RSS

Arhivele lunare: noiembrie 2019

Relativitatea stereotipului

Lumea poate fi simplă sau complicată. Plăcutul – ca și frumosul – are nenumărate fețe. Iar în afară de negru și de alb, o infinitate de nuanțe ne populează existența.

Începutul modernității a fost caracterizat de încercarea de a menține lumea simplă, controlabilă. Progresul tehnic a adus cu el incertitudinile legate de o schimbare din ce în ce mai rapidă, implicând contacte frecvente cu lumi, oameni și moduri de viață diferite. Elitele au încercat să diferențieze fiecare popor și rasă de alte nații, ușurând înțelegerea lumii, ca și definirea unei identități proprii, în procesul istoric al constituirii statelor-națiuni. Sau, altfel spus:

dacă orice german ar fi tacticos, orice american pragmatic și orice italian ar vorbi non-stop, lucrurile ar fi foarte simple.

Stereotipul reprezintă dimensiunea cognitivă – ce ştiu sau cred că ştiu cu privire la un anumit grup cultural sau individ apartinând unui anumit grup cultural. Stereotipul poate să reflecte atât comportamente şi aşteptări pozitive, cât şi negative. De obicei, suntem mai tentaţi să dezvoltăm stereotipuri negative faţă de grupurile culturale din care nu facem parte şi stereotipuri pozitive faţă de grupurile culturale din care facem parte.

– Dacă Brâncuși ar fi fost francez, ar fi sculptat un Arc de Triumf nu Poarta Sărutului…
– Dacă ciobanul mioritic ar fi fost un neamț, ar fi declanșat războiul mondial nu o nuntă cosmică…
– Dacă poporul român ar fi fost american, ar fi scris basmul “Viața goală e mai groaznică decât moartea” nu “Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.

Deşi stabile în timp, stereotipurile nu sunt rigide, astfel atunci când întâlnim o situaţie concretă, ne bazăm doar pe acele elemente ale stereotipului care se potrivesc cel mai bine situaţiei cu care ne confruntăm şi ne ajută să ne orientăm şi poziţionăm în legătură cu aceasta.

Practic, nicio societate nu trece simultan, în întregul ei, de la un stadiu la altul și nici nu există limite clare între stadii. Dacă avem în vedere stereotipurile identitare, putem să ne gândim la cazurile (prezentate la Discovery Channel sau National Geographic) în care populațiile izolate de lume, pentru care tehnologia sofisticată nu există, se dovedesc a fi izbitor de ospitaliere la interacțiunea inițială cu “străinul bizar” venit să îi viziteze.

Românilor le place să-și asume ospitalitatea drept marcă identitară plecând de la legendele cu Lisimah Macedoneanul până la neamțul Carol I. Românii se definesc prin stereotipuri pozitive.

La români, virtuțile vocaționale se materializează, aproape exclusiv, prin colaborarea mulțimii sau, cel mult, printr-o expresivitate exemplară, în felul în care am văzut că se realizează vocația religioasă. Şi când se sacrifică, individual, pentru o idee, se sacrifică pentru o idee națională sau creștină, nu pentru o idee originală personală. Grație acestei colaborări totale a mulțimii, datorează românii limba unitară pe care o vorbesc, arta populară care se bucură de admirația lumii întregi, tehnica instrumentală a muzicii ce datează de mii de ani.

Românii, luați individual, cu foarte rare excepții, nu produc opere desăvârșite până la amănunt, așa cum în Apus găsim la francezi, englezi, germani, italieni. În fapt, românii nu sunt, ei devin. Nu există trăsături native definitorii ale nației, ci doar moduri de a gândi în schimbare.

Fotografie realizată în România de Kurt Hielscher (cca 1900 – 1910)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Cu voioșie și ironie, în voia istoriei – „A fost odată în România”

În general, dăinuirea unui popor rezidă în cultură, nu în divertisment. Aici nu există globalizare, poate doar în sensul fraternizării valorilor egale. „Dumnezeu le-a lăsat englezilor marea, francezilor pământul şi germanilor văzduhul” conchidea romanticul german Jean-Paul Richter, referindu-se la permanenţele istoriei. Totuşi, nepieritor este poporul care îşi cunoaşte şi îşi preţuieşte valorile. O simpatică reverență în fața trecutului și, mai ales, rezistenței românilor marchează spectacolul A fost odată în România, montat pe scena din eleganta Sală Pictura a Naționalului bucureștean.

Dacă un cineast precum Danny Boyle a primit, în 2012, drept „sarcină de serviciu” ceremonia deschiderii Jocurilor Olimpice de Vară; la noi, în România – în 2018 -, astfel de exerciții de stil s-au regăsit din plin în bogatul repertoriu al Teatrului Național din București. De astă-dată, regizorul Dragoș Huluba a optat pentru versiunea „marilor anonimi”, acei făuritori din umbră, care devin mari tocmai pentru că reușesc să supraviețuiască cu demnitate, dragoste sau umor, marilor turbulențe în care îi azvârle istoria. Directorul de scenă a propus o variantă în maniera „Viata cotidiană ca spectacol” ( precum celebrul volum al sociologului canadian Erving Goffman). Sugestivul afiș (Grafică: Ionel Nicolaey) stârnește interesul oricui ar dori să pătrundă dincolo de pragul în fața căruia zăbovește fetița cu ursulețul la braț. Bunăoară, grozăviile istoriei vor fi prezentate într-o versiune digest – o sută de ani încapsulați în 70 de minute -, potrivite unei înțelegeri care să împace seriozitatea cu năzdrăvănia, subtilul cu mainstreamul și măreția cu modestia.

Gagul își face apariția din primele momente în care regizorul-actor își invită spectatorii să se îmbarce în „nava” sa/povestea acelui „A fost odată…” printr-un intro à la Star Wars. Conceput sub forma unui discurs scenic în tablouri vii, spectacolul „glisează” momente importante care-au marcat istoria României Centenare, de la Primul Război Mondial până în prezent. Gradual, bine reglate, evenimentele se succed atât pe scândură, cât și pe ecranul video din fundal, susținând fiecare dintre referințele (istorice) punctate. Bunăoară, patru actori, două cupluri, vor dansa, vor bate step, vor comunica prin gesturi, dar și prin cuvânt/logos, și vor umple spațiul cu o energie debordantă. Și de ce-ar vorbi?

