RSS

Arhivele lunare: decembrie 2019

Bilanț

Cităm la nesfârșit o sensibilă frază: “Speranța moare ultima.”, dar niciodată nu ne săturăm să-i absorbim înțelesurile.

Atunci când încetăm să mai sperăm, începem, de fapt, să murim câte puțin. Din păcate, ceasul nu-și întoarce curgerea spre izvoare nicicând și niciunde. Totuși, tot ce putrezește în jurul nostru nu este făcut să ne deprime, dimpotrivă – este o invitație a vieții să-i imităm gestul ei inițial – creația, nașterea, renașterea. Este o invitație la voie bună, la curaj, la faptă.

Înfrângerea nu există decât pentru acela care nu se reîntoarce în luptă. Totul se poate distruge, totul se poate preface în pulbere. Știm cu toții că Prometeu, Oedip, Antigona, Fedra au suferit un iad interior de o mie de ori mai crâncen decât al nostru. Dar, dacă s-au dat bătuți, au făcut-o pentru că nu cunoșteau nădejdea. Este o panică a disperării, o manie colectivă în fața răului, o frică sugestionată în fața neantului. Toți oamenii privesc cu spaimă întunericul, haosul. Ne este frică de Lumină pentru că Lumina înseamnă absurda rezistență împotriva oricărei eventualități, înseamnă continuă depășire, continuă viață.

Precedată de restaurarea morală a individului, bucuria programată a sărbătorilor deține o valoare cathartică. ”Primiți colindători?” (mai) întreabă cu un soi de politețe protocolară cei mai frumoși mesageri ai sărbătorilor și ai speranțelor. Ei ne confirmă Sărbătoarea ca exercițiu de fericire perenă, lasă loc pentru… nădejde.

Iată, anul 2013 “moare” ducând cu el încă o insulă din arhipelagul zbuciumatelor noastre existențe.

365 de zile și 365 de nopți în care ne-am bucurat, dar ne-am și întristat, am iubit și, poate, am fost nedreptățiți, am epuizat gama tuturor stărilor de spirit, adică am ars pe rugul înalt al vieții. Din frământările și trăirile noastre rămâne un vraf de amintiri amare, de porniri răzbunătoare, de teamă – cu care ne-am trezit în unele dimineți – de a fi oameni, de a fi supuși, câteodată, și nefericirii, de a îndura insuportabilul, despărțirea, nestatornicia, vremelnicia. Se schimbă anii și peste tot cortegiul emoțiilor și senzațiilor noastre, cea mai stăruitoare este aceea de înnoire.

În pragul fiecărui An Nou, ne încearcă presimțirea – himerică uneori – că viața noastră va cunoaște prefaceri de mai bine, că vom trăi mai curat și mai frumos. Este dramul de încredere, de speranță și de curaj de care avem atâta nevoie spre a putea păși către viitor.

Să ne despărțim de anul ce tocmai se pregătește să plece, acordându-ne – încă o dată – abandonarea în speranță.

speranta

(sursa foto)
Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

Patricia Clarkson: “Așa se arată la 59!”

În interviul acordat jurnalistei britanice Barbara Ellen, de la The Guardian, Patricia Clarkson mărturisește că se simte din ce în ce mai faimoasă, ceea ce capătă sens dacă urmărim evoluția acestei actrițe. Așadar, o artistă talentată, aptă să încapsuleze aerul nobiliar, dar și furia suburbană, dezordinea și nonșalanța boemă, calitățile unei «femele alpha» și tot ce poate fi cuprins între, Clarkson, în vârstă de 59 de ani, s-a bucurat de success într-o carieră ce însumează teatru, film și televiziune. Corporalitatea acestei actrițe mature este dovada vie a talentului actoricesc: “Ce fel de Patricia Clarkson vreți să vedeți?” – dependenta de droguri din High Art, boema răvășitoare din Six Feet Under, mama devorată de cancer din Pieces of April, cosmopolita acidă din The Party? Lista poate continua. Clarkson a avut parte de roluri complexe, evindențiindu-se mereu.

“Niciodată nu am vrut să mă mărit și n-am vrut copii – m-am născut fără gena asta.”
©Patric Shaw

Cariera ei ar putea fi descrisă cel mai bine ca o “flamă eclectică”, adesea transformându-se într-o «minge de foc» – așa cum se întâmplă chiar acum. Artista deține rolul principal în cel mai recent film al său, Out of Blue, un thriller tulburător, scris și regizat de Carol Morley (The Falling, The Alcohol Years, Dreams of a Life).

Patricia Clarkson și Aaron Tveit la premiera filmului lor Out of Blue, la Toronto International Film Festival, 2018

Înainte de aceasta, ea a portretizat, cu subtilitate, o prezență matriarhală, în opoziție cu eroina întrupată de Amy Adams din serialul produs de HBO: Sharp Objects, care are la bază romanul scris de Gillian Flynn (performanța aceasta i-a adus Patriciei Clarkson primul ei premiu la ‘Globurile de Aur’). Așa se explică, probabil, și atenția ce i se acordă pe stradă. Deși de multă vreme (re)cunoscută în New York (unde locuiește) și New Orleans (unde s-a născut și a crescut, fiind cea mai mică dintre cele cinci surori ale familiei sale), Clarkson spune: “Acum, totul e o mică nebunie. Chiar trebuie să-mi perii părul, chiar nu pot să mai părăsesc casa fără mă dichisesc câte puțin. Chiar port și o pălărie și ochelari – tot sunt recunoascută! Este atât de nostim, dar chiar ajută.” Aruncă o privire asupra ei. “Știi, chiar am lucrat alături de oameni care s-au confruntat cu povara celebrității – George Clooney, Amy Adams; mega-staruri care se descurcă onorabil și în astfel de situații.

Jurnalista îi mărturisește artistei că e surprinsă plăcut de evoluția ei: de la o doamnă la actriță de compoziție, demonstrând, astfel, că se descurcă de minune între cele două lumi. Actrița confirmă și declară că aceasta a fost și dorința sa: “Am străbătut atâtea drumuri în acest domeniu, am proiectat atâtea imagini, încât cred că oamenii mă pot vedea acum în atât de multe situații diferite, exact acolo unde am vrut să fiu”.

Cele două (n.n. jurnalista și actrița intervievată) discută la un hotel din Londra, într-o atmosferă destinsă. Sveltă, plină de farmec, lipsită de orice artificiu, fermecătoarea Clarkson stă într-o poziție lejeră (ghemuită, în stil beatnik). Prin urmare, expresivitatea de pe ecran se regăsește și în viața reală, în toată ființa acestei desăvârșite actrițe. Patricia Clarkson creează o atmosferă plăcută, gesticulând, printre râsete discrete, modulându-și vocea pentru accentele din conversație. Întreaga sa atitudine denotă un acut simț al umorului, dar și o doză de nonconformism. De asemenea, actrița are o notă de farmec de ține de vechiul Hollywood. Îi explică jurnalistei că are o voce profundă, așa cum au moștenit și celelalte surori ale sale, fiind mândră de această “moștenire de familie”.

În producția Out of Blue (adaptare după romanul Night Train de Martin Amis), în care joacă alături de James Caan, Jacki Weaver și Toby Jones, Patricia întrupează o brună (deși e blondă nativ), un detectiv din New Orleans, care investighează moartea unui astrofizician (Mamie Gummer). Filmul este un proiect ambițions, care a avut deja premiera la Festivalul de Film de   la Toronto. Actrița mărturisește că a fost atrasă mereu de genul acesta de personaje – o persoană care constată că, odată cu studierea unui asemenea caz, se vor estompa și propriile traume din copilărie. Clarkson mărturisește: “Mereu am fost atrasă de astfel de personaje, pentru că  aceasta e călătoria mea pe care trebuie să o fac chiar cu durere. Eroina/Mike Hoolihan este genul de femeie neobosită, singuratică, pasionată de astrofizică, cosmos, existențialism și Martin Amis! Filmul este foarte diferit de cartea de la bază, dar – tocmai asta – îl face mai atractiv.

Actrița mărturisește că trecerea de la Adora (personajul din mini-seria Sharp Objects) la personajul Mike a însemnat o schimbare radicală, a renunțat la tot arsenalul (tradițional) femeiesc: unghii, păr, gene, rochii, lenjerie. A trecut la tipologia masculinizată și s-a simțit (chiar) sexy purtând cizme cu talpă groasă. Clarkson declară: “Nu m-am gândit niciodată la Mike ca fiind masculinizată, cred doar că ea nu este feminină în accepțiunea tradiționalistă.

În pelicula Out of Blue, Patricia Clarkson reprezintă pivotul narațiunii de pe ecran. Regizorul (Carol Morley) declară că a urmărit evoluția actroicească a Patriciei și a fost convins de calitățile sale de lider. Cineastul se declară fascinat de vocea profundă a artistei, de nuanțările sale fine. Personajul întrupat de Clarkson are nevoie de psihologizarea realizată grație talentului acesteia. Carol Morley conchide subtil: “Nu poți să-ți desprinzi privirea de pe ea”.

De-a lungul evoluției sale, Clarkson și-a luat modele artiști precum Ingrid Bergman, Lucille Ball sau Peter Sellers. Patricia Clarkson mărturisește că – în tinerețe – nu a fost o adevărată cinefilă, dar a iubit mult teatrul. Părinții ei locuiesc în continuare în New Orleans; mama ei, Jackie, a fost un politician local și consilier, iar tatăl ei, Arthur, a fost administrator de școală. În copilărie, Patricia a fost o fire veselă, activă, plină de viață, apoi, a intrat în clubul de teatru. Tânăra Clarkson era preocupată de literatura dramatică (piesele lui Tennessee Williams) și admira eroinele sudiste, visând la aristocrația de viță nobilă din acea regiune (New Orleans). Cu toate acestea, actrița de acum se declară mulțumită de faptul că a avut parte de o viață normală.

Studiind Artele Spectacolului la Universitatea Fordham din New York, apoi la Yale, Clarkson a învățat cum să fie îndrăzneață și capabilă să experimenteze. “Mi-am dat seama că asta este viața pe care mi-o doresc!” mărturisește actrița. Totuși, e conștientă că și acum mai are «de tras»: “Am preluat câteva proiecte mai dificile și m-am îndepărtat de comercial.”

