RSS

Arhivele lunare: septembrie 2019

Irezistibilul haos al patimii – „Noii infractori”

Ce ar putea să fie mai incitant decât devoalarea „micilor” secrete din spatele ușilor închise, fie ele chiar și cele ale unei familii onorabile? Iată, așadar, o mică „infracțiune” comisă – în numele Thaliei – de un tandem de excepție: o autoare de succes și un iscusit director de scenă, scriitoarea israeliană Edna Mazia și regizorul Ion Caramitru. Spectacolul Noii infractori, montat pe scena mare a Naționalului bucureștean, oferă un bun prilej de a pătrunde în intimitatea „haosului organizat” și de-a întâlni personaje de cinci stele, într-o veritabilă sarabandă a întâmplării. De-o mare actualitate, textul face o mică incursiune într-o familie din societatea israeliană, superficială și plină de ipocrizie, interesată doar de plăceri și de întreținerea aparențelor, dar are și trimiteri precise la situații universal valabile. Jucată cu succes în Israel (de peste 450 de ori), piesa Noii infractori reflectă disonanța dintre o femeie blândă și o lume puternică, dar conservatoare (cel puțin la nivel declarativ) și a reprezentat opțiunea potrivită pentru actualitatea românească, măcinată de răzbunări şi, mai ales, dominată de setea de bani. Tradusă cu acuratețe de Etgard Bitel, piesa tratează teme majore și se transformă, în percutanta montare bucureșteană, într-un bun prilej de reflecție pentru spectatori.

Bunăoară, într-un cadru scenografic de factură realistă, facem cunoștință cu Dorina, o sexagenară care se trezește „matroană” (pardon, «manager de proiect») de bordel din dorința de a-și lumina, cumva, existența împovărată de nenumărate griji și umilințe. Deși este o femeie cumsecade, eroina se confruntă cu singurătatea, deși e mereu înconjurată de onorabila sa familie (mamă, soț, copii). Temă majoră – lipsa de iubire – capătă, aici, nenumărate variațiuni: lipsa de afecțiune a copiilor față de părinți, a părinților față de copii, a soțului față de soție și-a soaței față de bărbatul ei. La momentul «cuibului părăsit», gospodina se confruntă cu răceala unui soț rigid și cu boala nemiloasă (maladia Alzheimer) care îi transformase mama într-un „copilaș neajutorat”. Scriitura realistă, înrudită cu cea a dramaturgului britanic Edward Albee, prezintă și argumentează temele majore având mereu în vedere strălucirea contrazicerii, a dialogului, dar și-a simbolurilor. Directorul de scenă a re-construit universul din textul autoarei și a transfigurat artistic lumea materialistă în care falsele valori se suprapun peste cele reale, dezvăluind, astfel, un mecanism al dezumanizării. Regizorul menţine misterul, lăsând spectatorul pradă întrebărilor atunci când eroii se ascund în spatele aparențelor și prezintă o „felie de viață”, plină de contraste. Pentru a pune în practică ideile regizorale, a apelat (şi) la un artist vizual, Florilena Popescu Fărcăşanu , care să-i creeze şi un cadru scenografic pe măsură. Astfel, scenografia amplă (casa-bordel, loc geometric al viciilor) narează şi ajută trupa de actori să despice firul poveştii în patru, iar jocurile de lumini şi de umbre reuşesc să creeze o atmosferă învăluitoare, cu valenţe psihologice (Light-design: Chris Jaeger). Întroducerea ne-o prezintă pe Dorina deja în postura de „infractoare”, dar spotul de lumină sub care o zărim pe uimitoarea Virginia Mirea ne trimite la interogații. Doar tropii ironici, ai muzicii klezmer (Ilustrație muzicală: Călin Țopa), reamintesc spectatorilor că asistată, de fapt, la o tragicomedie. Substanța melodramatică a textului (o poveste cu tâlc despre tentaţia banului, câştiguri facile pe căi nu tocmai ortodoxe, riscante manevre de supravieţuire şi apăsătoarea rutină a grijilor casnice) este stăpânită de regizor prin eficiența decupajului: ritmul se bazează pe alternarea dialogurilor cu pasajele de confesiune, explicative, și cu umorul burlesc – întreținut de o incitant-năucitoare mișcare scenică (Coregrafie: Florin Fieroiu).

În acest spectacol, destinul social al unei familii burgheze este reprezentat de Dorina în tripla sa ipostază: fiică, soție și mamă. Opțiunea regizorală de a o distribui pe Virginia Mirea în rolul acestei eroine s-a dovedit o idee sclipitoare. Actrița, cu o fizionomie blajină, conferă o expresivitate nuanţată şi controlată a jocului, dând veridicitate portretizării. Realizează, cu fineţe, o gospodină distinsă și bine-crescută, dispusă să se sacrifice (deliberat) doar pentru a le face celorlalți membri traiul mai ușor. Ritmul nervos şi neliniştitor al recitativului, atmosfera cu totul particulară, de un patetism sinuos şi ambiguu, care însoţeşte registrul de caracterizare dramatică sunt valorificate cu succes de actriţa Virginia Mirea, recent cooptată în trupa TNB-ului pentru acest proiect.

Virginia Mirea – © Florin Ghioca

Întâlnirea sa cu Naomi, fata de moravuri ușoare, îi schimbă radical opțiunile. Personajele și-au găsit la Naționalul bucureștean interpreți admirabili. Bunăoară, Ileana Olteanu trece, cu brio, de la delicatețea aristocratică a ingenuelor la brutalitatea expresivă a prostituatei/escortă «cu studii superioare» – Naomi. Charismatica actriță alunecă abil printre tentațiile vulgarității (mai ales în scenele de forță/păruieli, lovituri cu poșeta) devenind amuzantă chiar și în postura unei deșucheate. Chiar dacă este adus în prim-plan mediul imoralității, se menține o moderație cuvenită.

