RSS

Arhivele lunare: iulie 2019

Lumea între alb şi negru – 12 Years a Slave

După Lincoln (R:Steven Spielberg, 2013) şi  Django Unchained (R:Quentin Tarantino, 2013), a fost şi rândul filmului  12 Years a Slave (R: Steve McQueen) să evoce, în propria-i manieră, perioada de sclavie din SUA. Aureolat de Globul de Aur pentru cel mai bun film, la categoria dramă, considerat ca unul dintre principalii favoriţi la premiile Oscar, filmul confirmă flerul cinematografic al lui Steve McQueen.

Cineastul a narat povestea reală a lui Solomon Northup, un cetăţean american negru, om liber, un muzician, familist dedicat, răpit în anul 1841, în nordul Statelor Unite pentru a fi vândut şi vârât în sclavie, pe o plantaţie din Louisiana. Steve McQueen a ecranizat povestea spusă de însuşi Solomon Northup într-un volum, publicat în 1853, ce-a suscitat interesul public, privind condiţia de sclav şi, bineînţeles, dimensiunea morală şi spirituală a  acesteia. Realizatorul a ales să transforme această “true story” a discretului sclav anonim într-o poveste onorifică, invitând spectatorii în infernul vieţii de sclav.

Adaptarea istorică amplă, din 12 Years a Slave,  reprezintă un advărat tur de forţă, cu o mare densitate. Printre producători, s-a regăsit şi Brad Pitt, el însuşi având un rol mic în film, acela al tâmplarului aboliţionist canadian, ce-l conduce pe erou către salvare. În rolul titular, a fost distribuit un actor britanic, Chiwetel Ejiofor, aproape necunoscut pentru publicul larg. La fel ca şi în cazul celebrei producţii despre războiul de secesiune şi sclavie (Gone with the Wind, 1939, R:Victor Fleming, George Cukor), protagonista a  fost o britanică, necunoscută peste Ocean, Vivien Leigh. Realizatorii peliculei 12 Years a Slave au reconstruit lumea sudului, de dinaintea războiului dintre Nord şi Sud (1860-1861), filmând frumuseţea peisajelor naturale, folosind costume de epocă à la Hollywood şi alegând o distribuţie pe măsură (Benedict Cumberbatch, Paul Dano, Brad Pitt şi Paul Giamatti au acceptat roluri de mică întindere).

Pătrundem în viaţa omului liber, Solomon, ca într-un vis: violonistul negru cade victimă unor interlopi ce-i propuneau să îl integreze într-un circ ambulant în “sălbatica Africă”. Ca o ironie a sorţii, oferta de serviciu devine capcană transformându-l pe Solomon într-un “sălbatic” – marfă. De aici, visul se transformă în coşmarul unui deceniu, în care îl vom însoţi pe erou prin toate etapele, dar ale unui orologiu dereglat. McQueen punctează un lucru esenţial – valoarea unei hârtii e doar simbolică, în realitate, ea se poate deteriora. Filmul începe redând disperarea lui Solomon din pricina cernelii utilizate de el în scrisoarea clandestină pentru familia sa. Salvarea lui va veni dinspre înţelepciunea unui canadian (Brad Pitt, impecabil în rolul filantropului hirsut). Cineastul demonstrează că, la om, pielea este foarte importantă; fie că e albă, fie că e neagră, ea rămâne o mărturie a trecerii evenimentelor vieţii. În cazul eroului din 12 Years a Slave, pielea  este o veritabilă “amprentă digitală” a sclaviei (văzută ca o imensă cangrenă).

Mai bine de două ore, această desfăşurare de forţă face o radiografie a lumii împărţite în alb şi negru. Astfel, Patsey (Lupita Nyong’o) sclava cea mai eficientă (rapiditatea la recoltarea  bumbacului) îşi acceptă condiţia, dar nu suportă mirosul propriului ei trup. Gestul ei de-a procura puţin săpun trezeşte agitaţia stăpânului său, Edwin Epps. Trebuie remarcat efortul cu care Michael Fassbender (actorul fetiş al realizatorului) întrupează acest personaj –  un veritabil aliaj între delirul mistic şi depravarea sexuală.

Antiteza imaginilor dure, din film, reflectă ultimile zvâcniri ale patriarhilor sudului, între predicile lor acoperite de plânsul înfundat al sclavilor. Cele mai cumplite fapte de cruzime au loc în cadre naturale splendide, ilustrând perversitatea acelei lumi. În ciuda unor mici trimiteri la “faţa umană” a sclaviei (primul stăpân al lui Solomon), imaginile sunt pline de durere (amplificată şi de muzica lui Hans Zimmer) în acest ”muzeu al ororilor”.

Prin acest episod trist din istoria Americii, Steve McQueen oferă o nouă perspectivă asupra condiţiei umane. “Eu vreau să trăiesc, nu să supravieţuiesc“, spunea Solomon, un om educat, celor cu care-şi împărţea amarul sclaviei. Diferenţa dintre un sclav născut liber şi cel care n-a cunoscut decât captivitatea este considerabilă; primul ştie exact ce parte a umanităţii l-a refuzat.

Regizor: Steve McQueen. Scriitor: Solomon Northup. Scenarist: John Ridley. Compozitor: Hans Zimmer. Operator: Sean Bobbitt. Producător: Dede Gardner, Anthony Katagas, Steve McQueen, Arnon Milchan, Brad Pitt, Bill Pohlad. Monteur: Joe Walker.

Distribuţia: Chiwetel Ejiofor (Solomon Northup), Michael Fassbender (Edwin Epps), Brad Pitt (Bass), Dwight Henry (Unchiul Abram), Dickie Gravois (Overseer), Bryan Batt (Judge Turner), Ashley Dyke (Anna), Kelsey Scott (Anne Northup), Quvenzhané Wallis (Margaret Northup), Cameron Zeigler (Alonzo Northup), Tony Bentley (Dl. Moon), Scoot McNairy (Brown), Taran Killam (Hamilton), Christopher Berry (Burch), Bill Camp (Radburn), Benedict Cumberbatch (Ford), Paul Giamatti (Freeman), Lupita Nyong’o.