NEW YORK, NY – DECEMBER 07: Bradley Cooper, Patricia Clarkson and Alessandro Nivola attend the Broadway Opening Night Performance After Party for ‘The Elephant Man’ at Gotham on December 7, 2014 in New York City. (Photo by Walter McBride/WireImage)

Cu patru ani în urmă, Clarkson a înfățișat-o pe doamna Kendal – în spectacolul, de pe Broadway, – The Elephant Man după Scott Ellis, în care a jucat alături de charismaticul Bradley Cooper. Într-o scenă, a existat nuditate, dar actrița nu s-a simțit deloc jenată sau expusă inutil. Vulnerabilitatea personajului de pe scenă nu a determinat-o pe actriță să se jeneze, cu toate acestea există multe persoane care-i amintesc, fie și în glumă, despre astfel de momente mai delicate: “Oh, Patti [își îngustează ochii, privind sardonic], aveam locuri bune!”

2014, photo by Francesco Sapienza

Clarkson a preferat să se îndepărteze de contractele îndelungate din televiziune: “Doar pentru că sunt «claustrofobă» – în sensul de a fi «legat de un lucru foarte mult timp». Este dificil să nu ai un scop la vedere. Acesta este motivul pentru care ideea unui contract pe cinci ani a fost o veritabilă anatemă pentru mine. Îmi place să creez un personaj, să intru în acea lume și apoi să ies din ea.” Artista insinuează că stabilitatea e bună atâta timp cât nu te sufocă. “Am nevoie de stabilitate, așa cum am legături profunde cu familia, prietenii și unii dintre bărbații incredibili din viața mea – toți au fost de calitate înaltă. Cred că toate aceste mari forțe de stabilitate din viața mea m-au ajutat să-mi trăiesc viața ca într-un veritabil carusel. Sunt sigură de asta.”

Patricia Clarkson se bucură că există mișcări precum #MeToo și e îngrozită de situațiile prin care au trecut anumite persoane. “Dumnezeu știe că milioane de bărbați m-au invitat, de-a lungul timpului, în camere de hotel, dar nu aș echivala așa ceva cu grozăviile acelor femei care și-au ruinat cariera și viața, care-au suferit tragedii și traume. Dumnezeule mare, camere de hotel! Nu am fost niciodată pusă într-o poziție profund compromițătoare – niciodată.” Actrița mărturisește că mereu a cântărit și a analizat fiecare propunere venită din partea unor bărbați.

La întrebarea jurnalistei despre poziția sa față de feminism, actrița declară: “Cred că este un ecuson de onoare.” Clarkson nu s-a căsătorit și nu a avut copii. “Știam, de la o vârstă fragedă, că nu mă voi căsători niciodată.” Din nou o situație «sufocantă»? Actrița mărturisește: “Doar închisoare. Sunt un spirit liber. Trăiesc o viață destul de neconvențională. Sufăr din pricina răutăților lansate asupra mea.”

Patricia Clarkson mărturisește că în anumite situații se simțea judecată (reproșurile că nu este căsătorită și că nu are copii). Totuși, actrița punctează că mereu a avut parte de relații frumoase în viața sa: “Am avut dragoste și intensitate în toate situațiile, cu excepția  unui certificat de căsătorie. Încă îmi doresc dragoste în viața mea. Bineînteles ca da. Cine nu ar vrea?” Actrița se destăinuie în continuare și afirmă că mereu a primit tot felul de «avertismente» cu privire la alegerile personale: “Bineînțeles că aveam să mă trezesc la 45 de ani și să fiu disperată… M-am trezit la 45 de ani și asta a fost” – își apucă mâinile și lovește cu un picior în aer: “O.K., unde mergem diseară?

“Așa se arată la 59!”

Photo by: Paul Drinkwater/NBC

Patricia Clarkson continuă șirul confesiunilor despre modul în care unii oameni judecă într-o manieră sexistă persoanele care nu au fost niciodată căsătorite. “Nu știu unde să plaseze femeile care au sfidat convențiile. E un pic mai bine acum, dar tot te șochează. Oamenii te judecă într-un fel care e sexist și discriminator legat de vârstă. Cea mai sexistă atitudine față de mine nu e despre munca mea, ci despre faptul că sunt nemăritată. E subtilă, subliminală: “locuiești singură?” “Îți plătești singură chiria?” Le răspund mereu “nu, zâna din poveste, dintr-un pârlit de dovleac, mi-a plătit chiria pe acest apartament.” Departe de glume, artista mărturisește cu sinceritate: “Am avut nopțile mele întunecate” – spune ea încet. “Uneori, sunt invidioasă pe oamenii care au căsnicii frumoase, de lungă durată, care-au fost mereu alături și au copii frumoși. Dar am atâtea familii în viața mea, am mulți prieteni, am o viață plină de intensitate.

Fără false pudori, Patricia Clarkson chiar e mândră de ceea ce este.

Când este întrebată despre impactul președintelui Trump asupra comunității artistice din SUA, Clarkson spune: “Ne-am trezit! Cred, totuși, că am depășit șocul și ne îndreptăm, înaintând.” Clarkson le sfătuiește pe tinerele actrițe să nu se lase dominate de imagine (mediul online, rețele de socializare): “Destul! Ne aflăm deja într-o lume suprasaturată de strălucirea aparenței. Avem nevoie mai multă distanțare și de o nouă respirație. Atât cât mai e posibil.

Cu toate acestea, Clarkson mărturisește că se bucură de evenimente pe covorul roșu: “Sunt o fată drăguță! Îmi place să mă îmbrac. Acestea nu au vreo legătură cu crearea unui personaj și cu rolul, ci se rezumă doar la profesie (industria cinematografică). ” Actrița nu se lasă pradă vanității și nici exceselor, încercând să nu condamne pe nimeni din zona în care evoluează.

Pe toată durata interviului, Clarkson a accentuat importanța prezențelor feminine de la Hollywood: “Femeile conduc, femeile regizoare, e nevoie de mai multe povești despre mai multe femei, nu doar o femeie în centru.” Este cu adevărat entuzismată de schimbările care se pot vedea și în lumea de la Hollywood.

Jurnalista mărturisește că, după decernarea premiilor Globul de Aur, la conferința de presă, Clarkson purta o rochie roșie (Georges Chakra) și-a declarat: “Așa se arată la 59!” În discursul ei, în tonalitate #MeToo, i-a mulțumit regizorul Jean-Marc Vallée spunând: “Mi-ați cerut totul, cu excepția sexului/favorurilor sexuale, ceea ce este exact cum ar trebui să fie în industria noastră.” Degajată și plină de farmec, actrița mărturisește că i-a plăcut să lucreze cu echipa de la Sharp Objects și consideră premiul atribuit întregii echipe. Aprecierile și mulțumirile sincere se îndreaptă către toți cei care i-au fost alături fermecătoarei Patricia Clarkson.

Photo by: Paul Drinkwater/NBC

După lansarea peliculei Out of Blue, actrița a rămas la fel de optimistă cu privire la situația femeilor de la Hollywood, cu referire directă la femeile mature, declarându-se optimistă: “Lucrurile s-au schimbat dramatic chiar înainte de #MeToo. Acum totul este în mare viteză.  Este bine, este în regulă să ai femei în proiectele tale, mai ales femei în vârstă, femei care conduc proiecte, care câștigă premii, care se descurcă bine. Sunt atât de încântată de viitorul industriei noastre – mai încântată decât oricând.”

[Traducere și adaptare după interviul realizat de Barbara Ellen în The Guardian]

Atât vă mai spunem: pe 29 decembrie va împlini 60! La cum arată Patricia, pare că e vârsta ideală pentru o relație romantică. Ca cea în care se află de câteva luni cu mai tânărul Darwin Shaw (cu care s-a cunoscut în sezonul final al seriei House of Cards) la brațul căruia a apărut pe 23 septembrie la premiile Emmy.

La mulți ani și să fii fericită în felul tău, dragă Patricia Clarkson! 🙂 

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Patricia Clarkson: “Așa se arată la 59!”

Scris de pe decembrie 29, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Oscar

 

Etichete:

Joy – O Cenușăreasă din societatea consumistă

Joy (2015) se constituie într-o inspirată declarație de dragoste dedicată femeii, actriței Jennifer Lawrence, creativității, speranței și „visului american” (împlinit) de David O. Russel. Filmul se deschide chiar cu dedicația autorului: „Inspirat de povești adevărate despre femei îndrăznețe.”

Filmul are la bază întâmplări din viața (perioada 10-40 de ani) celei care-a creat numeroase obiecte menite să ușureze activitățile casnice: Joy Mangano. Faimoasa antreprenoare l-a inspirat pe David O. Russel, care a realizat, astfel, un portret cinematografic plin de tandrețe. Fără a avea genialitatea lui Orson Welles, care ne-a lăsat (1941) miticul Citizen Kane, David O. Russell rămâne unul dintre cei mai valoroși cineaști americani în activitate, artizanul capabil să îmbine aspecte din realitate cu parcele din clasicismul hollywoodian, menite nominalizărilor la numeroase premii. Începând cu Norma Rae (1979) până la Erin Brockovich (2000), trecând prin Tina (1993), cinema-ul hollywoodian a redat numeroase portrete ale unor femei care s-au luptat și-au ieșit învingătoare din încleștarea cu destinul potrivnic.

Joy 1

Până la eliberarea de bucurie din Joy, antreprenoarea Mangano și-a promovat cu migală imaginea, întreținută și protejată de ochii publicului. Toate informațiile despre viața ei privată de dinainte de-a născoci ingeniosul mop Miracle, în 1990, au fost reasamblate de David O. Russel în pelicula din 2015 (Joy Mangano este coproducătoare). Adevărata businesswoman s-a născut în Meadow Est, New York, în 1956. Tatăl său deținea o mică afacere (autobuze școlare și transporturi spre aeroport), cu o bază comercială în Deer Park. Elevă sârguincioasă, isteață, a absolvit liceul ca șefă de promoție. Din păcate, parcursul ei academic este întrerupt din pricina dificultăților financiare, venite în urma unui mariaj cu boemul Anthony Miranne. Cei doi tineri soți vor divorța, dar vor rămâne buni amici, contribuind în egală măsură la creșterea copiilor. Ani întregi, Mangano va trăi într-o permanentă hărțuială cu plata facturilor pentru a asigura liniștea familiei. În casa din Long Island, vor sălășui multă vreme membrii unei familii încercate de nevoi. În 1989, ideea de-a crea mopul Miracle îi va modifica în mod esențial destinul. În film, regăsim o răscolitoare poveste a patru generații: bunica, mama, Joy și fiica ei, dar este foarte probabil ca însuși cineastul să fi stercurat elemente preluate de la propria-i familie, realizând un portret care să adune calitățile femeii puternice în general. Nu vom fi deloc surprinși de unele modificări ale realității, necesare ficțiunii cinematografice (de exemplu, în film, Joy are doi copii, nu trei – Christie și Tommy -, iar cea mai bună prietenă – Jackie – devine Peggy, interpretată magistral de Elisabeth Röhm, iar Neil Walker/Bradley Cooper de la QVC este un amalgam obținut din trăsăturile fundamentale ale directorilor de vânzări cu care Joy a interacționat) știind că Russell este un fin cunoscător al publicului. Prin urmare, putem spune că Joy rămâne oda bucuriei, dedicată tuturor femeilor care-au știut să se ridice mereu când destinul le-a încercat, care au căutat și-au găsit forța de-a o lua de la capăt.

