RSS

Arhivele lunare: noiembrie 2019

Relativitatea stereotipului

Lumea poate fi simplă sau complicată. Plăcutul – ca și frumosul – are nenumărate fețe. Iar în afară de negru și de alb, o infinitate de nuanțe ne populează existența.

Începutul modernității a fost caracterizat de încercarea de a menține lumea simplă, controlabilă. Progresul tehnic a adus cu el incertitudinile legate de o schimbare din ce în ce mai rapidă, implicând contacte frecvente cu lumi, oameni și moduri de viață diferite. Elitele au încercat să diferențieze fiecare popor și rasă de alte nații, ușurând înțelegerea lumii, ca și definirea unei identități proprii, în procesul istoric al constituirii statelor-națiuni. Sau, altfel spus:

dacă orice german ar fi tacticos, orice american pragmatic și orice italian ar vorbi non-stop, lucrurile ar fi foarte simple.

Stereotipul reprezintă dimensiunea cognitivă – ce ştiu sau cred că ştiu cu privire la un anumit grup cultural sau individ apartinând unui anumit grup cultural. Stereotipul poate să reflecte atât comportamente şi aşteptări pozitive, cât şi negative. De obicei, suntem mai tentaţi să dezvoltăm stereotipuri negative faţă de grupurile culturale din care nu facem parte şi stereotipuri pozitive faţă de grupurile culturale din care facem parte.

– Dacă Brâncuși ar fi fost francez, ar fi sculptat un Arc de Triumf nu Poarta Sărutului…
– Dacă ciobanul mioritic ar fi fost un neamț, ar fi declanșat războiul mondial nu o nuntă cosmică…
– Dacă poporul român ar fi fost american, ar fi scris basmul “Viața goală e mai groaznică decât moartea” nu “Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.

Deşi stabile în timp, stereotipurile nu sunt rigide, astfel atunci când întâlnim o situaţie concretă, ne bazăm doar pe acele elemente ale stereotipului care se potrivesc cel mai bine situaţiei cu care ne confruntăm şi ne ajută să ne orientăm şi poziţionăm în legătură cu aceasta.

Practic, nicio societate nu trece simultan, în întregul ei, de la un stadiu la altul și nici nu există limite clare între stadii. Dacă avem în vedere stereotipurile identitare, putem să ne gândim la cazurile (prezentate la Discovery Channel sau National Geographic) în care populațiile izolate de lume, pentru care tehnologia sofisticată nu există, se dovedesc a fi izbitor de ospitaliere la interacțiunea inițială cu “străinul bizar” venit să îi viziteze.

Românilor le place să-și asume ospitalitatea drept marcă identitară plecând de la legendele cu Lisimah Macedoneanul până la neamțul Carol I. Românii se definesc prin stereotipuri pozitive.

La români, virtuțile vocaționale se materializează, aproape exclusiv, prin colaborarea mulțimii sau, cel mult, printr-o expresivitate exemplară, în felul în care am văzut că se realizează vocația religioasă. Şi când se sacrifică, individual, pentru o idee, se sacrifică pentru o idee națională sau creștină, nu pentru o idee originală personală. Grație acestei colaborări totale a mulțimii, datorează românii limba unitară pe care o vorbesc, arta populară care se bucură de admirația lumii întregi, tehnica instrumentală a muzicii ce datează de mii de ani.

Românii, luați individual, cu foarte rare excepții, nu produc opere desăvârșite până la amănunt, așa cum în Apus găsim la francezi, englezi, germani, italieni. În fapt, românii nu sunt, ei devin. Nu există trăsături native definitorii ale nației, ci doar moduri de a gândi în schimbare.

Fotografie realizată în România de Kurt Hielscher (cca 1900 – 1910)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Cu voioșie și ironie, în voia istoriei – „A fost odată în România”

În general, dăinuirea unui popor rezidă în cultură, nu în divertisment. Aici nu există globalizare, poate doar în sensul fraternizării valorilor egale. „Dumnezeu le-a lăsat englezilor marea, francezilor pământul şi germanilor văzduhul” conchidea romanticul german Jean-Paul Richter, referindu-se la permanenţele istoriei. Totuşi, nepieritor este poporul care îşi cunoaşte şi îşi preţuieşte valorile. O simpatică reverență în fața trecutului și, mai ales, rezistenței românilor marchează spectacolul A fost odată în România, montat pe scena din eleganta Sală Pictura a Naționalului bucureștean.

Dacă un cineast precum Danny Boyle a primit, în 2012, drept „sarcină de serviciu” ceremonia deschiderii Jocurilor Olimpice de Vară; la noi, în România – în 2018 -, astfel de exerciții de stil s-au regăsit din plin în bogatul repertoriu al Teatrului Național din București. De astă-dată, regizorul Dragoș Huluba a optat pentru versiunea „marilor anonimi”, acei făuritori din umbră, care devin mari tocmai pentru că reușesc să supraviețuiască cu demnitate, dragoste sau umor, marilor turbulențe în care îi azvârle istoria. Directorul de scenă a propus o variantă în maniera „Viata cotidiană ca spectacol” ( precum celebrul volum al sociologului canadian Erving Goffman). Sugestivul afiș (Grafică: Ionel Nicolaey) stârnește interesul oricui ar dori să pătrundă dincolo de pragul în fața căruia zăbovește fetița cu ursulețul la braț. Bunăoară, grozăviile istoriei vor fi prezentate într-o versiune digest – o sută de ani încapsulați în 70 de minute -, potrivite unei înțelegeri care să împace seriozitatea cu năzdrăvănia, subtilul cu mainstreamul și măreția cu modestia.

Gagul își face apariția din primele momente în care regizorul-actor își invită spectatorii să se îmbarce în „nava” sa/povestea acelui „A fost odată…” printr-un intro à la Star Wars. Conceput sub forma unui discurs scenic în tablouri vii, spectacolul „glisează” momente importante care-au marcat istoria României Centenare, de la Primul Război Mondial până în prezent. Gradual, bine reglate, evenimentele se succed atât pe scândură, cât și pe ecranul video din fundal, susținând fiecare dintre referințele (istorice) punctate. Bunăoară, patru actori, două cupluri, vor dansa, vor bate step, vor comunica prin gesturi, dar și prin cuvânt/logos, și vor umple spațiul cu o energie debordantă. Și de ce-ar vorbi?

Iscusitul regizor a mizat pe tonalitatea umoristică a abordării evenimentelor istorice (fără să rateze punctele-cheie) și pe talentul celor patru actanți: Ileana Olteanu, Violeta Huluba, Eduard Adam și Dragoș Huluba. În cheie duios-parodic-ironică (vezi pelicula realizată în 1977/ Pentru Patrie, Regia: Sergiu Nicolaescu), dobândirea independenței (dar și legătura tradițională dintre soți) deschide seria de metafore vivante. Montarea mizează pe farmecul poveştii împletite cu muzică, dans şi gestică; manifestarea sincretismului se observă în interacţiunea costumului şi muzicii (Ilustrație muzicală: Dragoș Huluba), mimicii, gestului, recuzitei şi butaforiei: celebra La blouse roumaine e rapid schimbată cu rochia neagră (tip furou), dar și cu halatul gri-șobolan, așa cum o banală portocală ascunde sub coaja ei mirajul unei (posibile) lumi mai bune, maldărele de hârtii ștampilate/birocrația devoalează iluziile pierdute printre șlagărele vremii (Trio GrigoriuMacarale).

Îmbarcați pe discreta „navă”,  într-o cronologie subiectivă, românii vor fi etalați așa cum i-a plămădit marea istorie. Astfel, pantomima bine articulată demonstrează că rămâne o formă deschisă spre reînnoire, oricând capabilă de lărgire a spectrului stilistic şi tematic. De la visul frumos, idealul unității naționale, se trece încet-încet spre modernizarea care-a rimat, în unele medii, cu boema, rafinamentul din Belle Époque. Aceste episoade pun în valoare măiestria celor două cupluri de pe scenă în materie de step, astfel încât chiar nu poți decide care dintre perechi (Ileana Olteanu & Eduard Adam, Violeta Huluba & Dragoș Huluba) ar putea fi urmașii direcți ai celebrilor Ginger Rogers & Fred Astair. Se trece, discret, printre invaziile nocive (comunismul  și proletcultismul), dar există și câteva „fandări” – visul de-a evada: Paris, New-York, grație revistelor strecurate prin pachetele sosite din Vest. Cu aerul unui veritabil Buster Keaton, Dragoș Huluba întruchipează rezistența stoică a românului de rând, impenetrabil în fața rutinei ucigătoare, dar și tandru-delicat în compania „tovarășei” sale de viață. Alături de expresiva sa parteneră, Violeta Huluba, ilustrează mișcarea vieții, venită din axioma lui Heraclit: „Totul curge, nimic nu rămâne.” Acest amestec dintre vitalitate și melancolie poate fi esența rezistenței, chiar și sub influența și presiunea „celor din umbră”/„Securitate” (parodiați cu farmec de Eduard Adam).