Premii, nominalizări, selecţii: Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun film – dramă; Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Steve McQueen; Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Michael Fassbender; Globurile de Aur (2014) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Lupita Nyong’o; Globurile de Aur (2014) – Cea mai bună coloană sonoră, nominalizat: Hans Zimmer; Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun actor într-o dramă, nominalizat: Chiwetel Ejiofor; Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun scenariu, nominalizat: John Ridley; Oscar (2014) – Cel mai bun film, nominalizat; Oscar (2014) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Steve McQueen; Oscar (2014) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Michael Fassbender; Oscar (2014) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Lupita Nyong’o; Oscar (2014) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: John Ridley; Oscar (2014) – Cele mai bune costume, nominalizat; Oscar (2014) – Cea mai bună imagine, nominalizat; Oscar (2014) – Cel mai bun montaj, nominalizat: Joe Walker; Oscar (2014) – Cel mai bun actor, nominalizat: Chiwetel Ejiofor; Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun film, nominalizat; Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Steve McQueen; Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun operator, nominalizat: Sean Bobbitt; Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Michael Fassbender; Premiul BAFTA (2014) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Lupita Nyong’o; Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: John Ridley; Premiul BAFTA (2014) – Cea mai bună imagine, nominalizat; Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun montaj, nominalizat: Joe Walker; Premiul BAFTA (2014) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Hans Zimmer; Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun actor, nominalizat: Chiwetel Ejiofor

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

Dorința regăsită – Dolor y gloria/ Pain and Glory

O bulversantă călătorie intimă, o călătorie menită să facă lumină, grație forței cinematografului, Dolor y gloria/Pain and Glory este o dramă autoreflexivă a lui Pedro Almodóvar, cu Antonio Banderas în rolul unui cineast (Almodovar) fictiv. Paradoxal, deși este unul dintre răsfățații Festivalului de la Cannes (a fost în competiție de cinci ori), spaniolul, în vârstă de 69 de ani, nu a câştigat niciodată râvnitul Palme d’Or.
Recenta peliculă a uimit publicul prin autenticitatea și prin infinita tandrețe, sintetizând mai toate obsesiile artistice ale celebrului regizor, devoalând o tulburătoare intimitate, fără tușe exhibiționiste. Așadar, Dolor y gloria oferă spectatorilor perspectiva asupra morții a unui regizor vârstnic, aflat la pensie. În acest registru personal, Pedro Almodóvar i-a încredințat dificila partitură lui Antonio Banderas.

Prin urmare, așa cum sugerează titlul (à la Tolstoi), filmul aduce în prim-plan confruntarea unui artist ce-a cunoscut succesul cu neputința în fața bolii, care trebuie să se descurce acum cu depresia și cu pierderea speranței. Problematica morții a dat mereu de furcă cineaștilor, dar în cazul de față sensibilul spaniol abordează toamna vieţii într-o cheie meditativă minoră. Pasiunea pentru cea de-a șaptea artă reprezintă de fapt depășirea deznădejdii, fiindcă pasiunea regiei de film ar putea fie cuceri moartea, fie duce la acceptarea acesteia. Scenariul, semnat tot de Pedro Almodóvar, abundă în amintiri și regăsiri (în carne și oase) după zeci de ani, într-o viață de artist aflat în suferință.

Așadar, Salvador Mallo este un realizator care a cunoscut succesul, dar care nu mai poate realiza filme în continuare din pricina numeroaselor dureri fizice care-i amărăsc traiul. De apusa lui glorie amintesc pereții imensului său apartament. Trecuta sa glorie îi minează interiorul pentru că nu mai poate filma, paralizat de dureri și de trecerea timpului nemilos. Totuși, acest decor reprezintă identitatea creatoare a personajului; încă mai păstrează urmele copilăriei, amintirile închise într-o cutie de sub pat, din camera mamei sale.

Ca un meta-comentariu, înainte de a-i opera esofagul, chirurgul îl întreabă dacă viitorul său film va fi o dramă sau o comedie. Așezat pe masa de operaţie, realizatorul îi răspunde: «You never know… », înainte de a adormi de la anestezic. Precum secretul lui Polichinelle – sub forma unei ghicitori – întreg filmul se concentrează asupra unei anumite ambiguități autobiografice, care se tot refuză și întârzie devoalarea misterului. În scurta scenă din deschidere, un travelling se deplasează din fundul piscinei pentru a dezvălui o cicatrice care traversează întreaga coloană vertebrală a lui Salvador. Ca un ecou al acestor prime imagini, corpul realizatorului se află pe parcursul intrigii încadrat de liniile roșii ale unui scaner. Aceste planuri au valoarea unei încadrări, deoarece artistului nu-i place să discute despre despre sine, ci despre creațiile sale. Desele flashback-uri din copilărie nu sunt decât o altă formă a iubirii sale dintâi: arta.

Permanenta pendulare trecut-prezent se realizează prin două personaje din trecutul său: un actor pe care nu îl văzuse de 32 de ani și o piesă de teatru (monolog) pe care Salvador a scris-o și la care un asistă Federico, unul dintre vechii săi iubiți. Așa se face că din întâmplare, îl întâlnește pe Alberto Crespo, un actor pe care nu îl mai văzuse de trei decenii. După proiecția filmului său, Sabor, la cinemateca din Madrid, îl regăsește pe acest actor toxicoman, care va fi sursa memoriei „involuntare”. Imediat, își rememorează copilăria petrecută în Paterna, alături de mama sa, primele iubiri, actorii cu care-a lucrat, dar îşi reaminteşte şi pierderea mamei. Imaginile surprind anii ’60, când a plecat spre Valencia, apoi anii ’80 și prima sa dragoste, din Madrid, apoi prezentul și toate durerile. La toate acestea, se adaugă vidul din fața incapacității de-a continua să turneze.

În postura de dublu spiritual al cineastului, Antonio Banderas a împrumutat din caracteristicile fizice ale acestuia (s-a îmbrăcat și s-a pieptănat precum cineastul spaniol) și s-a lăsat prins în terapie de confesiuni. Mai mult de atât, apropierea dintre Salvador și însuși Pedro Almodóvar funcționează pe mai multe niveluri, fiindcă apartamentul din film e o replică a celui din realitate, iar numele unor fișiere din computerul lui Salvador sună precum titlurile unor filme de-ale lui Almodóvar. Mărturisirile artistice se-ndreaptă spre o suprafață fragilă, iar eroinele sunt omiprezente: mama, o actriță care devine asistenta sa personală.

Întrupată de Penélope Cruz, Jacinta în tinerețe și de Julieta Serrano, la bătrânețe, mama cineastului este în egală măsură dură, dar și iubitoare, pudică, dar și indiscretă. Imobilizat în camera lui sau pe canapeaua din salon, cu ochii închiși, Salvador se lasă pradă trecutului său. Își regăsește copilăria rurală, dar precară în La Mancha, însă o copilărie în care-a descoperit dragostea pentru cinema. Imaginea conservă densitatea carnală și plină de viață a unor vremuri apuse. Montajul e calm, iar scriitura cinematografică se scurge invers față de regretele cineastului, exprimate prin deziluziile personajelor.