JOY

După succesul obținut cu Silver Linings Playbook, David O. Russell îi reunește pe minunații Jennifer Lawrence, Bradley Cooper și Robert de Niro într-un film cu patină (multe cadre sunt redate în Cinemascope, obținând efectul retro) și cu unele accente à la Scorsese (viziunea despre capitalismul american). Cu așa garnitură actoricească, regizorul-demiurg nu pare să aibă prea multe de făcut, doar să alinieze energiile vedetelor și să ilusterze conținutul dramaturgic (scenariul este scris de David O. Russell și Annie Mumolo). Deși sobră, regia, virează spre psihodramă: secvențele cu coșmarul în care Joy se regăsea adesea – prinsă alături de personaje din soap-opera/telenovele americane și unii dintre membrii familiei sale -, prezența onirică a bunicii protectoare, subliniind formele ușoare de alienare ale eroinei.

Joy 3

Joy rămâne permanent sfâșiată de două contradicții: pe de-o parte, dorința individualistă de a reuși (visul american), dar și devotamentul profund față de familia din care provenea. Deși, de multe ori, i-a pus bețe în roate și i-a blocat calea, familia i-a rămas mereu alături. Întotdeauna cina în familie (la sărbătorirea zilei Thanksgiving) a arătat diferit în viziunea lui Russell. În Joy, redă o casă plină de narcisiști: inimosul și iubărețul tată întrupat cu mult haz de inegalabilul Robert de Niro – adevărat maestru al driblingurilor comice -, o mamă (Virginia Madsen) asocială, dependentă de telenovele, un fost soț (Edgar Ramirez) prietenos, dar cu orgolii artistice și mereu șicanat de fostul socru, o soră vitregă (Elizabeth Rohm) – desprinsă parcă din Cenușăreasa-, plină de invidie. Alături de aceștia, doar înțeleapta bunică (Diane Ladd) și docila fiică (Gia Gadsby) îi sunt aliați de nădejde. Joy trebuie să reconcilieze mereu două voci: independența și altruismul, viitorul (acel Graal al oricărei self-made woman) și tradiția (familia și valorile ei). Fiecare cadru devine o metaforă din viața eroinei, chiar în debutul filmului, o vedem pe bunică în penumbră, iar pe mama ei, întinsă pe pat, scăldată de raze luminoase. Camera de filmare a lui Russell își găsește echilibrul pe chipul radios al lui Jennifer Lawrence și se susține pe coloana sonoră (în care îi regăsim pe Nat King Cole, Ella Fitzgerald, Edgar Ramirez, The Ronettes, The Rolling Stones, Bee Gees, Frank & Nancy Sinatra). Chiar și în momentele în care curăța petele de murdărie făcute de mama sa pe dușumeaua din dormitor, Jennifer este frumoasă și luminoasă. Secvența în care frumusețea blondei trece ecranul este cea în care intră în direct (on-air), pe platoul de filmare, în studioul televiziunii QVC – mai întîi copleșită și amuțită de emoție, apoi explozivă -, Jennifer Lawrence pare mai frumoasă ca oricând.

Joy 4

Cineastul evidențiază o simbioză între dorința de emancipare și încercarea de reconciliere cu trecutul, nucleul constituindu-l femeia puternică. Susținută de o Zână Bună – aici, bunica -, Cenușăreasa din vremurile moderne reușește să învingă toate obstacolele (ajutată de o „mătură-minune”) și invită la speranța conjugată cu multă abnegație. Joy este un omagiu adus virtuților de modă veche: modestie, curaj, perseverență și bunătate. Este cea mai potrivită alegere pentru acele zile în care te simți copleșit, dar simți că undeva bucuria există.

Regizor: David O. Russell
Scenarist: David O. Russell și Annie Mumolo
Operator: Linus Sandgren
Muzica: Danny Elfman
Producător: Megan Ellison, John Fox, Jonathan Gordon
Monteur: Alan Baumgarten, Jay Cassidy

Distribuţia:
Jennifer Lawrence (Joy)
Bradley Cooper (Neil)
Elisabeth Röhm (Peggy)
Robert De Niro (Rudy)
Virginia Madsen (Carrie)
Edgar Ramirez (Tony Miranne)
Isabella Rossellini (Trudy)
Articol publicat în revista Catchy

 

Etichete:

Book Club – Sex and The City în versiunea 65+

Mădălina DumitracheDragostea și sexul mai prezintă interes când nu mai ai douăzeci de ani și ești femeie? Iată o propunere incitantă pentru o suculentă comedie romantică ce reunește staruri hollywoodiene din categoria senioarelor (care au avut perioada de glorie în anii ’70-’80): Jane Fonda, Diane Keaton, Mary Steenburgen și Candice Bergen.

Pornind de la ideea (de bază) că „viața poate începe – din nou – la orice vârstă”, Book Club alimentează pofta de viață, stârnește hazul și înfruntă tabuurile. Careul de staruri din distribuție poate fi echivalentul cinematografic al produselor de patiserie americane: superdulci, hipercalorice, ornate din belșug cu frișcă și bezea. Cu siguranță, fiecare dintre spectatori e dornic de astfel de „plăceri vinovate”, fără să-i pese prea mult de …rețetă. Peliculele pentru publicul de vârsta a treia sunt atât de rare, încât nu le putem primi decât cu entuziasm, în ciuda tuturor beteşugurilor. Cele patru formidabile septuagenare californiene, din  comedia lui Bill Holderman, se lasă influențate de un bestseller. Viața acestora capătă o nouă turnură când, în clubul lor de lectură, se citește Fifty Shades of Grey: de la descoperirea unei noi romanțe, la reaprinderea unor flăcări vechi, ele se inspiră reciproc pentru a face din următorul capitol, cel mai bun capitol al vieții lor.

1- Book Club

Așadar, versiunea senior a celebrei S.A.T.C./Sex and the City implică patru prietene de-o viață, care fac parte dintr-un club de lectură. Trecute binișor de șaizeci de ani, amicele se întâlnesc, lunar, în jurul unei mese cu brânzeturi, delicatese, cupcakes și pahare de vin alb, pentru a dezbate teme literare. Diane a rămas recent văduvă după patru decenii de căsătorie. Jane se bucură de partenerul ei fără nicio obligație. Sharon încă se luptă să treacă peste un divorț de zeci de ani,  iar mariajul lui Carol se află într-o criză după 35 de ani. Cu toate acestea, viața acestor patru prietene se transformă radical, după ce ajung să citească „infamul roman”, care le proiectează într-o serie de alegeri și decizii scandaloase. Dacă, de obicei, titlurile alese erau mai relevante, iată că acum le pică în mână acest controversat roman – Fifty Shades of Grey. Discuțiile post-lectură le determină pe Diane (Diane Keaton), Vivian (Jane Fonda), Sharon (Candice Bergen) şi Carol (Mary Steenburgen) să-şi reconsidere vieţile amoroase şi prejudecăţile în ceea ce priveşte sexul. Gonflată pe alocuri, umezită bine cu Chardonnay, dar plină de haz, comedia tinde spre romanțiozitate, dar bifează motive ce nu prea mai cadrau cu statutul de „bunicuță”: una dintre  ele sucombă în fața șarmului unui necunoscut, o alta renunță la „ex-ul” ei, cealaltă încearcă să reaprindă flacăra pasiunii cu o mică doză de albastru (Viagra), iar cea de pe urmă se va obișnui cu site-urile de dating.

2- Book Club

Bunăoară, proprietară a unui mare hotel, Vivian (Jane Fonda) a fost mereu o „devoratoare de bărbați” –  a știut să păstreze întotdeauna granițele între povești și sentimente (Vivian:„ I don’t care what society says about women our age, sex must not be taken off the table”). Totuși, lucrurile  se complică atunci când își regăsește marea dragoste din tinerețe – Arthur. La rândul ei, Diane (Diane Keaton), văduvă de un an, e presată mereu de fiicele sale (Alicia Silverstone și Katie Aselton) care voiau să se instaleze mai aproape de ea. Respectabila Sharon (Candice Bergen) e surprinsă de un dublu eveniment: logdna fiului ei, dar și cea a fostului soț, care se reorientase către o jună. În final, Carol (Mary Steenburgen) trebuie să recurgă la trucuri pentru a trezi pasiunea în mariajul său anchilozat de vreme. Elanul necesar acestui simpatic cvartet apare odată cu nuanțele gri-erotice din bestsellerul lui E. L. James; ele sunt gata să revină la viaţă după ce niscaiva sex sado-maso, din hulita trilogie, le atrage atenţia că nu şi-au mai folosit de mult anumite părţi ale corpului.

3 - Book Club

Regia nu excelează în inventivitate, prezintă eroinele mereu preocupate să soarbă vinul alb în cadre luxoase, iar personajele par croite din juxtapunerea unor clișee, totuși, charisma și ironia veteranelor de pe ecran salvează pelicula. Prin urmare, femeia independentă nu cunoaște miezul sentimentului adevărat până nu dă cu ochii de prima sa iubire; văduva – infantilizată până la absurd de cele două fiice – ezită să trăiască idila alături de un pilot de avion; fermecătoarea divorțată își recapătă încrederea în sine după ce petrece ore întregi pe site-uri de întâlniri&relații. În fine, singura căsătorită încă – din acest careu -, dar veșnic plictisită, va încerca, într-un final, unele strategii de a-și condimenta viața de cuplu. Cu siguranță, sub egida lui Christian Grey, nu se va pune prea des problema literaturizării la reuniunile din acest club. Femeile ultra-mature dezlănțuite nu depășesc cu mult hotarele comediilor romantice (arhicunoscutele peripeții amoroase), dar cele patru legende vii de la Hollywood (Diane Keaton, Jane Fonda, Candice Bergen și Mary Steenburgen) probează, cu umor, că și femeile din „categoria 65+” pot să se bucure de viață, departe de casele de pensii. Super-bunicuțele redescoperă pofta de viață și datorită unor frumușei mai copți (Andy García & Don Johnson); dezinvoltura şi aplombul cu care se aruncă într-o avalanşă de glume kinky/fără perdea ne fac să credem că vârsta senectuții nu trebuie asimilată doar cu tricotatul sau cu supravegheatul (nepoților sau… vecinilor).