De-o sensibilitate aparte sunt acele reconstituiri-restituiri ale cuplului onest care-și consumă „avântul erotic” pe fundalul sonor pop (Demis Roussous/Forever and Ever). În egală măsură, Dragoș Huluba exploatează valenţele talentului său,  reliefând goliciunea unui dictator în scenele „de tristă amintire” (congresele partidului unic, demolările lăcașelor de cult, urbanismul de tip nord-coreean).

Ce mai face azi, după Centenar, românul de rând ? Simplu – adoră cumpărăturile la supermarket (superstore), weekendurile la mall şi trăieşte sub hipnoza indusă de mass-media. El nu se mai luptă voinicește pe câmpul de bătălie, ci se spetește pentru o marfă aflată la promoție, fie și o simplă tigaie (ilustrativ „grupul statuar”/cvartetul actoricesc devine o șarjă parodică pentru logo-ul de la Mosfilm).

Ea se ia, acum, la trântă cu tirania imaginii (face fitness, slăbește, se cântărește, dar tot „în consum” sfârșește). Trăitorul din România de azi e o dovadă vie a europenizării, lume de la care a preluat sofisticarea, curiozitatea, dar şi eclectismul. McDonaldizarea, Coca-Colonizarea, Clubbing-ul – toate converg spre transconsumerism. Muncitorii de ieri au fost înlocuiți de corporatiștii tripați, dar conflictele de la locul de muncă rămân nealterate, iar pe scenă, apar, ca într-o Gattaca, siluete aproape… standardizate. Ileana Olteanu se identifică, remarcabil, cu adaptabilitatea românului, sprințara actriță devine, cu aplomb, rând pe rând, fanul tâmp al lui Michael Jackson, CTC-ista de la fabrică, reporterița sexoasă și ușor nătângă, dar și un manager de top, arătând mereu ca un cod HTML… zâmbitor. Complexitatea abordărilor făcute de tânăra actriță sintetizează personajele într-o zonă mai adâncă de adevăr şi de feminitate, cu mijloace artistice excelent stăpânite.

Timp de 70 de minute, viața unor  români de rând trece pe repede-înainte prin fața privitorilor, perplecși în fața perfidiei istoriei fiindcă nimeni nu are nici cea mai mică idee încotro merge Europa, încotro merge lumea. Regizorul și-a rezervat dreptul de a privi cu îngăduință paginile din istoria românilor și-a lăsat voioșia și ironia să pună corect accentele. Plauzibilitatea acestei montări ce demonstrează că „prezentul e opera trecutului” este oferită de temperamentul scenic al celor patru actori talentați, coordonați cu măiestrie de Dragoș Huluba.

Regie: Dragoș Huluba

Ilustrație muzicală: Dragoș Huluba

Scenariu: Dragoș Huluba, Eduard Adam, Violeta Huluba

Light design: Sorin Vintilă

Foto credit: Florin Ghioca

Durata: 1 h 15 min / Pauză: Nu

Spectacol realizat sub auspiciile Centrului de Cercetare și Creație Teatrală Ion Sava

Citiți și Lumini printre umbre – „Pădurea spânzuraților”, de aceeași autoare.

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

 

 

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Cu voioșie și ironie, în voia istoriei – „A fost odată în România”

Scris de pe noiembrie 29, 2019 în Spectacol de top, Teatru

 

Etichete: , , , , , ,

Înapoi spre viitor cu Steven Spielberg – Ready Player One

Decalajul dintre lumea virtuală – internet și V.R. (Virtual Reality) – și cea reală încă ne dă fiori? Dacă răspunsul este afirmativ, merită să urmărim pelicula Ready Player One. Actori charismatici, muzică înnebunitoare, efecte speciale novatoare – toate reprezintă elementele fundamentale din Ready Player One.

Neobositul Steven Spielberg girează cu talentul său această producție science-fiction-retro, după ce a trecut prin culisele scandalului de la The Post. De astă-dată, Spielberg omagiază cultura populară, dar, în egală măsură, lansează un avertisment către cei care s-au lăsat pradă dependențelor: lumea virtuală & gadgeturile ei. Cel de-al treizecilea lungmetraj al lui Spielberg devine o pledoarie pentru (unica) realitate. Așadar, filmul – care se bazează pe romanul-bestseller (un adevărat fenomen în ultimii ani) omonim al lui Ernest Cline – plasează acțiunea într-o distopie, în anul 2045, când suprapopularea şi resursele limitate îi obligă pe oameni să trăiască la granița sărăciei, în containere aruncate unele peste altele, parcă la întâmplare. Prin urmare, omenirea se află în haos și la un pas de colaps. Însă lumea și-a găsit refugiul în OASIS, un univers online bazat pe realitate virtuală, creat de genialul, dar excentricul James Halliday (Mark Rylance). După moartea sa, Halliday lasă – prin testament – întreaga lui avere primei persoane, oricare ar fi aceasta, care va găși “Oul de Paște” ascuns undeva în OASIS. De aici, o competiție acerbă pornește în toată lumea. Wade Watts (Tye Sheridan) intră în ametitoarea cursă fantastică și devine unul dintre cei mai vânați utilizatori, după ce reușește să treacă primul de indiciul inițial.

Sub înfăţişarea lui Parsifal, avatarul său din OASIS, Wade este gata de orice pentru a câştiga, dar pentru asta va trebui să înfrunte competiţia corporaţiei IOI, condusă de Nolan Sorrento (Ben Mendelsohn), un afacerist pentru care OASIS e doar un premiu financiar, ci nu un mod de viaţă. De la primele secvențe, sesizăm emergența democratizării internetului: un soi de joc à la Minecraft. Imaginea devine un fel de materie a cărei fluiditate e limitată doar de frontierele spiritului. Acest nou «blockbuster» nu e opera unui artist pălit de narcisism sau aflat în căutarea notorietății de odinioară. Construcția scenaristică, fidelă celei furnizate de Ernst Cline, păstrează caracterizarea personajelor, urmărind evoluția lor emoțională și arta de a îmbina umorul cu suspansul, realismul cu fantasticul. Septuagenarul Spielberg rămâne fidel lui însuși, cu tot aerul de nostalgie al anilor ‘80, și evită “reciclarea” propriei opere, distilând citatele cu ajutorul unei excelente coloane sonore.

Spielberg demonstrează că (mai) poate adapta un roman destul de greu de ecranizat, grație inepuizabilului său talent. Ready Player One este o veritabilă producție «marca Spielberg»  dacă ținem seama de “ingredinete”: o poveste fantastică într-un ritm susținut, spirit ludic, poveste complexă, dar accesibilă (fir narativ ușor de urmărit), referințele culturale (seriale, personaje   din cultura populară, filme-cult/The Iron Giant, Lara Croft, Duke Nukem, Nathan Drake sau Chucky /“Sixer #1: It’s fucking Chucky! ”) și substratul moralizator (pledează pentru fair-play și dezavuează influența nefastă a puterii/banilor). OASIS e o lume minunată în care orice mișcare a camerei de filmare poate releva o altă fațetă a spațiului. La Spielberg, virtualul îmbogățește experiența din real și devine chiar o poartă de acces. Un plan sintetizează acest raport de interacțiune dintre virtualitate și realitate – când Wade se află pe punctul de a se conecta la OASIS, primește un mesaj ce ia forma unei holograme piramidale. Printr-un singur gest, incrustația numerică – combinată în 3D – permite operarea celor trei forțe distincte, reunite într-una singură: mâna la stânga, ochiul la dreapta și spiritul în centru. Pendularea între cele două universuri (lumea reală și cea virtuală) nu urmărește să le pună în anititeză, ci, mai degrabă, să indice îmbunătățirea (mutuală) a realității. Viitorul spre care ne-ndreptăm cu o viteză amețitoare și pericolul din spatele așa-zisei democrații online îl determină pe veteranul cineast să contureze portretul lucid al unei lumi noi: World Wide Web.

Totuși, filmul nu pică în capcana autocitării narcisistice, ci multiplică punctele de vedere asupra culturii pop optzeciste, într-un dens și coerent univers vizual, care nu parazitează textul de la baza scenariului.