Mai puțin crud decât precedentele sale filme, Dolor y gloria e sensibil diferit și prezintă o latură de mare delicatețe a cineastului. Ca în niște (veritabile) tablouri vivante, filmul ne prezintă relațiile interumane în diferite momente: inversarea rolurilor și-a locurilor, schimburile dintre un muncitor analfabet și un copil care îl învață să citească, apoi insolența primelor emoții. Trupurile și suferința morală exprimă durerea de a fi, dar și gloria de-a supraviețui.

Copilăria e prezentată ca fertilitate, o inepuizabilă sursă, care nu cunoaște durerea. Amintirile lejere, dar și cele dureroase se propagă ca o adicție la melancolie. Forța creatoare, misterioasă și surprinzătoare în egală măsură e pusă față în față cu depresia, într-o subtilă „reglare de conturi”. În fond, tema centrală din Dolor y gloria, rămâne creația. Fiecare element constitutiv din Dolor y gloria participă la o sinteză a filmografiei lui Almodóvar, fiind o veritabilă reconstrucție a amintirilor artistice. Singură, dorința face ca timpul pierdut să se întâlnească cu cel regăsit. De-o tulburătoare sinceritate, Dolor y gloria rămâne un film romanesc, despre creație.

Regia: Pedro Almodóvar

Scenariul: Pedro Almodóvar

Imaginea: José Luis Alcaine

Decorurile: Antxón Gómez

Costumele: Paola Torres

Sunetul: Marc Orts

Montajul: Teresa Font

Muzica : Alberto Iglesias

Distribuția:

Antonio Banderas – Salvador Mallo

Asier Etxeandia – Alberto Crespo

Leonardo Sbaraglia – Federico

Nora Navas – Mercedes

Penélope Cruz – Jacinta în tinerețe

Durata : 1h52

 
Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Dorința regăsită – Dolor y gloria/ Pain and Glory

Scris de pe iulie 20, 2019 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Europa ca un hotel de lux – „The Grand Budapest Hotel”

Filmografia lui Wes Anderson este o avalanșă de virtuozitate,  precum un bulgăre de zăpadă, care prin rostogolire acumulează încontinuu. Răsplătit la Festivalul de Film de la Berlin cu Premiul Juriului, The Grand Budapest Hotel decorează “capela Sixtină” personală a cineastului texan eurofil.

Wes Anderson a făcut o breşă imaginară (republica Zubrowka), în istoria secolului al XX-lea, într-o fantasmagorică Europă a anilor ’30. Filmul urmăreşte aventurile lui Gustave H., bărbatul care a deţinut cheile de aur ale unuia dintre cele mai celebre hoteluri europene. Alături de fidelul Zero Moustafa, trece printr-o adevărată cursă cu obstacole în căutarea unui tablou valoros, în jurul căruia se naşte conflictul plasat într-o perioadă plină de mutaţii. Realizatorul american a menţinut întotdeauna o distanţă aproape igienică între filmele sale şi realitate, lăsând ca micile sale fantezii să pară nişte bule meticulos organizate. În cazul peliculei The Grand Budapest Hotel, imersiunea în perioada interbelică, fie şi sub masca unei fabule, este o noutate ce naşte controverse. Toate ticurile şi semnăturile sale sunt adunate şi ambalate, într-o manieră cvasi-inocentă, provocând confuzii în această lume în care totul este etichetat minuţios (lucrurile oamenilor, locurile şi chiar scenele).

Ralph Fiennes (Monsieur Gustave H) & Tony Revolori (Zero Moustafa) © Fox Searchlight Pictures

Utilizând tehnica narativă a povestirilor în ramă sau a “păpuşilor ruseşti“, aduce în discuţie teme grave, precum familia disfuncţională, boala, vanitatea, violenţa – mai toate păcatele lumii moderne. Spectatorul trece prin trei rame temporale (din 1985, 1968 până în 1932) ca să pătrundă în miezul poveştii. Un scriitor în vârstă (Tom Wilkinson) citeşte în faţa unei camere de filmat “reţeta succesului” său literar (autorii nu intervin cu nimic personal, ci doar redau poveşti auzite de ei), apoi ne este prezentată versiunea mai tânără a acestuia (Jude Law) halăduind pe coridoarele pustii ale hotelului. Acesta intră în contact cu misteriosul Moustafa Zero (F. Murray Abraham), proprietarul clădirii, care-i va povesti cum a moştenit Grand Hotel Budapest.

În această manieră, sărind peste treizeci de ani, se trece de la idee (tehnica literară a preambulului) la ilustrarea ei; de la un  romancier la personajul principal veritabil al acestei istorii: Monsieur Gustave (Ralph Fiennes) – uimitorul majordom al unui lăcaş omonim din epoca în care această instituţie venerabilă îşi trăia ultimii ani de glorie (fără vreo legătură reală cu  sanatoriul Berghof descris de Thomas Mann în Muntele vrăjit), înainte ca Europa să intre într-una dintre cele mai triste epoci. Monsieur Gustave (admirabilul Ralph Fiennes) este o figură paternală magnetică, aruncată în lada de gunoi a istoriei, dar şi majordomul gerontofil. Deopotrivă cavaler şi laş, el va lăsa o amprentă puternică în inima lui Zero Moustafa (imigrantul harnic şi devotat) ce-şi aminteşte de faptul că mentorul său ”ştia să întreţină cu mult farmec iluzia”. Relaţia dintre cei doi, mentor şi învăţăcel (desprinsă parcă din The Name of the Rose) este ca un vaccin contra morţii culturale. Gustave H. este întruchiparea melancolică a unei Europe cotropite de barbaria naziştilor şi de cupiditatea lumii industrializate.

Ralph Fiennes în rolul lui Monsieur Gustave H © Fox Searchlight Pictures

Odată instalat cadrul desfăşurării pentru tribulaţiile lui Gustave H. (acuzat pe nedrept de uciderea unei aristocrate al cărei moştenitor devenise), intriga devine fluidă, ambalată cu  multă frenezie. Moartea bătrânei doamne D. (Tilda Swinton metamorfozată) stârneşte o furtună ce se va suprapune cataclismului istoriei – puterea naziştilor, aici parodiaţi cu acel Zig-Zag, şi războiul. Formalismul cineastului face faţă acestui asalt, dublând ticurile cinematografice şi “bibelourile” vintage.