Ileana Olteanu – © Florin Ghioca

Grație actorilor, capacitatea de a surprinde – sub aspectele sordide – structurile umane eterne s-a realizat mai ușor, iar regia a putut proiecta asupra lor o lumină  mai puternică. Alături de Naomi, vor „activa” încă două „păsări de noapte”: Sigal/Diana Sar și Miki/Cosmina Olariu, care au nuanțat termenul – prostituată/escortă de pe site-urile XXX. Condiţia femeii de „larg consum” este în acest spectacol nu doar un simplu subiect, ajunge obiectul unei analize ce se încumetă a se debarasa de toate prejudecăţile asupra destinului unor  victime a sorţii. Folosite, agresate, desconsiderate de o lume dominată de macho (plină de pitoresc interpetarea lui Mihai Verbițchi în rolul clientului agresiv), dar și „adulate” de bărbați precum Șimșon (excelent Daniel Badale, aflat într-o formă comică de zile mari, à la Benny Hill). Sigal/Diana Sar și Miki/Cosmina Olariu păstrează ceva din galeria prostituatelor cu „suflet bun”, victime ale sorţii. Ca şi în romanele victoriene (William Thackeray şi Samuel Richardson) sau mai târziu ale literaturii ruse (Crimă şi pedeapsăde F. I. Dostoievki), fetele se prostituează din pricina sărăciei. Nuanțele dulci-amărui ale textului le regăsim (și) la personajul Anca. Alexandrina Halic îi conferă o încărcătură de omenie și de adevăr, dar și o doză de ridicol înduioșător bunicii Anca (senilitatea bolnavei de Alzheimer). Cu maximă discreţie, venerabila actriță ajută la scormonirea în adâncul suferinţei. În ceea ce privește meschinăria, excelează cuplul Ylai-Sarit și rigidul soț, Arie. Silviu Biriș și Afrodita Androne ipostaziază, cu mult farmec și aplob, tinerii care-și îndeplinesc îndatoririle filiale doar din conveniență, măcinați fiind de antagonismul din viața lor conjugală, predispusă doar la ceea ce ține de «formal» și de «material». Pe de altă parte, Andrei Finți – deși injectează puţin umor evreiesc – păstrează o tonalitate gravă, care poate rezona cu lumea ultraortodoxă, dar și cu inflexibilitatea bărbatului incapabil să recunoască sacrificiul soției. Personajul Bambi (alter-ego al autoarei) ne amintește că trăim într-o lume a lui „hyper“, croită anume ca să te facă să îţi doreşti (lucruri, plăceri, faimă). Prin vocea artistică, suav- convingătoare, a Teodorei Mareș, Bambi  deschide acolada pentru întrebarea „Ce-mi doresc cu adevărat?” şi aduce o atenţionare – de a nu te trezi când este prea târziu – să găseşti ieşirea din haosul irezistibil al dorinţei. Prin urmare, „umorul și înțelepciunea unei familii oneste” din zilele noastre ne vor convinge că merită să înfrunți soarta, chiar dacă ajungi jucăria ei, chiar dacă lumea întreagă a luat-o razna și chiar dacă «totul nu e decât …un mare bordel»!

Afiș Noii Infractori – © TNB

Spectacolul Noii infractori se remarcă printr-o acuratețe care nu semnifică doar claritatea și sobrietatea construcției scenice, ci și adevărul textului (construit în maniera pièce à thèse). Meritul directorului de scenă, Ion Caramitru (Asistent regie: Patricia Katona), se regăsește atât  în sugestiile de ambianță (Interpretarea melodiei „Hava Nagila: Emy Drăgoy), cât – mai ales –  în interpretările actoricești de excepție. Nuanțat și discret, realizatorii aruncă o privire moralizatoare şi lansează interogaţii despre familie, cuplu, adulter, prostituţie, iubire, reușită în viață/succes şi stârneşte spectatorul modern să caute propriul adevăr.

Noii infractori de Edna Mazia

Traducere: Etgard Bitel

Regie: Ion Caramitru

Asistent regie: Patricia Katona

Light design: Chris Jaeger

Coregrafie: Florin Fieroiu

Scenografie: Florilena
Popescu Fărcăşanu

Asistent costume: Corina Boboc

Ilustrație muzicală: Călin Țopa

Durata: 2 h 30 min / Pauză: 20 min

Distribuția:

Dorina
– Virginia Mirea

Anca
– Alexandrina Halic

Arie – Andrei Finți

Bambi – Teodora Mareș

Ylai – Silviu Biriș

Sarit – Afrodita Androne

Naomi – Ileana Olteanu

Sigal – Diana Sar

Miki – Cosmina Olariu

Șimșon – Daniel Badale

Șlorno – Alexandru Hasnaș

Haim – George Piștereanu

Un client – Mihai Verbițchi

Polițiștii – Alexandru Popescu, Nicoleta Tase

Tânărul – Aris Bănuțoiu

Spectacol nerecomandat minorilor sub 14 ani

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Irezistibilul haos al patimii – „Noii infractori”

Scris de pe septembrie 30, 2019 în Modernitate, Morală, Moravuri, Relativitate, Teatru

 

Etichete: , , ,

Pactul – „Diana” (o biografie romanțată)

 

Familia regală a Marii Britanii se bucură de multă popularitate şi în rândul cineaştilor, dovadă – pelicule: The Queen, The King Speech, W.E. Regizorul german Oliver Hirschbieghel se îndepărtează de acest gen de biografie încercând să surprindă latura umană a uneia dintre cele mai celebre prinţese ale lumii, prinţesa de Wales. Pelicula Diana se bazează pe o sinteză de articole din presă şi pe romanul lui Kate Snell – Diana: Her Last Love – şi redeschide rănile unei femei lovite de un destin vitreg.

Autorul filmului Downfall (despre ultimele ore din viaţa lui Hitler) a încercat să o găsească pe Diana printre evenimentele din ultimii săi doi ani din viaţă. Prinţesa face faţă cu greu nevrozei şi anxietăţii de după pronunţarea divorţului său de prinţul Charles. Această despărţire marchează primul divorţ din istoria recentă a monarhiei britanice, ultimul fiind cel al lui Henric al VIII-lea, din secolul al XVI-lea. Recenta peliculă, semnată de Hirschbiegel, nu se vrea un film biografic propriu-zis, ci o tuşă vie. Redă povestea de iubire dintre Diana şi Hasnat Khan, istorie derulată în ultimii doi ani din viaţa acestei femei. Nu este un documentar, ci o poveste romanţată.

„Diana” Movie Poster © IMP Awards

În septembrie 1995, separată de Charles, Diana îl cunoaşte pe medicul pakistanez Hasnat Khan, la spitalul Royal Brompton din Londra. Această cunoştinţă va deveni obiectul pasiunii prinţesei rănite. În august 1996, se pronunţă divorţul dintre Diana Spencer şi prinţul de Wales. În septembrie 1997, la funerariile fostei prinţese asistă şi un bărbat ce se ascunde după nişte ochelari fumurii. Puţini ştiu, însă, că el este Hasnat Khan, chirurgul pakistanez. În vreme ce tabloidele lansau zvonul că Lady Di urma să se căsătorească cu “băiatul de aur”/ Dody Al-Fayed, Diana încercase să îl recucerească pe Hasnat, stârnindu-i gelozia. Folosind o astfel de poveste, Hirschbiegel a intenţionat să redea publicului o Diană pasională, îndrăgostită nebuneşte de un chirurg cardiolog musulman. Pasiunea va fi devastatoare pentru această femeie, căci presiunea mediatică exercitată asupra ei va fi transferată asupa iubitului ei, care pare copleşit şi se îndepărtează de ea. Scenariul nu străluceşte prin originalitate, ci pare o conformistă punere în scenă, destul de impersonală pe alocuri. Regizorul a privit personajul central ca pe o fiinţă umană, nu doar ca pe o ”imagine”. De aceea, apare o Diană tristă, enervată, agasată, dar şi calculată sau generoasă.

