevrozele îi îndepărtează şi mai mult. Cele două cupluri analizate în Carnage ne poartă cu gândul la unele personaje nevrotice ale lui Woody Allen, însă mai puţin reuşite.

Filmul se încheie circular, cu o imagine din parc, doar lumina ne arată că a mai trecut o zi. Acordurile puternice din tema muzicală (Alexandre Desplat) reamintesc spectatorilor că „iadul sunt ceilalţi”, parafrazându-l pe existenţialistul Jean-Paul Sartre.

Regizor: Roman Polanski
Scenarist: Roman Polanski, după o piesă de Yasmina Reza
Muzica: Alexandre Desplat; Operator: Pawel Edelman; Producător: Said Ben Said
Monteur: Hervé de Luze
Distribuţia: Jodie Foster (Penelope Longstreet), Kate Winslet (Nancy Cowan), Christoph Waltz (Alan Cowan), John C. Reilly (Michael Longstreet), Elvis Polanski (Zachary), Eliot Berger (Ethan), Joseph Rezwin (Walter)

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Iadul sunt ceilalţi… politicoşi – Carnage

Scris de pe iunie 21, 2019 în Cinema, Film, Morală, Moravuri, Tipare

 

Etichete: , , ,

„Vicky Cristina Barcelona” – Nebănuitele căi ale iubirii

Veșnic neobosit, Woody Allen s-a preocupat de misterele amorului. Septuagenarul cineast și-a păstrat vigoarea inimii și vigoarea spiritului, având o nesățioasă curiozitate care-i permite să exploreze – cu farmec și cu mult umor – tainicele cărări ale iubirii.

Vicky Cristina Barcelona se vrea un marivodaj simpatic, cu accente (voit) imorale. Lungmetrajul realizat în Spania este un fel de Jules and Jim inversat, în care Javier Bardem – amantul robust și viril – reușește să coabiteze cu două femei de tipul yin & yang. După trilogia londoneză (Match Point, 2005, Scoop, 2006, Cassandra’s Dream, 2007), care se îndreptase spre tragedie, realizatorul a filmat sub soarele Mediteranei. Spațiul luminos i-a sporit elanul și inspirația acestui american îndrăgostit de Europa. Interpreții aleși de Woody Allen sunt șarmanți, iar cadrele sunt ademenitoare, în pofida aerului de cărți poștale. Halta iberică a scos la lumină o exuberantă comedie sentimentală.

Scarlett Johansson, Rebecca Hall & Chris Messina © The Weinstein Company

Începutul filmului pare să prezinte un voiaj inițiatic al unor tinere din New York. Cele două femei din Lumea Nouă – Cristina (Scarlett Johansson) și Vicky (Rebecca Hall) – petrec o vacanță în Barcelona. Deși firi total opuse, junele sunt prietene bune încă din timpul facultății. Blonda Cristina – plină de neliniște și de senzualitate – este entuziasmată la gândul că ar putea descoperi noi plăceri artistice în acest spațiu; ea este un veritabil “spirit liber”. Bruna Vicky – elegantă, rece, rezonabilă, logodită cu un june businessman – este… clasică și își dorește stabilitate, ca orice americancă pragmatică. Ea intenționaează să facă cercetări pentru o teză de masterat despre cultura catalană.

Javier Bardem & Rebecca Hall © The Weinstein Company

Vicky și Cristina sunt invitate de un pictor (Javier Bardem) – cu alură de veritabil latin lover – să petreacă un weekend la Oviedo, pentru a admira o sculptură rară a lui Hristos. Firește, Cristina este incitată de propunere, iar Vicky pur și simplu îngrozită. Preocupată să dea uitării un recent eșec amoros, Cristina acceptă. Vicky merge doar pentru a o proteja pe “imprudenta” ei amică.

Javier Bardem & Scarlett Johansson © The Weinstein Company

Deși reținută în fața epicureismului lui Juan (aluzie la Don Juan), chiar și Vicky cedează în fața fermecătorului artist (care folosește tot arsenalul de seducție: cântece la chitară sub clar de lună, cină în lumina lumânărilor). Proaspăt ieșit dintr-un divorț răsunător, care zguduise lumea artistică din Barcelona, Juan Antonio le atrage pe cele două într-o serie de aventuri romantice neconveționale.

