RSS

Arhivele lunare: ianuarie 2020

Polina, danser sa vie – Grație și efort într-o lecție despre recunoștință

Mai întâi a fost Billy Elliot, apoi Angelin Preljocaj împreună cu Valérie Müller au adaptat, pentru ecran, o carte de benzi desenate (realizator: Bastien Vivès), păstrând granițele convenționale ale genului (viața unor balerini). Amatorii dansului vor savura agreabila prezență a interpretei principale – Anastasia Shevtsova -, dar, mai ales, pe cea a uimitoarei Juliette Binoche precum și toate secvențele ce surprind momentele coregrafice din pelicula Polina, danser sa vie (Admirabila Binoche a lucrat, cu ceva timp în urmă, cu renumitul artist Akram Khan).

Construit dintr-o succesiune de tablouri, filmul prezentat la Mostra din Veneția (secțiunea Giornate degli Autori), fără prea mulți pași greșiți, se transformă într-o instructivă lecție de viață. Urmărind-o îndeaproape pe tânăra Polina pe căile destinului, pelicula creează un limbaj aparte ce omogenizează dansul, trupul și privirea. Cu o astfel de temă, Polina a reînnoit  bogata tradiție a comediei muzicale hollywoodiene clasice, cu scenele dansante (surprinse în Rusia anilor ’90). Mica rusoaică a fost îndrumată, în copilărie, de exigentul profesor Bojinski (Aleksei Guskov). Prizonieră în marile ansambluri gri-deprimante din suburbiile moscovite, micuța (interpretată   de Veronika Zhovnytska) descoperea în dans o șansă de-a visa. Cadrele surprind, pe rând, fetițe intimidate de profesori a căror rigoare și perfecționism  ne trimit cu gândul la Olimpiadele sportive ; picioare pline de răni sângerânde și…pianul din colț. Între abstracționism și realism, pelicula deapănă amintirile fetiței de odinioară cu toate bucuriile, tristețile, amicițiile sau rivalitățile specifice acelei perioade și deslușește aspirațiile tinerei pornite în căutarea idealului artistic.

Aparținând clasei muncitoare, părinții fetiței vedeau o șansă de neratat în admiterea la cea mai renumită companie de dans din Moscova. Manifestând semne clare de talent, fetița se pregătea să fie integrată în prestigiosul balet Bolșoi/Bolshoi, dar – după ce-a asistat la un spectacol de dans contemporan – a fost bulversată total. Acest șoc artistic îi va clătina tot eșafodajul năzuințelor sale. Așadar, se hotărăște să părăsească țara natală și să se-ndrepte spre Aix-en-Provence, sperând să lucreze cu talentata coregrafă Liria Elsaj. Toate întâlnirile pe care le va avea îi vor modela identitatea, iar tânăra dansatoare va explora noi medii artistice, îndreptându-se către țelul său (Liria: “An artist has to know how to look at the world around them”).

Întreaga poveste de  pe ecran glisează între hotarele dansului și ale vieții reale. Adaptarea cinematografică după un roman grafic nu e tocmai la îndemână, de aceea vom putea descoperi multe sugestii metaforice. Astfel, imaginea (mentală) a renului, pe care micuța îl văzuse în pădurea înzăpezită din copilărie, va deveni traducerea simbolică a ceea ce ea însăși va deveni, pe măsură ce se va descoperi pe sine. În perioada moscovită, era nevoită să respecte o schemă (rigidă) impusă, dar în interior, căuta să le transforme în gesturi artistice proprii sufletului ei. Acolo unde începea dansul, transcendea viața. Pelicula nu se concentrează cu osebire asupra terenului social, ci, mai insistent asupra dramei adolescentului surprins în schema «maestru-învățăcel». Primul său profesor, aproape oedipian, suscită interesul.