Iscusitul regizor a mizat pe tonalitatea umoristică a abordării evenimentelor istorice (fără să rateze punctele-cheie) și pe talentul celor patru actanți: Ileana Olteanu, Violeta Huluba, Eduard Adam și Dragoș Huluba. În cheie duios-parodic-ironică (vezi pelicula realizată în 1977/ Pentru Patrie, Regia: Sergiu Nicolaescu), dobândirea independenței (dar și legătura tradițională dintre soți) deschide seria de metafore vivante. Montarea mizează pe farmecul poveştii împletite cu muzică, dans şi gestică; manifestarea sincretismului se observă în interacţiunea costumului şi muzicii (Ilustrație muzicală: Dragoș Huluba), mimicii, gestului, recuzitei şi butaforiei: celebra La blouse roumaine e rapid schimbată cu rochia neagră (tip furou), dar și cu halatul gri-șobolan, așa cum o banală portocală ascunde sub coaja ei mirajul unei (posibile) lumi mai bune, maldărele de hârtii ștampilate/birocrația devoalează iluziile pierdute printre șlagărele vremii (Trio GrigoriuMacarale).

Îmbarcați pe discreta „navă”,  într-o cronologie subiectivă, românii vor fi etalați așa cum i-a plămădit marea istorie. Astfel, pantomima bine articulată demonstrează că rămâne o formă deschisă spre reînnoire, oricând capabilă de lărgire a spectrului stilistic şi tematic. De la visul frumos, idealul unității naționale, se trece încet-încet spre modernizarea care-a rimat, în unele medii, cu boema, rafinamentul din Belle Époque. Aceste episoade pun în valoare măiestria celor două cupluri de pe scenă în materie de step, astfel încât chiar nu poți decide care dintre perechi (Ileana Olteanu & Eduard Adam, Violeta Huluba & Dragoș Huluba) ar putea fi urmașii direcți ai celebrilor Ginger Rogers & Fred Astair. Se trece, discret, printre invaziile nocive (comunismul  și proletcultismul), dar există și câteva „fandări” – visul de-a evada: Paris, New-York, grație revistelor strecurate prin pachetele sosite din Vest. Cu aerul unui veritabil Buster Keaton, Dragoș Huluba întruchipează rezistența stoică a românului de rând, impenetrabil în fața rutinei ucigătoare, dar și tandru-delicat în compania „tovarășei” sale de viață. Alături de expresiva sa parteneră, Violeta Huluba, ilustrează mișcarea vieții, venită din axioma lui Heraclit: „Totul curge, nimic nu rămâne.” Acest amestec dintre vitalitate și melancolie poate fi esența rezistenței, chiar și sub influența și presiunea „celor din umbră”/„Securitate” (parodiați cu farmec de Eduard Adam).

De-o sensibilitate aparte sunt acele reconstituiri-restituiri ale cuplului onest care-și consumă „avântul erotic” pe fundalul sonor pop (Demis Roussous/Forever and Ever). În egală măsură, Dragoș Huluba exploatează valenţele talentului său,  reliefând goliciunea unui dictator în scenele „de tristă amintire” (congresele partidului unic, demolările lăcașelor de cult, urbanismul de tip nord-coreean).

Ce mai face azi, după Centenar, românul de rând ? Simplu – adoră cumpărăturile la supermarket (superstore), weekendurile la mall şi trăieşte sub hipnoza indusă de mass-media. El nu se mai luptă voinicește pe câmpul de bătălie, ci se spetește pentru o marfă aflată la promoție, fie și o simplă tigaie (ilustrativ „grupul statuar”/cvartetul actoricesc devine o șarjă parodică pentru logo-ul de la Mosfilm).

Ea se ia, acum, la trântă cu tirania imaginii (face fitness, slăbește, se cântărește, dar tot „în consum” sfârșește). Trăitorul din România de azi e o dovadă vie a europenizării, lume de la care a preluat sofisticarea, curiozitatea, dar şi eclectismul. McDonaldizarea, Coca-Colonizarea, Clubbing-ul – toate converg spre transconsumerism. Muncitorii de ieri au fost înlocuiți de corporatiștii tripați, dar conflictele de la locul de muncă rămân nealterate, iar pe scenă, apar, ca într-o Gattaca, siluete aproape… standardizate. Ileana Olteanu se identifică, remarcabil, cu adaptabilitatea românului, sprințara actriță devine, cu aplomb, rând pe rând, fanul tâmp al lui Michael Jackson, CTC-ista de la fabrică, reporterița sexoasă și ușor nătângă, dar și un manager de top, arătând mereu ca un cod HTML… zâmbitor. Complexitatea abordărilor făcute de tânăra actriță sintetizează personajele într-o zonă mai adâncă de adevăr şi de feminitate, cu mijloace artistice excelent stăpânite.

Timp de 70 de minute, viața unor  români de rând trece pe repede-înainte prin fața privitorilor, perplecși în fața perfidiei istoriei fiindcă nimeni nu are nici cea mai mică idee încotro merge Europa, încotro merge lumea. Regizorul și-a rezervat dreptul de a privi cu îngăduință paginile din istoria românilor și-a lăsat voioșia și ironia să pună corect accentele. Plauzibilitatea acestei montări ce demonstrează că „prezentul e opera trecutului” este oferită de temperamentul scenic al celor patru actori talentați, coordonați cu măiestrie de Dragoș Huluba.

Regie: Dragoș Huluba

Ilustrație muzicală: Dragoș Huluba

Scenariu: Dragoș Huluba, Eduard Adam, Violeta Huluba

Light design: Sorin Vintilă

Foto credit: Florin Ghioca

Durata: 1 h 15 min / Pauză: Nu

Spectacol realizat sub auspiciile Centrului de Cercetare și Creație Teatrală Ion Sava

Citiți și Lumini printre umbre – „Pădurea spânzuraților”, de aceeași autoare.