La întoarcerea în Barcelona, bruneta revine la principii “mai sănătoase” și se căsătorește cu Doug (Chris Messina), logodnicul ei. Rămasă doar cu seducătorul Juan Antonio, Cristina nu reușește să savureze fericirea, fiindcă ex-soția pictorului – după o tentativă eșuată de suicid – se instalează la el. Maria Elena (Penélope Cruz) este o ființă capricioasă, excesivă, geloasă, depresivă, dar talentată.

Penélope Cruz & Javier Bardem © The Weinstein Company

Vulcanica spanioloaică își va regăsi echilibrul într-un ménage à trois, de tip corrida. În mijlocul acestui veritabil imn al hedonismului, pigmentat cu adulter, poligamie, safism tronează seducătoarea Penélope Cruz. Allen i-a oferit aici unul dintre cele mai bune roluri. Actrița iberică portretizează un fel de Carmen, dar cu mult umor și cu o senzualitate uluitoare. Totuși, într-o zi, Cristina conștientizează că stilul respectiv de viață nu o caracterizează și se hotărăște să părăsească triunghiul amoros. Deși – între timp – s-a căsătorit cu bărbatul potrivit, glaciala Vicky nu poate uita seara petrecută cu neconvenționalul pictor. După plecarea Cristinei, Juan Antonio începe să o curteze tot mai insistent, iar ei îi este tot mai greu să reziste tentației.

Woody Allen arde de nerăbdare să le prezinte pe cele două domnițe moderne, într-un joc rapid, care estompează punctul de pornire. Din momentul în care a pus piciorul pe pământ spaniol, cineastul nu încetează să accelereze evenimentele, să încingă spiritele și să umple inimile de panică. Toate rolurile sunt multidimensionale. Dragostea nu este simplă. Unul dintre personajele cele mai puternice este Barcelona în sine. Modele arhitecturale Gaudí, Muzeul Miró, orașul Oviedo sunt etalate ca pe o tapiserie evocatoare, pe ritmuri muzicale autentic hispanice. Reactivul cel mai puternic este, însă, excentricul pictor, care înalță pelicula spre cote toride. Bardem – cald, dar și exaltat – descrie omul care încearcă să păstreze relații cu toate tipurile de femei, veșnic căutător de plăcere.

Movie Poster © The Weinstein Company

Povestea se va derula pe baza acumulării unor incidente, elipse și situații accelerate, devenind o fantezie deservită de actori excelenți, care jubilează comic, în special nestăpânitul Bardem și pasionala “morbidă” Cruz. Ritmul rapid, graba perpetuă a personajelor exprimă un deplin acord cu arhitectura barocă din Barcelona (bine reprezentată în film). Deși a uzat de clișeele despre Spania și despre americani – în tradiția clasicului Hollywood – filmul aduce în prim-plan nestatornicia sentimentelor omenești. Dar mai presus de toate, magia lui Woody Allen creează o lume provocatoare, în care oameni frumoși trăiesc cu necazurile romantice, în timp ce discută despre artă, dragoste și viață.

Vicky Cristina Barcelona este o comedie romantică despre unele dintre opțiunile făcute în numele iubirii, dar oferă și o perspectivă mai sumbră – aceea despre alegerile cu care ne confruntăm. Unii profită de ele, alții le evită. Tandru și feroce, filmul realizat de Woody Allen oferă (încă) un motiv de meditație profundă asupra misterului etern al iubirii.

