RSS

Viaţa ca un şotron

31 aug.

Șotron (Rayuela) de Julio Cortázar

Vine o vârstă când ne dăm seama că un destin ratat a început întotdeauna prin a nu mai iubi nimic sau prin a iubi rău. Povestea lui Horacio Oliveira, din romanul-experimet Şotron, este epopeea modernă ce implică căutarea unei iubiri pierdute.

Însuşi titlul cărţii este incitant, căci romanul lui Cortázar se constituie într-un hipertext. Începând undeva în mijlocul textului, calea de citire revine imediat la primul capitol, apoi la capitolul doi şi sare dramatic la 116, înainte de a reveni la loc sigur la trei. Meditativă şi cu un ritm sincopat, cartea a fost un succes în ceea ce priveşte experimentul literar. Formula găsită de Cortázar, pentru provocarea cititorilor, este una dintre cele mai interesante inovaţii. Autorul îşi invită lectorii să participe la experiment. El face un spectacol din gândurile şi mintea lui Oliveira. Cortázar incită, oferind un labirint din care cititorii trebuie să iasă singuri. Traseul este complicat, întortocheat, încărcat de indicii, caractere, cuvinte, idei.

Şotron este deopotrivă proză, sondare, dialog şi meditaţii metaforice bogate. Autorul se joacă frecvent cu limbajul, elaborând o dantelărie complicată de voci şi puncte de vedere în încercarea de a portretiza neliniştile protagoniştilor.

Horacio Oliveira, un argentinian boem, autoexilat în Parisul anilor ’50, este convins că alegerea sa este greşită şi se autoetichetează ca ratat. Nu are nimic mai mult de făcut decât să se lupte cu neputinţele sale:

“Îmi dădusem seama încă de pe atunci că semnul meu este căutarea, emblema celor care o pornesc noaptea fără vreun ţel anume, raţiunea distrugătorilor de busole”. Oliveira este un suflet rătăcitor, un om cu o memorie supraîncărcată. Singurul lucru care îl consolează şi îl ţine în priză este ideea că orice pas ar fi făcut, tot aici ar fi ajuns. “Toată lumea păţeşte la fel, statuia lui Ianus e o risipă zadarnică, în realitate, după ce împlinim patruzeci de ani adevărata noastră faţă e la ceafă, privind cu disperare în urmă.”

Nu mai poţi modifica nimic – este vorba, practic, de puterea de a accepta un dat. Deşi Oliveira se consideră un ratat, nu se resemnează cu acest gând. Deşi conştient de caracterul său inadaptabil, nu se poate împăca cu soarta sa. La plul opus, se află iubita lui, Maga, o artistă mediocră, dornică să-şi îmbogăţească cunoştinţele graţie lui Oliveira. Ea pare să trăiască exact aşa cum şi-ar fi dorit el. Eroina lui Cortázar poate fi, cu uşurinţă, comparată cu Molly din romanul Ulysse de James Joyce. Ambele eroine proveneau din lumea latină (Gibraltar-Molly, Uruguay – Maga), cu o carieră muzicală modestă, lipsite de orice sofisticare. Cu toate acestea, ambele eroine pot răsturna stereotipul patriarhal prin abilităţile lor de a se descurca în viaţă.

Maga depăşise faza întrebărilor existenţiale, citea multă proză realistă din secolul al XIX-lea şi nu era aptă să înţeleagă concepte metafizice (imanenţă, transcendenţă, filosofie Zen). Alături de ea, Oliveira se simţea stabil şi destul de confortabil, totuşi o părăseşte. El trăieşte continuu pierdut în “râuri metafizice” – cum le numeşte Maga sau, mai degrabă, este măcinat de gânduri care depăşesc realitatea concretă:

“Dragostea mea, nu te iubesc pentru mine, nici pentru tine, nici pentru amândoi împreună, nu te iubesc fiindcă sângele m-ar îndemna să te iubesc, te iubesc fiindcă nu eşti a mea, fiindcă te afli de partea cealaltă, acolo unde mă inviţi să sar şi eu nu pot face saltul, fiindcă în străfundurile posesiunii nu eşti în mine, nu te cuprind, nu trec dincolo de trupul tău, de râsul tău, există ceasuri când mă munceşte gândul că tu mă iubeşti, mă chinuieşte iubirea ta care nu-mi serveşte drept pod, căci un pod nu se susţine dintr-o singură parte.”

Oliveira hălăduieşte pe străzile Parisului, uneori dorind să se întâlnească întâmplător cu Maga, alteori aşteptând un eveniment care ar putea cumva să dea temporar un sens vieţii sale.

Sfâşiat de un dor irezistibil, el o caută în Argentina, unde o regăseşte devenită soţie a celui mai bun prieten al lui. Căutarea începe în Paris – toate flashback-urile au loc aici. Căutarea este mereu învăluită, ca într-un cocon, în aburii alcoolului şi al convorbirilor “inteligente” cu amicii săi de la Club (un kibbutz al dorinţei). Acest local este un cocktail de droguri, alcool şi ţigări pe un fundal de discuţii metafizice între amicii cosmopoliţi (Babs, Ronald, Etienne, Gregorovius, Ossip, Guy Monod, Perico, Pola, Maga), profund ataşaţi de Paris. Clubul reprezintă o combinaţie, la modul ideal, de individualitate şi comunitate.

Ca şi în romanele lui Henry Miller, Cortázar scrie despre muzică în termeni sexuali. Pasajul în care narează despre un solo de trompetă a lui Louis Armstrong îl leagă de Tropicul Cancerului. În ambele lucrări, muzica unui compozitor (Claude Debussy) sau a unui interpret masculin (Lois Armstrong) este sexualitatea descrisă în termeni masculini – penetrarea ascultătorului.

Comparat, datorită referinţelor la sexualitate, cu romanele lui Henri Miller (numele amicului lui Oliveira, Morelli, poate fi o anagramare a lui Miller) sau cu Ulysse al irlandezului Joyce, prin inovarea limbajului, romanul lui Cortázar rămâne un boom al literaturii latino-americane cu statut de unicat.

În finalul romanului, găsim un Oliveira aflat pe culmile nebuniei, gata oricând să renunţe la viaţă, angrenat într-o perpetuă luptă cu vidul din el, omul predestinat eşecului ideal.

“Poate că iubirea însemnă forma cea mai elevată de a te îmbogăţi, o dăruire a întregii fiinţe, dar numai zădărnicind-o putea evita efectul ei de bumerang, lăsând-o să piară în uitare şi să înfiripe, din nou singură, pe această nouă treaptă de realitate deschisă şi poroasă. A ucide obiectul iubit, această veche presimţire a omului, era preţul de a nu se opri pe scară; aşa cum ruga fierbinte a lui Faust către clipa ce trecea nu putea avea sens dacă n-o părăsea totodată, ca şi când ai pune pe masă paharul gol.”

“Fanaticii Rayuelei cred că Oliveira e însuşi Cortázar, adică un abulic, un tip cu aplecări alcoolice. Cortázar era însă un caballero care impunea prin însăşi prezenţa sa.” (Mario MuchnikUltima mea vară alături de Julio Cortázar)

Dacă ar fi să îl parafrazăm pe Woody Allen, prin vocea personajelor sale, rolul unui scriitor/artist ar fi să nu se lase pradă disperării şi să găsească un antidot pentru umplerea golului existenţial.

Sotron-Julio-Cortazar

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web

%d blogeri au apreciat: