RSS

Arhivele lunare: septembrie 2019

Irezistibilul haos al patimii – „Noii infractori”

Ce ar putea să fie mai incitant decât devoalarea „micilor” secrete din spatele ușilor închise, fie ele chiar și cele ale unei familii onorabile? Iată, așadar, o mică „infracțiune” comisă – în numele Thaliei – de un tandem de excepție: o autoare de succes și un iscusit director de scenă, scriitoarea israeliană Edna Mazia și regizorul Ion Caramitru. Spectacolul Noii infractori, montat pe scena mare a Naționalului bucureștean, oferă un bun prilej de a pătrunde în intimitatea „haosului organizat” și de-a întâlni personaje de cinci stele, într-o veritabilă sarabandă a întâmplării. De-o mare actualitate, textul face o mică incursiune într-o familie din societatea israeliană, superficială și plină de ipocrizie, interesată doar de plăceri și de întreținerea aparențelor, dar are și trimiteri precise la situații universal valabile. Jucată cu succes în Israel (de peste 450 de ori), piesa Noii infractori reflectă disonanța dintre o femeie blândă și o lume puternică, dar conservatoare (cel puțin la nivel declarativ) și a reprezentat opțiunea potrivită pentru actualitatea românească, măcinată de răzbunări şi, mai ales, dominată de setea de bani. Tradusă cu acuratețe de Etgard Bitel, piesa tratează teme majore și se transformă, în percutanta montare bucureșteană, într-un bun prilej de reflecție pentru spectatori.

Bunăoară, într-un cadru scenografic de factură realistă, facem cunoștință cu Dorina, o sexagenară care se trezește „matroană” (pardon, «manager de proiect») de bordel din dorința de a-și lumina, cumva, existența împovărată de nenumărate griji și umilințe. Deși este o femeie cumsecade, eroina se confruntă cu singurătatea, deși e mereu înconjurată de onorabila sa familie (mamă, soț, copii). Temă majoră – lipsa de iubire – capătă, aici, nenumărate variațiuni: lipsa de afecțiune a copiilor față de părinți, a părinților față de copii, a soțului față de soție și-a soaței față de bărbatul ei. La momentul «cuibului părăsit», gospodina se confruntă cu răceala unui soț rigid și cu boala nemiloasă (maladia Alzheimer) care îi transformase mama într-un „copilaș neajutorat”. Scriitura realistă, înrudită cu cea a dramaturgului britanic Edward Albee, prezintă și argumentează temele majore având mereu în vedere strălucirea contrazicerii, a dialogului, dar și-a simbolurilor. Directorul de scenă a re-construit universul din textul autoarei și a transfigurat artistic lumea materialistă în care falsele valori se suprapun peste cele reale, dezvăluind, astfel, un mecanism al dezumanizării. Regizorul menţine misterul, lăsând spectatorul pradă întrebărilor atunci când eroii se ascund în spatele aparențelor și prezintă o „felie de viață”, plină de contraste. Pentru a pune în practică ideile regizorale, a apelat (şi) la un artist vizual, Florilena Popescu Fărcăşanu , care să-i creeze şi un cadru scenografic pe măsură. Astfel, scenografia amplă (casa-bordel, loc geometric al viciilor) narează şi ajută trupa de actori să despice firul poveştii în patru, iar jocurile de lumini şi de umbre reuşesc să creeze o atmosferă învăluitoare, cu valenţe psihologice (Light-design: Chris Jaeger). Întroducerea ne-o prezintă pe Dorina deja în postura de „infractoare”, dar spotul de lumină sub care o zărim pe uimitoarea Virginia Mirea ne trimite la interogații. Doar tropii ironici, ai muzicii klezmer (Ilustrație muzicală: Călin Țopa), reamintesc spectatorilor că asistată, de fapt, la o tragicomedie. Substanța melodramatică a textului (o poveste cu tâlc despre tentaţia banului, câştiguri facile pe căi nu tocmai ortodoxe, riscante manevre de supravieţuire şi apăsătoarea rutină a grijilor casnice) este stăpânită de regizor prin eficiența decupajului: ritmul se bazează pe alternarea dialogurilor cu pasajele de confesiune, explicative, și cu umorul burlesc – întreținut de o incitant-năucitoare mișcare scenică (Coregrafie: Florin Fieroiu).

În acest spectacol, destinul social al unei familii burgheze este reprezentat de Dorina în tripla sa ipostază: fiică, soție și mamă. Opțiunea regizorală de a o distribui pe Virginia Mirea în rolul acestei eroine s-a dovedit o idee sclipitoare. Actrița, cu o fizionomie blajină, conferă o expresivitate nuanţată şi controlată a jocului, dând veridicitate portretizării. Realizează, cu fineţe, o gospodină distinsă și bine-crescută, dispusă să se sacrifice (deliberat) doar pentru a le face celorlalți membri traiul mai ușor. Ritmul nervos şi neliniştitor al recitativului, atmosfera cu totul particulară, de un patetism sinuos şi ambiguu, care însoţeşte registrul de caracterizare dramatică sunt valorificate cu succes de actriţa Virginia Mirea, recent cooptată în trupa TNB-ului pentru acest proiect.

Virginia Mirea – © Florin Ghioca

Întâlnirea sa cu Naomi, fata de moravuri ușoare, îi schimbă radical opțiunile. Personajele și-au găsit la Naționalul bucureștean interpreți admirabili. Bunăoară, Ileana Olteanu trece, cu brio, de la delicatețea aristocratică a ingenuelor la brutalitatea expresivă a prostituatei/escortă «cu studii superioare» – Naomi. Charismatica actriță alunecă abil printre tentațiile vulgarității (mai ales în scenele de forță/păruieli, lovituri cu poșeta) devenind amuzantă chiar și în postura unei deșucheate. Chiar dacă este adus în prim-plan mediul imoralității, se menține o moderație cuvenită.