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

 

 

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Cu voioșie și ironie, în voia istoriei – „A fost odată în România”

Scris de pe noiembrie 29, 2019 în Spectacol de top, Teatru

 

Etichete: , , , , , ,

Înapoi spre viitor cu Steven Spielberg – Ready Player One

Decalajul dintre lumea virtuală – internet și V.R. (Virtual Reality) – și cea reală încă ne dă fiori? Dacă răspunsul este afirmativ, merită să urmărim pelicula Ready Player One. Actori charismatici, muzică înnebunitoare, efecte speciale novatoare – toate reprezintă elementele fundamentale din Ready Player One.

Neobositul Steven Spielberg girează cu talentul său această producție science-fiction-retro, după ce a trecut prin culisele scandalului de la The Post. De astă-dată, Spielberg omagiază cultura populară, dar, în egală măsură, lansează un avertisment către cei care s-au lăsat pradă dependențelor: lumea virtuală & gadgeturile ei. Cel de-al treizecilea lungmetraj al lui Spielberg devine o pledoarie pentru (unica) realitate. Așadar, filmul – care se bazează pe romanul-bestseller (un adevărat fenomen în ultimii ani) omonim al lui Ernest Cline – plasează acțiunea într-o distopie, în anul 2045, când suprapopularea şi resursele limitate îi obligă pe oameni să trăiască la granița sărăciei, în containere aruncate unele peste altele, parcă la întâmplare. Prin urmare, omenirea se află în haos și la un pas de colaps. Însă lumea și-a găsit refugiul în OASIS, un univers online bazat pe realitate virtuală, creat de genialul, dar excentricul James Halliday (Mark Rylance). După moartea sa, Halliday lasă – prin testament – întreaga lui avere primei persoane, oricare ar fi aceasta, care va găși “Oul de Paște” ascuns undeva în OASIS. De aici, o competiție acerbă pornește în toată lumea. Wade Watts (Tye Sheridan) intră în ametitoarea cursă fantastică și devine unul dintre cei mai vânați utilizatori, după ce reușește să treacă primul de indiciul inițial.

Sub înfăţişarea lui Parsifal, avatarul său din OASIS, Wade este gata de orice pentru a câştiga, dar pentru asta va trebui să înfrunte competiţia corporaţiei IOI, condusă de Nolan Sorrento (Ben Mendelsohn), un afacerist pentru care OASIS e doar un premiu financiar, ci nu un mod de viaţă. De la primele secvențe, sesizăm emergența democratizării internetului: un soi de joc à la Minecraft. Imaginea devine un fel de materie a cărei fluiditate e limitată doar de frontierele spiritului. Acest nou «blockbuster» nu e opera unui artist pălit de narcisism sau aflat în căutarea notorietății de odinioară. Construcția scenaristică, fidelă celei furnizate de Ernst Cline, păstrează caracterizarea personajelor, urmărind evoluția lor emoțională și arta de a îmbina umorul cu suspansul, realismul cu fantasticul. Septuagenarul Spielberg rămâne fidel lui însuși, cu tot aerul de nostalgie al anilor ‘80, și evită “reciclarea” propriei opere, distilând citatele cu ajutorul unei excelente coloane sonore.

Spielberg demonstrează că (mai) poate adapta un roman destul de greu de ecranizat, grație inepuizabilului său talent. Ready Player One este o veritabilă producție «marca Spielberg»  dacă ținem seama de “ingredinete”: o poveste fantastică într-un ritm susținut, spirit ludic, poveste complexă, dar accesibilă (fir narativ ușor de urmărit), referințele culturale (seriale, personaje   din cultura populară, filme-cult/The Iron Giant, Lara Croft, Duke Nukem, Nathan Drake sau Chucky /“Sixer #1: It’s fucking Chucky! ”) și substratul moralizator (pledează pentru fair-play și dezavuează influența nefastă a puterii/banilor). OASIS e o lume minunată în care orice mișcare a camerei de filmare poate releva o altă fațetă a spațiului. La Spielberg, virtualul îmbogățește experiența din real și devine chiar o poartă de acces. Un plan sintetizează acest raport de interacțiune dintre virtualitate și realitate – când Wade se află pe punctul de a se conecta la OASIS, primește un mesaj ce ia forma unei holograme piramidale. Printr-un singur gest, incrustația numerică – combinată în 3D – permite operarea celor trei forțe distincte, reunite într-una singură: mâna la stânga, ochiul la dreapta și spiritul în centru. Pendularea între cele două universuri (lumea reală și cea virtuală) nu urmărește să le pună în anititeză, ci, mai degrabă, să indice îmbunătățirea (mutuală) a realității. Viitorul spre care ne-ndreptăm cu o viteză amețitoare și pericolul din spatele așa-zisei democrații online îl determină pe veteranul cineast să contureze portretul lucid al unei lumi noi: World Wide Web.

Totuși, filmul nu pică în capcana autocitării narcisistice, ci multiplică punctele de vedere asupra culturii pop optzeciste, într-un dens și coerent univers vizual, care nu parazitează textul de la baza scenariului.

Bunăoară, devine o reală plăcere să descoperi entuziasmul lui Wade/Parzival, câştigă acestuia acoliţi atât în viaţa reală, cât şi în OASIS. Unica dorință a lui Wede este să câștige, dar pentru că e cel mai priceput și nu trișează, așa cum face IOI, aruncând în OASIS adevărate armate de angajaţi. Wade face slalom printre capcanele din OASIS şi din viaţa reală, ghidând spectatorul către final, dar și către refleție. Scopul acestei pelicule vizează și o discuție «after-show», care să contorizeze timpul real petrecut în mediul virtual, comparativ cu cel petrecut efectiv în spațiului offline. Dialogul dintre Halliday și Wade surprinde esența: «Halliday:“Because reality is real. You understand what I’m saying?/Pentru că realitatea e reală. Înțelegi ce îți spun?”- Wade:Yes. Yes, I do./Da, da, înțeleg”».