(L-R) Candice Bergen, Diane Keaton in the film, BOOK CLUB, by Paramount Pictures

Chiar dacă regăsim sex la orice etate și clișee la orice etaj – ca orice film din categoria „feel-good”-Book Club induce o (voită) stare de bine, departe de parfumul „nevestelor disperate”, fără să-și propună revoluționarea scenariilor de comedie. Merită apreciată tendința de la Hollywood de a arunca și o altfel de lumină asupra vârstei a treia, ca și în cazul comediei The Intern, și de a adopta o atitudine mai relaxată față de un proces firesc – îmbătrânirea. Desigur, rămâne valabil: vârsta reprezintă doar un număr (age is just a number); în rest ține de fiecare ce atitudine să adopte.

Regia: Bill Holderman

Scenariul: Bill Holderman și Erin Simms

Imaginea: Andrew Dunn

Montajul:Priscilla Nedd-Friendly

Muzica: Peter Nashel

Distribuția:

Diane Keaton- Diane

Jane Fonda  – Vivian

Candice Bergen – Sharon

Mary Steenburgen – Carol

Andy García –  Mitchell

Don Johnson  – Arthur

Durata: 103 min

 
Comentarii închise la Book Club – Sex and The City în versiunea 65+

Scris de pe decembrie 27, 2019 în Blockbuster, Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste, Fugit Irreparabile Tempus, Iubire, Modernitate, Moravuri, Tipare

 

Etichete: , , , , , ,

Spiritul Crăciunului – Last Christmas

Cum poți găsi un cadou muzical menit să trezească o largă paletă de emoții ? Simplu: mergi și cumperi bilete pentru intrarea la pelicula Last Christmas. Filmul dedicat Crăciunului îmbină cu dibăcie comedia și povestea crudă, într-o versiune a celebrului hit din anii ‘80. Simpatica peliculă se bazează pe talentul britanicei Emma Thompson (care o interpretează pe mama croată a eroinei), dar și pe imaginația celebrei actrițe care semnează, alături de Grag Wise, și scenariul. Bunăoară, variațiunea cinematografică se suprapune perfect cu versurile melodiei (titlul peliculei): «Last Christmas, I gave you my heart. But the very next day, you gave it away.» – probabil un frumos omagiu adus cântărețului George Michael (d. 25 decembrie 2016).

Planetele “se aliniază” și în acest Last Christmas, fiindcă Emilia Clarke (Game of Thrones), Henry Golding (A Simple Favor, Crazy Rich Asians), Michelle Yeoh și Emma Thompson  sunt protagoniștii acestei noi comedii romantic, în regia lui Paul Feig (A Simple Favor, Spy, Bridesmaids), inspirată de melodia lui George Michael, după un scenariu de Emma Thompson (Sense and Sensibility, Bridget Jones’s Baby).

Așadar, Kate (Emilia Clarke) bântuie, ca o năucă, printr-o metropolă sclipitoare (Londra), pe fondul colindelor de Crăciun. Fiindcă își câștigă traiul din jobul de elf(ă) într-un magazin cu tematică de sezon, tânăra devine un mănunchi de decizii neinspirate. Hazardul îl aduce în fața ei pe Tom (Henry Golding), care “pare prea bun ca să fie adevărat când intră în viața ei”. În pofida insertului de inspirație socială, Last Christmas păstrează, totuși, magia Crăciunului într-o feerie londoneză.

În tonalitățile armonioase ale melodiei lui George Michael/Wham!, tentele acidulate se strecoară în acest film atipic/«fan film» despre muzică și magia unei mari sărbători. Cu aerul de gafeuză de profesie, frumușica Kate (Emilia Clarke) aleargă non-stop de la o audiție la alta, căutând gazde temporare (amici generoși), deși are un trecut care atârnă destul de greu pentru o ființă așa de fragilă.

Kate provine dintr-o familie de imigranți și are și o condiție medicală deosebită. În pofida egocentrismului pe care i-l reproșează sora ei, o avocată de succes, Kate (Emilia Clarke) ne    face să empatizăm cu această simpatică eroină. Și, pentru că trebuia să existe și un personaj care să funcționeze drept “vocea rațiunii”, a fost născocit Tom (Henry Golding).

În contextul Brexitului sau a multor acte de rasism, Paul Feig știe să mențină trează atenția spectatorului care poate ațipi la poveștile despre magia Crăciunului. Prin urmare, există și  twistul necesar într-o comedie romantică croită după tiparul unei actualități pline de dinamism. Orizontul moral se articulează clar în acest film care are ambiția de a conferi și un climat social în care domnesc precaritatea și xenofobia (de altfel, un reportaj pentru televiziune menționează Brexitul).

În descendența filmelor britanice despre Crăciun (“moștenire” de la Charles Dickens), Last Christmas mixează perspectiva morală și pictura realistă (grăitoare sunt secvențele despre situația imigranților croați și condiția de ființă «fără adăpost» a lui Kate/Katharina – numele real al eroinei). Sub aerul candid, se derulează – totuși – o dramă: “Cine sunt eu?” îl întreabă Kate pe Tom. Căutarea de sine devine problema de fond a eroinei. O tinerică care hălăduie pe străzile luminoase ale Londrei sau se aciuează prin casele amicilor ori în casa din copilărie, care își uită situația medicală îmbibându-și visurile în alcool, luând totul în glumă – nu pare defel serioasă. Exista, deci, nevoia acelui personaj – “ilustrul necunoscut” – care să îi accepte unicitatea acestei fete disperate. «Crăciunul trecut, ți-am dăruit inima mea.» – acesta devine laitmotivul peliculei, chiar dacă există și acel twist necesar pentru o comedie romantică menită să cultive spiritul Crăciunului (miracolul). Melodia e revelatoare: din primele cadre ale filmului, o regăsim pe puștoaica/Kate intonând de zor, alături de alți tineri din fosta Iugoslavie, cuvintele programatice ale hitului formației Wham!, sub privirile surorii mai mari și ale părinților.

În acel context cvasi-deprimant (relațiile conflictuale din sfera familială, amicală, profesională și civilă), Kate îl va întâlni pe trentagenarul elegant care o va învăța cum «să deschidă ochii», fie și după ce se curăță de norocul lăsat din cer de un porumbel. După ce fusese catalogată, succesiv, în funcție de indivizii cu care interacționa, drept nesuferită, egoistă,geloasă sau nepăsătoare, tânăra se va regăsi pe sine. În buna tradiție a comediilor romantice, parcursul moral al eroinei o va conduce spre reconcilierea cu cei din jurul său.

În concluzie, cineastul Feig a fost sigur de reușită când le-a înmânat partiturile actorilor din distribuție și echipei “banderola” din hârtie creponată inscripționată cu Heal the Pain /«Calmează durerea ». Prin urmare, spectatorul nu se va lăsa copleșit de comunitatea improvizată a celor fără adăpost, de reuniunie și problemele imigranților, deoarece Paul Feig este un cineast discret, dar perfecționist. Maestru al comediilor populare, regizorul amestecă, cu bună știință, genurile cinematografice (într-un fel de crossover), cu scopul de a oferi o comedie aptă să mulțumească atât femeile, cât și bărbații. Contrar schemelor clasice ale comediilor romantice, Last Christmas mizează pe dimensiunea miraculoasă din miezul tuturor poveștilor de Crăciun (moștenite din textele victoriene). Dacă montajul desenează un raport de cauzalitate între idilă și îndrăzneala progresivă a legăturilor interumane, versantul fantastic unește intențiile  cineastului. Chiar dacă trădează schema clasică a comediilor romantice de odinioară, presară puțin «realism magic», originala peliculă omagiază muzica de bună calitate și spiritul Crăciunului.

Regia: Paul Feig

Scenariul: Bryony Kimmings, Greg Wise și Emma Thompson

Imaginea: John Schwartzman

Decorurile: Gary Freeman

Costumele : Renee Ehrlich Kalfus

Montajul: Brent White

Muzica: Theodore Shapiro

Distribuția:

Emilia Clarke – Kate

Henry Golding – Tom

Emma Thompson – Petra

Michelle Yeoh – Santa

Durata: 1h43

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Spiritul Crăciunului – Last Christmas

Scris de pe decembrie 26, 2019 în Cinema, Film, Filme de dragoste

 

Etichete: , , , , , , ,

Ava Gardner, zeița din Olimpul hollywoodian

Ava Gardner a lăsat în urma sa prietenii eterne, iubiri nefericite și foarte mulți bărbați care au dezamăgit-o des. Cel mai însemnat atu al său – frumusețea – i-a fost, mai degrabă, dușman. Bărbații n-au reușit să treacă de privirea  fascinantă a ochilor verzi ai divei.

Ava Gardner s-a născut în ajunul Crăciunului, în anul 1922, într-o familie numeroasă din Carolina de Nord. După mortea tatălui, un fermier sudist, va fi nevoită să ia calea marelui oraș (New York), urmând-uși sora mai mare. Cumnatul ei, un celebru fotograf, va realiza câteva portrete pe care le va expune în vitrina atelierului său. De aici, frumoasa brunetă va ajunge la porțile studiourilor MGM, unde va semna primul ei contract.

La douăzeci de ani, va deveni soția actorului Micky Rooney, însă mariajul se dovedește a fi un eșec. După nici un an, cei doi vor divorța, iar Ava va intra pe orbita obișnuită a unei starlete, apărând în 17 filme, fără însă a se distinge cu ceva. După îndelungate lecții de actorie, tânăra capătă încredere în forțele sale. La mijlocul anilor ’40, ai secolului al XX-lea, lucra la Universal Pictures. Cu rolul din The Killers, stârnește interesul criticii, al producătorilor și, mai ales, al marelui public.

Urmează al doilea mariaj, de data aceasta cu Artie Show, mariaj  care – deși foarte scurt – va lăsa urme în evoluția artistică ulterioară a tinerei actrițe. Astfel, în 1948, Ava era deja un sex-simbol, fiind recunoscută și în plan artistic. Întâlnirea cu celebrul Frank Sinatra va produce tulburări în viața amândurora, urmând o poveste de iubire încărcată de obstacole. Depășind barierele, cei doi vor forma un cuplu cu o viață tumultuoasă, transformată într-o permanentă luptă dintre doi artiști pasionali, posesivi și geloși. În 1957, vor divorța, iar Ava se va întoarce la MGM. După o serie de roluri minore, John Ford o va distribui în Magambo, alături de Clark Gable și Grace Kelly. Resursele și talentul valorificat de regizor vor fi răsplătite cu o nominalizare pentru interpetare feminină la premiul Oscar, în 1953.