Ileana Olteanu – © Florin Ghioca

Grație actorilor, capacitatea de a surprinde – sub aspectele sordide – structurile umane eterne s-a realizat mai ușor, iar regia a putut proiecta asupra lor o lumină  mai puternică. Alături de Naomi, vor „activa” încă două „păsări de noapte”: Sigal/Diana Sar și Miki/Cosmina Olariu, care au nuanțat termenul – prostituată/escortă de pe site-urile XXX. Condiţia femeii de „larg consum” este în acest spectacol nu doar un simplu subiect, ajunge obiectul unei analize ce se încumetă a se debarasa de toate prejudecăţile asupra destinului unor  victime a sorţii. Folosite, agresate, desconsiderate de o lume dominată de macho (plină de pitoresc interpetarea lui Mihai Verbițchi în rolul clientului agresiv), dar și „adulate” de bărbați precum Șimșon (excelent Daniel Badale, aflat într-o formă comică de zile mari, à la Benny Hill). Sigal/Diana Sar și Miki/Cosmina Olariu păstrează ceva din galeria prostituatelor cu „suflet bun”, victime ale sorţii. Ca şi în romanele victoriene (William Thackeray şi Samuel Richardson) sau mai târziu ale literaturii ruse (Crimă şi pedeapsăde F. I. Dostoievki), fetele se prostituează din pricina sărăciei. Nuanțele dulci-amărui ale textului le regăsim (și) la personajul Anca. Alexandrina Halic îi conferă o încărcătură de omenie și de adevăr, dar și o doză de ridicol înduioșător bunicii Anca (senilitatea bolnavei de Alzheimer). Cu maximă discreţie, venerabila actriță ajută la scormonirea în adâncul suferinţei. În ceea ce privește meschinăria, excelează cuplul Ylai-Sarit și rigidul soț, Arie. Silviu Biriș și Afrodita Androne ipostaziază, cu mult farmec și aplob, tinerii care-și îndeplinesc îndatoririle filiale doar din conveniență, măcinați fiind de antagonismul din viața lor conjugală, predispusă doar la ceea ce ține de «formal» și de «material». Pe de altă parte, Andrei Finți – deși injectează puţin umor evreiesc – păstrează o tonalitate gravă, care poate rezona cu lumea ultraortodoxă, dar și cu inflexibilitatea bărbatului incapabil să recunoască sacrificiul soției. Personajul Bambi (alter-ego al autoarei) ne amintește că trăim într-o lume a lui „hyper“, croită anume ca să te facă să îţi doreşti (lucruri, plăceri, faimă). Prin vocea artistică, suav- convingătoare, a Teodorei Mareș, Bambi  deschide acolada pentru întrebarea „Ce-mi doresc cu adevărat?” şi aduce o atenţionare – de a nu te trezi când este prea târziu – să găseşti ieşirea din haosul irezistibil al dorinţei. Prin urmare, „umorul și înțelepciunea unei familii oneste” din zilele noastre ne vor convinge că merită să înfrunți soarta, chiar dacă ajungi jucăria ei, chiar dacă lumea întreagă a luat-o razna și chiar dacă «totul nu e decât …un mare bordel»!

Afiș Noii Infractori – © TNB

Spectacolul Noii infractori se remarcă printr-o acuratețe care nu semnifică doar claritatea și sobrietatea construcției scenice, ci și adevărul textului (construit în maniera pièce à thèse). Meritul directorului de scenă, Ion Caramitru (Asistent regie: Patricia Katona), se regăsește atât  în sugestiile de ambianță (Interpretarea melodiei „Hava Nagila: Emy Drăgoy), cât – mai ales –  în interpretările actoricești de excepție. Nuanțat și discret, realizatorii aruncă o privire moralizatoare şi lansează interogaţii despre familie, cuplu, adulter, prostituţie, iubire, reușită în viață/succes şi stârneşte spectatorul modern să caute propriul adevăr.

Noii infractori de Edna Mazia

Traducere: Etgard Bitel

Regie: Ion Caramitru

Asistent regie: Patricia Katona

Light design: Chris Jaeger

Coregrafie: Florin Fieroiu

Scenografie: Florilena
Popescu Fărcăşanu

Asistent costume: Corina Boboc

Ilustrație muzicală: Călin Țopa

Durata: 2 h 30 min / Pauză: 20 min

Distribuția:

Dorina
– Virginia Mirea

Anca
– Alexandrina Halic

Arie – Andrei Finți

Bambi – Teodora Mareș

Ylai – Silviu Biriș

Sarit – Afrodita Androne

Naomi – Ileana Olteanu

Sigal – Diana Sar

Miki – Cosmina Olariu

Șimșon – Daniel Badale

Șlorno – Alexandru Hasnaș

Haim – George Piștereanu

Un client – Mihai Verbițchi

Polițiștii – Alexandru Popescu, Nicoleta Tase

Tânărul – Aris Bănuțoiu

Spectacol nerecomandat minorilor sub 14 ani

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Irezistibilul haos al patimii – „Noii infractori”

Scris de pe septembrie 30, 2019 în Modernitate, Morală, Moravuri, Relativitate, Teatru

 

Etichete: , , ,

Pactul – „Diana” (o biografie romanțată)

 

Familia regală a Marii Britanii se bucură de multă popularitate şi în rândul cineaştilor, dovadă – pelicule: The Queen, The King Speech, W.E. Regizorul german Oliver Hirschbieghel se îndepărtează de acest gen de biografie încercând să surprindă latura umană a uneia dintre cele mai celebre prinţese ale lumii, prinţesa de Wales. Pelicula Diana se bazează pe o sinteză de articole din presă şi pe romanul lui Kate Snell – Diana: Her Last Love – şi redeschide rănile unei femei lovite de un destin vitreg.

Autorul filmului Downfall (despre ultimele ore din viaţa lui Hitler) a încercat să o găsească pe Diana printre evenimentele din ultimii săi doi ani din viaţă. Prinţesa face faţă cu greu nevrozei şi anxietăţii de după pronunţarea divorţului său de prinţul Charles. Această despărţire marchează primul divorţ din istoria recentă a monarhiei britanice, ultimul fiind cel al lui Henric al VIII-lea, din secolul al XVI-lea. Recenta peliculă, semnată de Hirschbiegel, nu se vrea un film biografic propriu-zis, ci o tuşă vie. Redă povestea de iubire dintre Diana şi Hasnat Khan, istorie derulată în ultimii doi ani din viaţa acestei femei. Nu este un documentar, ci o poveste romanţată.

„Diana” Movie Poster © IMP Awards

În septembrie 1995, separată de Charles, Diana îl cunoaşte pe medicul pakistanez Hasnat Khan, la spitalul Royal Brompton din Londra. Această cunoştinţă va deveni obiectul pasiunii prinţesei rănite. În august 1996, se pronunţă divorţul dintre Diana Spencer şi prinţul de Wales. În septembrie 1997, la funerariile fostei prinţese asistă şi un bărbat ce se ascunde după nişte ochelari fumurii. Puţini ştiu, însă, că el este Hasnat Khan, chirurgul pakistanez. În vreme ce tabloidele lansau zvonul că Lady Di urma să se căsătorească cu “băiatul de aur”/ Dody Al-Fayed, Diana încercase să îl recucerească pe Hasnat, stârnindu-i gelozia. Folosind o astfel de poveste, Hirschbiegel a intenţionat să redea publicului o Diană pasională, îndrăgostită nebuneşte de un chirurg cardiolog musulman. Pasiunea va fi devastatoare pentru această femeie, căci presiunea mediatică exercitată asupra ei va fi transferată asupa iubitului ei, care pare copleşit şi se îndepărtează de ea. Scenariul nu străluceşte prin originalitate, ci pare o conformistă punere în scenă, destul de impersonală pe alocuri. Regizorul a privit personajul central ca pe o fiinţă umană, nu doar ca pe o ”imagine”. De aceea, apare o Diană tristă, enervată, agasată, dar şi calculată sau generoasă.