Bunăoară, devine o reală plăcere să descoperi entuziasmul lui Wade/Parzival, câştigă acestuia acoliţi atât în viaţa reală, cât şi în OASIS. Unica dorință a lui Wede este să câștige, dar pentru că e cel mai priceput și nu trișează, așa cum face IOI, aruncând în OASIS adevărate armate de angajaţi. Wade face slalom printre capcanele din OASIS şi din viaţa reală, ghidând spectatorul către final, dar și către refleție. Scopul acestei pelicule vizează și o discuție «after-show», care să contorizeze timpul real petrecut în mediul virtual, comparativ cu cel petrecut efectiv în spațiului offline. Dialogul dintre Halliday și Wade surprinde esența: «Halliday:“Because reality is real. You understand what I’m saying?/Pentru că realitatea e reală. Înțelegi ce îți spun?”- Wade:Yes. Yes, I do./Da, da, înțeleg”».

Hibridând realul și imaginarul, într-un amețitor balet, Steven Spielberg construiește un film oximoronic în care contrariile își dau mâna și realizează o perfectă omogenizare. Ready Player One devine o miraculoasă oglindă care combină trecutul și viitorul pentru a ne ajuta să vedem mai clar actualitatea.

Regia: Steven Spielberg

Scenariul: Zak Penn, Ernest Cline după romanul Ready Player One de  Ernest Cline

Imaginea: Janusz Kamiński

Decorurile: Adam Stockhausen

Costumele: Kasia Walicka-Maimone

Sunetul: Kyrsten Mate

Montajul: Michael Kahn, Sarah Broshar

Muzica: Alan Silvestri

Distribuția:

Tye Sheridan – Parzival / Wade

Olivia Cooke – Art3mis / Samantha

Ben Mendelsohn – Sorrento

Lena Waithe – Aech / Helen

Mark Rylance – Anorak / Halliday

Simon Pegg – Ogden Morrow

T.J. Miller – i-R0ck

Hannah John-Kamen – F’Nale Zandor

Durata: 2h20

Articol publicat în revista Catchy

 

 

 
Comentarii închise la Înapoi spre viitor cu Steven Spielberg – Ready Player One

Scris de pe noiembrie 27, 2019 în Actualitate, Blockbuster, Cinema, Filme de Oscar, Modernitate, Postmodernitate, Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Dulcea cărare a copilăriei – The Nutcracker and the Four Realms

Începe sezonul puloverelor colorate, al colindelor, al mirosului de scorțișoară și-al… feeriilor. Candoarea, speranța, melancolia, dar și kitsch-ul domestic ar putea reprezenta formula potrivită pentru o feerie care-a înfrumusețat viața multor generații de copii. Așadar, The Nutcracker and the Four Realms/Spărgătorul de Nuci şi Cele Patru Tărâmuri are la bază povestea care l-a inspirat pe Piotr Ilici Ceaikovski să compună (în 1892) muzica pentru baletul cu același nume. Pelicula realizată de Lasse Hallström și Joe Johnston are la bază un scenariu semnat de către debutantul Ashleigh Powell, inspirat de povestea original (Spărgătorul de Nuci și Regele Șoarecilor) semnată de E.T.A. Hoffmann (1816) și libretul pentru balet scris de Marius Petipa,  devine o adaptare liberă, cu ușoare abateri de la pivotul narativ tradițional (intriga clasică).

Prin urmare, vechea poveste a fost “reambalată” în studiourile Disney, într-o manieră similar cu povestea lui Lewis Carroll, actualizată de Tim Burton. Paralela este necesară, fiindcă recenta peliculă se distinge prin plasticitatea imaginii (directorul de imagine este Linus Sandgren – La La Land). Lumina, din acest fantasy al vremurilor recente, e un factor esențial, deoarece e corelată atât cu starea sufletească a eroinei (în preajma Crăciunului, își pierduse mama), cât și   cu anul în care se derulează acțiunea de pe ecran: 1879, când inventatorul Thomas Edison «a dat o altă față lumii» – becul electric. Întreg filmul alternează secvențe în care spațiile sunt iluminate cu pâlpâitoare luminițe, dar zărim și zonele umbrite. Ambițiile regizorale ale lui Lasse Hallström se regăsesc și în zona de efecte speciale, având co-realizator un artizan care-a excelat în I Shrunk the Kids, Jumanji, Jurassic Park III și Captain America: The First Avenger.

În astfel de condiții, regizorul principat a condensate narațiunea și a oferit și alte paliere. Bunăoară, pelicula o aduce în prim-plan pe Clara Stahlbaum (frumușica Mackenzie Foy), adolescenta de paisprezece ani pasionată de știință și tehnică, care trăia în Londra victoriană. Aceasta e o mică inventatoare, căreia îi place să pună în mișcare tot soiul de mecanisme, să meșterească obiecte și să găsească soluții. Alături de cei doi frați, Clara se luptă să facă față unei mari pierderi: moartea mamei sale. Din nefericire, e primul Crăciun fără Marie, mama celor trei copii. Totuși, a lăsat cadouri pentru Clara și frații ei, acesta fiind și punctul de plecare al marii aventuri. Adolescenta primește o cutie muzicală în formă de ou. În căutarea cheii care să deschidă cutia, copila ajunge într-un misterios univers paralel. Aici, Clara îl cunoaște pe «soldatul Phillip» și, tot aici, dă și peste «Regele șoarecilor», dar și peste cei care conduc cele «Patru Tărâmuri». În această nouă lume, e primită cu brațele deschise, mai ales de «Zâna Fondantelor».

Suava Mackenzie Foy e convingătoare în rolul Clarei, invitând spectatorii să o urmărească pas cu pas prin cele patru tărâmuri, deși primul dintre acestea e de-a dreptul înspăimântător: «Regatul Mamei Ginger». Întâlnirea cu Mama Ghimbir (fascinanta Helen Mirren) și acoliții ei are un mare impact, atât vizual (coregrafie & costume), cât și al semnificației. Mesajul e clar: în fiecare dintre noi, există infinite resurse de a depăși orice obstacol. Ritul de trecere către o altă vârstă îmbracă aici staiele de luptă, iar Clara trăieste aventura descoperirii de sine într-o “călătorie plină de obstacole”. Aceste tărâmuri magice se găsesc undeva între «Narnia» și «Țara Minunilor». Ca și Alice, fetița se întâlnește cu personaje magice. Clara are de-a face cu lupta pentru putere în cele patru regate și face o serie de alegeri, erijându-se chiar într-un justițiar, după o confruntare finală survenită în urma unui twist, pus la cale de scenarist. Dorința cea mai mare a Clarei este de a găsi cheia; o cheie cum nu mai există o alta, o cheie ce poate deschide cufărul ce adăpostește un dar extrem de prețios de la mama ei, plecată dintre cei vii. Un fir de aur, ce îi fusese pus în față la petrecerea de Crăciun a nașului ei, Drosselmeyer (fermecătorul Morgan Freeman), o conduce la cheia mult dorită – care dispare, apoi, într-o ciudată și misterioasă lume paralelă.

Abia aici, Clara întâlnește un soldat pe nume Phillip (Jayden Fowora-Knight), o ceată de șoricei și pe regenții care conduc trei Tărâmuri: «Ținutul Fulgilor de Zăpadă», «Ținutul Florilor» și «Ținutul Dulciurilor». Întâlnim mereu trei mari motive ornitologice: bufniţa, lebăda şi păunul. Bufniţa e un fel de locotonent pentru Drosselmeyer, lebedele o simbolizează pe mama Clarei, iar păunii sunt un omagiu adus tot ei. Pentru a recupera cheia și a reinstaura armonia în lume, Clara și Phillip trebuie să răzbească în sumbrul tărâm condus de tiranica Mama Ghimbir/Mother Ginger. Distribuția reunește stele ale cinematografiei mondiale: Morgan Freeman, Helen Mirren, Keira Knightley și nou-venita Mackenzie Foy (vă amintiți de fiica lui Edward și-a Bellei din saga pentru adolescenți Twilight ?); prin urmare, magia Crăciunului se infiltrează și mai ușor, grație acestor staruri. Adaptarea actuală ține seama și de moravurilor actuale, așadar Clara e o versiune a tinerei moderne: independentă și temerară. Opulența din aristocrația londoneză se asortează perfect cu muzica lui Ceaikovski și facilitează calea către un epilog plin de sentimente nobile, sub semnul reconcilierii tată-fiică, depășin motivul dureros al doliului. Baletul și fulgii de nea marchează ieșirea din suferința dolilului și din vârsta inocenței/copilărie.

Spărgătorul de Nuci o consolează pe fata decepționată de a nu fi găsit “secretul” din interiorul cutiuței muzicale (inspirată de ouăle Fabergé): «There’s nothing here. – There’s music/ Nu e nimic aici, e doar muzică.» Piruetele progresive, deși de modă veche/old fashioned, ne ajută să înaintăm spre echilibru și ne oferă mereu alte perspective, mai luminoase.

Regia: Lasse Hallström și Joe Johnston

Scenariul: Ashleigh Powell

Imaginea: Linus Sandgren

Montajul: Stuart Levy

Costumele: Jenny Beavan

Muzica: James Newton Howard

Distribuția:

Mackenzie Foy – Clara Stahlbaum

Jayden Fowora-Knight – Căpitanul Philip Hoffman, un spărgător de nuci

Keira Knightley – Zâna Fondantelor, regent al Tărâmului Dulciurilor.

Helen Mirren – Mama Ghimbir, regent al Tărâmului Distracțiilor

Morgan Freeman – Drosselmeyer, nașul Clarei

Misty Copeland – Prințesa Balerină.

Eugenio Derbez – Hawthorne, regent al Tărâmului Florilor

Matthew Macfadyen – Benjamin Stahlbaum, tatăl Clarei și văduv după moartea soției sale, Marie.

Anna Madeley – Marie Stahlbaum, mama Clarei, care a creat și a domnit peste Cele Patru Tărâmuri pe când era copil.

Serghei Polunin – Cavaler, dansator partener al Balerinei.

Ellie Bamber – Louise Stahlbaum, sora mai mare a Clarei.

Tom Sweet – Fritz Stahlbaum, fratele mai mic al Clarei.

Jack Whitehall – Harlequin, gardian la Palatul Celor Patru Tărâmuri

 

 
Comentarii închise la Dulcea cărare a copilăriei – The Nutcracker and the Four Realms

Scris de pe noiembrie 26, 2019 în Cinema, Film

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Undeva, peste curcubeu… în DisneyWonderland – Oz, The Great and Powerful (3D)

Trăim într-o lume cu mare capacitate de iluzionare, probabil de aceea regizorul Sam Raimi a încercat, prin Oz The Great and Powerful, să ilustreze meritul cinematografului în amplificarea mistificărilor. Povestea din peliculă este un prequel ce urmăreşte un magician ce va deveni, după multe peripeţii, Vrăjitorul din Oz. Poate părea surprinzătoare opţiunea lui Sam Raimi să preia comanda unei super-producţii marca Disney. Considerat maestru al filmelor horror (pentru saga The Evil Dead) a câştigat aprecierea unor critici pentru A Simple Plan (1998), apoi a cunoscut gloria cu trilogia Spider-Man. Construit pe mitul magicianului Oz, gravat pe celuloid de regizorul Victor Fleming, în 1939, filmul lui Raimi propune o altă privire asupra cinematografiei. Spectatorul actual nu mai accede cu naivitate în lumea lui Oz, este o propunere actualizată, opusă ambiţiilor lui Disney, căci acum îi ştim toate trucurile. Raimi se străduieşte să-şi încânte publicul, el reinterpretează (cu secvenţe lungi) imageria copilăriei sale. Formula 3D este modalitatea de a reface amintirile din lecturile sale. De aceea nu ratează ocazia de-a etala cunoştinţele sale cinefile, folosind tehnica 3D şi CGI, într-un omagiu explicit adus lui Victor Fleming şi lui Disney. Sam Raimi îşi doreşte implicarea afectiv-intelectuală a spectatorilor într-un amplu proces de decodificare simultană a mai multor nivele ale naraţiunii.

Cel care-a dat startul pentru ecranizarea poveştilor în 3D a fost Tim Burton cu Alice in Wonderland (2010), au urmat Petre Jackson cu The Hobbit: An Unexpected Journey (2012) şi Bryan Singer cu pelicula Jack the Giant Slayer (2013). Fiecare dintre ei se străduieşte să-şi folosească toată forţa în slujba unor poveşti binecunoscute. Povestea din Oz The Great and Powerful urmăreşte isprăvile lui Oscar Diggs, magician de târg provincial, de o moralitate îndoielnică. Astfel, în prologul filmului, în Kansasul lui 1905, prestidigitatorul se retrage într-un balon ca să scape de chelfăneala unui anume Vlad (emigrant român, probabil), circar de iarmaroc, gelos pe magicianul încercase să-i seducă iubita naivă. Prins de o tornadă, aterizează într-un ţinut necunoscut: Oz. Acest tărâm mirific, cu peisaje luxuriante este populat cu creaturi uimitoare şi unice, reamintind de imaginile spectaculoase din Avatar. În dorinţa sa de-a îşi uimi spectatorii, regizorul face apel la repere clasice şi introduce trei vrăjitoare (ca în Macbeth sau Graeae din mitologia greacă): Theodora, Glinda şi Evanora. Prins în iţele celor trei surori, magicianul provincial trebuie să-şi dovedească puterea de a le crea iluzia că el este vrăjitorul pe care locuitorii din Oraşul de Smarald îl aşteptau să împlinească „profeţia”. Oscar apelează, literalmente, la memoria lui Thomas Edison şi foloseşte iluzia cinematografică pentru a salva multe vieţuitoare din ghearele vrăjitoarelor.

Oz

Realizatorii au crezut că pot transforma Kansasul într-un loc mai bun „There’s no place like home şi i-au lăsat mână liberă lui Raimi în a re-pava cărarea deja celebră din pelicula semnată de Victor Fleming, prin care populariza universul creat de scriitorul american L. Frank Baum. Aventura spectaculoasă a magicianului-escroc sentimental este o cvasi-metaforă a parcursului său personal. El apare la înălţimi ameţitoare, precum un deus ex machina.

În toată suita de peripeţii ale lui Oscar Diggs – Oz (James Franco), pe traseul devenirii sale, regizorul lansează provocări spectatorilor cinefili, lăsându-i să recunoască „citate” din pelicule celebre produse în studiourile Disney sau semnate de Victor Fleming. Astfel, în relaţia celor două vrăjitoare mai mari, Evanora (Rachel Weisz) şi Theodora (Mila Kunis), regăsim raportul dintre maşteră şi fiica mai tânără, din Snow White and the Seven Dwarfs (Disney, 1937) cu toată „recuzita”: mărul otrăvit, stâncile golaşe, globul de cristal. Regizorul are o plăcere deosebită în a deforma chipurile actriţelor prin tehnica CGI, recurgând la imagologia clasică a vrăjitoarelor (pălăria ţuguiată, nasul coroiat şi mătură). Pentru ilustrarea vrăjitoarei „bune” (fiica cea mică, devotată părintelui) a recurs la repere din pelicule siropoase. Glinda (Michelle Williams), cea mai mică dintre surori, apare ca o stăpână calină a ţinutului din săpun – trimitere directă la producţiile soap-opera realizate (şi) de studiourile Disney (Little House on the Prairie, 1974-1983). Suava Glinda aminteşte de blânda învăţătoare, Caroline Ingalls, din seria televizată amintită. Ea se străduieşte să-şi apere poporul (printre care pitici şi quakeri) şi-l creditează pe ingeniosul Oscar Diggs – Oz. Glinda, Annie din prolog, fata devotată şi îngăduitoare îl ajută pe Oscar să-şi împlinească destinul.

Lumea cinematografiei este mereu prezentă, în substratul poveştii derulate pe ecran. Regizorul nu uită să-şi parodieze colegii actori sau limbajul din show-biz. Delicata şi aparent fragila Fetiţă din Porţelan (Joey King) reaminteşte de capriciile unor copii-vedetă, precum Dakota Fanning (Uptown Girls, 2003). Încercând să o prefigureze pe Dorothy de mai târziu, Fetiţa din Porţelan readuce în atenţie universul Disney din Beauty and the Beast, 1991(porţelanurile de la palatul Bestiei). Utilizând tehnica CGI pentru Fetiţa din Porţelan (Joey King) şi Finley (Zack Braff), realizatorii creează nişte însoţitori ai lui Oz extrem de expresivi. La fel de sugestive sunt expresiile şi replicile lui Knuck (Tony Cox), ce pare a fi o variantă a lui Pork (majordomul negru) din Gone with the Wind (r. Victor Fleming, 1939) transplantat din Tara în Tărâmul lui Oz. Şi tot din celebra peliculă „decupează” şi re-asamblează acel cadru cu clopotele trase de copii. Ca un adevărat „bricoler”, Raimi îmbină peisaje edenice cu scene de luptă (precum cele din Alice in Wonderland), pe fundalul sonor realizat de compozitorul Danny Elfman (Silver Linings Playbook).

Regizorul se joacă cu memoria cinefililor, presărând nenumărate imagini-simbol din cinematografia americană, printre trucurile lui Oscar Diggs – Oz. Finalul filmului aminteşte de acele happy-ending-uri marca Disnay. Focurile de artificii (pomenite premonitoriu în prologul în alb-negru) întregesc suita de imagini-odă pentru magicianul Disney. Filmul se termină într-un cadru „exploziv” ce nu lasă nicio urmă de îndoială asupra intenţiilor regizorului de-a omagia rolul cinematografului de-a lungul timpului.

Născută în lumea iarmarocului, îmbunătăţită de invenţiile genialului Thomas Edison, a şaptea artă a avut forţa de a crea poveşti minunate, „iluzii colorate”, graţie unor „magi” precum Walt Disney sau Victor Fleming. Sam Raimi converteşte spiritul Disney într-un joc plin de artificii… costisitoare.

Oz The Great and Powerful
Regizor: Sam Raimi
Scriitor: L. Frank Baum / Scenarist: Mitchell Kapner, David Lindsy-Abaire
Compozitor: Danny Elfman / Operator: Peter Deming / Producător: Joe Roth / Monteur: Bob Murawski
Distribuţia: James Franco (Oz), Michelle Williams (Glinda), Rachel Weisz (Evanora), Mila Kunis (Theodora), Abigail Spencer (May), Zach Braff (Frank / Voce Finley), Bill Cobbs (Master Tinker), Martin Klebba (Nikko), Joey King (Fetiţa din Porţelan)

Articol publicat în revista LiterNet
 
Comentarii închise la Undeva, peste curcubeu… în DisneyWonderland – Oz, The Great and Powerful (3D)

Scris de pe noiembrie 20, 2019 în Blockbuster, Cinema, Film, Filme de Oscar, Modernitate, Poveşti

 

Etichete: , , ,

O eroină tandră și pacifistă – Wonder Woman

 Cu siguranță, o femeie puternică, ivită din mitologia antică, dar plasată în plin război mondial, dornică să iubească, dar și să se lupte, nu poate fi decât incitantă, având în vedere legiunile de supereroi (Superman, Batman, Spiderman, X-Men, Iron Man, Hulk, Ant Man, Dr. Strange) care populează marile ecrane. Ingenioasă, dar și spectaculoasă, superproducția studiourilor Warner Bros alimentează dorința de egalizare a unora dintre femei, dar păstrează și linia tradiționalist-femeiască.
Wonder Woman poate fi categorisit drept un superfilm! Bunăoară, putem spune: «Misiune îndeplinită !» – divertisment, eroism și devotament într-o cauză nobilă, scene de acțiune ultramoderne, într-un lungmetraj semnat de o femeie (Patty Jenkins). Apărută în secolul trecut, în perioada anilor ’40, printre supereroii masculini, «Femeia Fantastică»/Wonder Woman a cunoscut vicisitudinile universului benzilor desenate, păstrându-și, totuși, popularitatea, într-o descendență feministă. De-a lungul timpului, a fost eroina din benzile desenate, apoi a trecut în rândul eroinelor de desene animate, urmând să facă pasul către cinematograf. În fapt, cuvântul englez „super-heroes” este o marcă înregistrată de DC Comics și Marvel Comics.

Grație unei intrigi abil construite și datorită efectelor vizuale, aproape copleșitoare, Wonder Woman și-a croit propriul său drum, câștigând teren, alături de ceilalți eroi ai mitologiei actualizate. În deceniile 7-8, din veacul trecut, seria televizată – despre eroina minunată – a cunoscut un enorm succes de public mulțumită actriței Lynda Carter. Prin urmare, look-ul acesteia (șort, cizme înalte, bustieră în culorile drapelului american, diademă și un lasou la centură) a devenit o adevărată emblemă. În versiunea din 2017, femeia minunată care ne este adusă în prim-plan face parte din familia amazoanelor. Încredințându-i rolul titular israeliencei Gal Gadot, realizatoarea n-a făcut decât un pariu pentru un chip atipic într-un trup de manechin, în postura unei eroine cu alură dulce-naivă, dar combativă.

Așadar, înainte de a deveni Wonder Woman, Diana a fost prinţesa din Amazon, crescută într-un paradis izolat şi antrenată pentru a deveni de neînvins în orice luptă. În acel Eden îndepărtat (utopica insulă Themyscira), se prăbuşeşte un pilot american (combatant în Primul Război Mondial). Tânărul o avertizează că urmează să izbucnească un război care va zdruncina lumea. Prin urmare, Diana decide să renunţe la liniştea căminului său, convinsă că intervenţia ei poate opri ameninţarea. Această hotărâre de a lupta alături de oameni pentru a opri toate războaiele o va ajuta pe Diana să își descopere marile puteri şi adevăratul său destin. Prima parte a lungmetrajului, semnat de realizatoarea Patty Jenkins (Monster), fixează rădăcinile personajului într-o solidă mitologie, cu scopul de-a îl plasa apoi într-un context lărgit. Prologul (destul de lung!) remarcabil din punct de vedere vizual este menit să relanseze eroina. Nu trebuie să omitem faptul că, la origine, «Femeia Fantastică» a apărut în perioada 1940-1950 (eroină de benzi desenate/Comics).

În blockbusterul produs de Warner Bros, Diana-Femeia-Fantastică va deveni combatant în prima conflagrație mondială, încercând să îl învingă pe Ares, zeul războiului. Linia de demarcație e clară: războaiele trecutului, cu toate ororile sale și era industrială. Cu acțiunea plasată în 1918, filmul capătă aspectul unui veritabil steampunk, fidel primei revoluții industriale. Salturile temporale sunt realizate armonios datorită iscusitului scenarist Allan Heinberg (Sex & the City, Grey’s Anatomy, Scandal) și mulțumită directorului de imagine Matthew Jensen. Acestora li se alătură Gal Gadot, ce revine în rolul super-eroinei, alături de Chris Pine, Robin Wright, Danny Huston, David Thewlis, Connie Nielsen şi Elena Anaya.

Ca și în cazul celorlalți supereroi, Diana se va confrunta cu o forță opusă. Antagonsimul se regăsește în scriitura de la bază: personaje total opuse (unul solar, care levitează, traversând cerul pentru o cauză nobilă; celălalt, nocturn, ivit din adâncurile lumii, justificând mizantropia abia voalată). În Wonder Woman, regăsim câteva dintre fundamentele esteticii snyderiene: relantiul, lumini puternice vs. tenebre, tablouri (deliberat) kitsch care glorifică figurile olimpiene.

Întreaga imaginerie demonstrează fascinația pentru acel „Übermensch” care jongla cu regulile omenești într-un cadru baroc. Trebuie să nu pierdem din vedere faptul că Diana este fiica lui Zeus și e decisă să părăsească lumea amazoanelor, iar statura sa depăşeşte realitatea; e o fiinţă fabuloasă ale cărei aventuri ţin de fantastic, legendă, mitologie, în ciuda cadrului parțial realist. Super-eroina cu chip de fetiță uimită e un amestec fermecător de naivitate contrabalansată de o siderantă forță fizică (se luptă precum Thor), dar și de aptitudinea ireproșabilă de combatant întru dreptatea absolută. Îndrăgostită de un spion britanic (charismaticul Chris Pine), șăgalnica eroină alege să apere pacea mondială chiar în perioada în care soldații Kaiserului mitraliau orice le apărea în cale. Așadar, în costumația sa colorată, Diana-Femeia-Fantastică glisează între tranșeele germane și cele franceze, într-un soi de „No Man’s Land” cu vocație metaforică. Frisoanele sunt garantate dacă nu ești familiarizat îndeajuns cu universul supereroilor.

Minunea poate funcționa și două ceasuri jumătate dacă încă mai crezi în puterea iubirii, în discursul pacifist și agreezi tușele feministe. În fond, Wonder Woman reactivează cultul miraculosului, dar pledează pentru pace și iubire, nu doar ca o simplă figură iconografică, ci devine chiar un simbol.

Regia: Patty Jenkins

Scenariul: Zack Snyder, Allan Heinberg, Jason Fuchs după personajul Wonder Woman din seria de benzi desenate (William Moulton Marsto, DC Comics)

Imaginea: Matthew Jensen

Decorurile: Aline Bonetto

Costumele: Lindy Hemming

Montajul: Martin Walsh

Muzica: Rupert Gregson-Williams

Distribuția: Gal Gadot (Diana/Wonder Woman), Chris Pine (Căpitanul Steve Trevor), Connie Nielsen (Hippolyta), Robin Wright (Antiope), Danny Huston (Generalul Ludendorff), David Thewlis (Sir Patrick Morgan), Elena Anaya (Dr Maru), Lucy Davis (Etta Candy)

Durata: 2h21

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la O eroină tandră și pacifistă – Wonder Woman

Scris de pe noiembrie 19, 2019 în Blockbuster, Cinema, Film, Modernitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Matrioșca lui Besson – Anna

“Pardon, dar n-am mai văzut filmul ăsta?” – s-ar putea interoga unii dintre spectatorii care îi urmăresc filmografia lui Luc Besson. Cineastul s-ar putea apăra, parafrazându-l pe Hitchcock: “Auto-plagiatul înseamnă stil”.

Cam așa s-ar putea iniția o discuție despre recenta peliculă, Anna,  semnată de Luc Besson. Argumentele sunt destul de numeroase – noua eroină se numește Anna, nu Nikita, nu lucrează pentru “franțuji”, ci pentru fosta Uniune Sovietică (acțiunea se derulează între 1985-1990), agenții de legătură sunt din sfera KGB sau CIA, cea care o inițiază pe orfelină în „ritul de trecere” spre maturizarea profesională nu mai este Jeanne Moreau, ci inegalabila Helen Mirren.

Desigur, scenariul este deconstruit, uzând din belșug de flashback-uri, dar și de flash-forward, în concordanță cu stilizarea din titlu – ANИA, dar amprenta stilistică e aceeași. Bunăoară, lungmetrajul din 2019 poate fi lesne considerat o versiunea contemporană,  un remake al filmului-cult Nikita, trecând apoi și prin alte producții – Léon: The Professional, The Fifth Element sau Lucy. Pelicula de două ore devine cursă electrizantă, cu ritm incredibil  și cu o explozivă acțiune. Anna/ANИA o aduce în rolul principal pe actrița & top-modelul Sasha Luss, alături de o distribuție impresionantă din care fac parte Helen Mirren, Cillian Murphy și Luke Evans.

Cu puternice filiații în Red Sparow (Francis Lawrence), și aici o fată fragilă, orfană și depresivă, este stereotipul preferat pentru a fi un spion (rus) de succes. Cumplitul incipit, plasat în Moscova anului 1985, indică regulile jocului: cinci spioni americani sunt capturați, iar capetele lor tăiate sunt trimise lui Lenny Miller, contactul din partea CIA de peste ocean. Prin urmare, setea de răzbunare a sovieticilor e mare. Apoi, acțiunea se mută în 1990, când un agent în căutare de modele descoperă un diamant în stare pură: gracila Anna; are un fizic perfect și aerul acela pe care Luc Besson l-a identificat cu mult timp în urmă la (ucraineanca) Milla Jovovich.

Ca și în cazul celorlalte eroine preferate ale lui Besson și Anna e un straniu cumul de forță și fragilitate/vulnerabilitate. În plină mișcare #metoo, actuala eroină, deși nu pare să depășească 50 de kg, doboară cu ușurință veritabili „urși” moscoviți de peste suta de kilograme. “Ritul de trecere” spre maturizare se realizează sub directa coordonare a venerabilei Olga (Helen Mirren), când, în mai puțin de zece minute, lichidează o adunătură de bătăuși reuniți într-un restaurant de tip Carul cu Bere din București, validând stereotipul cinematografic «femme fatale badass». Modesta vânzătoare de păpuși dintr-o piață gri poate fi și un criminal înnăscut, și un top model  de succes. Ea însăși folosește adesea metafora păpușilor Matrioșka pentru a sublinia forța femeiască latentă. Odată recrutată de o agenţie guvernamentală şi transformată într-o “maşină de ucis”, Anna devine arma secretă a celor din KGB. Aflată mereu în cursa contracronometru cu țintele stabilite de alții, Anna se descurcă mereu singură, deși pare susținută de agenție.

Frumoasa belicoasă ajunge și într-un veritabil puzzle emoțional. Pe de-o parte, îl îndrăgește pe atrăgătorul agent KGB-ist Alex Tchenkov (Luke Evans, în cea mai bună formă), care o introduce pe Anna în agenție și care are un interes sincer să o promoveze într-un program în care ea poate supraviețui sau nu, pe de altă parte e Miller (carismaticul Cillian Murphy), care o surprinde pe Anna în flagrant și o întoarce împotriva propriei ei țări. Ambii bărbați o doresc pe Anna. Sub oblăduirea sovieticilor, Anna trece de la un avatar la altul și își îndeplinește cu brio toate sarcinile, mutând piesele/țintele ca într-o uriașă tablă de șah (imaginea alb-negru cu micuța Anna, fiică de ofițer sovietic). Deși viața ei e un carusel, Anna, ca și Nikita sau Liloo, visează la o viață tihnită, în libertate. De la un anumit punct, acest thriller feminin îi oferă șansa eroinei să se transforme din manipulată în manipulatoare. Bărbaților le rămâne doar duelul armat și… oftatul.


Încă o dată, Luc Besson demonstrează că în ultima perioadă e mai mult preocupat de tehnică decât de psihologia personajelor. Motivat mai mult de marketing (“încăsările vorbesc”), livrează un veritabil cocktail de energie, scene de luptă „în coregrafie”, muzică electrizantă perfect acordată cu imaginile: ecran larg (scope), încadraturi la milimetru, luminile la foton (mai ales cele din Paris/ Tour Eiffel, alternanța antitetică Vest-Est). Parcă desprinsă din jocurile video, purtând zeci de ținute una mai colorată decât cealaltă, Anna apare ba în frumoase coregrafii de luptă à la Kill Bill, ba în ședințe foto; întotdeauna este deasupra bărbaților!

Sunt destul de evidente trimiterile către mișcarea #metoo, în cazul acelor prelungite și obositoare #photoshooting (unde, fotografii sunt mereu ocupați, enervanți, libidinoși sau gay, iar fetele stau ca la târgul de animale domestice). Ba cu basma de țărancă, ba cu peruci divers colorate, Anna plătește polițe și nu uită de statutul vulnerabil al “păpușilor vii” din acest imens labirint spațio-temporal. Besson nu uită niciodată  să-și țină spectatorul aproape și aplică, repetitiv, acele du-te-vino! (flashback & flashforward) lămuritoare. În această povestire cinematografică, Războiul Rece și războiul sexelor se întrepătrund, pe motivul faimoasei Matrioșka («It’s a woman inside a woman / În interior, e mereu tot o femeie»). Dacă în Valérian et la Cité des mille planètes, Edenul proiectat de Besson care făcea racordul cu artificialul din spațiul virtual, nici aici nu uită de obsesia pentru paradiziac; de astă-dată, Anna e în Hawaii, dar alături de o altă femeie/Maud (concesie #metoo?).

Forțată sau nu, această reverență în fața feminității (stilizate) nu poate decât să aducă surâsul pe chipul spectatorilor care-au urmărit cu sufletul la gură fiecare mișcare a fascinantei Anna.

Regia: Luc Besson

Scenariul: Luc Besson

Imaginea: Thierry Arbogast

Decorurile: Stéphane Robuchon, Gilles Boillot

Costumele: Olivier Bériot

Montajul: Julien Rey

Muzica: Eric Serra

Distribuția:

Sasha Luss – Anna

Helen Mirren – Olga

Luke Evans – Alex Tchenkov

Cillian Murphy – Lenny Miller

Lea Abova – Maud

Durata: 120 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Matrioșca lui Besson – Anna

Scris de pe noiembrie 19, 2019 în Blockbuster, Cinema, Feminin, Film, Filme de Cannes

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , ,

Frumusețe și pierzanie – „Martin Eden”

Martin Eden

Adesea, credem că nu putem discerne, în operele marilor autori de ficțiune, autoportretele ascunse printre rânduri. Mult timp, s-a spus că Martin Eden îl reprezintă pe însuși Jack London. Autorul, însă, nega și afirma că e condamnat la „individualism nietzschenian”. Într-adevăr, mare ambiție să încerci o adaptare pentru marele ecran în cazul unei astfel de opere. Fiecare cititor al lui London a păstrat undeva, în sufletul, său o parte dintre iluziile tânărului matelot de la debutul secolului al XX-lea. Apărut în 1909, romanul a reprezentat o carte cu puternic suflu combativ, deși nu a fost bine receptat la vremea sa. Ambiguitatea ivită din anumite contradicții (dintre individualism și socialism) se întinde pe toată lungimea cărții. Lupta eroului împotriva unei lumi ostile, spiritul autodevorat de focul creației au făcut greu de ecranizat o astfel de carte. Iată că un cineast italian – Pietro Marcello (autorul fimelor Bella e PerdutaLa Bocca del lupo) – găsește calea către spiritul și litera lui Jack London, realizând o transpunere atemporală a romanului-cult: Martin Eden. Realizatorul îmbină, cu abilitate, poezia, politica și farmecul discret. Așadar, suntem martorii parcursului inițiatic al lui Martin Eden, proletarul individualist, dintr-o epocă marcată de transformări sociale. Grație filosofiei, literaturii – culturii sale – se bucură de aprecierile unei frumoase tinere burgheze. Meritul acestei pelicule este și acela că ne amintește formula lui Franz Kafka – «Înfrânge lumea !».