Naomi Watts (Diana, Princess of Wales)

Sărind, practic, peste profunzimea psihologică a personajului, realizatorul se concentrează doar pe acumularea unor elemente tragice (precum cele din prolog şi final), fără a le găsi un corespondent. Hirschbiegel n-a putut gestiona tensiunea tragică, ci s-a limitat doar la a respecta nişte repere narative. Spectatorii recunosc, cu uşurinţă, acele imagini cu Lady Di, în diverse ipostaze, în ţinute ultra-elegante, imagini care au făcut înconjurul lumii. Din acest motiv, pe parcursul filmului, spectatorul nu o poate admira pe Naomi Watts fără să se raporteze, involuntar, la Diana Spencer. Reinterpretarea în maniera revistelor glossy poate transforma pelicula într-un foto-roman. Portretul realizat este lipsit de relief, nu scoate la iveală nicio latură întunecată din acest personaj. Deşi face numeroase aluzii la cauzele eşecului sentimental, Oliver Hirschbiegel le tratează destul de simplist, anecdotic chiar. Diana devine astfel un mănunchi de clişee “parfumate”, în care vedem o Lady Di ce “aleargă prin iarbă fiindcă este tristă”, dar şi o Diană pe alocuri isterică sau patetică. Pelicula alunecă încet-încet spre soap-opera. Faptul că provenea dintr-o famile despărţită, că ea era înşelată de soţul adulterin, ostracizarea care a lovit-o, îndepărtarea de fiii ei sunt tot atâtea cauze care au împins-o către divorţ, dar regizorul nu le-a dat greutatea cuvenită în realizarea portretului. Prinţul de Wales, Regina sau William şi Harry – personaje-cheie din viaţa eroinei – sunt doar schiţaţi, într-o singură secvenţă. Cu toate aceste scăpări, povestea reuşeşte să menţină trează atenţia unui anumit tip de public (preponderent feminin) exploatând şi latura pasională a celei care a fost supranumită ”Prinţesa inimilor”.

Folosindu-se de stratageme, Diana vrea să îl recucerească pe medicul musulman, înscenând o relaţie cu Dodi Al-Fayed. În fapt, această secvenţă relevă ambiguitatea relaţiei dintre ”favorita tabloidelor”şi victima lor. Fosta prinţesă pare să fi semnat un pact diavolesc cu fotoreporterii. Devenită ”cea mai celebră femeie din lume”, graţie miilor de paparazzi, ea nu-şi poate trăi visul de iubire alături de un bărbat, din pricina… fotojurnaliştilor. Laitmotivul acestei istorii este imaginea Dianei, traversând per pedes piaţa Vendôme, sub asaltul blitzurilor. Nivelul de hărţuire al mass-media pare de nesuportat. Aceasta este ”picătura care umple paharul” din destinul trist al unei femei celebre. Deşi a ratat rolul lui Grace de Monaco din viitoarea peliculă a lui Olivier Dahan, actriţa Naomi Watts este strălucitoare întrupând-o pe Lady Di. O surpriză plăcută este şi apariţia lui Naveen Andrews (Sayid Jarrah din Lost) în rolul lui Hasnat Khan, bărbatul sfâşiat între raţiune şi simţire.

Naveen Andrews (Dr. Hasnat Khan) & Naomi Watts (Diana, Princess of Wales)

Un regizor german, o actriţă australiancă şi o canava scenaristică dulceagă menţin în atenţia publicului povestea unei prinţese, care a fost dovada cea mai elocventă pentru a demonstra că există un fatum. Doliul colectiv, din deschiderea şi din finalul acestei pelicule, capătă dimensiuni cathartice, graţie marelui ecran.

Regizor: Oliver Hirschbiegel; Scenarist: Stephen Jeffreys; Operator: Rainer Klausmann; Producător: Robert Bernstein, Douglas Rae; Monteur: Hans Funck; Distribuţia: Naomi Watts (Prinţesa Diana), Cas Anvar (Dodi Fayed), Laurence Belcher (William), Harry Holland (Harry), Naveen Andrews (Dr. Hasnat Khan), Douglas Hodge (Paul Burrell), Geraldine James (Oonagh Toffolo), Charles Edwards (Patrick Jephson), Juliet Stevenson (Sonia), Jonathan Kerrigan (Colin)

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Pactul – „Diana” (o biografie romanțată)

Scris de pe septembrie 29, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Cannes, Morală, Moravuri

 

Etichete: , ,

Camille Claudel: chinuita muză și amantă a lui Auguste Rodin – Camille Claudel 1915

Graţie actriţei Anne Delbée şi, mai ales, cărţii sale – Une femme – , povestea dramatică a sculptoriţei Camille Claudel (1864-1943) a devenit celebră. Soră mai mare a scriitorului şi diplomatului Paul Claudel, artista este, mai întâi, ucenica lui Auguste Rodin, apoi muză, amantă şi emul. După o perioadă, îl părăseşte şi se dedică întru totul artei sale; cade, uşor, pradă unui delir paranoid, în care ex-amantul său deţine rolul de maestru-abuziv. Ca şi Antonin Artaud, Camille Claudel întruchipează mitul romantic al artistului “rătăcit” în propriile-i iluzii. Lipsit de simțul normei și al demnității, fără drept de existență socială, marginal într-o lume centripetă, era doar tolerat sau izolat, cu menirea de a ține “nebuniile” departe de armonia societății.

În 1988, Bruno Nuytten propune o adaptare pentru cinema, cu filmul Camille Claudel, distribuindu-i pe Isabelle Adjani în rolul lui Camille, iar pe Gérard Depardieu în cel al lui Rodin. Cineastul a contribuit la popularizarea istoriei acestei muze chinuite. Astăzi, Camille Claudel este un simbol al artistei “blestemate”, ce demască ipocrizia de tip burghez (propria familie se ruşina de boala ei şi a internat-o departe de Paris) şi, deopotrivă, represiunea creaţiei artistice la femei. Se poate spune că artista a fost victima bărbaţilor din acea epocă (există suspiciunea că Rodin a plagiat sau chiar a semnat unele lucrări ale lui Camille).