Naomi Watts (Diana, Princess of Wales)

Sărind, practic, peste profunzimea psihologică a personajului, realizatorul se concentrează doar pe acumularea unor elemente tragice (precum cele din prolog şi final), fără a le găsi un corespondent. Hirschbiegel n-a putut gestiona tensiunea tragică, ci s-a limitat doar la a respecta nişte repere narative. Spectatorii recunosc, cu uşurinţă, acele imagini cu Lady Di, în diverse ipostaze, în ţinute ultra-elegante, imagini care au făcut înconjurul lumii. Din acest motiv, pe parcursul filmului, spectatorul nu o poate admira pe Naomi Watts fără să se raporteze, involuntar, la Diana Spencer. Reinterpretarea în maniera revistelor glossy poate transforma pelicula într-un foto-roman. Portretul realizat este lipsit de relief, nu scoate la iveală nicio latură întunecată din acest personaj. Deşi face numeroase aluzii la cauzele eşecului sentimental, Oliver Hirschbiegel le tratează destul de simplist, anecdotic chiar. Diana devine astfel un mănunchi de clişee “parfumate”, în care vedem o Lady Di ce “aleargă prin iarbă fiindcă este tristă”, dar şi o Diană pe alocuri isterică sau patetică. Pelicula alunecă încet-încet spre soap-opera. Faptul că provenea dintr-o famile despărţită, că ea era înşelată de soţul adulterin, ostracizarea care a lovit-o, îndepărtarea de fiii ei sunt tot atâtea cauze care au împins-o către divorţ, dar regizorul nu le-a dat greutatea cuvenită în realizarea portretului. Prinţul de Wales, Regina sau William şi Harry – personaje-cheie din viaţa eroinei – sunt doar schiţaţi, într-o singură secvenţă. Cu toate aceste scăpări, povestea reuşeşte să menţină trează atenţia unui anumit tip de public (preponderent feminin) exploatând şi latura pasională a celei care a fost supranumită ”Prinţesa inimilor”.

Folosindu-se de stratageme, Diana vrea să îl recucerească pe medicul musulman, înscenând o relaţie cu Dodi Al-Fayed. În fapt, această secvenţă relevă ambiguitatea relaţiei dintre ”favorita tabloidelor”şi victima lor. Fosta prinţesă pare să fi semnat un pact diavolesc cu fotoreporterii. Devenită ”cea mai celebră femeie din lume”, graţie miilor de paparazzi, ea nu-şi poate trăi visul de iubire alături de un bărbat, din pricina… fotojurnaliştilor. Laitmotivul acestei istorii este imaginea Dianei, traversând per pedes piaţa Vendôme, sub asaltul blitzurilor. Nivelul de hărţuire al mass-media pare de nesuportat. Aceasta este ”picătura care umple paharul” din destinul trist al unei femei celebre. Deşi a ratat rolul lui Grace de Monaco din viitoarea peliculă a lui Olivier Dahan, actriţa Naomi Watts este strălucitoare întrupând-o pe Lady Di. O surpriză plăcută este şi apariţia lui Naveen Andrews (Sayid Jarrah din Lost) în rolul lui Hasnat Khan, bărbatul sfâşiat între raţiune şi simţire.

Naveen Andrews (Dr. Hasnat Khan) & Naomi Watts (Diana, Princess of Wales)

Un regizor german, o actriţă australiancă şi o canava scenaristică dulceagă menţin în atenţia publicului povestea unei prinţese, care a fost dovada cea mai elocventă pentru a demonstra că există un fatum. Doliul colectiv, din deschiderea şi din finalul acestei pelicule, capătă dimensiuni cathartice, graţie marelui ecran.

Regizor: Oliver Hirschbiegel; Scenarist: Stephen Jeffreys; Operator: Rainer Klausmann; Producător: Robert Bernstein, Douglas Rae; Monteur: Hans Funck; Distribuţia: Naomi Watts (Prinţesa Diana), Cas Anvar (Dodi Fayed), Laurence Belcher (William), Harry Holland (Harry), Naveen Andrews (Dr. Hasnat Khan), Douglas Hodge (Paul Burrell), Geraldine James (Oonagh Toffolo), Charles Edwards (Patrick Jephson), Juliet Stevenson (Sonia), Jonathan Kerrigan (Colin)

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Pactul – „Diana” (o biografie romanțată)

Scris de pe septembrie 29, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Cannes, Morală, Moravuri

 

Etichete: , ,

Camille Claudel: chinuita muză și amantă a lui Auguste Rodin – Camille Claudel 1915

Graţie actriţei Anne Delbée şi, mai ales, cărţii sale – Une femme – , povestea dramatică a sculptoriţei Camille Claudel (1864-1943) a devenit celebră. Soră mai mare a scriitorului şi diplomatului Paul Claudel, artista este, mai întâi, ucenica lui Auguste Rodin, apoi muză, amantă şi emul. După o perioadă, îl părăseşte şi se dedică întru totul artei sale; cade, uşor, pradă unui delir paranoid, în care ex-amantul său deţine rolul de maestru-abuziv. Ca şi Antonin Artaud, Camille Claudel întruchipează mitul romantic al artistului “rătăcit” în propriile-i iluzii. Lipsit de simțul normei și al demnității, fără drept de existență socială, marginal într-o lume centripetă, era doar tolerat sau izolat, cu menirea de a ține “nebuniile” departe de armonia societății.

În 1988, Bruno Nuytten propune o adaptare pentru cinema, cu filmul Camille Claudel, distribuindu-i pe Isabelle Adjani în rolul lui Camille, iar pe Gérard Depardieu în cel al lui Rodin. Cineastul a contribuit la popularizarea istoriei acestei muze chinuite. Astăzi, Camille Claudel este un simbol al artistei “blestemate”, ce demască ipocrizia de tip burghez (propria familie se ruşina de boala ei şi a internat-o departe de Paris) şi, deopotrivă, represiunea creaţiei artistice la femei. Se poate spune că artista a fost victima bărbaţilor din acea epocă (există suspiciunea că Rodin a plagiat sau chiar a semnat unele lucrări ale lui Camille).