Efervescența socială din secolul al XX-lea îl inspiră pe cineastul care transpune acțiunea în Italia (filmul se derulează de-a lungul primelor decenii ale veacului al XX-lea) dar pare o lume atemporală (ba în epoca postbelică, ba în anii ‘80), ca un fel de istorie alternativă. Liniaritatea  poveștii cinematografice e contrabalansată de utilizarea imaginilor de arhivă. Imaginile eterogene ancorează filmul în același spirit, dar oscilează precum valurile mării pe care Martin o părăsise. În dorința sa de a ajunge scriitor, fostul marinar ajunge să-și înșele propriile origini. Filmul începe cu acele cuvinte, servind ca program, rostite în ultimele clipe de Martin Eden (după o suită de flashback-uri): «Așadar, lumea e mai puternică decât mine. În fața puterii sale nu pot decât să mă opun pe mine însumi, ceea ce nu reprezintă nimic, de fapt.»

Scenele de stradă, asemănările politice sau povestea ascensiunii sociale fixează povestea în veacul trecut. Destinul lui Martin Eden ar fi putut fi pesimist – nu putem să ne ameliorăm condiția fără să ne pierdem pe noi înșine, dezgustați de lumea în care trăim. Totuși, Pietro Marcello ne sugerează că se pot ameliora problemele trecutului dacă schimbăm perspectiva, unghiul percepției și nu repetăm aceleași greșeli. Prin urmare, această adaptare liberă după Jack London îmbină realitatea cu ficțiunea și introduce mitul în realitate. Întâlnirea dintre Martin și Elena, sora unui tânăr din înalta burghezie, e transpusă în Italia și constituie sursa poveștii. Martin pare siderat de această frumusețe din altă lume, în vreme ce Elena pare sedusă, dar și amuzată de această întâlnire. Discuția despre opera lui Baudelaire îi conferă sprijinul tânărului marinar, făcându-l să spere că va putea să o cucerească pe distinsa lui interlocutoare. Pe tot parcursul filmului, dorința de a urca scara socială va fi dominantă. Deși e frământat de focul creației nu uită, totuși, că succesul literar i-ar putea aduce potolirea tuturor poftelor, carnale și spirituale.

Martin Eden / Copyright © Fandango

Imaginile turnate în pelicula de 16 mm dau viață, cu simplitate și senzualitate, unei povestiri în care eroii se simt bine în pielea lor. Bunăoară, Luca Marinelli reunește toate paradoxurile unui personaj care aspiră să își descrie existența, dar care își revendică, în paralel,  și individualismul. Contrastul dintre ochii săi luminoși și gura sa dură reflectă dihotomia dintre iuțeala cu care învăța și accesele de violență ale acestui impozant „înger păzitor violent”. Realizatorul multiplică unghiurile asupra actorului de parcă s-ar tot învârti în jurul paradoxului pe care acesta îl întrupează. Pe de altă parte, alura eterică a frumoasei Jessica Cressy devine un contrapunct și justifică separația socială; la fel, bărbatul vorbește într-o napoletană în dialect, iar femeia articulează – cu finețe – franceza cultă. Interpretat cu un maximum de energie virilă de Luca Marinelli (premiul pentru interpretare la Festivalul de Film  de la Veneția), Martin Eden este un ins din clasa de jos, dar care se strecoară prin ușa din dos, în „lumea înaltă”. Proletarul se îndrăgostește de frumoasa cultivată, aici Elena Orsini (întruchiapată de diafana Jessica Cressy), care trăiește printre cărți și tablouri, departe de vuietul mulțimilor. Eden își pune în minte să devină ca ea, așadar se apucă de citit, se cultivă și ajunge chiar să scrie. Pasiunea acestui tânăr voluntar se ține departe de toate refuzurile editorilor, de returnarea manuscriselor. Obstinația sa îl ține departe de familie, amici și chiar de Elena. Eterna poveste a tânărului care își depășește limitele și vrea să își uite originea imprimă peliculei nunanțe de frescă socială, într-o manieră de „epopee hollywoodiană” în care imaginile alternând culorile roșiatice și albătrii cu cele în alb-negru ilustrează luptele sociale din veacul trecut. Aceasă textură cu totul particulară îi conferă peliculei o notă nostalgică, dar și pulsatilă, în egală măsură. Devin evidente intențiile realizatorului de a (re)face o traiectorie a „uceniciei”/evoluției personale, de a expune povestea formării unui individ din secolul trecut. Montajul permite evocarea marșului istoric și-l prezintă pe Martin într-o evoluție, indiferent la mișcările din lumea exterioară. Antieroul creat de London reprezintă omul contemporan în lupta sa pentru existență. Refuzând să facă din Martin un lider sau o figură tutelară și adaptând tonul, filmul se vrea și un rechizitoriu la adresa narcisismului (specific creatorilor de literatură). Prin urmare, Martin Eden e o adaptare lirică, o adevărată poveste cinematografică filosofică și politică, dar, mai presus de acestea, o poveste despre aventura umană, așa cum se aude în popularul refren cântat de Joe Dassin: «Salut, c’est encore moi / Salut, tot eu sunt!».

Martin Eden / Copyright © Fandango

În mod voit eliptică, narațiunea filmică a lui Pietro Marcello însoțește personajul central pe tot parcusrul său inițiatic, descoperindu-și vocația, dar punctul de vedere al cineastului nu se suprapune cu cel al eroului din titlu; distanțarea cineastului conferă complexitate poveștii. Inteligența cineastului l-a ținut departe de soluțiile radicale, nu a filmat coborârea în infernul tragic al eroului, în dorința sa arzândă de a se pitula după postura de scriitor/«dandy» decadent . În spatele acestui personaj grandilocvent, cineastul povestește despre un secol de lupte sociale, care și astăzi se regăsește într-un populism incapabil de a oferi răspunsuri aspirațiilor oamenilor striviți de malaxorul economiei generale.

Regia: Pietro Marcello

Scenariul: Pietro Marcello, Maurizio Braucci după Martin Eden de Jack London

Imaginea: Alessandro Abate, Francesco Di Giacomo

Costumele: Andrea Cavalletto

Montajul: Fabrizio Federico, Aline Hervé

Muzica: Marco Messina

Distribuția: Luca Marinelli (Martin Eden), Jessica Cressy (Elena Orsini), Denise Sardisco (Margherita), Carmen Pommella (Maria), Carlo Cecchi (Russ Brissenden)

Durata: 2h 08

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.Martin Eden

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Frumusețe și pierzanie – „Martin Eden”

Scris de pe noiembrie 18, 2019 în Film, Filme de dragoste, Morală, Moravuri

 

Etichete:

Adâncimea sufocantă a iubirii – Plonger

Mădălina DumitracheÎntre focurile iubirii, doi îndrăgostiți – César și Paz – descind în infern, înoată în apele tulburi ale pasiunii și explorează fundul mărilor. Plonger aduce în prim-plan iubirea pasională și ecologia. Imagini submarine fabuloase alternează cu cele din viața de cuplu, pe fundalul sonor aparte.

Aflată la al treilea lungmetraj, Mélanie Laurent, șarmanta blondină distribuită de Tarantino în blockbuster-ul Inglourious Basterds, ecranizează, într-o manieră lirică, romanul omonim al lui Christophe Ono-dit-Biot: «Plonger». Să poți transpune pe ecran o carte de 450 de pagini necesită un dezvoltat simț al elipsei. Cineasta ilustrează, sub formă de instantanee, mărirea și decăderea unui cuplu, aflat între Paris și fundul Mării Omanului. Tinerii reprezintă cuplul total, dar complementar: ea – o focoasă spanioloaică, o febrilă fotograf-artistă, iar el, un fost reporter în zone de conflict, dornic să se adăpostească de tumultul vieții de teren. În nordul Spaniei, aveau tot ce le trebuia: libertatea, pasiunea devoratoare și intimitatea unei vieți colorate, pline de lumină și magie. Întoarcerea în Paris și o sarcină neașteptată, nedorită de Paz, marchează începutul declinului. Cei doi tineri se iubesc cu patimă, dar, imediat după apariția copilului, se ivește și tristețea. Absorbită de viața de mămică, Paz își neglijează munca/activitatea de creație și pică, lent, dar sigur, pradă deznădejdii. Odată cu maternitatea, a apărut și disperarea.

1- Plonger

În prima parte a peliculei, María Valverde depășește ecranul prin forța jocului actoricesc, dar și grație uluitorului său farmec personal; disperarea ei de-a trăi ferecată în sine umple tot spațiul. Personajul ei este o artistă frisonată în permanență de focul creației, genul care punea munca deasupra vieții personale. Cu toate că o adora, César nu a întrevăzut această latură a ei și părea să nu o înțeleagă. Pentru el, nașterea micuțului valora mai mult decât orice alte ambiții profesionale. Cu toate acestea, hiatusul e semnalat atunci când Paz mărturisea: „Je devrais être remplie, je me sens vide”/„Ar trebui să fiu împlinită, fiindcă mă simt golită.”- setea de experiențe nu fusese potolită. Aidoma unei păsări închise într-o colivie, fotografa plonjează în valurile dezamăgirii. Prea des chinuită de îndoieli, Paz va lua o decizie neașteptată. Așadar, Mélanie Laurent nu ezită deloc să adapteze în stilul său, reducând din povestea întâlnirii amorezilor și acordând mult spațiu evoluției, pasiunii dintre cei doi îndrăgostiți.