Hibridând realul și imaginarul, într-un amețitor balet, Steven Spielberg construiește un film oximoronic în care contrariile își dau mâna și realizează o perfectă omogenizare. Ready Player One devine o miraculoasă oglindă care combină trecutul și viitorul pentru a ne ajuta să vedem mai clar actualitatea.

Regia: Steven Spielberg

Scenariul: Zak Penn, Ernest Cline după romanul Ready Player One de  Ernest Cline

Imaginea: Janusz Kamiński

Decorurile: Adam Stockhausen

Costumele: Kasia Walicka-Maimone

Sunetul: Kyrsten Mate

Montajul: Michael Kahn, Sarah Broshar

Muzica: Alan Silvestri

Distribuția:

Tye Sheridan – Parzival / Wade

Olivia Cooke – Art3mis / Samantha

Ben Mendelsohn – Sorrento

Lena Waithe – Aech / Helen

Mark Rylance – Anorak / Halliday

Simon Pegg – Ogden Morrow

T.J. Miller – i-R0ck

Hannah John-Kamen – F’Nale Zandor

Durata: 2h20

Articol publicat în revista Catchy

 

 

 
Comentarii închise la Înapoi spre viitor cu Steven Spielberg – Ready Player One

Scris de pe noiembrie 27, 2019 în Actualitate, Blockbuster, Cinema, Filme de Oscar, Modernitate, Postmodernitate, Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Dulcea cărare a copilăriei – The Nutcracker and the Four Realms

Începe sezonul puloverelor colorate, al colindelor, al mirosului de scorțișoară și-al… feeriilor. Candoarea, speranța, melancolia, dar și kitsch-ul domestic ar putea reprezenta formula potrivită pentru o feerie care-a înfrumusețat viața multor generații de copii. Așadar, The Nutcracker and the Four Realms/Spărgătorul de Nuci şi Cele Patru Tărâmuri are la bază povestea care l-a inspirat pe Piotr Ilici Ceaikovski să compună (în 1892) muzica pentru baletul cu același nume. Pelicula realizată de Lasse Hallström și Joe Johnston are la bază un scenariu semnat de către debutantul Ashleigh Powell, inspirat de povestea original (Spărgătorul de Nuci și Regele Șoarecilor) semnată de E.T.A. Hoffmann (1816) și libretul pentru balet scris de Marius Petipa,  devine o adaptare liberă, cu ușoare abateri de la pivotul narativ tradițional (intriga clasică).

Prin urmare, vechea poveste a fost “reambalată” în studiourile Disney, într-o manieră similar cu povestea lui Lewis Carroll, actualizată de Tim Burton. Paralela este necesară, fiindcă recenta peliculă se distinge prin plasticitatea imaginii (directorul de imagine este Linus Sandgren – La La Land). Lumina, din acest fantasy al vremurilor recente, e un factor esențial, deoarece e corelată atât cu starea sufletească a eroinei (în preajma Crăciunului, își pierduse mama), cât și   cu anul în care se derulează acțiunea de pe ecran: 1879, când inventatorul Thomas Edison «a dat o altă față lumii» – becul electric. Întreg filmul alternează secvențe în care spațiile sunt iluminate cu pâlpâitoare luminițe, dar zărim și zonele umbrite. Ambițiile regizorale ale lui Lasse Hallström se regăsesc și în zona de efecte speciale, având co-realizator un artizan care-a excelat în I Shrunk the Kids, Jumanji, Jurassic Park III și Captain America: The First Avenger.

În astfel de condiții, regizorul principat a condensate narațiunea și a oferit și alte paliere. Bunăoară, pelicula o aduce în prim-plan pe Clara Stahlbaum (frumușica Mackenzie Foy), adolescenta de paisprezece ani pasionată de știință și tehnică, care trăia în Londra victoriană. Aceasta e o mică inventatoare, căreia îi place să pună în mișcare tot soiul de mecanisme, să meșterească obiecte și să găsească soluții. Alături de cei doi frați, Clara se luptă să facă față unei mari pierderi: moartea mamei sale. Din nefericire, e primul Crăciun fără Marie, mama celor trei copii. Totuși, a lăsat cadouri pentru Clara și frații ei, acesta fiind și punctul de plecare al marii aventuri. Adolescenta primește o cutie muzicală în formă de ou. În căutarea cheii care să deschidă cutia, copila ajunge într-un misterios univers paralel. Aici, Clara îl cunoaște pe «soldatul Phillip» și, tot aici, dă și peste «Regele șoarecilor», dar și peste cei care conduc cele «Patru Tărâmuri». În această nouă lume, e primită cu brațele deschise, mai ales de «Zâna Fondantelor».

Suava Mackenzie Foy e convingătoare în rolul Clarei, invitând spectatorii să o urmărească pas cu pas prin cele patru tărâmuri, deși primul dintre acestea e de-a dreptul înspăimântător: «Regatul Mamei Ginger». Întâlnirea cu Mama Ghimbir (fascinanta Helen Mirren) și acoliții ei are un mare impact, atât vizual (coregrafie & costume), cât și al semnificației. Mesajul e clar: în fiecare dintre noi, există infinite resurse de a depăși orice obstacol. Ritul de trecere către o altă vârstă îmbracă aici staiele de luptă, iar Clara trăieste aventura descoperirii de sine într-o “călătorie plină de obstacole”. Aceste tărâmuri magice se găsesc undeva între «Narnia» și «Țara Minunilor». Ca și Alice, fetița se întâlnește cu personaje magice. Clara are de-a face cu lupta pentru putere în cele patru regate și face o serie de alegeri, erijându-se chiar într-un justițiar, după o confruntare finală survenită în urma unui twist, pus la cale de scenarist. Dorința cea mai mare a Clarei este de a găsi cheia; o cheie cum nu mai există o alta, o cheie ce poate deschide cufărul ce adăpostește un dar extrem de prețios de la mama ei, plecată dintre cei vii. Un fir de aur, ce îi fusese pus în față la petrecerea de Crăciun a nașului ei, Drosselmeyer (fermecătorul Morgan Freeman), o conduce la cheia mult dorită – care dispare, apoi, într-o ciudată și misterioasă lume paralelă.