Vicky Cristina Barcelona

Regizor: Woody Allen
Scenarist: Woody Allen
Operator: Javier Aguirresarobe
Producător: Letty Aronson, Stephen Tenenbaum, Gareth Wiley
Monteur: Alisa Lepselter

Distribuţia

Rebecca Hall (Vicky)
Scarlett Johansson (Christina)
Javier Bardem (José Antonio)
Penélope Cruz (Maria Elena)
Patricia Clarkson (Judy Nash)
Kevin Dunn (Mark Nash)
Chris Messina (Doug)

Premii, nominalizări, selecţii

Globurile de Aur (2009) – Cel mai bun film – musical şi comedie
Oscar (2009) – Cea mai bună actriţă în rol secundar: Penélope Cruz
Premiul BAFTA (2009) – Cea mai bună actriţă în rol secundar: Penélope Cruz
Globurile de Aur (2009) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Penélope Cruz
Globurile de Aur (2009) – Cel mai bun actor – categoria film muzical şi de comedie, nominalizat: Javier Bardem
Globurile de Aur (2009) – Cel mai bună actriţă – musical/comedie, nominalizat: Rebecca Hall

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la „Vicky Cristina Barcelona” – Nebănuitele căi ale iubirii

Scris de pe iunie 18, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Oscar

 

Etichete:

„Scusate se esisto!” / „Do You See Me?” – Dincolo de aparențe

Ce te faci când ești o femeie tânără, drăguță, cu o droaie de diplome în arhitectură, adunate din întreaga lume, și cel mai bun amic al tău îți declară că “deși ești greșită, ești perfectă așa cum ești” (“Ti vesti male ma non te ne frega inciampi sei tutta sbagliata ma sei perfetta così”)? Din păcate, angajatorii nu sunt prea impresionați de abilitățile ei profesionale fiindcă este… femeie, iar Francesco, bunul ei prieten, e… gay. Eroinei din comedia Scusate se esisto! nu îi rămâne altceva de făcut decât să pretindă că este altcineva și așa, poate-poate, va amăgi soarta.

Paola Cortellesi & Raoul Bova©️Italian International Film

Deși o cheamă Serena/Luminița (traducere aproximativă) nu poate fi mereu voioasă și luminoasă, mai ales când se luptă de zor cu prejudecățile: despre angajare (încă) nu poate fi vorba, nu are un iubit potrivit, iar mama și mătușa, de la țară, o tot cicălesc să se căsătorească.

Pe acest traseu dificil, cel care o sprijină este Francesco, un homosexual simpatic, care “fentase gura lumii” și fusese căsătorit, ba chiar, din acel mariaj, rămăsese cu un fiu. Așadar, Serena și Francesco vor ajunge să aibă o legătură puternică și se vor ajuta unul pe celălalt în momentele de cumpănă ale vieții. Ei vor învăța unul de la altul că, pentru a fi tu însuți/însăți, uneori e mai bine să pretinzi că ești cu totul altcineva. Oare așa să fie? “If you want to be somebody pretend you’re male, probably not gay, and unfortunate you if you cihappen to be an intelligent woman.” Acesta devine mesajul filmului realizat de Riccardo Milani, care se bazează pe cazuri desprinse din realitate (arhitecta Guendalina Salimei).

Paola Cortellesi & Raoul Bova ©️ Italian International Film

Serena Bruno (fermecătoarea Paola Cortellesi) este arhitecta care a revenit, după un masterat la Londra, în “Cetatea Eternă”, năzuind să-și împlinească visurile. Refuzată de angajatorii la porțile cărora bătuse, ajunge într-un restaurant în care îl întâlnește pe șarmantul Francesco (carismaticul Raoul Bova). Odată stabilită legătura de amiciție, Serena se bizuie pe sprijinul lui Francesco în bătălia contra sexismului, care-i blocase accesul la o slujbă pe măsura pregătirii sale. Proiectul ei de reabilitare a clădirii Corviale va fi realizat de Serena Bruno, dar întrupată de chipeșul ei amic.

Quiproquoul nu mai reprezintă de mult o noutate într-o comedie, mai ales dacă e produsă de italieni. Așadar, regizorul și soția sa (protagonista Paola Cortellesi) au fost entuziasmați de scenariul semnat de Giulia Calenda și Furio Andreotti și-au produs o peliculă plină de situații comice, momente romantice și multă duioșie. Deși e încărcat de numeroase și (inevitabile) clișee (multe inspirate din clasicele La Cage aux Folles, Being John Malkovich și Full Monty) despre homosexualitate, Raoul Bova smulge suspine și admirație de la spectatori. Fără îndoială, cea mai mare parte a succesului îi revine eroinei întrupate de uimitoarea Paola Cortellesi, care știe să pună accentele unde trebuie, iar temele majore (condiția femeii active într-o lume dominată de bărbați sau marginalii/homosexualitatea) sunt bine reliefate.