Fără să se abată prea mult de la această “imagine”, aşa cum a rămas ea astăzi, regizorul Bruno Dumont se apropie de Camille Claudel într-o manieră “à l’intime”. În pelicula Camille Claudel 1915, spune povestea a trei zile din viaţa artistei, când era internată în azilul Montdevergues, aproape de Avignon. Aşa cum indică genericul, filmul este o adaptare “liberă” după opera şi corespondenţa lui Paul Claudel, de asemenea, şi din arhiva medicală personală a lui Camille Claudel.

Cadrul general este cel al unei Franţe aflate în primul război mondial, dar acţiunea din film se va concentra asupra vieţii din acest aşezământ, unde Camille va rămâne internată până la sfârşitul vieţii sale. Captivitatea într-un mediu populat cu alienaţi mintal şi cu călugăriţe este insuportabilă; relativa muţenie a eroinei transformă pelicula Camille Claudel 1915 într-o veritabilă ”probă de foc”. Bruno Dumont aruncă o privire frontală şi bulversantă asupra ”nebuniei”. Cineastul face apel la un cinema radical, în care corpul ”spune” mai mult decât orice replică. În felul acesta, i se oferă şansa lui Juliette Binoche (fără machiaj) de a-şi manifesta jocul actoricesc magistral, ducând singură prima parte a filmului. Camille Caludel, prezentată în acest film, se reduce la gesturi, atitudini şi crize de plâns. Interiorizarea sculptoriţei este impenetrabilă; ea vede zilnic comportamentul ”pensionarelor” şi duce în sine povara; spre deosebire de celelalte ”colocatare”, ea este conştientă de mizeria în care se află. Camille se simţea izolată şi însingurată, de aceea voia să se reîntoarcă la Paris, să-şi revadă mama.

În 1915, când Camille vieţuise deja zece ani în acest “cuib de cuci”, este înştiinţată de către medicul-şef că va primi vizita fratelui său. Bruno Dumont ilustrează viaţa cotidiană a lui Camille în acel azil – călugăriţele care le vegheau pe bolnave şi “rezidentele”/ bolnavele. Pe aceste chipuri torturate de boala mintală, de anii de frică, Bruno Dumont filmează însăşi durerea, nebunia, expresia “răului” interior.

Juliette Binoche este uluitoare, cum numai ea poate să fie. În prima parte a filmului – destul de trenantă -, ea exprimă nerăbdarea de a-şi revedea fratele. Paul Claudel (Jean-Luc Vincent) soseşte, pe drumul pietros, cu maşina şi-o întâlneşte pe artista “azilantă”. Dacă sculptoriţa îşi pierduse nădejdea, chiar şi în Dumnezeu, fratele ei care are felul lui personal de-a vedea relaţia cu dumnezeirea. Paul Claudel ştie că sora lui fusese o artistă de geniu, dar talentul ei ”se epuizase”. În opinia lui, tot ce se petrece pe pământ (inclusiv primul război mondial) este doar voinţa divină. Maladia lui Camille este o fatalitate din faţa căreia nimeni nu se putea da deoparte. Întâlnirea mult-aşteptată de Camille, distantă şi reţinută, nu durează mai mult de zece minute.Cei doi au viziuni diferite; Paul nu înţelege sau nu vrea să înţeleagă ceea ce este, de fapt, Camille. El pleacă aşa cum a venit.

Camille va mai supravieţui douăzeci şi opt de ani în azilul de la Montdevergues. Ajunge să moară de foame, victimă a restricţiilor alimentare impuse celor numiţi ”nebunii” de către regimul de la Vichy. Abandonată de familie, cadavrul ei a fost aruncat în groapa comună.

Lipsit de artificii, aspru chiar, filmul lasă mereu spectatorului senzaţia că sacrul se intersectează cu profanul. Personajele îşi expun interioritatea prin gesturi mici, dar expresive. Pelicula ţine, în mod voit, spectatorul la distanţă şi se vrea austeră, prezentând acest “drum al crucii”, alături de Camille Claudel. Într-o lume adesea prea dură, artiştii par să-şi poarte “blestemul” dăruirii de sine (“nebuniei”). Fragilitatea de sens a cuvântului “nebun” reflectă instabilitatea relațiilor umane, dominate de spectrul aparențelor.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

Polina, danser sa vie – Grație și efort într-o lecție despre recunoștință

Mai întâi a fost Billy Elliot, apoi Angelin Preljocaj împreună cu Valérie Müller au adaptat, pentru ecran, o carte de benzi desenate (realizator: Bastien Vivès), păstrând granițele convenționale ale genului (viața unor balerini). Amatorii dansului vor savura agreabila prezență a interpretei principale – Anastasia Shevtsova -, dar, mai ales, pe cea a uimitoarei Juliette Binoche precum și toate secvențele ce surprind momentele coregrafice din pelicula Polina, danser sa vie (Admirabila Binoche a lucrat, cu ceva timp în urmă, cu renumitul artist Akram Khan).

Construit dintr-o succesiune de tablouri, filmul prezentat la Mostra din Veneția (secțiunea Giornate degli Autori), fără prea mulți pași greșiți, se transformă într-o instructivă lecție de viață. Urmărind-o îndeaproape pe tânăra Polina pe căile destinului, pelicula creează un limbaj aparte ce omogenizează dansul, trupul și privirea. Cu o astfel de temă, Polina a reînnoit  bogata tradiție a comediei muzicale hollywoodiene clasice, cu scenele dansante (surprinse în Rusia anilor ’90). Mica rusoaică a fost îndrumată, în copilărie, de exigentul profesor Bojinski (Aleksei Guskov). Prizonieră în marile ansambluri gri-deprimante din suburbiile moscovite, micuța (interpretată   de Veronika Zhovnytska) descoperea în dans o șansă de-a visa. Cadrele surprind, pe rând, fetițe intimidate de profesori a căror rigoare și perfecționism  ne trimit cu gândul la Olimpiadele sportive ; picioare pline de răni sângerânde și…pianul din colț. Între abstracționism și realism, pelicula deapănă amintirile fetiței de odinioară cu toate bucuriile, tristețile, amicițiile sau rivalitățile specifice acelei perioade și deslușește aspirațiile tinerei pornite în căutarea idealului artistic.