Abia aici, Clara întâlnește un soldat pe nume Phillip (Jayden Fowora-Knight), o ceată de șoricei și pe regenții care conduc trei Tărâmuri: «Ținutul Fulgilor de Zăpadă», «Ținutul Florilor» și «Ținutul Dulciurilor». Întâlnim mereu trei mari motive ornitologice: bufniţa, lebăda şi păunul. Bufniţa e un fel de locotonent pentru Drosselmeyer, lebedele o simbolizează pe mama Clarei, iar păunii sunt un omagiu adus tot ei. Pentru a recupera cheia și a reinstaura armonia în lume, Clara și Phillip trebuie să răzbească în sumbrul tărâm condus de tiranica Mama Ghimbir/Mother Ginger. Distribuția reunește stele ale cinematografiei mondiale: Morgan Freeman, Helen Mirren, Keira Knightley și nou-venita Mackenzie Foy (vă amintiți de fiica lui Edward și-a Bellei din saga pentru adolescenți Twilight ?); prin urmare, magia Crăciunului se infiltrează și mai ușor, grație acestor staruri. Adaptarea actuală ține seama și de moravurilor actuale, așadar Clara e o versiune a tinerei moderne: independentă și temerară. Opulența din aristocrația londoneză se asortează perfect cu muzica lui Ceaikovski și facilitează calea către un epilog plin de sentimente nobile, sub semnul reconcilierii tată-fiică, depășin motivul dureros al doliului. Baletul și fulgii de nea marchează ieșirea din suferința dolilului și din vârsta inocenței/copilărie.

Spărgătorul de Nuci o consolează pe fata decepționată de a nu fi găsit “secretul” din interiorul cutiuței muzicale (inspirată de ouăle Fabergé): «There’s nothing here. – There’s music/ Nu e nimic aici, e doar muzică.» Piruetele progresive, deși de modă veche/old fashioned, ne ajută să înaintăm spre echilibru și ne oferă mereu alte perspective, mai luminoase.

Regia: Lasse Hallström și Joe Johnston

Scenariul: Ashleigh Powell

Imaginea: Linus Sandgren

Montajul: Stuart Levy

Costumele: Jenny Beavan

Muzica: James Newton Howard

Distribuția:

Mackenzie Foy – Clara Stahlbaum

Jayden Fowora-Knight – Căpitanul Philip Hoffman, un spărgător de nuci

Keira Knightley – Zâna Fondantelor, regent al Tărâmului Dulciurilor.

Helen Mirren – Mama Ghimbir, regent al Tărâmului Distracțiilor

Morgan Freeman – Drosselmeyer, nașul Clarei

Misty Copeland – Prințesa Balerină.

Eugenio Derbez – Hawthorne, regent al Tărâmului Florilor

Matthew Macfadyen – Benjamin Stahlbaum, tatăl Clarei și văduv după moartea soției sale, Marie.

Anna Madeley – Marie Stahlbaum, mama Clarei, care a creat și a domnit peste Cele Patru Tărâmuri pe când era copil.

Serghei Polunin – Cavaler, dansator partener al Balerinei.

Ellie Bamber – Louise Stahlbaum, sora mai mare a Clarei.

Tom Sweet – Fritz Stahlbaum, fratele mai mic al Clarei.

Jack Whitehall – Harlequin, gardian la Palatul Celor Patru Tărâmuri

 

 
Comentarii închise la Dulcea cărare a copilăriei – The Nutcracker and the Four Realms

Scris de pe noiembrie 26, 2019 în Cinema, Film

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Magic în the Moonlight

Mădălina DumitracheCoerența operei lui Woody Alllen poate fi verificată și-n recenta peliculă Magic in the Moonlight. Producția din 2014 reia câteva dintre temele-fetiș ale cineastului (qui-pro-quo amoros, magia iluziei, perioada anilor 1920, cu tot alaiul său de costume și coafuri) ambalate într-o comedie sentimentală.

În veacul trecut, unul dintre cei mai vestiți magicieni din lume era chinezul Wei Ling Soo. În anii ’20, marele artist făcea – cu ușurință – ca un elefant să dispară sub privirile uluite ale publicului berlinez sau își “teleporta”asistenta dintr-un sarcofag direct pe un fotoliu pivotant. Nimeni dintre cei care asistau nu bănuia că sub masca lui se ascunde un englez mai british decât profesorul Higgins din My fair Lady: doct, arogant, scorțos, dar șarmant. Redevenit Stanley Crawford (Colin Firth), acceptă – în culise – o propunere venită din partea unui vechi amic, Howard Burkan, magician ca și el. Provocarea consta în demascarea unui pretins medium, în persoana junei Sophie Baker (Emma Stone), o aventurieră din America, sosită în viligiatură, pe riviera franceză (Côte d’Azur).

film

De-ndată ce-a poposit în sudul Franței (la reşedinţa familiei Catledge), sub o falsă identitate, începe “operațiunea” deconspirării, știut fiind faptul că îl pasiona demascarea șarlatanilor specializați în spiritism. Singura formă de supranatural pe care Crawford o acceptă este aceea care vine prin surprindere, neprovocată. Tânăra Sophie este drăguță și vizibil înzestrată, are darul de-a ghici ceea ce nu…știe. Desigur, scepticismul unora va avea de suferit, la şedinţele unde sunt toţi invitaţi întâmplându-se destul de multe lucruri stranii sau pur şi simplu magice, care vor influenţa până şi relaţia tensionată dintre cele două personaje. Splendoarea peisajelor franceze și farmecul tinerei de peste Ocean încurcă planurile britanicului. Încet-încet, Stanley simte cum i se mișcă pământul de sub picioare căci se înșelase: invizibilul ar putea exista.