Ralph Fiennes în rolul lui Monsieur Gustave H © Fox Searchlight Pictures

Apropierea lui Wes Anderson de realitate se face printr-o strategie plină de marote vizuale. Toate referinţele (Stefan Zweig, Thomas Mann, Ernst Lubitsch, Billy Wilder) sunt reciclate şi puse pe umerii unei distribuţii familiare lui Anderson (Adrien Brody, Owen Wilson, Jason Schwartzman, Bill Murray, Willem Dafoe, Edward Norton etc) rezultând un mashup  pop-cultural cu iz de naftalină. Regăsim în această cursă continuă (scenele cu urmărirea pe sanie par desprinse din Tintin) obsesii mai vechi ale cineastului: hotelurile, simetria, filiaţia, pitorescul reinterpretat (scenele de evadare à la Prison Break), contemplarea sau viteza narativă, filmul noir sau animaţia (Fantastic Mr. Fox).

În acest context eteroclit, realizatorul bombardează spectatorul cu metafore şi cu imagini plastice conjugate cu un ritm muzical adecvat. Cu toate acestea, s-ar putea spune că Grand Budapest Hotel este marcat de o mare densitate de imagini ce ar putea duce la saturaţie. Cele optsprezece cadre maniacal realizate, panoramic-luminoase, pot să tatueze retina spectatorului cu imagini pastel ale unui euro-idealism cu parfum de levănţică.

Ralph Fiennes, Saoirse Ronan & Tony Revolori © Fox Searchlight Pictures

Tot umorul şi toată poezia ce-au fost convocate în pelicula lui Wes Anderson converg spre o concluzie bulversantă, ce conferă o dimensiune tragică surâsului smuls de la spectator. Râsul este, aici, forma unei politeţi disperate. Oratoriile funebre sunt mai accentuate decât suavele declaraţii de iubire.

Sub decorurile roz fondant, în spatele fanteziei dulci-amărui din The Grand Budapet Hotel,  se află epitaful unei culturi răvăşite de moştenitori nedemni.

The Grand Budapest Hotel

Regizor: Wes Anderson
Scenarist: Wes Anderson
Compozitor: Alexandre Desplat
Operator: Robert D. Yeoman
Producător: Wes Anderson, Steven M. Rales, Scott Rudin
Monteur: Barney Pilling

Distribuţia

Ralph Fiennes (Gustave H.)
Tony Revolori (Zero Moustafa)
Tilda Swinton (Doamna D.)
Saoirse Ronan (Agatha)
Edward Norton (Henckels)
Jude Law (Tânărul scriitor)
Bill Murray (Dl. Ivan)
Adrien Brody (Dmitri)
Owen Wilson (Dl. Chuck)
Willem Dafoe (Jopling)
Harvey Keitel (Ludwig)
Jeff Goldblum (Kovacs)
Jason Schwartzman (Dl. Jean)
F. Murray Abraham (Dl. Moustafa)
Mathieu Amalric (Serge)

Premii, nominalizări, selecţii

Festivalul internaţional de film din Berlin (2014) – Marele Premiu al Juriului: Wes Anderson
Festivalul internaţional de film din Berlin (2014) – Ursul de Aur, nominalizat: Wes Anderson

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Europa ca un hotel de lux – „The Grand Budapest Hotel”

Scris de pe iulie 19, 2019 în Uncategorized

 

Încurcatele căi din fortăreața iubirii – „Miss Julie”

Miss Julie.jpg

Cine nu a văzut/citit niciodată Domnișoara Iulia de August Strindberg ar putea rămâne uimit de modernitatea acestui text și, de aceea, merită vizionată noua adaptare pentru ecran, realizată de Liv Ullmann.

Realizatoarea a fost uluită să descopere că în secolul al XIX-lea, în castele, servitorii erau nevoiți să meargă pe căi subterane pentru intrarea-ieșirea din lăcaș. Ei erau “invizibili” pentru stăpânii lor. Feministă convinsă, Liv Ullmann identifică – în actualitate – o situație similară, considerând că oamenii sunt obligați să găsească diferite căi de acces pentru a-și descoperi “drumul”. Actrița norvegiană consideră că toți purtăm măști pentru a putea înfrunta cotidianul și pentru a face față adversităților. În pofida tehnologiei avansate și a tuturor mijloacelor de comunicare ultra-sofisticate, oamenii se izolează în fortărețe solitare. Pe fondul acestor observații, și-a asumat rolul de-a readuce în fața spectatorilor celebra scriere a lui August Strindberg. Realizată în 1888, piesa a fost pusă în scenă abia în anul următor, la Copenhaga, iar autorul a așteptat până în 1906 reprezentarea din țara sa, fiindcă autoritățile suedeze o găseau prea sulfuroasă. Texul a fost considerat de autorul său o tragedie naturalistă și respectă regula celor trei unități (de timp, de loc, de acțiune).

Mademoiselle Julie/Miss Julie © Pretty Pictures

La finele secolului al XIX-lea, în noaptea în care avea loc solstițiul de vară, într-o provincie irlandeză, Julie/Iulia – o tânără aristocrată – îl seduce pe valetul tatălui ei. Majordomul John vede în fermecătoarea jună o posibilă șansă de a-și schimba condiția socială. Deși era logodit cu bucătăreasa, se lasă prins în mrejele tinerei contese – rămasă singură acasă – dar schimbările alunecă vertiginos într-un ghem de încurcături… fatale. În spatele ușilor închise, în bucătăria unui castel, în anul 1890, se va declanșa o luptă pentru putere (confruntarea bărbat-femeie, inegalitatea dintre sexe pe fundalul luptei de clasă). Intriga antrenează personajele puternic conturate de Jessica Chastain și de Colin Farrell.