Aparținând clasei muncitoare, părinții fetiței vedeau o șansă de neratat în admiterea la cea mai renumită companie de dans din Moscova. Manifestând semne clare de talent, fetița se pregătea să fie integrată în prestigiosul balet Bolșoi/Bolshoi, dar – după ce-a asistat la un spectacol de dans contemporan – a fost bulversată total. Acest șoc artistic îi va clătina tot eșafodajul năzuințelor sale. Așadar, se hotărăște să părăsească țara natală și să se-ndrepte spre Aix-en-Provence, sperând să lucreze cu talentata coregrafă Liria Elsaj. Toate întâlnirile pe care le va avea îi vor modela identitatea, iar tânăra dansatoare va explora noi medii artistice, îndreptându-se către țelul său (Liria: “An artist has to know how to look at the world around them”).

Întreaga poveste de  pe ecran glisează între hotarele dansului și ale vieții reale. Adaptarea cinematografică după un roman grafic nu e tocmai la îndemână, de aceea vom putea descoperi multe sugestii metaforice. Astfel, imaginea (mentală) a renului, pe care micuța îl văzuse în pădurea înzăpezită din copilărie, va deveni traducerea simbolică a ceea ce ea însăși va deveni, pe măsură ce se va descoperi pe sine. În perioada moscovită, era nevoită să respecte o schemă (rigidă) impusă, dar în interior, căuta să le transforme în gesturi artistice proprii sufletului ei. Acolo unde începea dansul, transcendea viața. Pelicula nu se concentrează cu osebire asupra terenului social, ci, mai insistent asupra dramei adolescentului surprins în schema «maestru-învățăcel». Primul său profesor, aproape oedipian, suscită interesul.

Filmul se vrea, în egală măsură, istoria unei priviri: cea a profesorului intransigent (cel care a îndrumat-o în primii săi ani de dans), dar și cea a formării, maestrul înregistrând progresul   elevei sale. Narațiunea filmică apare ca un veritabil mozaic care o surprinde pe “Fata-în-căutarea-visului” atât în Rusia, cât și în Franța sau Belgia (surprinzătoare scena în care Polina improvizează alături de Jeremie Belingard un “pas de deux” de-a lungul râului Schelde din Anvers/ trupurile negre în contrast de calitate cu apusul hibernal). În Belgia, Polina descoperă arta improvizației alături de coregraful Karl (Jérémie Bèlingard – o stea/“étoile”de la Opera din Paris), observă mișcările trupurilor omenești și își înțelege vocația.

Realizatorii au reușit să ne inducă ideea că trupul arată gândul în mișcare: corpuri omenești traversează mereu spațiul, împărțindu-l între aer și sol. Peste tot, pe oriunde merge (bar, metrou, străzi) Polina vede numai dans. Nu lipsesc nici clișeele referitoare la “Fata-inocentă- piedută- în- marele-oraș”(pașii greșiți: alcool, anorexie, țigări, intrigi ș.a). Cea care devine catalizatorul evoluției artistice este Liria. Datorită acestei prezențe marcante, pelicula revine la acea lecție despre trimful deplin, la capătul a numeroase renunțări și chinuitoare căderi, pentru că dansul – ca orice altă artă – nu se rezumă la rezultate, ci la…proces. Natastya Shevtzoda oferă admirabile momente coregrafice după o suită de peripeții sentimentale, iar dansul din final marchează momentul de grație. Plutește un erotism subtil între Niels Schneider și Anastasia Shevtsova, surprinși de cameră în chip de Prinț și Prințesă, pe un fundal sonor pregnant (Muzica: Philip Glass). Polina, danser sa vie este un imn închinat, în pași de dans, creativității, străduinței și gratitudinii.

Polina, danser sa vie

Regia:Valérie Müller-Preljocaj și Angelin Preljocaj
Scenariul: Valérie Müller-Preljocaj
Scriitor (BD Polina,Editura Casterman, 2011 ): Bastien Vives
Imaginea: Georges Lechaptois
Montajul: Guillaume Saignol și Fabrice Rouaud
Muzica : 79D, Philip Glass
Distribuția :
Nastya Shevtzoda – Polina
Juliette Binoche – Liria Elsaj
Niels Schneider – Adrien
Miglen Mirtchev – Anton
Aleksey Guskov – Bojinski
Durata: 108 min

Parte a programului Festivalului Naţional de Teatru, proiecţia filmului a avut loc duminică, 29 oct., la Cinema Elvire Popesco

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

Dragostea, poveste veche – Un beau soleil intérieu/Let the Sunshine In

Exploatând registrul comediei de moravuri, în formula discursului dulce-amărui, Claire Denis ilustrează  varietatea relațiilor interumane. Claire Denis și Christine Angot au pornit demersul lor artistic de la eseul lui Roland Barthes (Fragments d’un discours amoureux) și-au izbutit portretul unei femei mature, prinse într-un flux amoros care virează riscant. Un beau soleil intérieur marchează întoarcerea la un cinema parizian prin intermediul poveștii despre Isabelle (Christine Angot este scenarista cu care Claire Denis a colaborat la scurt-metrajul Voilà l’enchantement).

Cineasta iscodește, cu fină ironie, relațiile amoroase. Permanenta luptă cu neșansa o pune în valoare Juliette Binoche, în rolul unei femei obișnuite care înfruntă solitudinea și rabdă decepțiile care i-au marcat destinul. Așadar, Isabelle – o pictoriță divorțată, mamă a unei fete – caută dragostea, dragostea adevărată. Grație uimitoarei Juliette Binoche, spectatorii vor regăsi chipul luminos al unei femei mature, încă dornică de iubire. Susținută de scenariul croit pe dialoguri solide (scrise în colaborare cu romanciera Christine Angot) și mereu urmată de camera ce surprinde perfect starea personajului său (planurile apropiate sau mișcările aproape dezarticulate), pelicula beneficiază de măiestria interpretării unei actrițe de excepție.

Un Beau Soleil Intérieur 0

Pradă ușoară pentru niște amanți dezabuzați, eroina este captivantă mai ales prin romantismul disperat al femeii cincantenare, trecute printr-un mariaj eșuat, ea tot mai speră să poată găsi un bărbat de care să se îndrăgostească. Frumoasă, într-un amestec de forță și de fragilitate, Isabelle încă este agreată de bărbați, mai ales de cei care încearcă să profite de această ființă vulnerabilă. Mai mult decât portretizarea lui Isabelle, Un beau soleil intérieur realizează un mozaic de figuri de bărbați – seducători, mincinoși, ipocriți, lași, alcoolici, egoiști, profitori… într-un cuvânt, șarlatani. Cutezanța lui Claire Denis de-a modela ceea ce filosofii și semiologii numesc «muncă amoroasă» se reflectă, pe ecran, în fraze ce rămân suspendate sau în elocvența unor gesturi.