Fără să se abată prea mult de la această “imagine”, aşa cum a rămas ea astăzi, regizorul Bruno Dumont se apropie de Camille Claudel într-o manieră “à l’intime”. În pelicula Camille Claudel 1915, spune povestea a trei zile din viaţa artistei, când era internată în azilul Montdevergues, aproape de Avignon. Aşa cum indică genericul, filmul este o adaptare “liberă” după opera şi corespondenţa lui Paul Claudel, de asemenea, şi din arhiva medicală personală a lui Camille Claudel.

Cadrul general este cel al unei Franţe aflate în primul război mondial, dar acţiunea din film se va concentra asupra vieţii din acest aşezământ, unde Camille va rămâne internată până la sfârşitul vieţii sale. Captivitatea într-un mediu populat cu alienaţi mintal şi cu călugăriţe este insuportabilă; relativa muţenie a eroinei transformă pelicula Camille Claudel 1915 într-o veritabilă ”probă de foc”. Bruno Dumont aruncă o privire frontală şi bulversantă asupra ”nebuniei”. Cineastul face apel la un cinema radical, în care corpul ”spune” mai mult decât orice replică. În felul acesta, i se oferă şansa lui Juliette Binoche (fără machiaj) de a-şi manifesta jocul actoricesc magistral, ducând singură prima parte a filmului. Camille Caludel, prezentată în acest film, se reduce la gesturi, atitudini şi crize de plâns. Interiorizarea sculptoriţei este impenetrabilă; ea vede zilnic comportamentul ”pensionarelor” şi duce în sine povara; spre deosebire de celelalte ”colocatare”, ea este conştientă de mizeria în care se află. Camille se simţea izolată şi însingurată, de aceea voia să se reîntoarcă la Paris, să-şi revadă mama.

În 1915, când Camille vieţuise deja zece ani în acest “cuib de cuci”, este înştiinţată de către medicul-şef că va primi vizita fratelui său. Bruno Dumont ilustrează viaţa cotidiană a lui Camille în acel azil – călugăriţele care le vegheau pe bolnave şi “rezidentele”/ bolnavele. Pe aceste chipuri torturate de boala mintală, de anii de frică, Bruno Dumont filmează însăşi durerea, nebunia, expresia “răului” interior.

Juliette Binoche este uluitoare, cum numai ea poate să fie. În prima parte a filmului – destul de trenantă -, ea exprimă nerăbdarea de a-şi revedea fratele. Paul Claudel (Jean-Luc Vincent) soseşte, pe drumul pietros, cu maşina şi-o întâlneşte pe artista “azilantă”. Dacă sculptoriţa îşi pierduse nădejdea, chiar şi în Dumnezeu, fratele ei care are felul lui personal de-a vedea relaţia cu dumnezeirea. Paul Claudel ştie că sora lui fusese o artistă de geniu, dar talentul ei ”se epuizase”. În opinia lui, tot ce se petrece pe pământ (inclusiv primul război mondial) este doar voinţa divină. Maladia lui Camille este o fatalitate din faţa căreia nimeni nu se putea da deoparte. Întâlnirea mult-aşteptată de Camille, distantă şi reţinută, nu durează mai mult de zece minute.Cei doi au viziuni diferite; Paul nu înţelege sau nu vrea să înţeleagă ceea ce este, de fapt, Camille. El pleacă aşa cum a venit.

Camille va mai supravieţui douăzeci şi opt de ani în azilul de la Montdevergues. Ajunge să moară de foame, victimă a restricţiilor alimentare impuse celor numiţi ”nebunii” de către regimul de la Vichy. Abandonată de familie, cadavrul ei a fost aruncat în groapa comună.

Lipsit de artificii, aspru chiar, filmul lasă mereu spectatorului senzaţia că sacrul se intersectează cu profanul. Personajele îşi expun interioritatea prin gesturi mici, dar expresive. Pelicula ţine, în mod voit, spectatorul la distanţă şi se vrea austeră, prezentând acest “drum al crucii”, alături de Camille Claudel. Într-o lume adesea prea dură, artiştii par să-şi poarte “blestemul” dăruirii de sine (“nebuniei”). Fragilitatea de sens a cuvântului “nebun” reflectă instabilitatea relațiilor umane, dominate de spectrul aparențelor.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

Juliette Binoche – actriță totală, femeie enigmatică

 

“În cinema, cât și în viața de zi cu zi, actrița întrupează șarmul à la française. Prin numeroasele sale roluri, Juliette a adus lumea la picioarele ei.

Într-o epocă în care mai toată lumea exhibă totul în exces pe Ecran și, după treizeci și doi de ani de carieră în fața camerei de filmat, când se crede că se cunoaște totul despre o stea, iată că Juliette Binoche își păstrează intact misterul. Ultracunoscută pe întreg mapamondul, ea reușește să transmită – prin intermediul partiturilor artistice – o fărâmă de suflet. Această sensiblitate pare a fi moștenirea lăsată de mama ei, de asemenea actriță, născută într-un oraș polonez, cu influențe mistice, Częstochowa (loc de pelerinaj în Biserica Catholique pentru că adăpostește o icoană cunoscută sub numele „Madona Neagră de la Częstochowa”).

Juliette Binoche reprezintă o excepție în ceea ce privește longevitatea unei actrițe de cinema și încă „nu a spus totul”. Descoperită în 1985 de Jean-Luc Godard, în filmul Je vous salue, Marie, a continuat apoi să turneze sub îndrumarea unor exigenți realizatori: Jacques Doillon, Abel Ferrara, Krzysztof Kieslowski, Michael Haneke. Adaptabilitatea ei, devenită un fel de tropism, în cazul filmelor de autor are directă legătură cu inteligența de netăgăduit. Niciodată snoabă, adesea a întruchipat roluri sobre, chiar dificile și unele solicitante. De la artista atinsă de aripa geniului din Camille Claudel la mama îndoliată din L’Attente, trecând prin boema hoinară din Les Amants du Pont-Neuf, mereu apare – în filmele sale – energică și serenă. Printre cele mai ambițioase proiecte ale sale se numără și cel mai recent rol din teatru (cântăreața Barbara: interpretat în cadrul FNT, 30 octombrie 2017, și pe scena Teatrului Național din București). Actrița declara (în Le journal L’Indépendant) : «Elle a transformé son désespoir en lumière/Ea și-a transformat disperarea în lumină». Pe scândura scenei, ea cântă și interpretează emoționante texte ale „damei în negru”, o premieră pentru artista care „se temea să-și dezvăluie sufletul cântând”.