Filmul se vrea, în egală măsură, istoria unei priviri: cea a profesorului intransigent (cel care a îndrumat-o în primii săi ani de dans), dar și cea a formării, maestrul înregistrând progresul   elevei sale. Narațiunea filmică apare ca un veritabil mozaic care o surprinde pe “Fata-în-căutarea-visului” atât în Rusia, cât și în Franța sau Belgia (surprinzătoare scena în care Polina improvizează alături de Jeremie Belingard un “pas de deux” de-a lungul râului Schelde din Anvers/ trupurile negre în contrast de calitate cu apusul hibernal). În Belgia, Polina descoperă arta improvizației alături de coregraful Karl (Jérémie Bèlingard – o stea/“étoile”de la Opera din Paris), observă mișcările trupurilor omenești și își înțelege vocația.

Realizatorii au reușit să ne inducă ideea că trupul arată gândul în mișcare: corpuri omenești traversează mereu spațiul, împărțindu-l între aer și sol. Peste tot, pe oriunde merge (bar, metrou, străzi) Polina vede numai dans. Nu lipsesc nici clișeele referitoare la “Fata-inocentă- piedută- în- marele-oraș”(pașii greșiți: alcool, anorexie, țigări, intrigi ș.a). Cea care devine catalizatorul evoluției artistice este Liria. Datorită acestei prezențe marcante, pelicula revine la acea lecție despre trimful deplin, la capătul a numeroase renunțări și chinuitoare căderi, pentru că dansul – ca orice altă artă – nu se rezumă la rezultate, ci la…proces. Natastya Shevtzoda oferă admirabile momente coregrafice după o suită de peripeții sentimentale, iar dansul din final marchează momentul de grație. Plutește un erotism subtil între Niels Schneider și Anastasia Shevtsova, surprinși de cameră în chip de Prinț și Prințesă, pe un fundal sonor pregnant (Muzica: Philip Glass). Polina, danser sa vie este un imn închinat, în pași de dans, creativității, străduinței și gratitudinii.

Polina, danser sa vie

Regia:Valérie Müller-Preljocaj și Angelin Preljocaj
Scenariul: Valérie Müller-Preljocaj
Scriitor (BD Polina,Editura Casterman, 2011 ): Bastien Vives
Imaginea: Georges Lechaptois
Montajul: Guillaume Saignol și Fabrice Rouaud
Muzica : 79D, Philip Glass
Distribuția :
Nastya Shevtzoda – Polina
Juliette Binoche – Liria Elsaj
Niels Schneider – Adrien
Miglen Mirtchev – Anton
Aleksey Guskov – Bojinski
Durata: 108 min

Parte a programului Festivalului Naţional de Teatru, proiecţia filmului a avut loc duminică, 29 oct., la Cinema Elvire Popesco

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

Istoria unei familii deranjate – Stoker

Cu un palmares prestigios, încununat cu Marele Premiu al Juriului de la Festivalul de Film, Cannes, pentru pelicula Oldboy (2003), coreeanul Chan-wook Park a scos la iveală, în 2013, primul său film în limba engleză Stoker.

Realizatorul Chan-wook Park stilizează moartea şi estetizează violenţa, într-un climat rece, din thrillerul a cărei acţiune se derulează în societatea americană. Un accident de maşină provoacă moartea unui renumit arhitect, Richard Stoker, lăsând singure pe lume o văduvă şi o adolescentă de şaptesprezce ani. La înmormântare, apare şi un misterios unchi Charlie, ce se va instala în căminul familiei Stoker. Cine este acest unchi Charlie? Spre deosebire de personajul demonic creat de Alfred Hitchcock în Shadow of a Doubt (1943), nu ne vom lămuri prea repede asupra naturii misteriosului personaj. Suspansul va domina în acord perfect cu excepţionala coloană sonoră.