Un Beau Soleil Intérieur 1

Claire Denis pune în scenă discursurile celor două momente ale seducției masculine: cel de «înainte» și cel de «după». Dialogurile distilează tăcerile și subînțelesurile – fiecare întâlnire față în față dă impresia că asistăm la un braț de fier îndrăgostit, puțin poker fals, situații în care Isabelle este, pe rând, actriță sau victimă. Sesizăm forța persuasivă a limbajului și capacitatea sa de-a manipula în mod vizibil (eroina lansează cuvintele dulci așa cum ar arunca unui câine un os) sau indirect (o tăcere încărcată de lașitate întreține toate îndoielile). Chiar la una dintre întâlniri, cea cu bărbatul interpretat de Gérard Depardieu, ne oferă un dialog jubilatoriu – tipul este ironic și  perfid. Montajul conferă un ritm vioi, iar duelurile amoroase se consumă pe ritmul jazzului dulceag. Camera de filmare face ca fiecare dintre capete să se-ntoarcă de la un personaj la altul, scrutând cu atenție fiecare vorbă, orice privire, ca într-un veritabil trompe-l’œil amoros, în care Isabelle este mereu tentată să se prindă. Interpretarea lui Juliette Binoche se află mereu pe hotare instabile – între candoare și fermitate, deschidere și închistare – dezvăluind  un noian de emoții. Regizoarea captează langoarea și dulceața trupului apetisant al actriței, îndeosebi în scenele din pat, filmate precum mici instantanee utopice. Această peliculă despre decepția în dragoste devine și o excelentă analiză a raporturilor dintre „forțele implicate în relații”, dar și o lecție despre comunicare.

Un Beau Soleil Intérieur 2

Din păcate, lungmetrajul se divizează în atâtea fragmente amoroase în câți bărbați apar în existența eroinei, ilustrând unele limite ale scenariului ce se poate rezuma doar într-o singură frază. Încercând mereu să explice dragostea, să o materializeze în formă complex, încercând să afle de ce lupta nu este eroică, iar victoria e incertă, nu trezește interes. Ceea ce salvează pelicula de la plictiseală este distribuția de cinci stele, în frunte cu steaua de primă mărime, Juliette Binoche, înconjurată de Xavier Beauvois, Bruno Podalydès, Nicolas Duvauchelle, Paul Blain și… Gérard Depardieu. Lumina arzătoare a unei eroine aflate într-o permanentă căutare este pusă în valoare de pleiada masculină, mai ales de celebrul actor care l-a interpretat pe renumitul Cyrano de Bergerac. De un calm olimpian, mereu solar, magnetic și cu o voce al cărei timbru se lipește de memoria afectivă, rezumă paradoxul ființei omenești, care – neobosită – caută frumusețea interioară, dar nu ajunge să profite de aceasta. Vorbele rostite de personajul interpretat de Gérard Depardieu vor învălui nu doar auzul spectatorilor, ci și sufletul. Un beau soleil intérieur aduce în fața spectatorilor ironia tandră, presară puțin absurd, dar nu cedează în fața condescendenței.

Un Beau Soleil Intérieur 3

Alchimia creată de Claire ­Denis între scenariu, imagine și interpretarea actoricească exprimă adevăruri sesizabile. În egală măsură, îi aduce un omagiu fermecătoarei Juliette ­Binoche, în această peliculă – simplă, lejeră, vulnerabilă și disponibilă – scăldată în lumina celestă a lui Agnès ­Godard. Undeva, într-un ring de dans, se-aude Etta James cântând „And life is like a song”; viața este un cântec. Regăsim din plin, în Un beau soleil intérieur, senzualitate jazzy, spleen urban, cerebralitate depresivă, limbaj abrupt și umor nevrotic. Dacă spectatorii sunt emoționați după această peliculă, acest fapt se datorează apropierii de starea de îndrăgostire, relativ inedită, pe care cinemaul îi îndeamnă, aici, s-o atingă.

Un Beau Soleil Intérieur 4

Regia: Claire Denis

Scenariul: Claire Denis, Christine Angot

Imaginea: Agnès Godard

Decorurile : Arnaud de Moléron

Costumele: Judy Shrewsbury

Sunetul: Jean-Paul Muguel

Montajul: Guy Lecorne

Muzica : Stuart A. Staples

Distribuția:

Juliette Binoche – Isabelle

Xavier Beauvois – Bancherul

Philippe Katerine – Mathieu

Josiane Balasko – Maxime

Nicolas Duvauchelle – Actorul

Alex Descas – Marc

Laurent Grévill – François

Bruno Podalydès – Fabrice

Paul Blain – Sylvain

Gérard Depardieu – Denis

Durata: 1h34min.

 

Articol publicat în revista Catchy

 

Etichete:

Juliette Binoche – actriță totală, femeie enigmatică

 

“În cinema, cât și în viața de zi cu zi, actrița întrupează șarmul à la française. Prin numeroasele sale roluri, Juliette a adus lumea la picioarele ei.

Într-o epocă în care mai toată lumea exhibă totul în exces pe Ecran și, după treizeci și doi de ani de carieră în fața camerei de filmat, când se crede că se cunoaște totul despre o stea, iată că Juliette Binoche își păstrează intact misterul. Ultracunoscută pe întreg mapamondul, ea reușește să transmită – prin intermediul partiturilor artistice – o fărâmă de suflet. Această sensiblitate pare a fi moștenirea lăsată de mama ei, de asemenea actriță, născută într-un oraș polonez, cu influențe mistice, Częstochowa (loc de pelerinaj în Biserica Catholique pentru că adăpostește o icoană cunoscută sub numele „Madona Neagră de la Częstochowa”).

Juliette Binoche reprezintă o excepție în ceea ce privește longevitatea unei actrițe de cinema și încă „nu a spus totul”. Descoperită în 1985 de Jean-Luc Godard, în filmul Je vous salue, Marie, a continuat apoi să turneze sub îndrumarea unor exigenți realizatori: Jacques Doillon, Abel Ferrara, Krzysztof Kieslowski, Michael Haneke. Adaptabilitatea ei, devenită un fel de tropism, în cazul filmelor de autor are directă legătură cu inteligența de netăgăduit. Niciodată snoabă, adesea a întruchipat roluri sobre, chiar dificile și unele solicitante. De la artista atinsă de aripa geniului din Camille Claudel la mama îndoliată din L’Attente, trecând prin boema hoinară din Les Amants du Pont-Neuf, mereu apare – în filmele sale – energică și serenă. Printre cele mai ambițioase proiecte ale sale se numără și cel mai recent rol din teatru (cântăreața Barbara: interpretat în cadrul FNT, 30 octombrie 2017, și pe scena Teatrului Național din București). Actrița declara (în Le journal L’Indépendant) : «Elle a transformé son désespoir en lumière/Ea și-a transformat disperarea în lumină». Pe scândura scenei, ea cântă și interpretează emoționante texte ale „damei în negru”, o premieră pentru artista care „se temea să-și dezvăluie sufletul cântând”.