Clark Gable, Ava Gardner & Grace Kelly -‘Mogambo’ (1953) © IMDb (Internet Movie Database)

Nefericită în dragoste, dezamăgită de perversitatea lumii artistice de la Hollywood, se mută în Spania. Viața ei artistică se va derula atât în Europa, cât și peste Ocean, filmând alături de actori faimoși: Charlton Heston, Richard Burton, Kirk Douglas, Burt Lancaster, apărând în 55 Days at Peking, The Night of the Iguana, Seven Days in May. La peste cincizeci de ani, lucrează mai mult pentru a se întreține; niciodată nu s-a simțit datoare să rămână fidelă statutului său de vedetă. Odată stabilită în Londra, va renunța la viața mondenă, trăind aproape în izolare, alături de menajera și de câinele său.

La 25 ianuarie 1990, din cauza unei pneumonii, Ava se stinge din viață; avea 67 de ani și tocmai terminase de scris cartea Ava, My Story. Ava Gardner a lăsat în urma sa prietenii eterne, iubiri nefericite și foarte mulți bărbați care au dezamăgit-o des. Cel mai însemnat atu al său, frumusețea, i-a fost mai degrabă dușman. Bărbații n-au reușit să treacă de privirea  fascinantă a ochilor verzi ai divei.

De la prima pagină a gazetelor de mare tiraj, a trecut în singurătatea suburbiilor londoneze. Deși a cunoscut gloria (există în Tossa de Mar o statuie ridicată, în centrul istoric, în onoarea șederii actriței, în anii ’50, pentru filmările de la Pandora & The Duchman) a cunoscut și durerea (depresie, dependență de alcool, accident vascular). Fata de la țară, ai cărei părinți cultivau tutun, avea să ajungă muza lui Hemingway și îngerul lui Sinatra, rămânând pentru veșnicie în istoria cinematografiei drept una dintre cele mai mari stele ale ei.

Eleganța, misterul și privirea ei profundă, răscolitoare au fascinat generații întregi de cinefili, iar aceste calități nu și-au pierdut forța, în ciuda trecerii timpului: în anul 1998, Ava Gardner ocupa un loc central în scurt-metrajul lui Xavier Giannoli (L’Interview). Imagine a tot ceea ce poate cuprinde ideea de star-system, Ava Gardner a oferit o ilustrare ce stârnește ecouri: de la ficțiune spre poveste și de la ficțiune spre realitate. Această imagine a fost imediat transformată în mit, totuși, frumoasa actriță părea marcată de insatisfacție, neîmplinire. Descoperim în spatele acestui mit femeia care voia să fie regină, dar și regina care voia să fie… femeie.

Ava Gardner In ‘One Touch Of Venus’ © IMDb (Internet Movie Database)

Jean Cocteau a evidențiat forța de seducție a unei actrițe filmate: “Filmul transformă în statuie și îmi amintește fraza lui Moussorgsky care spunea că, într-o zi, arta va face statuile să vorbească”. Fraza lui Cocteau poate aduce o nouă lumină asupra ideii de star-system dacă ne referim la faimoasa uzină de visuri, de la Hollywood. Pornind de la accepțiunea de mit (“un ansamblu de conduite și de situații imaginare, realizat de protagoniștii care pot fi eroi sau zei”), din perspectiva lui Edgar Morin, putem admite că actorii și actrițele ce întrupează eroi se regăsesc la jumătatea drumului dintre eroi și zei. Mitologia timpurilor moderne (face parte din specificitatea cinemaului) își înzestrează cu unele calități eroii și oferă “magie”.

Activitatea ei artistică a cunoscut apogeul în perioada în care clasicismul hollywoodian se afla în amurg. Astfel, mitul femeii  – care conjuga senzualitatea cu noblețea sufletului – anunța crepusculul cinematografiei clasice. Trebuie să abordăm aici personajele fictive, aparținând unor filme diferite, dotate cu trăsături comune, cu imaginea unei actrițe devenite star, născută din privirea unui cineast și a spectatorilor, practic, un personaj fictiv, o cvasi-divinitate.

Bunăoară, Ava Gardner pare să încarneze defecte ale mitizării: femeia divinizată, care aspiră să fie autentică, adulată, dar condamnată la o nemulțumire profundă, ca o posibilă legătură între satisfacție și suferință. Ava Gardner, cea care era numită pe afișul filmului The Barefoot Contessa (Mankiewicz, 1953): “cel mai frumos animal din lume”, devenită din întâmplare starletă la MGM, s-a impus rapid ca o prezență unică și inimitabilă.

Ava Gardner, fetișcana venită din Carolina   de Nord, odată intrată în fabrica de vise, a devenit un simbol al senzualității asociate cu noblețea sufletească și al eleganței desăvârșite. Mai toate personajele cărora le-a dat viață se completează și își răspund, parcă ar fi doar niște fațete ale aceleiași chip: figura mitică prin excelență, starul, femeia devenită legendă sau legenda ce avea trăsăturile unei femei.

Frumusețe exotică, fiică a unui general rus în Passion fatale (Siodmak, 1949), de origine franceză în My Forbidden Past (Stevenson, 1951) sau spaniolă în Lone Star (Sherman, 1952), metisă abandonată în Show Boat (Sidney, 1951), simbolizează dezrădăcinarea, frumoasa cu coamă brună, cu buze senzuale și trup statuar părea ivită de pe alte tărâmuri, dintr-o lume aievea. Pandora și The Flying Dutchman consacră originile ei spaniole pentru că acest tip de caracter (hispanic) sintetizează cel mai bine pasiunea, mândria, noblețea, mărinimia și senzualitatea. Eroina din The Barefoot Contessa este o dansatoare din Madrid, cea din The Snows of Kilimandjaro (King, 1953) va muri în timpul războiului din Spania, partea a doua din The Sun Also Rises (King, 1954) se derulează în peisaje hispanice.

Ava Gardner – ‘Barefoot Contessa’ © IMDb (Internet Movie Database)

Mereu rătăcind, chiar și în cosmopolitism, va simți, totuși, nemulțumirea. Eroinele interpretate de Ava Gardner caută dragostea absolută, se sacrifică și se confruntă cu nemulțumirea, dar, la cererea producătorilor (implicit a publicului), ajunge la un final fericit. Trăsăturile comune conturează o imagine despre Ava pe care alții au modelat-o. Așa cum scria și Christian Metz: “filmul de ficțiune este un documentar despre condițiile propriului turnaj”. Prin urmare, Ava Gardner își consolida imaginea de star, construind un personaj incandescent, cu o grație ireală, aproape divină.

Exact așa cum se întâmplă în dispozitivul narativ din The Barefoot Contessa, în care ancheta asupra Mariei Vargas nu este o simplă investigație, este fabricație. Cei trei naratori reconstituie imaginea unei femei moarte, așadar, privirea lor o face pe eroină să fie prezentă. Așa cum povestitorii din film convoacă amintirile despre acea femeie, ficțiunea confecționează starul, care nu există decât prin punere în scenă/regie. Starul – ființa ideală sau idealizată – apare doar în prezența privitorului/spectatorului, așa cum în The Barefoot Contessa Maria Vargas, Maria d’Amata și contesa Torlato-Favrini o singură femeie este siteza a trei apariții.

Ava Gardner ajunge ecoul unor ficțiui. Practic, sistemul hollywoodian ne-a demonstrat cum o actriță poate deveni “materie primă” pentru cineaștii din categoria Pygmalion, cu suportul spectatorilor. Aceștia se fac responsabili pentru imaginea idealizată cu care, adesea, actrițele erau asemuite. Figura feminină creată și proiectată a ajuns obiectul creației cinematografice, ivită dintr-o dorință masculină, așa cum fusese cunoscută și-n artele figurative (pictură, sculptură). În epoca modernă, “eternul feminin” va însemna perspectiva realizată de  cameramani, operatori de imagine, care știau să manevreze aparatele, așa încât proiecția de pe ecran (chip, trup, detalii fizice, sugestii) să corespundă criteriilor masculine.

Cu toate acestea, Ava Gardner nu a rămas o simplă “muză”, doar o Galatee inspiratoare, ci s-a transformat în propriul Pygmalion așa cum făcuse și Chaplin. Exact ca în The Barefoot Contessa, actrița s-a metamorfozat dintr-un “vis în piatră” într-o statuie care glăsuia. Din păcate, această proiectare în mit, idealizarea, a lăsat în umbră adevărata personalitate a femeii care se ascundea în spatele zeiței de pe ecrane. Imaginea edulcorată, creată în studiourile hollywoodiene, ștergea trăsăturile pur omenești ale actriței și lăsa la vedere doar perfecțiunea.

‘One Touch of Venus’ (1948) © IMDb (Internet Movie Database)

În acestă nouă condiție, de zeitate dintr-un nou Olimp, Ava Gardner devine conștientă că lumea va căuta mitul și refuza să cunoască ceea ce ea reprezenta cu adevărat. În Magambo (Ford, 1954), bruna incandescentă va întrupa o femeie temperamentală, în contrast cu răceala personajului interpretat de Grace Kelly; în această celebră peliculă cele două actrițe vor reprezenta “senzualitatea brună” și “spiritualitatea blondă”. Femeia care aparținuse mitului încerca să coboare de pe piedestal, să revină printre oameni. Fericirea simplă se regăsește în replica eroinei din The Snows of Kilimandjaro: “Nu vreau decât să fiu fericită”.

Mitul Ava Gardner  nu se deosebește cu mult de cel al Gretei Garbo sau al lui Marlene Dietrich: “cea care se refuza bărbaților”. Ele reprezintă femeia care nu poate fi iubită ca o femeie, ca o ființă vie. Mitul le limitează, rezervându-le doar piedestalul. Ca și alte produse ale star-sytemului, Ava Gardner întruchipează drama stelei blocate într-o imagine rece, aseptică. Încătușată pe teritoriul mitologic al Hollywoodului, actrița încearcă să se-ndepărteze de această fabrică de vise, călătorind și turnând în Lumea Veche (Spania, Marea Britanie, Italia).

Niciuna dintre eroinele sale nu o va ajuta pe actrița hollywoodiană să mai găsească strălucirea. Rătăcind precum o regină fără regat, Ava Gardner va trebui să accepte și înfrângerea. Recunoscându-și moartea artistică, starul confirmă esența sa cvasi-divină: o creatură a înălțimilor reci. În finalul peliculei The Barefoot Contessa, planul general sugerează viața unei statui care contemplă victorioasă mulțimea din cimitir: Maria care murise începe să trăiască în eternitate ca statuie. Cinemaul ar putea însemna “moartea la locul de muncă” în cazul acestei minunate actrițe. Statuara ființă va rămâne înghețată în imaginile de celuloid care-au ținut la distanță fiorii plini de viață ai femeii. Mitul Avei Gardner reprezintă ruptura dintre corp și suflet, imposibila reconciliere între viața imaginară și cea reală.