Titlul filmului – Stoker –  este un fel de omagiu adus lui Bram Stoker, autorul celebrului prinţ al tenebrelor, Dracula. În acest diamant negru – filmul cerut de Hollywood coreeanului Chan-wook, virtuoz pictor al cruzimii -,  tensiunile psihologice şi erotice sunt întreţinute de manevrele fine ale cineastului asiatic şi de scenariul redactat de actorul Wentworth Miller (din celebra serie Prison Break). India (Mia Wasikowska) este o tânără destul de închisă în sine ce pare să regrete mai mult decât mama sa pierderea suferită. Evelyn (“Evie”) Stoker (Nicole Kidman) este văduva instabilă ce nu face faţă acestui doliu, lăsându-se pradă unor fantasme. Prezența tulburătoare a acestui prădător necunoscut va exacerba relațiile, deja tensionate, dintre cele două femei. Unchiul Charlie (Matthew Goode) este elegant şi atât de şarmant încât abia se poate sesiza tăişul pe care-l foloseşte ocazional. Totuşi, India îl va descoperi, dar tot nu va rezolva enigma ce va pluti asupra peliculei mult timp. Reţinut  în destăinuiri asupra trecutului său ori despre motivul prezenţei sale (ce va fi dezvăluit la final), Charlie va acţiona precum o cobră ce-şi fascinează prada. Singurele personaje ce-i opun rezistenţă (o mătuşă, o guvernantă bătrână) îşi vor şterge urma în fosele uitării. Atracţia sexuală este exercitată atât asupra mamei, cât şi a fiicei, magnetizându-le şi tulburându-le în egală măsură. Încet-încet, bărbatul le prinde în cursa lui, cea mai vizată, de fapt, fiind tânăra, pe care “a aşteptat-o toată viaţa”.

Legăturile de sânge dintre adolescentă şi Charlie se vor reflecta ca într-o oglindă. Din acest trio, fiecare personaj îşi va etala adevărul în situaţii extreme. Cei trei protagonişti vor fi sechestraţi într-o ”colivie” luxoasă (locuinţa pare desprinsă dintr-un catalog Déco-chic), printre metafore vizuale, încercând să ţină secretul (aprope vampiric) în spatele uşilor închise.

Chan-wook dă dovadă de fler şi când îşi alege distribuţia. Adolescenta cu aer abulic este, aici, întruchipată de Mia Wasikowska, actriţă ce şi-a făcut ucenicia în roluri complexe, precum cel din varianta propusă de Tim Burton pentru Alice in Wonderland. Traseul iniţiatic al adolescentei este presărat cu multe încercări. Astfel, repulsia faţă de misteriosul unchi va deveni o atracţie greu de stăpânit. Mama ei, frumoasa “Evie”, este întrupată de  blonda eterică Nicole Kidman, care a experimentat genul întunecat/gothic în pelicula The Others (2001). Evelyn asistă neputincioasă la jocul seducerii fiicei sale, joc iniţiat de fratele soţului său. În această atmosferă rigidă, ce pare să aparţină anilor ’50 -’60, cu ţinute şi coafuri elegante, orice zâmbet e un semn rău. Acest omagiu adus lui Dracula, Stoker, se preocupă mai mult de dimensiunea romantico-morbidă a relaţiei dintre Charlie şi inocenta India. Este un rit de iniţiere, căutarea identităţii ce trebuie să-şi descopere şi sexualitatea. India primeşte darul de la unchiul ei şi schimbă pantofii vechi, sport, cu o pereche de pantofi eleganţi, cu toc-cui, acceptând metamorfozarea. Frumoasa floare inocentă devine o feroce plantă carnivoră.

Intriga (Cine este cu adevărat Charlie?) se derulează superb din punct de vedere vizual, dar este expediată într-un bloc narativ greoi, ce face prea des apel la flashback. Dialogurile aproape că lipsesc, ritmul fiind marcat de metronomul pianului la care India făcea game.

Realizatorii aduc în faţa spectatorilor o poveste uimitoare, ce evidenţiază teme precum violenţa, doliul, secretele de familie, pulsiunea sexuală, legată de morbiditate – toate reunite într-o serie de evenimente dure. Spectrul lui Alfred Hitchcock bântuie acest film scăldat într-o atmosferă stranie, dar, totodată delicios de perversă. Regia este fluidă, senzuală chiar, şi îşi asumă tot felul de îndrăzneli. Regăsim coduri cinematografice sau  citate din Hitchcock: scena de la duş, cadavrul din congelator, scările, pivniţa sau urmărirea din lanul de porumb. Chan-wook manevrează, cu abilitate, camera de filmat, focalizând chipuri feminine sau insecte.