Paramount Pictures & DreamWorks Pictures Host The Premiere Of "Ghost In The Shell"

Până la apariția sa pe marile ecrane, în celebra peliculă Trois couleurs: bleu (1993), a cineastului Krzysztof Kieslowski, Juliette Binoche se impusese printr-o inefabilă aură: întruchiparea perfectă a ceea ce denumim generic „french touch”: privirea profundă, atrăgătoare și puternică. Ea a devenit cu adevărat actrița franceză care poate să treacă de la girl next door” la femeia sublimă, care se lasă descoperită, dar care niciodată nu se repetă. L-a cucerit pe însuși Louis Malle în Fatale (1992). Într-o perioadă rapidă, cariera sa a devenit una internațională, iar marile case de producție i-au deschis larg porțile. Cât despre recunoașterea din partea profesioniștilor, a fost recompensată cu numeroase premii: César și Premiul de Interpretare la Mostra de la Veneția pentru Trois couleurs: Bleu, Ursul de Argint la Berlin și un premiu BAFTA pentru rolul din The English Patient (1997), apoi un al doilea César pentru rolul din Copie Conforme (2010). Totuși, Juliette Binoche are o viață interioară prea bogată pentru a ține contul statuetelor și pașilor de pe „covorul roșu”. Într-unul dintre interviurile acordate revistei Psychologies Magazine mărturisea: «Curajul unui actor înseamnă ca acesta să facă vizibil intimul. Trebuie să fie gata să arate insuportabilul și să renunțe la convențional și rațional. Eu sunt o actriță care pătrunde în adâncimea ființei umane, în profunzimea sufletului său, în trupul, dar și în zona umbrelor și-a nebuniilor…» Rara sensibiliate pusă în competiție cu forța caracterului îi permite mereu acea justețe a emoțiilor, umorul și distanța ironiei fine.

Pe Juliette Binoche trebuie să o citești printre rânduri pentru; acest fapt o face și mai interesantă. Se citește printre rânduri atunci când personajul ei poartă numele de fată al mamei sale, Stalens, în Les Amants du Pont-Neuf. Realizatorul filmului, Leos Carax, este chiar companionul său de viață. Turnarea se eterniza, parcă, iar ea a fost nevoită de nenumărate ori să refuze propuneri ale altor producători. Echipa se epuiza, iar actrița a sfârșit prin a-și părăsi realizatorul când a descoperit ce final tragic îi rezervase personajului său. Era prea mult. Acum, când ea postează pe contul de Instagram, la douăzeci și șapte de ani distanță, o fotografie d-ale lui Leos pe Pont-Neuf nu e decât o sugestie pentru clipitul de ochi spre povestea sa …pentru cei care știu/înțeleg.

Când a descoperit-o pe ecran, în Rendez-vous de André Téchiné, Daniel Toscan du Plantier scria, în 1985: «Juliette Binoche aduce, în cinemaul francez, o emoție, un farmec, o gravitate care țin de viitor. » Marele producător de film din Franța nu s-a înșelat în premonițiile sale.

Secretul său?

Mereu rămâne ea însăși revelându-și autenticitatea. Rare sunt actrițele care rămân strălucitoare și credibile, păstrând, în egală măsură, și veridicitatea trăsăturilor impuse de film. Feminitea sa îi oferă șansa de a le provoca masculinitatea unora dintre cei mai valoroși actori: Johnny Depp în Chocolat, Daniel Day-Lewis și Willem Dafoe în The English Patient, Jude Law în Breaking and Entering, Jeremy Irons în Fatale, Antonio Banderas în The 33 sau chiar și Robert Pattinson în High Life, primul film S.F. al lui Claire Denis, care va apărea în 2018.

La cei 53 de ani, această eternă «demoiselle» a respins cel puțin patru cereri în căsătorie și-a făcut din libertatea sa forța vitală. Mamă a doi copii (Hana, născută din legătura cu actorul Benoit Magimel, pe care l-a întâlnit în timpul filmărilor de la Enfants du siècle și Raphael, născut dintr-o relație cu scafandrul profesionist André Hallé, pe care l-a cunoscut în perioada turnărilor de la Bleu), continuă să ia metroul fără să fie prefăcută, pozează – la 43 de ani – pentru coperta revistei Playboy (2007) și ia lecții de dans pentru a putea realiza o coregrafie alături de dansatorul Akram Khan (2008).

Juliette Binoche ocolește stereotipurile și evită etichetele. Dacă nu se declară feministă totuși nu ezită să îi ia în derâdere pe oamenii de afaceri – mult prea „interesați” când ea își făcea apariția (guest-star) într-un episod din seria Dix pour cent – , cu mult înainte de scandalul iscat de Harvey Weinstein. Artista mărturisea pentru The Guardian: « Nu sunt obsedată de trecut». Probabil de aici își trage și forța: Juliette Binoche jonglează cu timpul fiind – întotdeauna – deschisă pentru noi orizonturi.”

Traducere și adaptare după articolul Katiei Kulawick Assante, publicat în madame.lefigaro.fr.

 

Articol publicat în revista Catchy.

 

Etichete:

Florile răzbunării – Mademoiselle de Joncquières

Ce poate fi mai incitant decât armonia cuvintelor adăpostită de eleganța decorurilor pentru a înfățișa o pasionantă radiografie a unor sentimente ucise? Contrar aparențelor,  Mademoiselle de Joncquières e departe de a fi o palidă copie a celebrei pelicule Dangerous Liaisons de Stephen Frears. Emmanuel Mouret nu doar a adaptat o capodoperă a literaturii de la finele secolului al XVIII-lea, Jacques le Fataliste de Diderot, ci a dezvoltat în mod egal o poveste despre răzbunarea feminină în maniera celei din romanul lui Laclos.

O femeie – Madame de La Pommeraye (Cécile de France) – încearcă să se răzbune într-un mod necruțător pe marchizul des Arcis (Édouard Baer), un libertin care a părăsit-o după mai mulți ani de viață în comun. Chiar dacă este un film de epocă („dramă în costume”), recenta peliculă intră în rezonanță cu actualitatea: faimoasa „afacere Weinstein” și consecințele sale, reacțiile vindicative #metoo. Cineastul își lasă amprenta și semnează un veritabil «anti revenge movie», care ilustrează, mai degrabă, delicatețea sentimentelor amoroase.