Actrița a impus imaginea femeii care-a fost adulată, dar niciodată iubită, cea care își găsește împlinirea prin promisiunea eternității.

Jacques Siclier va justifica tema statuii: “Her statue will remain in the cemetery as a homage to her anachronistic beauty. Mythical women are not of this world. The America which has created them undoes them and tramples upon them… Mankeiwicz has given back to Garbo her lost dignity. He has not been able to make her live again./Statuia ei va rămâne în cimitir ca un omagiu adus frumuseții ei anacronice. Femeile mitice nu sunt din lumea aceasta. America, cea care le-a creat, le anulează și le calcă în picioare… Mankeiwicz i-a redat lui Garbo demnitatea pierdută. Nu mai e capabil, însă, să o însuflețească.“

“Trandafirul spinos” (celebritatea) a spulberat multe personalităţi, care s-au împrăştiat în cele patru vânturi. În asemenea cazuri – în condiţiile în care oamenii se uită la tine și au așteptări –  îţi trebuie mare forţă să rămâi tu însuţi/însăţi. (Se pare că totdeauna vom fi puţin codependenţi – uşor apăsaţi – dacă cineva nu ne poate suferi şi vom fi flataţi dacă cei din jur ne admiră.)

Ava Gardner © IMDb (Internet Movie Database)

Cu toate acestea, oamenii vor continua să admire, mereu, plenitudinea și perfecțiunea zeiței Ava Gardner, de pe ecran, aspirând spre ideal.

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Ava Gardner, zeița din Olimpul hollywoodian

Scris de pe decembrie 26, 2019 în Eseu, Feminin, Film

 

Etichete:

Moş Crăciun există! – Miracle on 34th Street

Spiritul Crăciunului?

“Crăciunul este o stare de spirit” (Oh, Christmas isn’t just a day, it’s a frame of mind… and that’s what’s been changing. That’s why I’m glad I’m here, maybe I can do something about it) susţinea Kris Kringle, un bonom bătrânel într-o vreme în care sensul real al acestei sărbători fusese îngropat sub maldărele de cadouri ale unui consumerism acerb.

Una dintre cele mai emoţionante comedii-fantezie, realizate în “era de aur” a Hollywood-ului, rămâne pelicula Miracle on 34 th Street în regia lui George Seaton după un scenariu scris de Valentine Davies.

Este decembrie şi marile magazine din New-York dau startul la cumpărăturile de sezon. Magazinul Macy, de pe Strada 34, din Manhattan, are nevoie de un Moş Crăciun. Doris Walker (Maureen O’Hara) îl angajează pe Kris Kringle (Edmund Gwenn), un bătrânel simpatic, care producea senzaţie la parada anuală de Thanksgiving şi devenise mascota new-yorkezilor. Angajatul sezonier le vorbeşte copiilor în propria lor limbă şi susţine că el este chiar cine pretinde – Moş Crăciun. Totuşi, cea mai grea misiune a Moşului este să o facă să creadă în el pe mica Susan (Natalie Wood), fiica lui Doris. Copila a fost educată într-un spirit lipsit de idealism, Doris fiind o mamă divorţată, nevoită să o crească singură pe Susan. În această peliculă, Natalie Wood – aflată la vârsta “marilor întrebări” – este adorabilă în rolul de Wunderkind pragmatic. Ca să poată face faţă realităţii, Doris a crescut-o pe Susan la o distanţă apreciabilă de tot ceea ce înseamnă “miracolul copilăriei” (credinţa în magic, iluziile şi fantezia debordantă). Prin acest personaj, realizatorul arată cum poate fi respins, de la vârste fragede, sensul profund al magicului.

Toată lumea pare încântată de acest Santa Claus, cu excepţia lui Granville Sawyer (Porter Hall), psihologul magazinului. Dacă toţi zâmbeau cu detaşare în faţa acelor “fantezii”, proprietarul de la Macy solicită internarea lui Kringle într-un ospiciu de boli mintale. Fred Gailey (John Payne), tânărul avocat logodit cu Doris, apelează la toate mijloacele pentru a demonstra, în faţa justiţiei, că “Moş Crăciun există”.

Ca mai toate filmele americane realizate în acea epocă, şi Miracle on 34th Street se termină în acel “bastion de libertate” – sala de judecată -, în care Kringle este salvat de Fred Gailey avocatul binefăcător. Scena iconică implică livrarea a mii de scrisori pentru Moş Crăciun în acel spaţiu, totul într-o desăvârşită eleganţă.

Pe lângă darul bunăvoinţei, filmul deschide şi alte piste, oferind o perspectivă despre tulburătoarele probleme din acel climat social. Deşi vrea să “recupereze” spiritul unei sărbători, pelicula aduce în prim-plan cinismul modernităţii, prezentând o mamă ce trebuie să înfrunte singură solicitărilor de la serviciu şi cele ale educării unei fetiţe. În sensul acesta, dorinţa lui Doris de-a avea o casă într-o suburbie, alături de fiica ei şi de Fred este grăitoare. Kris Kringle este, de fapt, cel care restabileşte echilibrul familial. Apariţia sa în viaţa fetiţei are menirea de-a mai topi amărăciunea şi de a picura puţin ”magic” într-un New-York plin de artificii şi concurenţă acerbă. Actorul de origine britanică, Edmund Gwenn, conferă măreţie personajului Kris Kringle. Deşi le recomandă clienţilor să meargă şi la alte magazine să achiziţioneze marfurile care nu se găseau la Macy, el se dovedeşte un triumf în materie de “relaţii publice”. Lupta pentru supremaţia comercială dintre magazinele Macy şi Gimbel, goana disperată după cadouri aruncă într-un ungher întunecat luminozitatea primară a Crăciunului, lăsând loc artificialităţii şi meschinăriei. Kris Kringle readuce mesajul unei sărbători creştine într-o lume devorată de cinism şi de individualism. Regizorul surprinde nevoia de speranţă în bine şi forţa generozităţii, de aceea a creat acest personaj complex, aparent excentric și oarecum naiv (din aceeaşi familie spirituală cu “Harvey“), dar atât de necesar.

Realizat în 1947, filmul Miracle on 34th Street a avut un succes răsunator, fiind adaptat pentru Broadway (1963) şi pentru televiziune (1955 şi 1959). În 1994, a fost creat şi un remake.

Ignorând palida încercare a seriei TV din 1973 şi remake-ul din anii ’90, originalul a supraviețuit în evoluția filmului, în pofida unor critici şi încă mai rămâne unul dintre cele mai bune exemple de film “cu mesaj” pentru Crăciun (If things don’t turn out just the way you want the first time, you still have to believe).

Regizor: George Seaton. Distribuţia: Maureen O’Hara (Doris Walker), John Payne (Fred Gailey), Edmund Gwenn (Kris Kringle), Gene Lockhart (judecătorul Henry X. Harper), Natalie Wood (Susan Walker).
Film a fost distins cu trei Premii Oscar (Actor în rol secundar – Edmund Gwenn, Poveste originală – Valentine Davies şi Scenariu – George Seaton) şi nominalizat la o statuetă pentru Cea mai Bună Producţie.
De asemenea, filmul a câştigat două Globuri de Aur (Actor în rol secundar – Edmund Gwenn şi Scenariu – George Seaton).

Articol publicta în revista WebCultura

 
 

Etichete: , ,

Crăciunul: printre peliculele favorite

 

Farmecul Sărbătorilor de iarnă nu ar fi deplin dacă alături de tradițiile Crăciunului, nu ar exista  și câteva seri petrecute pe canapea, cu/fără cuvertură, degustând bunătăți specifice și urmărind filmele pe care deja le-ai mai văzut de vreo cincisprezece ori.

S-a împământenit, de mult, obiceiul ca de Crăciun, după vizite și petreceri în sânul familiei, să te “înșurubezi” bine pe sofa în fața ecranului și să urmărești – iar și iar – filme clasice sau mai noi “de Crăciun”. Mirosul de cetină, veselia copiilor, forfota personajelor favorite, cadourile pitite sub crenguțele de brad, reuniunile familiale, prăjiturile și filmele de Crăciun devin imbatabile. Iată o listă cu doar câteva dintre sutele de filme de gen, cu propuneri pentru vârste, genuri și dispoziții diferite, dar necesare pentru un Crăciun (și mai frumos).

1. Miracle on 34th Street

Această peliculă-cult există în două variante, una produsă în 1947, iar cealaltă în 1994. Evident, cea mai veche a devenit, de-a lungul vremii, un clasic de necontestat. Aici, îl regăsim pe bătrânelul “marginal”, nevoit să îl întrupeze pe celebrul Moș Crăciun, într-un mare magazin pretinzând  – în fața micuților – că el este adevăratul personaj. Șefa sa, tânăra femeie de afaceri, divorțată, care e mama unei vioaie puștoaice, are de tras multe de pe urma acestei situații.

Oare câți vor crede că bătrânelul e chiar Moș Crăciun?

2. It’s a Wonderful Life

Filmul în alb-negru, realizat de Frank Capra datează din 1946. Minunata poveste de Crăciun reflectă importanța prieteniei. Georges Bailey este un om foarte apreciat în orașul său. Dar, în seara din preajma Anului Nou, trebuie să returneze o sumă de bani unui rival al său. Disperat, își vede deja zilele sfârșite, când – apariția unui înger – îi va schimba radical viziunea asupra a tot ceea ce îl înconjura.

3. L’arbre de Noël

Filmul, apărut în 1969, este o producție franco-italiană și îl are în prim-plan pe actorul francez Bourvil. Pelicula narează povestea unui băiețel atins de-o incurabilă maladie, căruia tatăl său îi oferă tot ceea ce-și dorea. Desigur, e plin de melancolie și de tristețe, dar forța sentimentelor valorează mult mai mult decât lacrimile pe care le veți risipi.

(Recomandabil, de urmărit într-o zi în care nu sunteți deja deprimați)

4. Bridget Jones’s Diary

Nu este chiar un film despre Crăciun, dar mare parte din acțiuni se derulează în timpul acestor evenimente. Și, în febra pregătirilor, reușim să ne amintim că delirul cvasi-psihotic din preajma Crăciunului nu mai aprține doar bietei Bridget.

5. The Muppet Christmas Carol

Într-o altă abordare, această adaptare – mai degrabă haioasă – a romanului scris de Dickens va declanșa veselia specifică sărbătorilor. Această peliculă se recomandă în cazul unor zile cu furtuni de zăpadă, în vreme ce în cuptor, “ceva” bun se coace, iar vasul de cidru e la temperatura camerei.