Cu un mare grad de sofisticare, încercând să combată  violenţa, filmul Stoker este de o răceală luminoasă ce deraiază către perversitate, având un parfum sulfuros.

Stoker

Regizor: Chan-wook Park
Scenarist: Wentworth Miller, Erin Cressida Wilson
Operator: Chung-hoon Chung
Producător: Michael Costigan
Monteur: Nicolas De Toth

Distribuţia:
Mia Wasikowska (India Stoker)
Nicole Kidman (Evelyn ”Evie” Stoker)
Dermot Mulroney (Richard Stoker)
Matthew Goode (Unchiul Charlie Stoker)
Jacki Weaver (Mătuşa Gwendolyn ”Gin” Stoker)
Lucas Till (Chris Pitts)
Alden Ehrenreich (Birjar Taylor)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

Trecutul ca un prolog – Lion

Spectatorul merge la cinematograf nu numai pentru divertisment,  pentru plăcere ori pentru a evada din cotidian, ci și ca să se “purifice” /catharsis. Este foarte posibil ca mulți dintre spectatori să-și amintească un episod din copilărie, când, la un eveniment (carnaval, spectacol), într-un concediu (plajă aglomerată) sau pur și simplu la cumpăruturi, în supermarket, să fi realizat că s-au rătăcit de părinte sau frate/soră. Pentru câteva minute, în acea mare de străini din jur, simți că ai pierdut orice contact, ești vulnerabil și speriat.

O astfel de poveste, reală, a adaptat pentru marele ecran regizorul australian Garth Davis (autor al seriei TV – Top of the Lake), amplifincând (înmiit) emoțiile în Lion: A Long Way Home. Așadar, autobiografia lui Saroo Brierley, A Long Way Home, devine odiseea emoțională împărțită între copilărie și maturitate.

Derulat precum un album foto & video, dispozitivul prezintă, treptat, experințele prin care-a trecut micul Lion, astfel încât, spectatorul să poată încerca fiecare emoție în parte. Cu o mare delicatețe și cu finețea detaliului, realizatorul surprinde mediul din care-a izvorât povestea lui Saroo, apoi ne transportă visual – pe toate căile – pe meleagurile pe care-a poposit cândva Saroo/Lion. Povestea adevărată a băiețelului Indian, care-a devenit celebru este redată, în prima parte, în mod deosebit, cu ajutorul unui copil- actor pe care-l recunoști din primele treizeci de minute că ar putea nu doar să-ți atingă corzile cele mai sensibile, ci chiar să-ți frângă inima, dar deloc în stilul melodramelor à la Boolywood.

Micuțul (nativ din Mumbai) Sunny Pawar reprezintă una dintre cele două lame ale tăișului care vor produce emoții vii în rândul privitorilor. Chipul expresiv și trupul agil reflectă perfect starea mentală a eroului din perioada în care imaginile curg, iar vorbele  rămân suspendate undeva, departe. Camera de filmare, abil manevrată de Greig Fraser îmbrățișează cadre ce provoacă, din primele minute, anxietate mixată cu uimire, într-o manieră lirică. Cealaltă parte/fațetă îi va reveni deja celebrului Dev Patel.

Saroo, băieţelul în vârstă de cinci ani, născut și crescut undeva prin zona Khandwa, va călători accidental (s-a urcat somnoros  într-un tren), îndepărtându-se de casa părintească, din nordul Indiei. Rătăcit de lângă fratele lui mai mare și total dezorientat, parcurge, fără voia sa, distanța de 1 600 km până în imensul oraş Kolkata (Calcutta). Peregrinările prin întortocheatele și insalubrele  cartiere sărace din Calcutta nu sunt ferite de pericole pentru micuțul vorbitor de hindi, străin de limba bengaleză. Totuși, instinctul  de apărare și spiritul de adaptare îl feresc de prădători (pedofili, vânători de organe, poliție) și îl îndreaptă spre un orfelinat, chiar dacă nu avea acte și nu înțelegea limba în care i se vorbea.