Paramount Pictures & DreamWorks Pictures Host The Premiere Of "Ghost In The Shell"

Până la apariția sa pe marile ecrane, în celebra peliculă Trois couleurs: bleu (1993), a cineastului Krzysztof Kieslowski, Juliette Binoche se impusese printr-o inefabilă aură: întruchiparea perfectă a ceea ce denumim generic „french touch”: privirea profundă, atrăgătoare și puternică. Ea a devenit cu adevărat actrița franceză care poate să treacă de la girl next door” la femeia sublimă, care se lasă descoperită, dar care niciodată nu se repetă. L-a cucerit pe însuși Louis Malle în Fatale (1992). Într-o perioadă rapidă, cariera sa a devenit una internațională, iar marile case de producție i-au deschis larg porțile. Cât despre recunoașterea din partea profesioniștilor, a fost recompensată cu numeroase premii: César și Premiul de Interpretare la Mostra de la Veneția pentru Trois couleurs: Bleu, Ursul de Argint la Berlin și un premiu BAFTA pentru rolul din The English Patient (1997), apoi un al doilea César pentru rolul din Copie Conforme (2010). Totuși, Juliette Binoche are o viață interioară prea bogată pentru a ține contul statuetelor și pașilor de pe „covorul roșu”. Într-unul dintre interviurile acordate revistei Psychologies Magazine mărturisea: «Curajul unui actor înseamnă ca acesta să facă vizibil intimul. Trebuie să fie gata să arate insuportabilul și să renunțe la convențional și rațional. Eu sunt o actriță care pătrunde în adâncimea ființei umane, în profunzimea sufletului său, în trupul, dar și în zona umbrelor și-a nebuniilor…» Rara sensibiliate pusă în competiție cu forța caracterului îi permite mereu acea justețe a emoțiilor, umorul și distanța ironiei fine.

Pe Juliette Binoche trebuie să o citești printre rânduri pentru; acest fapt o face și mai interesantă. Se citește printre rânduri atunci când personajul ei poartă numele de fată al mamei sale, Stalens, în Les Amants du Pont-Neuf. Realizatorul filmului, Leos Carax, este chiar companionul său de viață. Turnarea se eterniza, parcă, iar ea a fost nevoită de nenumărate ori să refuze propuneri ale altor producători. Echipa se epuiza, iar actrița a sfârșit prin a-și părăsi realizatorul când a descoperit ce final tragic îi rezervase personajului său. Era prea mult. Acum, când ea postează pe contul de Instagram, la douăzeci și șapte de ani distanță, o fotografie d-ale lui Leos pe Pont-Neuf nu e decât o sugestie pentru clipitul de ochi spre povestea sa …pentru cei care știu/înțeleg.

Când a descoperit-o pe ecran, în Rendez-vous de André Téchiné, Daniel Toscan du Plantier scria, în 1985: «Juliette Binoche aduce, în cinemaul francez, o emoție, un farmec, o gravitate care țin de viitor. » Marele producător de film din Franța nu s-a înșelat în premonițiile sale.

Secretul său?

Mereu rămâne ea însăși revelându-și autenticitatea. Rare sunt actrițele care rămân strălucitoare și credibile, păstrând, în egală măsură, și veridicitatea trăsăturilor impuse de film. Feminitea sa îi oferă șansa de a le provoca masculinitatea unora dintre cei mai valoroși actori: Johnny Depp în Chocolat, Daniel Day-Lewis și Willem Dafoe în The English Patient, Jude Law în Breaking and Entering, Jeremy Irons în Fatale, Antonio Banderas în The 33 sau chiar și Robert Pattinson în High Life, primul film S.F. al lui Claire Denis, care va apărea în 2018.

La cei 53 de ani, această eternă «demoiselle» a respins cel puțin patru cereri în căsătorie și-a făcut din libertatea sa forța vitală. Mamă a doi copii (Hana, născută din legătura cu actorul Benoit Magimel, pe care l-a întâlnit în timpul filmărilor de la Enfants du siècle și Raphael, născut dintr-o relație cu scafandrul profesionist André Hallé, pe care l-a cunoscut în perioada turnărilor de la Bleu), continuă să ia metroul fără să fie prefăcută, pozează – la 43 de ani – pentru coperta revistei Playboy (2007) și ia lecții de dans pentru a putea realiza o coregrafie alături de dansatorul Akram Khan (2008).

Juliette Binoche ocolește stereotipurile și evită etichetele. Dacă nu se declară feministă totuși nu ezită să îi ia în derâdere pe oamenii de afaceri – mult prea „interesați” când ea își făcea apariția (guest-star) într-un episod din seria Dix pour cent – , cu mult înainte de scandalul iscat de Harvey Weinstein. Artista mărturisea pentru The Guardian: « Nu sunt obsedată de trecut». Probabil de aici își trage și forța: Juliette Binoche jonglează cu timpul fiind – întotdeauna – deschisă pentru noi orizonturi.”

Traducere și adaptare după articolul Katiei Kulawick Assante, publicat în madame.lefigaro.fr.

 

Articol publicat în revista Catchy.

 

Etichete:

Florile răzbunării – Mademoiselle de Joncquières

Ce poate fi mai incitant decât armonia cuvintelor adăpostită de eleganța decorurilor pentru a înfățișa o pasionantă radiografie a unor sentimente ucise? Contrar aparențelor,  Mademoiselle de Joncquières e departe de a fi o palidă copie a celebrei pelicule Dangerous Liaisons de Stephen Frears. Emmanuel Mouret nu doar a adaptat o capodoperă a literaturii de la finele secolului al XVIII-lea, Jacques le Fataliste de Diderot, ci a dezvoltat în mod egal o poveste despre răzbunarea feminină în maniera celei din romanul lui Laclos.

O femeie – Madame de La Pommeraye (Cécile de France) – încearcă să se răzbune într-un mod necruțător pe marchizul des Arcis (Édouard Baer), un libertin care a părăsit-o după mai mulți ani de viață în comun. Chiar dacă este un film de epocă („dramă în costume”), recenta peliculă intră în rezonanță cu actualitatea: faimoasa „afacere Weinstein” și consecințele sale, reacțiile vindicative #metoo. Cineastul își lasă amprenta și semnează un veritabil «anti revenge movie», care ilustrează, mai degrabă, delicatețea sentimentelor amoroase.

După Caprice și Une autre vie, Emmanuel Mouret reînnoadă o temă dragă: schema triunghiului amoros. De această dată, a ales să adapteze un episod din Jacques le Fataliste de Diderot (deja adaptat de Robert Bresson în 1945, sub titlul Les dames du bois de Boulogne) și începe aventura unui film de epocă. Profită de ocazie și etalează în decoruri fastuoase un limbaj literar desuet, dar atrăgător, pentru a ne servi o comedie picantă.