6. Home Alone

Produs în 1990, acest film-cult l-a transformat pe adorabilul puști de zece ani, Macaulay Culkin, într-un veritabil star. Aventurile micuțului Kevin, uitat acasă de numeroasa lui familie, nu te lasă să respiri de la interminabilul șir de gaguri. Fiindcă ai lui descoperă, abia în avionul care-i ducea spre Paris, că l-au uitat pe Kevin acasă, puștiul va petrece câteva zile de neuitat. Istețul băiețel va da de furcă celor doi hoți porniți în acțiune, de Crăciun, și va răvăși casa. Totul se termină cu bine atunci când blondinul temerar va realiza adevăratul rol și importanța familiei.

7. How the Grinch Stole Christmas!

Adaptată după o povestire a Dr. Seuss, acest film povestește aventurile unui morocănos care detesta Crăciunul, poate pentru că nicodată nu fusese invitat la celebrare. Așadar, se decide să le fure  – celor care locuiau în satul său – tot ceea avea legătură cu această sărbătoare: cadouri, curcan, decorațiuni. Oare va reuși să distrugă spiritul Crăciunului?

8. The Holiday

Pelicula The Holiday se dovedeşte binefăcătoare precum o baie fierbinte într-o zi geroasă. Energia actorilor aduce un surplus de strălucire într-un film ce denotă multă inteligenţă în materie de marketing şi îl transformă într-o mică bijuterie comico-sentimentală. Păstrând titlul şi parfumul comediei lui George Cukor, The Holiday pledează pentru dragoste împărtăşită şi pentru tradiţiile “erei de aur” de la Hollywood. Cu siguranţă, Nancy Meyers este un regizor care pare să știe întotdeauna “ce vor femeile”.

9. The Santa Clause

În acest film, Tim Allen joacă rolul lui Scott Calvin, un tată care petrece un Crăciun mai neobișnuit. De fapt, Moș Crăciun murise în cădere de pe acoperiș, iar Scott se vede nevoit să distribuie cadourile în locul acestuia. Era convins că trăiește un vis, dar, imediat, realizează că  nu e…cazul. În doar câteva zile, se va transforma în ceea ce toți știu că înseamnă Santa/MoșCrăciun.

 

10. Chocolat

Pentru o zi relaxantă de vacanţă, nu poate fi mai nimerit decât Chocolat, o fabulă cinematografică lejeră, scrisă sub pretextul beneficiilor savurosului produs. Metafora, ascunsă sub ambalajul sclipitor, este livrată spectatorului sub masca uşor naivă a poveştii şi ne aduce un mesaj pentru toleranţă, libertate şi trăire a pasiunii. Vizionat în orice sezon, fie de Crăciun, fie de Paşte, acest film, asezonat cu o coloană sonoră specială, aduce un mesaj profund moral, în limita în care spectatorul înţelege că bunătatea este măsura, mai degrabă, a ceea ce facem şi împărtăşim, ci nu ceea ce condamnăm pur şi simplu. Dragostea, fantezia şi umorul vor fi arme ce pot combate, întotdeauna, răul.

11. Elf

Desigur, se simțea, parcă, nevoia unei comedii care să relateze aventurile lui Buddy, care fusese abandonat de părinți, dar “cules” de elfii Moșului. Devenit adult, talia sa îi face probleme așa că se vede nevoit să se exileze. Ajunge la New York și, astfel, încearcă să-și găsească părinții biologici. Legătura dintre Crăciun și copii, tot la familie se …reduce.

12. Jingle All the Way

Bun, e Ajunul și Howard (Arnold Schwarzenegger) încearcă prin toate mijloacele (concurează cu un lucrător poștal, un actor, un polițist și cu alți părinți) să îl găsească pe Turbo Man, cerut de fiul său Moșului și pe care uriașul uitase să îl cumpere. Ceea ce Howard nu știe este faptul că orice copil din oraș  dorea jucăria respectivă, iar  părinții fac tot posibilul să îndeplinească dorințele odraslelor. Dar, în timp ce Howard se agită prin oras, puștiul îi duce dorul, iar soția sa primește avansuri din partea unui vecin foarte insistent. Așadar, atenție, la goană!

13. Joyeux Noël

Filmul este inspirat dintr-o poveste adevarată, care s-a petrecut în Ajunul Craciunului din 1914,    în timpul Primului Război Mondial, în mai multe locuri, de-a lungul liniei frontului. Un eveniment extraordinar va schimba destinul a patru personaje: un preot scoțian, un locotenent francez, un talentat tenor german și iubita acestuia (partenera lui de scenă, o minunată soprană daneză). Aceștia se vor afla în miezul unei fraternizări fără precedent. Adevăratul spirit al Crăciunului s-a coborât printre tranșee, iar soldații au lăsat deoparte armele și-au schimbat între ei daruri, urându-și unul altuia “Sărbători Fericite!”.

14. Un conte de Noël

Abel și Junon au doi copii: Joseph și Elizabeth. Victimă a unei maladii genetice rare, micul Joseph trebuia să primească un transplant de măduvă osoasă. În speranța că-l vor putea salva pe Joseph,  părinții au conceput un al treilea copil, pentru că Elizabeth nu era compatibilă. Dar Henri, acest al treilea copil, care avea să se nască în curând, nu a putut face nici el nimic pentru fratele lui. Joseph moare la doar șapte ani. După nașterea încă unui copil, Ivan, familia Vuillard își revine încet după moartea primului născut. Anii au trecut, iar Ivan, ajuns adolescent, cu probleme psihice, a deveni tatăl a doi băieți stranii. Într-o zi fatidică, Elizabeth, sătula de abuzurile fratelui ei, îl “reneagă” pe Henri în mod solemn. Această comedie morbidă și profund absurdă declanșează râsete nebunești și invită la aflarea de noi sensuri.

15. Love Actually

Regizorul Richard Curtis declara: “Opinia generală tinde să fie că lumea în care trăim este guvernată de răutate și lăcomie, dar eu nu sunt de acord pentru că mie mi se pare că dragostea este peste tot.” O distribuție de cinci stele în roluri precum: noul Prim-Ministru, burlac și arătos (Hugh Grant), care se îndrăgostește la câteva minute de la instalarea sa în Downing Street nr. 10, de drăgălașa tânără angajată să asigure protocolul, apoi, un scriitor (Colin Firth) care evadează din Londra în Sudul Franței, pentru a-și îngriji inima rănită, și își găsește dragostea în lac. Urmează o soție și mamă (Emma Thompson) care crede că soțul ei o înșală (Alan Rickman). Vine și o proaspătă mireasă (Keira Knightley) care nu înțelege distanța păstrată de cel mai bun prieten al soțului ei. Apoi, găsim și un școlar care încearcă să atragă atenția celei mai inabordabile fete din școală. Revenim la un tată vitreg văduv (Liam Neeson) ce solicită “punți”    de legătura cu fiul său vitreg. Regăsim și o fată bătrână americană (Laura Linney) care nu poate începe o relație cu un coleg de serviciu pe care îl iubea în tăcere. Nu în ultimul rând, apare un bătrân star- rock, genul “văzut tot,dar îmi amintesc foarte puțin” care încearcă să-și relanseze cariera folosind o melodie reluată, dar cu textul ușor modificat. Pentru toți cei amintiți mai sus,
dragostea produce doar haos.

Toate aceste evenimente au loc în Londra, în perioada Crăciunului, și sunt expuse cu mult umor și romantism, dar, mai ales cu acel dulce-amărui de care au parte toți cei norocoși sau ghinioniști, atunci când sunt prinși sub vraja dragostei.

 

Articol publicat în revista WebCultura

 
Scrie un comentariu

Scris de pe decembrie 24, 2019 în Cinema, Film

 

Etichete: ,

Dualităţi

Aria creativităţii este deosebit de vastă. Să abandonăm dihotomia Da – Nu, Geniu – Om de rând, Creaţie – Banalitate, Invenţie – Şablon. Între aceste extreme se află o gamă largă şi neîntreruptă de trepte şi de nuanţe.

Viaţa cotidiană ne oferă inovaţii şi descoperiri nenumărate. Putem repeta cuvintele chimistului Mendeleev: “A descoperi este similar cu a căuta ciuperci în pădure.”

Totul depinde, mai ales, de interes, de spiritul de observaţie şi de tenacitate. Întrega viaţă a individului este un şir de acte creative.

Sensul creativităţii se limitează (astfel) la treapta realizării care depăşeşte noutatea biologică şi psihică, obiectivându-se în valori spirituale, social-istorice. Acestea constituie şi tipuri de creativitate. Nivelele de activitate se cer căutate numai în acest domeniu. Oricât de mult ar cântări vanitatea, ambiţia, competivitatea în motivaţia persoanei, omul creează, în ultimă instanţă, fiindcă nu poate altfel. Arta şi jocul sunt două activităţi care răspund nevoii de a descoperi şi a crea Noul. Satisfacţia ludică, ca şi cea artistică sau estetică, constă în trăirea unei noi viziuni asupra realităţii.

Descoperind o nouă viziune asupra realităţii, mai armonioasă, mai frumoasă şi un nou limbaj senzorial-afectiv, artistul modifică atitudinea noastră faţă de lume, transformă ambiţia umană. “Există tot atâtea fericiri câte soiuri de oameni sunt.” (Nikos Kazantzakis)

Totuşi, trebuie să avem în vedere faptul că în activitatea artistului, creatorul autentic este înzestrat cu o capacitate mai ales afectivă de a transpune, a intui şi a prevedea reacţia emoţională a cititorului, auditorului sau a spectatorului. „Arta ne face să dispreţuim preocupările ingrate ale zilei, grija pentru hrană şi chiar pentru dreptate şi uităm că astea sunt rădăcinile care hrănesc floarea nemuritoare.”(Nikos Kazantzakis)

Idealul omului este de a fi “bilingv”, adică să poată comunica, folosind simboluri logico-matematice şi limbajul metaforic, artistic, dacă nu, folosind doar una dintre aceste două expresii să o poată înţelege şi pe a doua. Practic, este vorba despre realizarea unităţii atât pe dimensiunea verticală (Abstract–Concret, Semnificaţie–Sens, Intelect–Afect), cât şi pe cea orizontală (Frumos-Adevăr, Artă-Ştiinţă). Omul întreg se realizează în unitatea contrariilor.

Arta te apropie de tine, de natură şi de… alţii.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

Dilemele lui Moș Crăciun

Păzea, se-ntoarce Moş Crăciun/Au secours, le père Noël revient!