film 2

Prin urmare, viața ar putea avea un sens? Universul ar  fi în stare, totuși, să implice existența lui Dumnezeu! Nietzsche își reglase bine socoteala. Buimăcit și destabilizat, Stanley imploră milă divină. Să vezi, într-o producție, marca Woody Allen, un bărbat care se roagă este  șocant. Cu toate astea, cineastul rămâne la fel de cinic și, parcă, mai posomorît ca oricând; nu mai încearcă să pătrundă gândurile oamenilor, le acceptă așa cum sunt, contradictorii și extravagante. Desigur, mulți dintre pesimiști se vor regăsi în optica sa: traseul nostru pe pământ este un dezastru, viitorul nu poate fi decât unul întunecat, iar eternitatea este…interminabilă. Privind figura lui Stanley, pesimiștii vor resimți doar un disconfort și   vor regăsi o viețuire atroce. Cu toate acestea, Woody Allen admite, odată cu acest film, că pot exista și ființe precum Sophie: nu este tocmai candidă, dar nici perversă. Ea este doar o magiciană ce-și exploatează farmecul personal pentru a-și face viața mai plăcută. Tânăra este întruchiparea perfectă pentru acel  “je-ne-sais-quoi”, ce o face să devină indispensabilă pentru oricine.

film 3

Magic in the Moonlight este unul dintre cele mai savuroase filme noi produse de Allen. Lumina excepțională (Darius Khondji) ajută privitorul să descopere supranaturalul din opera artistului, într-o sărbătoare coloristică à la Gatsby. Neobositul cineast și-a plasat comedia în pitorescul peisaj din Provence ca să-și asigure un cadru propice pentru intriga ce presupunea participarea înaltei societăți (cosmopolită) de la acea vreme. În acest twist scenaristic, dialogurile cizelate de Allen antrenează un cuplu actoricesc plin de talent și de inspirație.

Regăsim un ursuz Colin Firth ce nu-i poate rezista seducătoarei Emma Stone, amorezi captivi într-un veritabil marivodaj. Așa cum deja ne-a obișnuit, Woody Allen se bizuie, mai mereu, pe aportul actorilor, bine aleși. Dacă în Blue Jasmin (2013), povara tramei narative a dus-o Cate Blanchett, în Magic in the Moonlight, interpreții par să radieze în sclipirile orbitoare ale luminii. Jocul lor induce o lejeritate înrudită cu beția simțurilor, amorțite de șampania savurată sub înăbușitoarea căldură a soarelui de după-amiază de vară. După un amețitor joc de-a șoarecele și pisica, Colin Firth și Emma Stone se lasă purtați de fericire. Bucuria contagioasă pare să fie motivul principal al acestei comedii: jocul, bluful, deliciul tentației și confruntarea. Magia se naște când două ființe diametral opuse cedează în fața farmecului celuilalt. Vraja și desfătarea sunt, apoi, induse și publicului.

Cu Magic in the Moonlight,Woody Allen a reușit să facă să vibreze – la unison – speranța, umorul și melancolia, fără pathos sau complezență.

Regizor: Woody Allen
Scenarist: Woody Allen
Operator: Darius Khondji
Producător: Letty Aronson, Stephen Tenenbaum, Edward Walson
Monteur: Alisa Lepselter

film 4
Distribuţia:
Emma Stone (Sophie Baker)
Colin Firth (Stanley Crawford)
Marcia Gay Harden (Dna. Baker)
Jacki Weaver (Grace Catledge)
Hamish Linklater (Brice Catledge)
Eileen Atkins (Vanessa)
Erica Leerhsen (Caroline

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Magic în the Moonlight

Scris de pe noiembrie 26, 2019 în Cinema, Cultură, Film, Filme de dragoste, Filme de Oscar, Iubire, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Ruleta rusească à la Woody Allen – Irrational Man

Mădălina DumitracheÎnvelită în staniol hitchcockian, orice povestioară moralistă este seducătoare pe hârtie. Există, însă, autori (precum Woody Allen), care ambalează – de mai bine de douăzeci și cinci de ani – cu nonșalanță nedisimulată astfel de povești. Mereu găsește soluții unice prin care își exprimă crezul artistic, cu ajutorul unor voci din off sau utilizând rolurile secundare, un fel de alterego. Fără nicio urmă de jazz în introducere, pelicula The Irrational Man aduce, încă de la început, a narațiune cu fason etic reconciliată cu comedia polițienească. Woody Allen îi convoacă pe Kant și pe Sartre, fără să plombeze conținutul și fără să-și piardă spectatorii.

Profesorul de filosofie Abe Lucas (Joaquin Phoenix) se află pe fundul prăpastiei din punct de vedere emoţional, motiv pentru care viaţa i se pare lipsită de sens. Cu o reputație în zdrențe, părăsește catedra la care preda și ajunge profesor într-un orășel din Noua Anglie.

Irrational Man 1

De la activismul politic până la cursurile predate la colegiu, niciunul dintre proiectele în care se implicase nu avusese vreun impact major asupra cuiva. „Nu contați pe filosofie ca să descoperiți propriul sens al existenței!” este ideea pe care Lucas o promova în rândul cursanților săi. Solitarul gânditor, dar plin de vervă, încerca el însuşi să-și re-găsească echilibrul. Strălucirea disciplinei de altădată se estompează și scoate la iveală doar umbra unui bărbat înecat de infertilitate cerebrală și cu un libidou scăzut. Din această toropeală nu-l pot scoate decât două femei. Prima este o colegă a sa, de la departamentul Științe, Rita Richards (Parker Posey), care simte în aceast nou venit un potențial amant. Deprimată din cauza unei căsnicii eşuate, ea caută fericirea în braţele lui Abe.

Irrational-Man-2

Cealaltă este Jill Pollard (Emma Stone), o fată provenită dintr-o familie de condiție bună, dar atrasă de exotica prezență a dascălului cu instincte autodistructive. Dacă pe Rita o va aborda din primele zile, cu Jill va relaționa mai mult pe calea dialogurilor, dar și acestea devenind din ce în ce mai intime. Deşi îl adoră, Jill este fascinată de trecutul excentric şi de personalitarea (artistică) a lui Abe. Dezechilibrele lui mentale tot mai frecvente nu fac altceva decât să îi stârnească şi mai mult interesul tinerei.