Doamna de La Pommeraye (Cécile de France), o tânără văduvă retrasă din lumea mondenă, cedează insistențelor marchizului des Arcis, un libertin notoriu.Nu fusese deloc fericită de fostul ei soț, de aceea se lansează într-o nouă aventură amoroasă alături de seducătorul marchiz des Arcis (Edouard Baer). După câțiva ani de fericire, descoperă că marchizul dă semne că vrea „să părăsească cuibul”.

Ambii parteneri împărtășesc aceleași sentimente la finele poveștii de iubire – « je vous avouerai que l’histoire de votre cœur est mot à mot l’histoire du mien. Tout ce que vous vous dîtes, je me le suis dit », fostul amorez îi propune să rămână amici. Rănită, dar încă îndrăgăstită nebunește, se hotărăște să se răzbune folosindu-se de complicitatea domnișoarei de Joncquières și de mama sa (interpretată de Natalia Dontcheva). Gândind o strategie de răzbunare, organizează veritabile jocuri de seducție, folosind argumente strălucitoare și replici savuroase:  «Si aucune âme juste ne tente de corriger les hommes, comment espérer une meilleure société ?»

Genericul acestui film, în care ornamentele vegetale se suprapun peste transparență pe un fundal roșiatic și anunță întregul film: violența sentimentelor rămâne, de altfel, implicită sugerând o veritabilă simfonie de forme rafinate. Dialogurile literare, cizelate cu finețe (fidel preluate din opera lui Diderot) servesc, aici, drept mască a adevărului. Optând pentru limbajul veacului al XVIII-lea, Emmanuel Mouret relevă efectul paroxistic al marivodajului – fiecare e prins în rolul său, dar neputând să își exteriorizeze sentimentele.

Astfel, orgolioasa Doamnă de La Pommeraye disimulează tristețea în spatele unei măști zâmbitoare. De asemenea, tânăra domnișoară de Joncquières (Alice Isaaz) – angajată de marchiză pentru a-l seduce pe fostul său companion –     se vede obligată să tăinuiască vechea sa profesie (prostituată) și să-și rețină repulsia față de minciunile naivului aristocrat. Această crudă comedie se derulează într-un cadru bucolic, într-un castel de la țară, în costume de mătase și cu delicate dantele, dar în directă corespondență cu sentimentele personajelor.

Evoluția sentimentelor doamnei de La Pommeraye se ghicește și după variația rochiilor sale somptuoase. După acea perioadă a rochiilor pastelate și, după romanță, vine și vremea pentru ranchiună și trădare (evident, omagiu pentru rochia marchizei de Merteuil din versiunea lui Frears). Luminozitatea decorului servește, de asemenea, exprimării stărilor marchizei. Într-un veritabil evantai de măști etalate, cineastul nu expune punctul de vedere al femeii înșelate. Ne aduce aminte lecția prudenței și a înțelegerii mutuale, realizând un emoționnat portret al libertinului.

Având grijă să nu se piardă în complicații inutile, într-o regie amplă și riguroasă, pelicula ne transportă în imensele grădini înverzite ale unui castel, tocmai potrivit pentru  rafinamentul discret al elocvenței unui duo fascinant (Cécile de France & Edouard Baer). Frumusețea costumelor, luxul decorurilor și fluiditatea dialogurilor conferă senzația de plenitudine. Prezența amicei Doamnei de Pommeray, arbitrul excesului acestor două ființe pasionate, întrupată de o Laure Calamy, plină de dulceață și delicatețe, completează acest tablou. Confruntarea dintre timida și misterioasa Domnișoară de Joncquières (personaj ajutat de silueta gracilă, de privirea candidă și de tenul diafan al actriței Alice Isaaz) și demonica  Doamnă de la Pommerayeva ține cu sufletul la gură această tulburătoare poveste atemporală despre acidulata savoare a răzbunării femeiești.

Personajul onest, filosof, asumându-și inconsistența în numele apărării iubirii absolute, rupe legătura cu doamna de La Pommeraye după comedia pe care ea însăși o juca; marchiza devine coautoare la propria sa tragedie. Spre deosebire de Valmont din Liaisons dangereuses de Laclos, marchizul des Arcis nu este machiavelic.

Dimpotrivă, el devine eroul moral care e nevoit să traverseze falsele sentimente pentru a învăța ce e adevărata dragoste. Cu siguranță, libertinul amoros este mai întâi de toate un rizibil prizonier al propriilor înscenări. Corpul trădează emoțiile mai întâi ca vorbele să țâșnească, lacrimile se scurg pe frumoasele chipuri disperate. Așadar,  într-o poveste moralizatoare, spectatorul este invitat să fie cât mai atent „la celălalt”.

În spatele acestei povești de amor, camera surprinde, discret, peluza plină de verdeață și etajele aurite, glisând printre misterele acelor saloane încărcate cu lambriuri. Sunetul stârnește intersul și incită spectatorul să urmărească și mai atent cele patru portrete femeiești, toate diferite, dar animate de o implacabilă hotărâre. Emmanuel Mouret creează odată cu Mademoiselle de Joncquières o mică fentă printre meandrele sufletului feminin, scrutând cu minuțiozitate perfidia și pasiunea.

Regia: Emmanuel Mouret

Scenariul: Emmanuel Mouret după romanul Jacques le Fataliste et son maître de  Denis Diderot

Imaginea: Laurent Desmet

Decorurile: David Faivre

Costumele: Pierre-Jean Larroque

Sunetul: Maxime Gavaudan, François Mereu, Mélissa Petitjean

Montajul : Martial Salomon

Distribuția :

Cécile de France – Madame/Doamna de La Pommeraye

Édouard Baer  – Marchizul des Arcis

Alice Isaaz – Mademoiselle/Domnișoara de Joncquières

Natalia Dontcheva – Madame / Doamna de Joncquières

Laure Calamy  – prietena Doamnei de La Pommeraye

Durata: 1h49

 

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Florile răzbunării – Mademoiselle de Joncquières

Scris de pe septembrie 22, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Filme franțuzești, Uncategorized

 

Etichete: , , ,

Fatalistul din triunghiul amoros – L’Homme fidèle

Sună ademenitor un titlu precum acesta – L’Homme fidèle – și te întrebi dacă iubirea mai poate oferi certitudini. Prin urmare, îl creditezi pe autor și te lași sedus (sau nu) de scenariu și de interpretare. În acest film, Louis Garrel devine actor, scenarist (alături de Jean-Claude Carrière – Belle de jour, Cyrano de Bergerac), regizor și se străduiește să obțină un rezultat care să repoziționeze cinema-ul de calitate. Cu o distribuție atrăgătoare – Laetitia Casta, Lily-Rose Melody Depp, Louis Garrel – filmul prezintă o poveste de dragoste cu despărțiri și încercate împăcări.