În brilianta dramă semnată de suedezul Strindberg, frustrările unui valet macho și angoasele unei nobile vor căpăta profunzime grație inspirației realizatoarei norvegiene. Istoria fiicei unui conte, râvnită de valetul tatălui ei, a reprezentat unul dintre rolurile mult-visate de actrița-fetiș a lui Ingmar Bergman. De aceea, a decis să ecranizeze textul la care-a aspirat atâția ani. Incandescența interpretării actoricești a Jessicăi Chastain – în The Tree of Life (2011) și în Zero Dark Thirty (2012) – i-a stârnit interesul pentru această artistă. Deși particulăritățile fizice ale interpretei sunt prea îndepărtate de răceala personajului, capacitatea de transpunere a profunzimii eroinei degajă acea răceală care impresionează și ascunde rănile secrete. Vulcanica roșcată este admirabilă în pielea personajului întrupat în cinema și de Anita Björk (în 1951) și de Saffron Burrows (în 1999). Din rațiuni de producție, Liv Ullmann a transpus povestea în Irlanda, dar a rămas fidelă forței acestui text dramatic. Realizatoarea dezvoltă temele aparențelor și a lipsei de comunicare, bazându-se pe talentul și frumusețea sculpturală a interpretei principale, precum și pe magnifica contribuție a operatorului-șef (Mihail Kriciman) care a obținut cadre demne de picturile lui Vermeer. Cineasta rămâne tributară unui clasicism aflat la graniță cu academismul și aduce referințe picturale celebre (Moartea Ofeliei) pe fundalul sonor cu muzică compusă de Schubert, Schumann și Chopin. Surpriza vine din partea personajului bucătăresei. Impresionanta prezență a Samanthei Morton – în rolul lui Kathleen – oferă câteva momente de grație. În imensa bucătărie a castelului, Iulia /Julie și John joacă, într-o perpetuă alternanță, rolul seducătorului /seducătoarei și dominantul /dominanta. Forța se distribuie pe două paliere: relația nobil-servant și relația femeie-bărbat. Deși a trăit mereu într-o poziție socială dominantă și a fost învățată de mama ei să nu devină sclava bărbaților, Julie nutrește o mare nevoie de dragoste. De cealaltă parte, convins că aparține pe de-a-ntregul clasei dominate, John a citit, a ascultat cu atenție limbajul stăpânilor săi și le-a copiat manierele. În privința femeilor de rangul său, convingerile sale sunt ferme… îi sunt inferioare. Jessica Chastain i-a oferit “domnișoarei Iulia” toată grația, frumusețea și fragilitatea de care dispune. Așa cum un peisaj se poate modifica sub spectrul luminii, așa se metamorfozează chipul actriței traversate de emoții puternice și contradictorii. Într-un magistral tur de forță, victimă și călău, lucidă și dementă, Chastain etalează nenumărate nunațe din bogata paletă a personajului său. Camera fixează tremuratul aproape imperceptibil al mâinilor ei, apoi deformarea graduală a chipului diafan ce poate atinge isteria (scena morții canarului). Colin Farrell, pe care îl credeam adesea monolit, compune un personaj (John) plin de orgolii, cu un soi de eleganță rănită. Samantha Morton – în rolul lui Kathleen – devine contrapunctul necesar acestui duo hipnotic. Numai ea știe că fiecare trebuie să-și păstreze rangul /poziția într-o lume lipsită de opțiuni.

Jessica Chastain & Colin Farrell © Columbia Pictures

Dimensiunea teatrală copleșește și lasă senzația de mortificare, doar cadrele exterioare aduc momente de respiro în acest sobru micro-univers. Aventura pasionantă, jocul de-a șoarecele și pisica dintre partenerii – aici brutali, aici senzuali – antrenează actorii și aduc în fața spectatorilor o femeie pasională, dar torturată de pulsiuni și un bărbat seducător, dar răutăcios. Jocul se prelungește și prin cadrele filmice care ocolesc rigiditatea convențiilor teatrale și transformă luminișul de lângă castel într-un spațiu ludic. Limita materială a cadrului cinematografic i-a permis realizatoarei să izoleze personajele și să evite liniaritatea, confirmând deopotrivă imposibilitatea coabitării celor două personaje în același perimetru. Cu toate acestea, se fac resimțite lentoarea și focalizarea pe discurs în defavoarea gestului. Rămâne biruința actoricească a Jessicăi Chastain, fermecătoare în rolul unei femei complexe, care optează pentru moarte în locul mărturisirii tristeții de-a fi fost decepționată în iubire.

Miss Julie

Regizor: Liv Ullmann
Scenarist: Liv Ullmann
Operator: Mihail Kriciman
Producător: Teun Hilte, Synnove Horsdal
Monteur: Michal Leszczylowski

Distribuţia

Jessica Chastain (Miss Julie)
Colin Farrell (John)
Samantha Morton (Kathleen)
Nora McMenamy (Little Miss Julie)

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Încurcatele căi din fortăreața iubirii – „Miss Julie”

Scris de pe iulie 16, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste

 

Etichete: , , , ,

Natura umană în nisip – Woman in the Dunes

Mădălina DumitracheCe se întâmplă când un bărbat cade într-o groapă de nisip, se luptă să scape, apoi se trezește forțat să trăiască de o femeie necunoscută? „Femeia Nisipurilor” s-a întors am putea afirma dacă ne gândim la un clasic al cinematografiei japoneze readus în fața marelui public: Woman in the Dunes, semnat de Hiroshi Teshigahara. Prezentat la Festivalul Internațional de Film de la Cannes (în 1964), unde a obținut Premiul special al Juriului, acest film a fost, în 2016, relansat pe piață, în format DVD, într-o versiune inedită (au fost adăugate cele douăzeci de minute tăiate, inițial, la apariție). Realizată de Hiroshi Teshigahara, această peliculă-bijuterie (cu decoruri stilizate în alb & negru) a curentului Nouvelle Vague japonez devine o surprinzătoare reflecție despre condiția umană ce se lasă mereu (re)descoperită. Realismul mixat (în mod subtil) cu fantasticul alegoriei atinge o coardă sensibilă ce nu se demodează niciodată: alienarea și absurdul existențial.

1 - Woman in the Dunes

Așadar, un entomolog și educator din Tokyo frecventa, adesea, o regiune săracă a țării, colectând specimene din nisip. Profesorul de biologie Niki Younpaye cercetează insecte (le face fotografii, le analizează, le așază în mici recipient din sticlă) într-o regiune deșertică de la țărmul mării, din Japonia. Nici nu gândea ce ar putea să îi rezerve soarta. Oprindu-se pentru a se odihni, este abordat de trei săteni care îi propun să petreacă noaptea în localitatea lor. Bunăoară, Bărbatul (Eiji Okada) pierduse ultima cursă de la autobuz pentru a reveni în oraș. Prin urmare, Bărbatul este însoțit până la o fosă în care locuia o Femeie (Kyôko Kishida) menită să îl adăpostească. Aceasta trăia singură deoarece își pierduse soțului și fiica într-o furtună de nisip. Femeia fusese însărcinată, de consătenii ei, să ducă nisipul în saci pentru a fi vândut (deși nu respecta standardul necesar pentru compoziția cimentului, era vândut ieftin).