Irrational Man 3

Destinul celor doi se schimbă atunci când, din întâmplare, aud, la o masă alătură,  conversaţia unor străini. Abia atunci, bărbatul ia o decizie radicală care îl face să se bucure din nou de viaţă. Acest concurs de întâmplări îi va revela lui Abe natura sa lejeră, de Rascolnicov masochist, care gustă plăcerea după ce trece prin chinurile remușcărilor. Însă alegerea făcută declanşează o serie de evenimente, care le va afecta atât pe Jill, cât şi pe Rita.

Ca și la Dostoievski, eroul își prezintă gestul ca fiind necear, ca pe un instrument al unei justiții imanente, care nu încetează să reechilibreze brațele balanței. Apar din nou frământările de tipul: Viața este o problemă ce ține de morală? De șansă? De estetică? De întâmplare? În această tonalitate, dulce-amăruie, se vor succeda interogațiile alleniene. Cu aerul unui déjà vu, The Irrational Man va lua în zeflemea depresia și înșelătoria. Întruchipând un personaj care va regăsi gustul vieții după ce-a comis o crimă perfectă, fără un motiv precis, realizatorul newyorkez face un întreg chestionar despre sensul vieții.

irrational-man-4

Acest „om irațional” poate fi lesne așezat în galeria oamenilor obișnuiți (pentru a păstra terminologia dostoievskiană) din seria Match Point, Crimes and Misdemeanors sau Casandra’s Dream. The Irrational Man pare să lase impresia unui Ersatz à la Woody Allen în care actorii își dau toată silința. Așa că vom asista la niște variațiuni pe tema șansei sau a eșecului. În ceea ce privește metaforele care împănează scriitura lui Allen, aici tresar precum o undă de tristețe. Traseul pe care înaintează asasinul-filosof este unul fin, dar cu multe pofte. Profesorul de filosofie, sceptic și decepționat, reprezintă o sumă a celorlate personaje din filmografia lui Allen. Cineastul a găsit în persoana lui Joaquin Phoenix un actor imens, apropiat de James Gray și Paul Thomas Anderson. Phoenix devine instrumentul subtil pentru variațiunile sale interioare, de mare forță tragi-comică până în ultima scenă, cea mai crudă. Cele două partenere de joc întregesc, cu aplomb, afișul; Parker Posey este un nume de referință în cinema-ul american independent, iar Emma Stone (din Magic in the Moonlight), o tânără speranță a Hollywoodului. Imaginea semnată de Khondji adâncește și mai mult misterul și o avantajează pe Emma Stone să apară precum o reîncarnare a eroinelor din epoca de aur (avantajul de-a fi fost filmată de cineva care chiar a cunoscut anii ’40).

Narațiunea – pe două voci – alunecă spre vertij atunci când încearcă să împace inerenta dilemă morală cu actul crimei. Ocolind gravitatea, jocul din The Irrational Man devine o dezbatere clasică, de tip american, din care nu lipsește umorul. Așa se explică, probabil, faptul că cineastul octogenar continuă să producă filme pentru care actorii se înghesuie la castinguri. Gesturile artistice ale lui Allen devin mai eficente pentru actrițele tinere ajunse alterego în peliculele sale (Emma Stone este succesoarea lui Scarlett Johansson). Așa se face că rumoarea se va risipi, lăsănd-o, în spatele ușilor închise, pe Jill alături de părinții ei (tot profesori), un boyfriend înflăcărat și un amant criminal. The Irrational Man rămâne un amestec fin între o amețitoare fabulă neagră și comedia de moravuri, care exprimă – cu vigoare – viziunea lucidă despre urâțenia lumii și vulnerabilitatea umană. Ca întotdeauna, Woody Allen o face cu eleganță și cu umor.

Regizor: Woody Allen
Scenarist: Woody Allen
Operator: Darius Khondji
Producător: Letty Aronson, Stephen Tenenbaum
Distribuţia:
Joaquin Phoenix (Abe)
Parker Posey (Rita Richards)
Emma Stone (Jill Pollard)
Ben Rosenfield (Danny)
David Aaron Baker (Biff)
Jamie Blackley (Roy)
Meredith Hagner (Sandy)
Julie Ann Dawson (Studenta)
Ethan Phillips (Tatăl)

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Ruleta rusească à la Woody Allen – Irrational Man

Scris de pe noiembrie 25, 2019 în Cinema, Fugit Irreparabile Tempus, Iubire, Modernitate, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Woody (Allen) înainte de furtună – A Rainy Day in New York

Toamnă, toamnă, fie și într-o comedie romantică, dar la cei 83 de ani împliniți Woody Allen încă fantasmează într-un New York autumnal. Neobositul cineast disimulează satira socială și o îmbracă într-o formulă lejeră, de hoinăreală frivolă prin orașul adulat de artiști, «Big Apple».

Produs de Amazon, cu interdicție de difuzare în Statele Unite ale Americii (cineastul a fost acuzat de agresiune sexual în perioada filmărilor, în 2017, în plină perioadă a mișcării #metoo), A Rainy Day in New York a găsit marele ecran disponibil în Franța. Cineastul revine la prima sa dragoste, «orașul-fetiș», pe care îl filmează ca nimeni altul de mai bine de 60 de ani. Într-o anumită măsură, New York este pentru Allen ceea ce Madrid sau Barcelona reprezintă pentru Almodóvar. Îi cunoaște perfect culorile, locuitorii și sonoritățile; știe să-i capteze instantaneele cu o precizie de fotograf profesionist. În acest megalopolis ploios recunoaștem clișeicul Central Park, bulevardele înțesate de magazine și simțim cum se degajă o inconfundabilă senzualitate.