Aici, calitățile sale genetice deosebite atrag atenția unui cuplu australian, care-l înfiază. Cei doi soți, interpretați magistral de Nicole Kidman & David Wenham, îi vor oferi căminul pe care niciodată nu și l-ar fi visat, crescând în Hobart (Tasmania). Matur fiind, la o reuniune amicală, multiculturală, găsește un răspuns pentru negrăitele frământări (glasul sângelui, amintirile neînchegate dinaintea rătăcirii) odată cu degustarea unei specialități culinare indiene “Jalebi” (un fel de madlenă, roșiatică, proustiană). Tehnologia /Google Earth îl va putea ajuta să-și afle rădăcinile.

Dotat cu un laptop, folosind  doar câteva instrumente (“patchwork paper-trail”) și cu memoria difuză, junele manager identifică locul din care plecase în acel 1986. Se face saltul în anul 2012,  când Saroo Brierley – adult, educat de soții australieni – își imaginează în mii de feluri stările de tulburare pe care le-au trăit mama (Priyanka Bose) și fratele lui mai mare, căutându-l pe el. Uimitorul Dev Patel întrupează fermecătorul tânăr copleșit de o memorie afectivă “ciuruită”, devenită un imens puzzle; deși se bucura de un trai confortabil și urma să devină managerul unui hotel din Melbourne, cele două figuri emblematice ale primei copilării îi tulbură profund viața.

Doborât de toate valurile vieții de dinaintea adoptării, Saroo își ostoiește dorurile (flashbackurile proustiene) și caută în celălat frate (tot un indian adoptat de mic) ceea ce pierduse în acea noapte din 1986.  Regăsind, probabil, ceva din datele eroului său de la debut (Slumdog Millionaire), charismaticul Patel păstrează ceva din inocența și naivitatea copilului pierdut, aduce și aerul dulce-amarui, dar hotărât al junelui om dedicate cifrelor, din The Man Who Knew Infinity.

Alături de cele două importante prezențe feminine, mama adoptivă /Nicole Kidman și iubita/ Rooney Mara, tânărul traversează un ocean de emoții, încercând să nu o rănească pe niciuna dintre cele două femei. Povestea cinematografică nu derapează spre melodrama ieftină,  forțându-l pe Saroo să decidă între două mame. Sue, mama adoptivă, capătă – în duioasa interpretare a lui Nicole Kidman (ea însăși mamă adoptivă pentru doi copii) – aerul unei adevărate eroine, mai ales după  dureroasele mărturisiri despre viața ei privată (deși era aptă să dea naștere unui copil, faptul că tatăl ei fusese alcoolic, iar după moartea acestuia avusese o viziune, alege să îngrijească un copil năpăstuit de soartă, să îi ofere acelui suflet șanse).

Alături de sensibilul, dar puternicul John (interpretat de David Wenham, din celebrul  The Lord of Rings), decide să îl adopte pe micul Saroo. Fiecare nou detaliu se înfige în mintea privitorului precum acele/markerele de pe harta lui Saroo care căuta “acul în carul cu fân”, adică un sat pierdut prin imensul “continent” indian. Să găsești membrii acelui sat printre cei aproape un miliard de locuitori părea o curată “agonie-provocată”.

Atât regizorul, cât și scenaristul Luke Davies păstrează dozajul cuvenit pentru a nu tulbura spectatorul cu manipulări sentimentaloide  la vedere și livrează o poveste incredibilă, dar reală, într-o formă coerentă și tulburătoare. Pelicula despre o existență dickensiană (sărăcia și abuzurile dintr-un “big-city” populat cu zeci de mii de copii ai străzii), în care un micuț crescut de o mamă analfabetă și de un frate mai mare, adoratul Guddu (Abhishek Bharate), Lion, A Long Way Home universalizează motivul “finding home”/ în căutarea căminului.

Trezind numeroase controverse morale (“Cine își poate aroga titlul de părinte: cel care te-a născut sau cel care te-a crescut?”), abordând diferite atitudini de viață, în funcție de specificul cultural, cu o ușoare asimetrie structurală (partea a doua pare mult mai scurtă decât prima), având o profundă esență melodramatică, filmul aduce  rază de lumină și speranță. Lion, A Long Way Home oferă un bun prilej de reflecție și un îndemn către un ideal în viață. Post-scriptumul este un apel – în manieră mainstream – către larga audiență ce ar putea salva viețile unora dintre miile de copii pierduți anual în India.