2 - Woman in the Dunes

Căratul nisipului îi ajuta să protejeze satul de dunele mișcătoare. Femeia îi pregătește cina și îl admiră în timp ce mânca. În ziua următoare, profesorul constată că oamenii din sat ridicaseră scara mobilă, prin urmare, el nu mai putea părăsi acel spațiu. Prizonier al acelor săteni era înconjurat de nisipuri amenințătoare, orice formă de evadare i-ar fi adus pieirea. Oamenii îi cereau să rămână la Femeia care-l găzduise, să se căsătorească și să o ajute la treabă. Revoltat, Niki are multe tentative de evadare, dar toate în zadar. În final, se resemnează și își acceptă soarta. Spre deosebire de Niki, Femeia nu are nicio aspirație; încet-încet se produce apropierea și apare (și) legătura amoroasă (expusă în mod explicit). În perioada în care Femeia trebuia să meargă la medic fiindcă i se apropia sorocul (aștepta un copil), sătenii uitaseră coborâtă funia. Niki ar fi putut să profite de ocazie și să fugă, dar a preferat să își aștepte Femeia.

3 - Woman in the Dunes

Căzând într-o capcană care se învecinează cu absurdul, profesorul constată că nisipul care ascundea insectele căutate devine închisoarea lui, iar el se transformă într-un Sisif modern, încercând să lupte cu durerea surdă și chinul permanent. Dorința de a evada din societatea alienantă ar putea fi chiar tema principală a filmului. Nuanțele se desprind din întrebarea: „Sapi ca să poți supraviețui sau supraviețuiești ca să poți săpa?” Într-un fel, Bărbatul și-a provocat soarta, îndepărtându-se și izolându-se în căutarea insectelor. Căutând singurătatea… o găsește. Partea erotică a filmului (strania legătură cu Femeia care îl adăpostește) plasează pelicula în zona dramei psihologice. Detaliile realist prezentate conduc spre simplificarea/ reducerea vieții doar la muncă, hrană și s*x. Să fie doar fuga de civilizație și reîntoarcerea la tradiție? Scenariul realizat de Kōbō Abe (romancier postkafkian) dezvăluie enormitatea situației treptat – nu se grăbește să anunțe dilema omului -, stabilind ritmul zilnic al vieții în dune, o dezvăluie în sugestii fine și perspective multiple. Așa se face că există unele nelămuriri: „Femeia intrase de bună voie în groapă sau fusese trimisă acolo de ceilalți săteni?”

4 - Woman in the Dunes

Oricare ar fi fost situația, ea și-a acceptat soarta. A participat la capturarea Bărbatului pentru că trebuia, comunitatea îi impusese regulile. Munca ei îndepărta pericolul surpării, dar supraviețuirea sa (hrana și apa) depindea de ceilalți. Prin urmare, ambii eroi sunt victime ale destinului: unul acceptându-l, celălalt încercând să fugă de el.

5 - Woman in the Dunes

Alternând unghiurile și variind lumina, realizatorul își provoacă spectatorii, mai ales că substanța dramatică a poveștii se întâlnește și cu unele note de suprarealism, distilând la maximum informația. Atipica peliculă se transformă într-o misterioasă poveste ce se consumă atât senzorial, cât și metaforic, provocând interogații despre sensuri. Remarcabilă este și contribuția compozitorului Toru Takemitsu, muzica sa lovește cu duritatea notelor, aproape metalice, întărind senzația de apăsare. Raportarea de scări diferite (dimensiunile) induce deruta, iar entomologul ajunge el însuși o imensă insectă sub a cărei carapace se-ntrevede reflexia societății care îl înglobase. Spectatorul este mereu intrigat și devine, la rândul său, captiv al acestei „Femei a nisipurilor”.

Departe de a fi reconfortant, Woman in the Dunes amintește de angoasanta alegorie a societății/modernității și despre raportarea omului la lume, în orizontul absurdului existențial.

Titlul original: Suna no onna /砂の女
Regia: Hiroshi Teshigahara
Scenariul: Kōbō Abe (The Woman in the Duness)
Imaginea: Hiroshi Segawa
Montajul: Fusako Shuzu
Muzica: Toru Takemitsu

Distribuția:
Eiji Okada (Niki Junpei)
Kyôko Kishida (Femeia)
Durata: 141 min (119 pentru cinema)

Anul apariției: 1964

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Natura umană în nisip – Woman in the Dunes

Scris de pe iulie 15, 2019 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Modernitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

Dernier amour – prostituata care „i-a pus capac” lui Casanova

 Benoît Jacquot îi aduce un omagiu elegiac faimosului Casanova, într-un episod erotic și sentimental, organizat în recenta peliculă Dernier amour. Casanova îmbătrânind – tulburat de o jună curtezană britanică – pare o mare provocare, numai dacă ne reamintim de fermecătorul Alain Delon sau Daniel Auteuil.
Iată că temerarul Vincent Lindon devine „seducătorul sedus în amurgul vieții”, damnat și posedat, aflat într-o disperare la graniță cu pasiunea mortificată, la finele unui veac al XVIII-lea ce pare să fie ecoul vremurilor actuale. Așadar, Vincent Lindon  și Stacy Martin interpretează rolurile principale dintr-o reflecție cinematografică despre dorință și pasiune.

Cu toate că nu și l-a dorit ca interpret principal în recenta sa peliculă, Benoît Jacquot le-a mărturisit jurnaliștilor, prezenți la premiera filmului Dernier amour, că a optat pentru actorul Vincent Lindon bazându-se pe lunga lor amiciție și, mai ales, pe intuiție. Realizatorul peliculelor Eva, Journal d’une femme de chambre/Diary of a Chambermaid și Les adieux à la Reine a ales bine, pentru că Vincent Lindon uimește în rolul celebrului aventurier, printr-o surprinzătoare menieră de interpretare.

Libertinul este un individ care sfidează deliberat legile moralei și ale decenței, plasându-se în afara normelor etice și fiind perceput ca indezirabil și periculos de către societatea mainstream, în ciuda seducției pe care el o exercită. Figură reprezentativă a acestei tipologii umane, Giacomo Casanova a rămas în mentalul colectiv ca arhetip al seducătorului. Benoît Jacquot a realizat, pentru marele ecran, portretul unuia dintre cei mai celebri seducători, iar descrierile Prințului de Ligne l-au făcut să considere legitimă alegerea lui Vincent Lindon în postura „colecționarului de amoruri”, tipul sangvinic care seducea rapid, dar care putea deveni tăcut pentru lungi perioade.

Benoît Jacquot scotocește imaginarul romanesc, cotrobăie printre umbre și mistere și îi conferă libertinului celebritatea pe care i-o poate asigura cinema-ul. În secolul al XVIII-lea, Casanova (Vincent Lindon), cunoscut pentru libertinajul său, acum bibliotecar în Boemia, e întrebat de o frumoasă vizitatoare despre iubirile sale. Acesta îi povestește cum sosise la Londra, după ce ieșise din exil. În acest oraș în care ignoră totul, regăsește plăcerea întruchipată de juna curtezană (la Charpillon). Renumitul cuceritor e gata de orice pentru a obține grațiile tinerei, dar aceasta găsește mereu tot felul de pretexte pentru a evita propunerile lui Casanova. Tânăra femeie îi lansează o provocare: să o iubească înainte de-a o dori.