L’Homme fidèle are toate „ingredientele” unei cronici pariziene în care primează marivodajul. Așadar, în această frescă amoroasă, regăsim „clasicul triunghi”, o crimă, femei frumoase și multe dialoguri alunecoase. Încă de la debut, avem parte de un prim-plan cu celebrul Tour Eiffel și, inevitabil, ne gândim la peliculele L’Amour à vingt ans sau Baisers volés ale cineastului François Truffaut. Există o profundă legătură cu Truffaut: dragostea, cuplul, copilăria tulburată.

Departe, totuși, de o simplă peliculă «copy-paste», L’Homme fidèle devine un frumos omagiu adus cineastului Truffaut (referință la Domicile conjugal). Apoi, descoperim un imobil în care apare Abel (Louis Garrel), alături de Marianne (Laetitia Casta) – învăluiți de un suav parfum de Nouvelle Vague (de la care a împrumutat anumite coduri – vocea din off, decorul și economia de mijloace). Chipeșul jurnalist Abel află, în scena din deschidere, că Marianne (iubita sa) e însărcinată și că îl va părăsi pentru a se căsători cu tatăl (Paul) viitorului ei copil. Așa începe o poveste despre dragoste și despre trădare, derulată pe mai mulți ani, în care bucuria se amestecă lejer cu ruptura. Dificilul test al rezistenței iubirii are loc atunci când ea îl părăsește pe el pentru cel mai bun prieten al acestuia. Lucrurile devin și mai complicate când tânăra revine la fostul iubit, după ce actualul partener decedează. Permanent, identificăm acel inconfundabil aer al Parisului ce ritmează acțiunile unui bărbat sfâșiat de pasiunea pentru două femei.

La aproape zece ani după separare, Abel o revede pe Marianne la înmormântarea soțului ei, Paul, care fusese și prietenul lui. Abel se va instala la Marianne. Văduva își prezintă discursul pentru deputați, dar trebuie apoi să facă față acuzațiilor bizare ale fiului său, Joseph, care o învinovățea pentru dispariția defunctului soț/părinte. Lucrurile se complică și pentru că tânăra Eve (fermecătoarea Lily-Rose Depp), la doar optsprezece ani, e îndrăgostită de Abel încă din vremea în care era doar o copiliță. Pelicula, cu accente post-Nouvelle Vague, prezintă – printre imaginile pariziene – tribulațiile sentimentale ale unui bărbat incapabil să facă opțiuni și să decidă ce femeie să iubească cu adevărat.

Atmosfera (străzile și cafenelele) amintește de filmele lui Truffaut și de farmecul discret al anilor ‘60. Aparenta lejeritate este înlăturată de amintirea morții celui care făcuse parte din viața atât a lui Abel, cât și a iubitei sale, Marianne. În acel triunghi amoros, se strecurase tiptil un accent hitchcockian (suspiciunea de crimă). Așadar, vom fi nevoiți să adăugăm un bemol peste accentul ușor burlesc și să salutăm impenetrabila interpretare a senzualei Laetitia Casta. În această frescă amoroasă, Abel glisează între femei; ele îl părăsesc, apoi îl manipulează, încercând recucerirea. Între aceste amoruri „pe fugă”, el pare dependent de ele, căutând să descopere secretul „misterului feminin”.

Bărbatul, ba fidel, ba infidel, eșuează în fața masculinității. La restaurant, Marianne face comanda, tot ea îl trimite să facă dragoste cu Ève, văzându-l că era ezitant. Că nu este tipul stabil ne-o demonstrează și faptul că nu avea un loc al lui, mutându-se de la o femeie la alta. Micile stângăcii din scriitură se regăsesc și în jocul actorilor din distribuție. Caracterizările personajelor din acel triunghi amoros se îndreaptă către arhetip: Marianne, femeia fatală, Ève, ingenua, fragilă și pură; vestimentația eroinelor respectă codul culorilor: roșu și negru la Marianne (dualitatea celebră «scarlet woman»), culori calde la Ève (numele au rezonanță biblică). Prins între cele două „laturi” feminine ale triunghiului, Abel  e bărbatul inocent, fidel, dar dominat. Contrar aparențelor, el este cel fidel, iar ele se dovedesc instabile.

Manipulatoarea Marianne relevă, indirect, incapacitatea bărbaților de a înțelege femeile. Abel îi mărturisește lui Joseph (fiul lui Marianne): « J’ai été comme toi, moi aussi/Și eu am fost la fel ca tine». Spre final, există o frumoasă scenă în care Joseph iese de la școală, iar Abel își intersectează privirea cu a acestuia. Timpul se oprește și fără niciun cuvânt, adult și copil se înțeleg, ambii pierduți într-un mediu care nu le aparține. Personajul central devine un soi de Pierrot lunatic. Deși este iubit de femei, Abel nu le poate înțelege (chiar dacă există introspecție, cineastul nu recurge la autoderiziune).

L’Homme fidèle rămâne un film plin de piste false, cu referințe asumate. Producția e un fel de bomboană acidulată, o peliculă în egală măsură lejeră, gravă și… jucăușă, devoalând un univers situat între filmografia lui Truffaut și cea a lui Woody Allen. Realizatorul se joacă cu anumite coduri ale cinema-ului, amestecă absurdul și umorul, menține suspansul, conferă modernitate unui gen clasicizat și livrează o poveste plină de farmec despre un bărbat torturat de viața lui sentimentală. Fiecare etapă e necesară pentru a proba trăinicia unui sentiment profund – dragostea. Spectatorului îi este rezervată plăcerea de a decide unde trebuie plasat centrul de greutate în această dinamică geometrie sentimentală.