2 - Plonger

Reușita acestei sensibile pelicule a constat și în distribuirea rolurilor principale unor actori uimitori: Gilles Lellouche & Maria Valverde. Dacă ea este fascinantă și seducătoare, în contrapondere, el este îndrăgostitul terre à terre, care temperează – atât cât i se permite – pasiunea. Într-una dintre zile, César descoperă țiuitul unei balize GPS. Uimit, el află că Paz „adoptase” un rechin care se strecura între apele Mării din Oman, aflată la mii de kilometri distanță. Declinul cuplului este evident, decalajul dintre preocupările lor se accentuează, iar amorul începe să fie șters de apele tulburi ale neîncrederii, „plictiseala din dormitor” se instalează și le acaparează definitiv viețile. În vreme ce Paz se frământă cum să dea de rechin, César e preocupat de creșterea micuțului. Rutina domestică devine poveste. Cea care cedează prima este fragila artistă, care își părăsește și soțul și copilul, abandonându-și traiul de dinainte. Marea iubire va atinge fundul marin; o a doua parte a filmului va începe, dar fără Paz. Cel care câștigă simpatia publicului este Gilles Lellouche, actorul interpretează, cu mult farmec, un bărbat îndrăgostit până peste cap, teribil de stângace, dar incredibil de tulburător. Actorul dă multă culoare rolului de soț abandonat și întrupează cu sinceritate un tată iubitor, devastat de pierderea soției.

3 - Plonger

Tragic, Plonger rămâne fidel spiritului cărții din care s-a inspirat. Serenitatea din prima parte a filmului ar putea să-l plaseze sub influența cineastului-estet Terrence Malick; instantaneele fericirii sunt întretăiate mereu de o lumină pudrată. Criza conjugală transformă partea a doua într-o cursă în căutarea unui adevăr bine ascuns sub undele marine. Aflat în contratimp, bărbatul bulversat de șocul pierderii definitive înțelege prea târziu că ar fi trebuit să plonjeze mult mai devreme alături de fragila/„capricioasa” Paz. Soția sa ilustrase perfect butada: «Qui trop embrasse mal étreint.»

4 - Plonger

Aflat între romanță și dramă, Plonger tulbură prin sinceritatea abordării, grație unui duo actoricesc de excepție și îndeamnă la meditație. Filmul – în două părți (incongruente) – abordează cu sensibilitate teme ale actualității (maternitate vs. creație artistică, deschidere vs. închidere în sine, eroziunea cuplului și iubirea) oferind teme de reflecție și de sinceritate, într-un răsfăț vizual/imagistic.

5 - Plonger

Regia: Mélanie Laurent
Scenariul: Mélanie Laurent
Montajul: Guerric Catala
Ilustrația muzicală: Thomas Jamois
Distribuția:
Gilles Lellouche – César
María Valverde – Paz Aguilera
Ibrahim Ahmed – Marin
Marie Denarnaud – Patroana hotelului
Noémie Merlant – Tânăra artistă
Albert Delpy – Léo
Durata: 102 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Adâncimea sufocantă a iubirii – Plonger

Scris de pe noiembrie 16, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Agenți speciali într-o misiune cam… neserioasă – The Man from U.N.C.L.E.

Guy Ritchie, cu stilul-i inconfundabil, oferă spectatorilor o poveste care să-I țină cu sufletul la gură. Inspirat din popularul serial difuzat în 1960, filmul The Man from U.N.C.L.E reunește spionajul, comedia și acțiunea într-o formulă nouă din care va rezulta un adevărat “team movie.

uncleQuentin Tarantino și Steven Soderbergh au fost și ei aproape de un astfel de proiect, dar fostul soț al Madonnei a câștigat, după ce dăduse tonul cu Sherlock Holmes (avându-i în distribuție pe Robert Downey Jr. și Jude Law). Guy Ritchie plonjează în anii ’60 odată cu adaptarea unei serii de televiziune difuzate în Statele Unite în perioada 1964-1968 (cu Robert Vaughn și David McCallum). Dacă spectatorii au avut un gând apriori, potrivit căruia acest film ar putea fi unul de spionaj clasic s-au înșelat. Guy Ritchie livrează o peliculă care încalcă regulile, dar care face o risipă de umor british, evitând parodia à la Austin Powers, modernizând dialogurile și scenele de acțiune, păstrând, totuși, cadrul anilor ’60. Născut în 1968, cineastul pare să fi rămas sensibil la atmosfera din perioada în care-au apărut Beatles, The Rolling Stones și Mary Quant (creatoarea minijupei).

Povestea de pe ecran se desfășoară în perioada Războiului Rece, când Berlinul era divizat și separat de un zid. Așadar, agentul CIA – Napoleon Solo (Henry Cavill din Superman) – şi agentul KGB-Ilia Kuriakin (Armie Hammer din The Social Network) – sunt nevoiţi să facă echipă şi să participe la o misiune împotriva unei misterioase organizaţii criminale, care inteționa să prolifereze armele și tehnologia nucleară. Cei doi se transformă din rivali în aliaţi, cel puţin cât durează această aventură. Singura pistă, către organizaţia secretă, este fiica unui om de ştiinţă german dispărut, prin intermediul căreia cei doi se pot infiltra în organizaţie și ar putea împiedica, astfel, cataclismul planetar.

Acest duo de șoc – desprins dintr-o serie televizată – funcționază de minune, mai ales când își face apariția fermecătoarea Alicia Vikander. Deja faimoasă, actrița suedeză întrupează, cu aplomb, eroina care temperează nivelul de testosteron și echilibrează magnificul binom masculin ruso-american. După o cursă teribilă, pe alocuri ludică, printre spionii siguri pe ei, în Berlinul de Est, se (cam) epuizează cartușele.  Astfel, se încheagă o amiciție și se-nfirifă o idilă – sentimente contrabalansate de necesitatea unei alianțe inedite pentru a salva omenirea de amenințarea nucleară.

Între schimbările de rol, piste false și dârele james bondiene, filmul ne amintește de granița fragilă dintre parodie și originalitate, așa cum se regăsește în multe dintre producțiile hollywoodiene actuale (Kingsman). În fond, aceasta conferă savoare scenelor tensionate dintre eroii care par a fi în opoziție, singură – secvența finală – îi dă valoare filmului. Realizarea “supervitaminizată” de Guy Ritchie face dreptate epocii, subliniind farmecul vestimentației (costume create de Joanna Johnston), al decorului (filmări efectuate în Old Royal Naval College, Greenwich, Londra, Napoli și Roma) oferind o estetică (asumată) aparte. Alegerile pentru anumite unghiuri de filmare (îndeosebi pentru flashbackuri) descriu cu acuratețe punctele de vedere ale personajelor. Grafica acestei pelicule este calibrată (split-screen și patină) în așa fel încât să atenționeze privitorul asupra unor “obiecte-cult”.

Tandemul ruso-american este camuflat în ironie, iar energia de pe ecran indică originile publicitare ale cineastului britanic. Personajele negative (precum blonda fatală interpretată de Elizabeth Debicki) aduc o undă de sofisticare voită (costumații cu marca Paco Rabanne sau Dior), în cheie parodică. Această pastișă vintage, în care raporturile dintre “brun” și “blond” se îmbină cu flegmatismul londonez salvează un scenariu lipsit de consistență grație interpretărilor artistice (Henry Cavill, Elizabeth Debicki, Armie Hammer, Hugh Grant și Alicia Vikander)  imaginii și coloanei sonore (Ennio Morricone, Roberta Flack, Jerry Goldsmith, Nina Simone) doar pentru amuzamentul spectatorilor dornici de seducție, glamour și de acțiune.

Deși nu este cel mai reușit film de spionaj, The Man from U.N.C.L.E., devine o alternativă à la Quentin Tarantino pentru spectatorii amatori de divertisment administrat în doze egale de “cool” și “vintage.

The Man from U.N.C.L.E

Regizor: Guy Ritchie
Scenarist: Guy Ritchie, Sam Rolfe, Lionel Wigram
Operator: John Mathieson
Producător: Steve Clark-Hall

Distribuţia

Henry Cavill (Napoleon Solo)
Elizabeth Debicki (Victoria Vinciguerra)
Armie Hammer (Illya Kuryakin)
Hugh Grant (Waverly)
Alicia Vikander (Gaby Teller)
Jared Harris (Sanders)
Luca Calvani (Alexander)

Durata: 116 min

Articol publicat în revista WebCultura

 
 

Etichete: , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web