Marco Bocci, Paola Cortellesi & Raoul Bova ©️ Italian International Film

Copila talentată la desen, născută în Anversa /Abruzzo (o așezare montană), crescută de mama și mătușa care vorbește numai în dialect, își desăvârșește talentul în Anglia, dar sfârșește prin a fi mereu refuzată de angajatorii obtuzi. Exasperată de presiunile sociale (femeie singură), eroina Paolei Cortellesi recurge la aceleași stratageme folosite și de alte eroine: Whoopi Goldberg în The Associate sau Glenn Close în Albert Nobbs. Artista italiană trasmite, însă, cu o expresivitate magnifică, gânduri ce se transformă în hohote de râs.

Seria de gafe, neînțelegeri și nevinovatele dueluri dintre Serena  și Francesco nu reprezintă decât pretextul pentru a etala toate piedicile care i-au adus împreună: machismul nu o face pe Serena să abandoneze, dimpotrivă îi îndârjește pornirea, iar ambiția o conduce la demascarea incapacității multora (scenele din biroul în care toți angajații erau umiliți de un șef  nătâng/Ennio Fantastichini). Fermecătoarea Lunetta Savino – în rolul secretarei personale a șefului – dă o mână de ajutor celei care le va arăta adevăratele valori. Importantă este introducerea puștiului (botezat Elton, precum celebrul cântăreț britanic, Elton John), aparent buimac și rostind mereu același răspuns la toate întrebările: “Normal(ă)”. Mucalit și disimulat, băiețelul lui Francesco prezintă obsedanta nevoie de raportare la normă.

Întreaga distribuție produce euforie și creează bunădispoziție, deși tematica – recesiunea economică, viața oamenilor de la periferie, obediența în fața celor care dețin puterea, sărăcia tinerilor, lipsa de aspirații și resemnarea – este profundă și gravă. Așa cum scriitorul italian, Luigi Pirandello, se confesa (într-o scrisoare autobiografică din 1924): “Eu cred că viaţa e o foarte tristă bufonadă, deoarece simţim în noi – fără să putem şti nici cum, nici de unde – nevoia de a ne amăgi mereu pe noi înşine, prin crearea spontană a unei realităţi (câte una pentru fiecare şi niciodată aceeaşi pentru toţi), care se dezvăluie, rând pe rând, zadarnică şi iluzorie. Cine a înţeles jocul nu mai reuşeşte să se amăgească; dar cine nu mai reuşeşte să se amăgească, nu mai poate să aibă gustul şi nici plăcerea de a trăi.” așa ne îndeamnă și realizatorii acestei comedii să înțelegem existența ca pe un joc confuz, cu emoţii difuze, dar păstrând nota de optimism.

Paola Cortellesi & Raoul Bova ©️ Italian International Film

Scusate se esisto!/Do You See Me? este o peliculă ce camuflează drama în comedie sentimentală. Încredințând rolurile principale unui duo șarmant și osmotic, realizatorul perfectează alianța dintre surâs și râs, umor și tandrețe, livrând publicului o comedie spumoasă și sensibilă. Happy-endul nu este decât o piruetă socială, bine articulată, după o teribilă cursă printre quiproquo-uri.

Scusate se esisto!

Regizor: Riccardo Milani
Scriitor: Giulia Calenda, Paola Cortellesi, Furio Andreotti
Scenarist: Riccardo Milani
Operator: Saverio Guarna
Muzica: Andrea Guerra
Producător: Federica Lucisano, Fulvio Lucisano
Monteur: Patrizia Ceresani

Distribuţia

Raoul Bova (Francesco)
Paola Cortellesi (Serena)
Marco Bocci
Ennio Fantastichini
Corrado Fortuna

Durata: 98 min

Via WebCultura

 

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la „Scusate se esisto!” / „Do You See Me?” – Dincolo de aparențe

Scris de pe iunie 17, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Modernitate

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web