Regia: Louis Garrel

Scenariul: Jean-Claude Carrière, Louis Garrel, Florence Seyvos

Imaginea: Irina Lubtchansky

Decorurile: Jean Rabasse

Costumele: Barbara Loison

Montajul: Joëlle Hache

Muzica : Philippe Sarde

Distribuția :

Laetitia Casta – Marianne

Louis Garrel – Abel

Lily-Rose Depp – Ève

Durata: 75 min

Articol publicat în revista Catchy
 
Comentarii închise la Fatalistul din triunghiul amoros – L’Homme fidèle

Scris de pe septembrie 17, 2019 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Filme franțuzești, Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , ,

Obsesiile nebunești, dar fatale – Damage

 Până unde merge pasiunea? Aflăm în Damage despre fatalitate și limitele pasiunii, într-o peliculă rece, dar cu irezistibila femme fatale, Juliette Binoche, aflată (aici) la debutul carierei sale cinematografice. Este cu siguranță un film de văzut și de revăzut: regia bine-unsă ritmează povestea unui trio infernal aflat între Eros și Thanatos. Grecii antici spuneau în tragedii că acei eroi care depășeau măsura/ hamartia, stârneau îndată mânia zeilor. Așa se întâmplă și în epoca modernă, în ecranizarea omonimă după romanul Damage de Josèphine Hart, realizată de Louis Malle (Les Amants, Ascenseur pour l’échafaud), într-un lungmetraj care a tulburat multă lume.
Așadar, unul din membrii de vază ai Parlamentului englez face o pasiune pentru  logodnica fiului său, iar legătura lor devine o pasiune obsesivă care nu doar le distruge viața, ci le provoacă mult rău și celor din preajmă. Viața lui Stephen Fleming (Jeremy Irons) intră pe 0 pantă descendentă din momentul în care începe o relație cu Anna Barton (Juliette Binoche). Medicul, care devenise Secretar de Stat, ducea o viață privilegiată în Londra alături de soția sa, Ingrid (Miranda Richardson) și de fiica cea mică, Sally (Gemma Clarke). Fiul lor, tânărul jurnalist Martyn (Rupert Graves), locuia în altă zonă a metropolei britanice. La o recepție diplomatică, Stephen o întâlnește pe Anna Barton, fiica unui diplomat britanic și al franțuzoiacei Elizabeth Prideaux (Leslie Caron), care locuia în Palm Springs.

Deși juna care cocheta cu Arta (lucra la Sotheby’s) era apropiată de Martyn, după întâlnirea cu Stephen, se lasă purtată de pasiune într-o relație de-un erotism incontrolabil. Tânăra, care își pierduse fratele (pe când ea avea doar 16 ani) de care fusese extrem de atașată, frecventa asiduu casa lui Martyn, dar dorințele carnale și le ostoia alături de „maturul” Stephen. Pasiunea incestuoasă pentru fermecătoarea lui soră îl dusese la pieire pe cel despre care Anna zicea: „Damage people are dangerous, they know they can survive”. Prin urmare, juna detesta orice relație posesivă, dar se aventura cu îndrăzneală într-un consimțit «ménage à trois» (Dr. Stephen Fleming: „Te vreau”. Anna Barton: „Ştiu”).

Odată stârnită patima, acest trio (Martyn-Anna-Stephen) intră în vria iubirilor interzise; urmează scene de amor înfocat ba în Paris, ba în Londra, într-o permanentă glisare temporal-geografică, senzual-erotică. Obsesia lui Stephen ajunge la cote alarmante, mai ales că Anna mereu „toarnă gaz pe foc”- întâlnirea cu Peter Wetzler (Peter Stormare). În acest balet mecanic, părțile feminine (îndeosebi soția lui Stephen și mama Annei) detectează legăturile primejdioase și încearcă să îl descurajeze pe Martyn, care de altfel se și logodise cu șarmanta tinerică. Amețitoarele mutări și permutări amoroase vor duce la descoperirea legăturii dintre Anna și Stephen, dar și la moartea lui Martyn.

Intrați apoi în malaxorul mediatic, membrii ambelor familii sunt devastați. Mai cu seamă, mama lui Martyn și soția lui Stephen, care îl întreabă dacă a iubit-o vreodată cu adevărat. Răspunsul ei cvasi-retoric explică totul:„Fiecare avem doar o singură persoană în viaţa asta. A mea a fost Martyn şi a ta a fost Anna”. Căzut în dizgrația publică, Stephen își pierde și funcția, și familia. Retras din activitatea politică, acesta o pierde de asemenea pe Anna, despre care aflăm că are un copil cu (acel) Peter. Tot ceea ce-i rămâne celui care avusese cam tot e o fotografie cu Martyn și Anna.

Bunăoară, ca în melodiile pop: „A fost de-ajuns o privire!” – și totul a luat foc. Mistuitoarea pasiune carnală l-a basculat pe influentul britanic într-o cursă erotică incontrolabilă. Louis Malle și-a aplecat privirea către o legătură de la marginea convenționalului, adaptând bestsellerul lui Josèphine Hart (autoare a celebrului Ascenseur pour l’échafaud) și a zugrăvit astfel un torid triunghi amoros. Cinciagenarul înfocat e irezistibil atras de logodnica fiului său, tânăra instabilă, dar fascinantă. Bietul bărbat uită de toate convențiile sociale și se lasă purtat de torentul pasiunii. Fascinantul Jeremy Irons întrupează acest personaj și-i dă greutate într-o interpretare de zile mari, proprie unui amor destructiv și „carnivor”. Autopsia unei pasiuni e realizată de Louis Malle, printre scene de amor torid (care-au atras reclamațiile cenzorilor americani) și tensiuni teribile. Sub lentila acestui cineast, amorul capătă nuanțe carnal-venale, iar finalul amintește de fatalitatea hitchcokiană din Vertigo.

Tema dublului (Anna e un soi de oglindă dublă pentru tată & fiu), tulburările de natură psihanalitică (amorul incestuos) conferă nuanțe tragice, amintind de grecii antici, chiar dacă acțiunea se derulează în secolul al XX-lea. Infidelitatea, adulterul și imoralitatea dusă până la detestabil au fost reale ambiții scenaristico-regizorale, transformate în reușite artistice, grație unor magistrale interpretări actoricești. Charismaticul Irons pare definitv răpus de senzuala (sublimă în ilustrarea feminității misterioase) Binoche, într-o cronică familială la limită, secondați de riguroasa prestație a Mirandei Richardson. Toate ingredientele tulbură și astăzi spectatorul dornic să afle ce se-ntâmplă când pasiunea rupe limitele (auto)controlului. Multă emoție, suspans și nevoie de reflecție regăsim în Damage, un veritabil thriller psihologic, cu accente baudelairiene.

Regia: Louis Malle

Scenariul: David Hare după romanul Damage de Josèphine Hart

Imaginea: Peter Biziou

Montajul: John Bloom

Muzica: Zbigniew Preisner

Distribuția:

Jeremy Irons – Dr. Stephen Fleming

Juliette Binoche – Anna Barton

Miranda Richardson – Ingrid Thompson-Fleming

Rupert Graves – Martyn Fleming

Ian Bannen – Edward Lloyd

Peter Stormare – Peter Wetzler

Leslie Caron – Elizabeth Prideaux

Durata: 111 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Obsesiile nebunești, dar fatale – Damage

Scris de pe septembrie 16, 2019 în Cinema, Film, Filme de dragoste, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web