Euforia lunii decembrie este, desigur, efectul eforturilor producătorilor de toate felurile de a-și comercializa cât mai profitabil marfa și serviciile. În același timp, este în concordanță cu dorința creștinilor consumiști de a converti sacrul la o bucurie mai lumească, mai palpabilă, la îndemâna oricărui muritor. Este bucuria aceea pe care Charles Dickens o surprinde cât se poate de exact în Poveste de Crăciun, cea a dăruirii, împărtășirii și a iubirii de semeni. Crăciunul este, fără îndoială, un eveniment scos din spațiul privat, el a devenit un eveniment public, un spectacol. Firesc se naște și întrebarea: “Și ce e rău în asta?” sau “Și ce dacă contagiunea socială face ca mimetismul să troneze în lumea dorințelor, când strada devine casă și anturajul tinerilor ține loc de familie?” Totul se explică…

Pascal Bruckner are cutezanța – în Au secours, le père Noël revient! (ilustrații de Hervé Di Rosa)/ Păzea, se-ntoarce Moș Crăciun! (traducerea de Marie-Jeanne Vasiloiu) să demitizeze, aparent, cultul lui Moș Crăciun. Decepția mezinei sale – fetița de șase ani îi mărturisise că nu crede în Moș Crăciun –  l-a îndemnat să-l reabiliteze pe cel mai “exploatat” personaj – bătrânelul cu barbă albă -, adus în lumea laicizată: “Într-o dimineaţă, Moş Crăciun se trezi nespus de abătut. Tocmai înţelesese ceva îngrozitor: copiii nu-l mai iubeau, iar de respectat, îl respectau şi mai puţin. Îl tratau ca pe un moşneag pisălog, ca pe o vedetă răsuflată. Şi dacă ar fi fost vorba numai de copii! Toată lumea îl nesocotea: nu era invitat niciodată nici la Festivalul de la Cannes, nici la Oscarul de la Hollywood, nici la Marele Premiu de Formula 1. Doi bani nu dădeau pe el. Era prea de tot. Atunci, trecând de la amărăciune la mânie, luă o hotărâre radicală: va demisiona! Aţi citit bine: va demisiona. O să le arate el cine-i Moş Crăciun. O să-i scrie Secretarului General al Naţiunilor Unite o scrisoare prin care o să-i aducă la cunoştinţă că n-o să mai asigure serviciile de Crăciun nici pe data de 24 decembrie care vine şi nici în anii următori. O să-şi pună tolba-n cui. Adio, speţă ingrată! Apoi, cu un gest furios, trânti uşa căsuţei lui şi lăsă în plata Domnului speţa umană”.

Dedicația autorului e lămuritoare: “Pentru Éric și Anne, care m-au făcut să cred în Moș Crăciun”. Pretextând că îl caută pe veritabilul Moș, purtat de imaginație, observatorul se amuză pe seama moravurilor din societatea contemporană, dar, pe parcurs, pana autorului virează de    la povestea destinată copiilor spre o farsă rezervată adulților. Satira ascunde multă mâhnire. Acumularea materială, apetitul pentru obiecte, este atât de evident în perioadele de sărbătoare, când magazinele devin obiectivul primordial pentru majoritatea oamenilor, locul de întâlnire,    de plăceri și des-frânare, de încântare, în care narcisismul și hedonismul au ca simptom adăugat febra: “Odată, eram la New York, un oraș care, pe mine, mă pune la grele încercări, nu-i chip să pufăi și tu o piparoasă, că peste tot vezi panouri cât casa cu no smoking, peste tot numai înălțimi amețitoare, vârfuri ascuțite – unde e imposibil să parchezi o sanie, că ți-o ridică, la cea mai mică infracțiune, ăia de la Circulație -, un tâmbălău infernal, sirene de pompieri și de poliție, care îți sparg urechile…Iar, pe afișele pubicitare, numele meu băgat în toate sosurile, de către mărcile de detergent, de alimente pentru câini, de piureuri pentru bebeluși. Toate astea nu-ți umplu inima de încântare”.

Cu toate că respiră un aer vesel, această poveste despre un Moș Crăciun transformat în star înhățat de copiii care vor fugi de el, Pascal Bruckner abordează teme și motive dragi lui (infantilizarea societății, cultul tinereții veșnice și fericirea perpetuă). Ilustrată de Hervé Di Rosa, care împărtășeșete aceeași pasiune ca și Bruckner pentru seriile Z și glumele ilustrate, istorioara Moșului devine una voit kitsch, pentru a lua în zeflemea obiceiul de-a comercializa cât  mai profitabil aproape orice. Chiar dacă autorul era cincantenar când a scris acestă carte, nu a coborât la un gen minor fiindcă râsul său e terapeutic: “Permite-mi să insist: crezi că puștii nu merită cadourile dumitale? Să le merite? Pentru cât sunt de nerecunoscători…Eu credeam că principiul lui Moș Crăciun se bazează pe ideea că nu este nevoie să îi aduci mulțumiri. Zău? Și unde ai citit chestia asta?”.

Cea de-a cinci suta aniversare a Moșului îl deprimă și îl face să se abată de la misiunea lui inițială; devine morocănos și plictisitor, ba chiar începe – contrar naturii sale generoase – să deteste copiii fiindcă observase că aproape toată lumea încetase să mai creadă în el. Ne punem întrebarea firească: “Oare cum a fost posibil așa ceva ?”

În cele unsprezece capitole (Doi oameni sub același acoperiș, Lista de plângeri, Adevărul este rostit de gura copiilor, Abuz de băutură, Eine Große Oftika ! Un comando de șoc, Moș Crăciun e împuțit, Bătrânul leu devine iarăși paraleu, Majestatea sa mărinimoasă, Glorie și bunătate, Hasta la Vista, Baby !) sugestiv intitulate, dezastrul ne este prezentat de-a fir a păr. Cel mai recent tur de împărțit cadouri s-a terminat la secția de poliție, unde Moș Crăciun, aflat în stare avansată de ebrietate, a fost nevoit să mai bea puțin vin pentru a pleca în direcția Polului Nord. Acolo, dezgustat, a comis ireparabilul: și-a trimis demisia la ONU ! Organizație serioasă, ONU a decis să expedieze doi agenți care să-l înlocuiască pe bătrânelul bărbos și să asigure distribuirea cadourilor.

Pascal Bruckner demonstrează că imaginarul care domină lumea de astăzi este unul de tip marfă, în care fiecare individ se preferă pe sine, lumea fiindu-i disponibilă oricând și oriunde, la picioarele sale. În astfel de perioade, copilul învață de mic ceva despre el, că este un individ-doritor, că el se mișcă într-o lume a doleanțelor. Prin urmare, cei doi golden boys cu brațele de fier – mărci ale capitalismului american înrăit, trimiși de ONU – îl vor remodela pe Santa/Moș Crăciun din cap până la tălpi (lecții de body building, cursuri de marketing, de imagine): “Când Knif și Renkurb îl anunțară: Imaginea ta își aparține, trebuie să o vinzi foarte scump. El răspunse: OK, boss (făcuse progrese și la limba engleză).”

Categoria obiectelor-răsplată s-a extins cu mult peste cea a dulciurilor şi jucăriilor, iar adulţii primesc şi ei tot felul de cadouri, încât relaţia dintre Moş Crăciun şi copil nu mai este de mult una privilegiată: “Se numește Antonia. Fără să-mi zică bună ziua, mă ia la întrebări: «Aoleu, Santa (ăsta-i numele meu pe englezește)! Da’ mult ți-a mai trebuit. Ești în întârziere. Ai documentele?» Îi întind, puțin cam surprins de aroganța ei, pachetul de acțiuni pe care mi-l ceruse. Eu sunt un tip de modă veche, eu, unul încă mai dau bună ziua, la revedere, mulțumesc. (…) Fețișoare i se întunecă la iuțeală. Simt că e gata să izbucnească în plâns. Îmi dă înapoi teancul: Ia-le înapoi, n-au nicio valoare. Nici una dintre societățile astea n-o să crească prea curând, iar eu încă nu știu să speculez à la baise.”

Desigur, ne sună a impietate sau erezie, dar încecăm să-i dăm de cap ideii năstrușnice a lui Bruckner, iar povestea, deloc ortodoxă, îi amestecă în mod voit pe Santa Claus/Moș Crăciun, Moș Nicolae și Sfânul Vasile pentru a crea momente satirice. Deloc reverențios, acesta a ales să prezinte versiunea greu digerabilă cu scopul de-a trezi reacții. Goana disperată după performață cu orice preț și acel excesiv self-merchandising ne vor face să îl regretăm pe depresivul Moșulache de la început. Evident, autorul-moralizator se folosește și de ghidușiile vizuale semnate de Hervé Di Rosa, dar, de sub carapacea ironiei acide, răzbate și o plăpândă undă de tandrețe, de râsu’-plânsu’: “ONU i-a reînnoit mandatul pentru o perioadă de nouăzeci și nouă   de ani și i-a dublat pensia, ceea ce, împreună cu portofoliul său bursier și cu veniturile întreprinderilor pe care le deține, îi asigură un mălai frumușel (Moșul se află pe locul zece în clasamentul marilor averi mondiale). (…) În timp ce voi moțăiți, Regele Crăciun joacă la Bursă, pe calculatorul lui. În câteva ore, pierde și câștigă mai mulți bani decât o să câștigați și o să pierdeți voi în toată viața voastră.”

Paradoxal, dar și răul își are și el partea lui bună, în acest caz, fiindcă toți se vor trezi întrebându-se ce ar mai putea face fără de generozitate (a Moșului). Bunăoară, ironicul autor uzează de un twist la final și trage semnalul de alarmă și solicită revenirea la tradiție: “Păzea, se-ntoarce Moș Crăciun! Capul la cutie! Moșul trebuie oprit prin orice mijloace. Emma, Roger, găsiți-i o femeie, fie-vă milă, una, da’ bună, una mână de fier, una cu cap, una cu inimă, care să se țină după el,  să-l povățuiască, să-l îndrume, să-i potolească acreala, țâfnele! Altfel, nimeni n-o să-i scape. Căci o să vă iubească, scumpii mei micuți, tot mai mult, ca pe sine însuși. Adicătelea, CU PATIMĂ, LA NEBUNIE. ”

Lăsând deoparte aerul de farsă blasfematoare, găsim fărâma de umanism pe care o căutăm toată viața, pentru că această povestea este doar o satiră usturătoare, amuzantă și originală la adresa societăţii contemporane: “Medicii tocmai au descoperit o nouă maladie, crăciunoza, acel acces de stres care îi afectează pe copii, de pe la jumătatea lui decembrie, și se traduce printr-o încordare, o înțepeneală a umerilor  și a șalelor, putând să ducă la paralizie, de parcă picii s-ar teme să nu le cadă cerul în cap.” Dincolo de ofertele comerciale, mai trebuie acel ceva – magia. Nu există nimic strict marfă, nu este nimic care să nu aibă rezonanţe psihice.

Crăciunul e menit să trezească în noi duhul blândeţii și-al iubirii autentice.

 

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web