Lion

Regia: Garth Davis
Autorul romanului adaptat: Saroo Brierley (Lion, A Long Way Home)
Scenarist: Luke Davies
Imagine: Greig Fraser
Montaj: Alexandre de Franceschi
Muzică: Volker Bertelmann, Dustin O’Halloran

Distribuția

Dev Patel – Saroo Brierley
Rooney Mara – Lucy
Nicole Kidman – Sue Brierley
David Wenham – John Brierley
Pallavi Sharda – Prama
Benjamin Rigby – Waiter
Eamon Farren – Luke
Durata: 118 min

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

Petele din soarele californian – Big Little Lies

Mădălina DumitracheMulte întrebări cu tâlc și destule experiențe de viață despre adevărul din spatele ușilor închise găsim într-o excelentă miniserie TV al cărei scenariul s-a ivit din cartea scrisă de Liane MoriartyBig Little Lies (2014). Dacă realizatorul David E. Kelley și regizorul Jean-Marc Vallée (Wild, Dallas Buyers Club) aduc în prim-plan povestea unei comunități din Monterey (California), unde se petrece o crimă, Big Little Lies ilustrează, de fapt, o Americă descărnată în pofida grandorii afișate. Totul plutește într-o stranie notă de mister: o fată/femeie nouă/„a new girl”     cu un trecut enigmatic a venit în orașul de la țărmul oceanului, o crimă și un straniu incident din clasa întâi primară incită spiritele și antrenează personajele la acțiune.

Big Little Lies 2

Totul gravitează și se concentrează în jurul rivalităților și secretelor celor trei personaje principale: Madeline Mackenzie (Reese Witherspoon), geloasă pe mai tânăra nevastă a fostului ei soț, Celeste Wright (Nicole Kidman), cea mai bună prietenă a lui Madeline, o fostă avocată  cu un mariaj, aparent perfect, alături de un bărbat mai tânăr decât ea (Alexander Skarsgard) și Jane Chapman (Shailene Woodley), o mamă singură, cu o existență cenușie, pe care Madeline și Celeste o vor lua sub aripa lor protectoare. Acțiunea se derulează pe parcursul a șapte episoade tensionate, subversive, dezvăluind cum fiecare dintre eroine avea ceva de ascuns înainte de crimă. Așadar, casnica Madeline (Reese Witherspoon), fosta avocată Celeste (Nicole Kidman), tânăra Jane (Shailene Woodley), dar și antreprenoarea Renata (Laura Dern) interpretează rolurile a patru mame, din nordul Californiei, a căror viață, aparent perfectă, se destramă până se ajunge la crimă. În deschidere, aflăm că actul bestial/crima s-a petrecut. De aceea, atmosfera încărcată, agitația și panica persistă de-a lungul întregii serii. Episoadele se-nşiră precum nişte mărgele din plastic, fascinează și angoasează în egală măsură persoanele ce vor să ascundă după repezeala socială, funciară, teama de a se întâlni cu un sine golit, dar hrănit cu iluzii.

Big Little Lies 3

Abilul regizor manevrează unghiul subiectiv al camerei de filmare pentru a pune spectatorul      în pielea unui martor sau poate chiar a criminalului. Sesizăm, de la oarecare distanță, toată neliniștea ce urmează crimei, de la evenimentul de colectare de fonduri, auzim respirația sacadată a acestui personaj, despre a cărui identitate nu avem niciun indiciu. Totuși, nu știm  încă nici despre victimă nimic. După secvența din deschidere, ne sunt prezentate personajele principale: Madeline Martha Mackenzie (Reese Witherspoon) este una dintre femeile actualității: hiperactivă, se implică în viețile celorlalți, aproape uitând de sine, ca o veritabilă „Mama Bear”. Acestea toate, probabil, fiindcă viața ei domestică reprezintă, în aparență, un succes. Soțul ei, Ed (Adam Scott) e un tip serios, preocupat și de viața profesională, dar și de confortul familiei sale, dar relația sa amoroasă este lipsită de focul pasiunii. Ed este convins că Madeline i-a oferit totul fostului soț, Nathan (James Tupper), recăsătorit cu juna Bonnie (Zoe Kravitz). Situația se complică și mai mult în momentul în care tânăra soție a ex-ului devine extrem de apropiată de fiica lui Madeline și-a lui Nathan, Abigail (Kathryn Newton). Cu toate acestea, Madeline pare să nu ia în seamă nimic și se preocupă intens de propriile proiecte („I just have a very low tolerance for injustice” – mărturisește Madeline Martha Mackenzie).