După Caprice și Une autre vie, Emmanuel Mouret reînnoadă o temă dragă: schema triunghiului amoros. De această dată, a ales să adapteze un episod din Jacques le Fataliste de Diderot (deja adaptat de Robert Bresson în 1945, sub titlul Les dames du bois de Boulogne) și începe aventura unui film de epocă. Profită de ocazie și etalează în decoruri fastuoase un limbaj literar desuet, dar atrăgător, pentru a ne servi o comedie picantă.

Doamna de La Pommeraye (Cécile de France), o tânără văduvă retrasă din lumea mondenă, cedează insistențelor marchizului des Arcis, un libertin notoriu.Nu fusese deloc fericită de fostul ei soț, de aceea se lansează într-o nouă aventură amoroasă alături de seducătorul marchiz des Arcis (Edouard Baer). După câțiva ani de fericire, descoperă că marchizul dă semne că vrea „să părăsească cuibul”.

Ambii parteneri împărtășesc aceleași sentimente la finele poveștii de iubire – « je vous avouerai que l’histoire de votre cœur est mot à mot l’histoire du mien. Tout ce que vous vous dîtes, je me le suis dit », fostul amorez îi propune să rămână amici. Rănită, dar încă îndrăgăstită nebunește, se hotărăște să se răzbune folosindu-se de complicitatea domnișoarei de Joncquières și de mama sa (interpretată de Natalia Dontcheva). Gândind o strategie de răzbunare, organizează veritabile jocuri de seducție, folosind argumente strălucitoare și replici savuroase:  «Si aucune âme juste ne tente de corriger les hommes, comment espérer une meilleure société ?»

Genericul acestui film, în care ornamentele vegetale se suprapun peste transparență pe un fundal roșiatic și anunță întregul film: violența sentimentelor rămâne, de altfel, implicită sugerând o veritabilă simfonie de forme rafinate. Dialogurile literare, cizelate cu finețe (fidel preluate din opera lui Diderot) servesc, aici, drept mască a adevărului. Optând pentru limbajul veacului al XVIII-lea, Emmanuel Mouret relevă efectul paroxistic al marivodajului – fiecare e prins în rolul său, dar neputând să își exteriorizeze sentimentele.

Astfel, orgolioasa Doamnă de La Pommeraye disimulează tristețea în spatele unei măști zâmbitoare. De asemenea, tânăra domnișoară de Joncquières (Alice Isaaz) – angajată de marchiză pentru a-l seduce pe fostul său companion –     se vede obligată să tăinuiască vechea sa profesie (prostituată) și să-și rețină repulsia față de minciunile naivului aristocrat. Această crudă comedie se derulează într-un cadru bucolic, într-un castel de la țară, în costume de mătase și cu delicate dantele, dar în directă corespondență cu sentimentele personajelor.

Evoluția sentimentelor doamnei de La Pommeraye se ghicește și după variația rochiilor sale somptuoase. După acea perioadă a rochiilor pastelate și, după romanță, vine și vremea pentru ranchiună și trădare (evident, omagiu pentru rochia marchizei de Merteuil din versiunea lui Frears). Luminozitatea decorului servește, de asemenea, exprimării stărilor marchizei. Într-un veritabil evantai de măști etalate, cineastul nu expune punctul de vedere al femeii înșelate. Ne aduce aminte lecția prudenței și a înțelegerii mutuale, realizând un emoționnat portret al libertinului.

Având grijă să nu se piardă în complicații inutile, într-o regie amplă și riguroasă, pelicula ne transportă în imensele grădini înverzite ale unui castel, tocmai potrivit pentru  rafinamentul discret al elocvenței unui duo fascinant (Cécile de France & Edouard Baer). Frumusețea costumelor, luxul decorurilor și fluiditatea dialogurilor conferă senzația de plenitudine. Prezența amicei Doamnei de Pommeray, arbitrul excesului acestor două ființe pasionate, întrupată de o Laure Calamy, plină de dulceață și delicatețe, completează acest tablou. Confruntarea dintre timida și misterioasa Domnișoară de Joncquières (personaj ajutat de silueta gracilă, de privirea candidă și de tenul diafan al actriței Alice Isaaz) și demonica  Doamnă de la Pommerayeva ține cu sufletul la gură această tulburătoare poveste atemporală despre acidulata savoare a răzbunării femeiești.

Personajul onest, filosof, asumându-și inconsistența în numele apărării iubirii absolute, rupe legătura cu doamna de La Pommeraye după comedia pe care ea însăși o juca; marchiza devine coautoare la propria sa tragedie. Spre deosebire de Valmont din Liaisons dangereuses de Laclos, marchizul des Arcis nu este machiavelic.

Dimpotrivă, el devine eroul moral care e nevoit să traverseze falsele sentimente pentru a învăța ce e adevărata dragoste. Cu siguranță, libertinul amoros este mai întâi de toate un rizibil prizonier al propriilor înscenări. Corpul trădează emoțiile mai întâi ca vorbele să țâșnească, lacrimile se scurg pe frumoasele chipuri disperate. Așadar,  într-o poveste moralizatoare, spectatorul este invitat să fie cât mai atent „la celălalt”.

În spatele acestei povești de amor, camera surprinde, discret, peluza plină de verdeață și etajele aurite, glisând printre misterele acelor saloane încărcate cu lambriuri. Sunetul stârnește intersul și incită spectatorul să urmărească și mai atent cele patru portrete femeiești, toate diferite, dar animate de o implacabilă hotărâre. Emmanuel Mouret creează odată cu Mademoiselle de Joncquières o mică fentă printre meandrele sufletului feminin, scrutând cu minuțiozitate perfidia și pasiunea.

Regia: Emmanuel Mouret

Scenariul: Emmanuel Mouret după romanul Jacques le Fataliste et son maître de  Denis Diderot

Imaginea: Laurent Desmet

Decorurile: David Faivre

Costumele: Pierre-Jean Larroque

Sunetul: Maxime Gavaudan, François Mereu, Mélissa Petitjean

Montajul : Martial Salomon

Distribuția :

Cécile de France – Madame/Doamna de La Pommeraye

Édouard Baer  – Marchizul des Arcis

Alice Isaaz – Mademoiselle/Domnișoara de Joncquières

Natalia Dontcheva – Madame / Doamna de Joncquières

Laure Calamy  – prietena Doamnei de La Pommeraye

Durata: 1h49

 

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Florile răzbunării – Mademoiselle de Joncquières

Scris de pe septembrie 22, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Filme franțuzești, Uncategorized

 

Etichete: , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web