Nu există filme relizate de acest cineast în care să nu regăsim o jună/ tânără abia ieșită din pubertate, așa se face că de data asta Stacy Martin va fi Marianne de Charpillon, prostituata care „i-a pus capac” lui Casanova. Pentru această falsă ingenuă, aventurierul a vrut să moară, să se azvârle de pe pod în apele reci ale Tamisei. În filmele lui Benoît Jacquot se află în prim-plan relația bărbat-femeie, așadar mitul lui Casanova reflectă și mai bine raporturile de forță, mai ales că episodul narat pe ecran ilustrează decadența amoroasă. Fata de 17 ani se oferea bărbaților (aleși de o altă curtezană, mama ei biologică), totuși îl refuză pe experimentatul seducător. Nu răutatea, nici dorința de a domina o determinaseră pe tânără să nu accepte propunerile  lui Casanova, ci dorința de a-l face să înțeleagă că amorul nu se rezumă doar la posedare, ci – mai degrabă – la o atentă dozare.

Dacă Fellini a făcut, pentru ecran, din Casanova „desfrânatul nesătul”, Benoît Jacquot descrie bărbatul matur, sincer îndrăgostit, care trăise doar aventuri pasagere. Casanova a iubit-o pe tânăra londoneză și a lăsat drept mărturie memoriile sale publicate sub titlul „L’histoire de ma vie”, sursă pentru scenariștii filmului (Jérôme Beaujour, Benoît Jacquot, Chantal Thomas, Giacomo Casanova). Manuscrisul (3 700 de pagini) a fost expus și la Biblioteca Națională a Franței, așadar seriozitatea documentării aduce un plus de valoare peliculei. Trebuie citit Casanova (autointitulat Cavaler de Seingalt) pentru ineditele definiri ale amorului : «Ce este dragostea? Este o formă de nebunie asupra căreia filosofia nu  are nicio putere; o boală incurabilă de care omul suferă întreaga sa viață și care îl conduce spre îmbătrânire. Dragoste nedefinită! Natură dumnezeiască! Dulce durere! Un monstru divin care nu poate fi definit decât prin paradoxuri». Cam așa s-ar putea rezuma, pe scurt, povestea de iubire dintre  la Charpillon și Casanova, care-a fost străfulgerat de pasiune pentru prostituata londoneză, manipulată de mama sa.

Într-o manieră estetică similară cu cea din Sade, Benoît Jacquot realizează un plonjeu în tenebre. Ultima dragoste și nimic după. După mii de cuceriri, iată că urmează confesiunile lui Casanova. Acest ultim episod devine o tristă confesiune a bărbatului, care la vârsta de 38 de ani ajunsese la crepusculul vieții, iar juna la Charpillon îi refuzase avansurile. Așadar, Lindon întrupează bărbatul răpus, iar Stacy Martin îi dă replica fiind o irezistibilă, fatală mânuitoare a bietei marionete. Prin această curtezană, Casanova iubește dragostea într-un mod crunt, dar fascinant. Eroul de pe ecran e devorat de pasiune întocmai ca în scrierile lui Giacomo Casanova, care susțin scenariul (liber inspirat din Des Mémoires de Casanova). La granița dintre delicatețe și mister, realizatorul și scenariștii săi dezvoltă o atmosferă intimă, susceptibilă de lentoare. Montajul reflectă permanenta pendulare între  trecut și prezent, prin numeroasele flashback-uri.

Regia face apel și la seducătoarele decoruri, uimitoarele costume și lasă narațiunea să stârnească emoție. Cuplul Vincent Lindon & Stacy Martin va contura bizara mecanică «feminin-masculin» în care perversitatea se insinuează ca într-un pseudo-marivodaj. Eternul seducător și curtezana lasă la vedere o tandră complicitate fitilată de frivolitate. Cu Dernier amour, Benoît Jacquot propune nu doar o reconstituire istorică, fără emfază, ci și o reconsiderare a celui mai faimos seducător, care nu poate fi redus doar la condiția unui Don Juan venețian.

Regia: Benoît Jacquot

Scenariul: Jérôme Beaujour, Benoît Jacquot, Chantal Thomas, Giacomo Casanova

Imaginea: Christophe Beaucarne

Montajul: Julia Gregory

Decorurile: Katia Wyszkop

Costumele: Pascaline Chavanne

Muzica: Bruno Coulais

Distribuția:

Vincent Lindon – Giacomo Casanova

Clément Chalaye – servitorul englez

Stacy Martin – Marianne de la Charpillon

Valeria Golino – La Cornelys

Julia Roy  – Cécile

Nancy Tate –  Hortense Stavenson

Anna Cottis – mama lui Charpillon

Durata: 98 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Dernier amour – prostituata care „i-a pus capac” lui Casanova

Scris de pe iulie 14, 2019 în Cinema, Filme de Cannes, Filme de dragoste, Filme franțuzești, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

Când luna de miere e plină de fiere – On Chesil Beach

Mădălina DumitracheDelicat și emoționant, filmul On Chesil Beach este primul lungmetraj al omului de teatru Dominic Cooke, care s-a aventurat pe cărarea ecranizărilor unor succese – romanul (nominalizat, în 2007, la Booker Prize) omonim al britanicului Ian McEwan. Recenta peliculă beneficiază de participarea actorilor Saoirse Ronan și Billy Howle și aduce în prim-plan povestea despre primele experiențe (cu caracter inițiatic/formator) din perioada în care țâșnea și trepidantul rock-and-roll, într-o Anglie puritanistă.

Premiera a avut loc la prestigiosul Toronto International Film Festival. Realizatorul face o radiografie a societății britanice, îndrăznind o lucidă analiză asupra frustrărilor unei tinere crescute după preceptele anilor ‘50. Trebuie să ne amintim doar primele rânduri din romanul-sursă: „They were young, educated, and both virgins on this, their wedding night, and they lived in a time when a conversation about sexual difficulties was plainly impossible” și ne lămurim mai bine despre o „ruptură lirică”. Adaptând un roman de succes, elegant și necruțător, filmul se păstrează reverențios față de roman și dă la iveală o dramă superb interpretată de Saoirse Ronan și Billy Howle. Permanenta glisare între tinerețe (înainte de Beatles și revoluția sexuală) și anii maturizării se realizează prin numeroase flashback-uri menite să dea contur evoluției personajelor.