Așadar, Woody Allen face apel la o distribuție de tineri  aflați “pe val” (Timothée Chalamet, Elle Fanning, Selena Gomez), le împarte replici savuroase («Ea te iubește mai mult decât îndrăgește ‘pilula de a doua zi’») și-i urmărește prin faimoasa metropolă, grație măiestriei directorului de imagine Vittorio Storaro. Caustic, dar și melancolic, după ce și-a plimbat spectatorii prin marile orașe romantice ale Europei, realizatorul livrează o comedie dulce-amăruie, profund new-yorkeză, cu accente dandy, devoalând rădăcinile cinema-ului său atât de “personal”/ allenian.

Bunăoară cuplul de studenți din upper class – Gatsby și Ashleigh (Timothée Chalamet și Elle Fanning) – se regăsește la New York, într-un weekend ploios. Proiectul lor cade repede, așa cum ploaia succede vremea frumoasă. Separați, tinerii amorezi dau piept cu situații neprevăzute. Ashleigh trebuie să îi ia un interviu cineastului pe care îl admiră, Roland Pollard (Liev Schreiber), iar Gatsby vizitează orașul în care-a crescut. Tânăra nu cunoaște orașul, dar profită de situație (realizarea interviului pentru revista studențească) și îl caută pe celebrul artist. Așadar, inițiativă, ploaie, dar și multă nepotriveală în acest tablou.

Hazardul, destinul fac imposibilă aventura celor doi, separați de invizibile diferențe. Aparținând unei familii de bună condiție, Gatsby e un înveterat jucător de pocker, așa cum Woody Allen însuși a fost mult timp. Pe de altă parte, Ashleigh e o ingenuă jurnalistă cu frisoane artistice, cinefilă plină de citate.

Autorul celebrei pelicule Manhattan trasează tușe fine, pline de o tandră ironie, portretizând un ansamblu vioi, dar – în egală măsură – plin de profunzime, decupând portrete din galeria burgheziei americane. Orașul e deja un personaj luminos în filmografia lui Allen, iar comunitatea burgheză se lasă surprinsă de privirea iscoditoarea a cineastului. Prin urmare, e de înțeles că regizorul descrie propriul său mediu socio-cultural, dar într-o manieră autocritică, iar cinismul face pasul către facilul indus de (auto)ficțiune. Pe măsură ce Allen îmbătrânește, cinema-ul său simplifică efectele și se concentrează asupra scriiturii, mergând spre o realizare cvasi-minimalistă. Nu prea mai regăsim travelling-uri, stilul se epurează, iar portretele sunt simple. Dialogurile pun în valoare bogăția limbajului, având aspectul unei piese de teatru. Allen cultivă pudoarea și hazul în acest scenariu, veritabilă scriere literară.

Tânărul erou, Gatsby, este student la Litere și devine în film alter-ego-ul cineastului. Regăsim în textele sale referințe din Shakespeare și Oscar Wilde (am putea constata chiar o nuanță în plus de engleză britanică față de cea americană). Suficiența burgheză se asortează de minune cu celebra flegmă britanică.

Ca și Tarantino în Once Upon a Time… in Hollywood, Allen aduce un omagiu celei de-a șaptea arte, dar își reglează și conturile cu micul mediu protejat al artiștilor recunoscuți. Principalul subiect este dragostea. Oricum ar fi – tineri, bogați, celebri sau contrariul – adevărata dorință a omenilor, cea care dă sens existenței, rămâne iubirea. Allen își îndrăgește personajele, prin urmare adună laolaltă tineri și actori consacrați – Jude Law & Diego Luna – nelăsând loc pentru nicio notă falsă în acest marivodaj new-yorkez. Suava Elle Fanning dă dovada, aici, unui apreciabil potențial comic. Deloc surprinzător la acest cineast, jazzul devine un suflu venit chiar din inima New York-ului (Timothée Chamalet se instalează în spatele unui pian și cântă la perfecție o partitură).

Prima parte a filmului e țesută pe canavaua unei povești moralizatoare și e susținută de avatarul lui Woody Allen (întrupat de șarmantul Timothée Chalamet), în decorul de carte poștală și cu intriga (ușor) bulevardieră. Această rutină alleniană capitalizează farmecul, grație cuvintelor din scenariu. La fel de bine, fermecătoarea Elle Fanning jonglează cu nuanțele în interpretarea unei ingenue originare din Midwest, impresionată de artiștii pe care i-a întâlnit în scurta sa călătorie. Micuța “omidă” iese din crisalidă și se metamorfozează în “fluturaș”. Ca de obicei, totul se reduce – la Woody Allen – la fondul moral al poveștii. Bunăoară, printre multele promenade în Central Park, printre taxiurile galbene care alunecă pe asfaltul umed, regăsim personajele arhicunoscute la Allen: îndrăgostiții derutați de întâlnirile ratate, artiști torturați de angoase și crezuri profesionale, femei infidele, toate organizate de dorințe de natură sentimentală, dar dezorganizate de crudul destin/ Woody Allen (e răspunzător pentru tot).

Umorul tandru, ironia fină înscriu și această peliculă pe linia celebrelor Annie Hall, Radio Days și Manhattan. A Rainy Day in New York ne pune pe gânduri: “Nu cumva Woody (Allen) e fiul lui Cehov sau al lui Offenbach? Sau, mai știi, o fi chiar al lui Marivaux”. Cert este că octogenarul cineast e încă în vervă, deși au trecut multe furtuni peste el.

Regia: Woody Allen

Scenariul: Woody Allen

Imaginea: Vittorio Storaro

Decorurile: Santo Loquasto

Costumele: Suzy Benzinger

Montajul: Alisa Lepselter

Distribuția:

Timothée Chalamet – Gatsby

Elle Fanning – Ashleigh

Selena Gomez – Chan

Jude Law – Ted Davidoff

Liev Schreiber – Roland Pollard

Diego Luna – Francisco Vega

Cherry Jones – Mama lui Gatsby

Durata: 92 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Woody (Allen) înainte de furtună – A Rainy Day in New York

Scris de pe noiembrie 24, 2019 în Cinema, Film, Iubire, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web