1- On Chesil Beach

Așadar, în sudul Angliei anului 1962, doi tineri frumoși, Edward Mayhew și Florence Ponting, se întâlnesc pentru prima oară după absolvirea cursurilor universitare. El e un mare iubitor de istorie (scriitor aspirant), dar îndrăgește și rockul, iar ea este o talentată violonistă dintr-un cvartet de muzică clasică. Fiică a unui mic industriaș conservator și a unei profesoare (Emily Watson, terifiantă) de la Oxford – prietenă cu Iris Murdoch-, Florence se îndrăgostește de Edward Mayhew, fiul unui modest director de școală (Adrian Scarborough) și-al unei artiste care-și pierduse rațiunea în urma unui accident (Anne-Marie Duff, sfâșietoare). Povestea de iubire se înfiripă pe drumul de întoarcere și avem, astfel, ocazia să revedem vechile automobile Jaguar rulând pe străzile din Oxford, în acordurile unui amestec de muzică de varieteu britanic și gâlgâielile, pe-atunci, ale proaspătului rock’n’roll. Chiar dacă îi separă unele date – statutul social (implicit și backgroundul cultural), după o curte asiduă, fermecătorul Edward o cucerește pe bogata și conservatoarea Florence. Firesc, căsătoria va fi următorul pas, deși suava Florence are unele temeri, justificate de unele (presupuse) abuzuri suferite în copilărie, dar și din pricina unor coduri sociale ce aparținuseră altor epoci. Îndrăgostiții își petrec luna de miere într-un mic hotel din Doreset, la Chesil Beach.

2 - On Chesil Beach

Prezentul e ocupat de sosirea tinerilor căsătoriți în micuțul, dar cochetul hotel de pe plaja Chesil, din Dorset. Realizatorul, al cărui C.V. (Royal Shakespeare Company, BBC) garantează calitatea britanică, reconstituie – în mod minuțios – toate elementele specifice epocii: ultimele zile ale regimului conservator, chiar înainte de alegerea lui Harold Wilson și apariția trupei Beatles. Actorii sunt parte integrantă din peisaj, mai ales tânăra Saoirse Ronan (a mai exersat acest registru și în Brooklyn) care ne face să simțim panica amestecată cu pasiunea. Intensitatea trăirilor actriței irlandeze și ale partenerului ei salvează filmul de la unele semne de lentoare. Scenariul păstrează sobrietatea autorului Ian McEwan. Temătoare și din cauza comportamentului vulcanic al tânărului Edward, presată și de tarele molestărilor din copilărie, Florence îl acuză pe soțul ei de agresivitate. Inexistența unei educații sexuale adecvate face ca mariajul lor să meargă spre eșec. Lipsa lor de comunicare va duce la separare. Cei doi tineri vor urma cărări diferite în viață. Așa se face că, treisprezece ani mai târziu, în 1975, îl regăsim pe Edward un subtil deținător al unui magazin de discuri. Află, în mod accidental, că Florence este căsătorită, are un copil și își amintește de dragostea lor, fără să omită micile neînțelegeri sau nefericirea din final. Mult mai târziu, în 2007, Edward – însingurat – asculta la radio. Rămâne surprins când află că se transmitea un concert aniversar: cincizeci de ani de succes profesional al cvartatului din care făcea parte Florence. Edward participă la acest eveniment muzical, iar în clipa când privirile li se întâlnesc, țâșnesc lacrimile regretului.

3 - On Chesil Beach

Din paginile acestui scurt roman, se degajă vaporii aproape toxici ai unor ingrediente aparent inofensive din bucătăria britanică postbelică, parfumul marin învăluie mobilierul victorian, iar atmosfera de loisir constituie cadrul în care se consuma idila între Florence și Edward. Ian McEwan a transformat, acolo, un amor pe care protagoniștii îl considerau fără sfârșit într-o tragedie a cărei lovitură de teatru era un derizoriu accident psihologic. Nimic din acest mic „inventar” nu va lipsi din filmul lui Dominic Cooke, poate doar răutatea și suferința. Scenariul menține aceeași idee ca și flashback-urile – bascularea dramei.

4 - On Chesil Beach

Totul pare diferit: pozițiile sociale, educația, raporturile dintre tineri și părinții lor (mama ei era o burgheză austeră și dominatoare, câtă vreme cea a lui Edward suferea de multiple tulburări psihice). Acumulările vor conduce la acele momente de frustrare și de alienare care-au făcut ca mariajul să se destrame. Personajele vor traversa stările în acord cu epocile pe care le vor trăi – apatia, suferința în anii ‘50, dar și furia sau excesul din deceniile imediat următoare. Cadrele de pe ecran par desprinse dintr-o broșură a unei agenții de turism spre o destinație exotică, aliniind imagini (filmate între Portland și Weymouth) împrumutate din realitate. Imaginile vorbesc și exprimă multe, mai ales când în rolul lui ­Florence Ponting o regăsim pe uimitoarea Saoirse Ronan, în postura de tânără și fragilă soție, rănită chiar din noaptea nunții. Tumultoasa stațiune Chesil își justifică menționarea în titlu – oferă momente de mare intensitate și de-o ireală frumusețe. Pășitul peste pietricelele acestei plaje devine metafora unei existențe sinuoase și-al unui inexorabil calvar, în vreme ce eternul zgomot al apei care izbește pietrele contrastează cu aspectul bucolic al modestului hotel în care tinerii amorezi încearcă să-și „cucerească” trupurile. Plonjeul de peste decenii (contextul istoric, social și economic explică miezul poveștii) păstrează forța sentimentelor, iar licărul privirilor rămâne la fel de intens, chiar și sub machiaj, conferind luminozitate unei pelicule marcată de frumusețea picturală.

5 - On Chesil Beach

Regia: Dominc Cooke

Imaginea: Sean Bobbit

Montajul: Nick Fenton

Muzica: Dan Jones

Distribuția:

Saoirse Ronan – Florence Ponting

Billy Howle – Edward Mayhew

Emily Watson – Violet Ponting

Anne-Marie Duff – Marjorie Mayhew

Samuel West – Geoffrey Ponting

Adrian Scarborough – Lionel Mayhew

Bebe Cave – Ruth Ponting

Anton Lesser – Preotul Woollett

Mark Donald – Charles Morrell

Durata: 110 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Când luna de miere e plină de fiere – On Chesil Beach

Scris de pe iulie 12, 2019 în Cinema, Educaţie, Feminin, Film, Fugit Irreparabile Tempus, Iubire, Moravuri, Relativitate

 

Etichete: , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web