Big Little Lies 4

Jane (Shailene Woodley), nou-venită în oraș, se împrietenește cu Madeline, iar după incidentul petrecut în prima zi de școală a micuților de clasa întâi, amiciția celor două capătă contur solid. Micile rupture, disensiunile din rândul comunității părinților agravează situația dintre copii.

Fiul lui Jane este acuzat că ar fi bruscat-o pe fiica Renatei Klein (Laura Dern), o bogătașă din Monterey. Încă din primele momente, Madeline sare în apărarea lui Jane și-a fiului ei, stârnind reacții printre ceilalți părinți. În tabăra susținătorilor se poziționează și minunata Celeste (Nicole Kidman), mult-invidiată în tot orașul. Acestă femeie părea să aibă totul: frumusețe, avere, copii reușiți și-un tânăr soț (Alexander Skarsgard) care menținea pasiunea în povestea lor de iubire. Desigur, în spatele ușilor închise, sălășuiesc secretele bine păzite de fiecare dintre eroine.

Big Little Lies 1

Nu știm cine a comis crima și nici cine ar putea fi autorul ei, dar suspiciunea plutește în aer, mai ales că abominabilul act s-a suprapus cu o acțiune caritabilă. Realizatorii sugerează o neînțelegere sau o aberație de ordin moral. Așadar frumusețea și misterul întunecat se armonizează greoi, dar apăsat. Chiar și în viețile așa-zis perfecte și care-ar stârni invidia oricărui muritor de rând, există acele detalii care încurcă planurile și se dovedesc, în fapt, „big little lies” (schimbarea locului de muncă, trădările și geloziile, școlile cu pretenții, posesivitatea ș.a.m.d.). Un mic și aparent nesemnificativ incident petrecut între copiii de clasa întâi iscă o adevărată furtună între adulți, amplificând o viziune asupre insecurității (personale). Drama se prelungește în spirală. Persoanele mature din această serie TV joacă cea mai mare parte dintr-o confruntare stranie, fiindcă insecuritatea se manifestă prin controlul asupra soților sau asupra altor rude; regăsim bărbați care „cerșesc” atenție, exact așa cum ar proceda un copil de grădiniță, nu de școală primară, apoi, unii dintre ei devin brutali. Asistăm la scene de violență domestică, îndreptând adevărul spre melodramă. Din punct de vedere al narațiunii, episoadele sunt corect împărțite și eficient calibrate, astfel încât adevărul capătă diverse forme. Titlul ușor paradoxal relevă stresul și mânia camuflate în idilicul Monterey (California), intrând progresiv sub zodia pericolului. Copiii cresc și se dezvoltă cu minciuna la masă, învață limbajul dublu și comportamentul duplicitar (numeroase pasiv-agresive vendete) chiar de la părinți. În această bulă plină de irizări pastelate, mocnește disperarea și…agresivitatea/crima. Adevărul din spatele ușilor zăvorâte grăiește despre acceptarea vieții așa cum este, nu așa cum ar vrea unii să pară. Anumite experiențe de viață ar trebui să ducă la înțelepcțire, nicidecum la o formă de escapism.

Big Little Lies 5

Narată prin flashbackuri, via omniscienta perspectivă, dar fragmentată de numeroase interogații, dar și unele momente contemplative, seria Big Little Lies ascunde și relevă secrete precum valurile oceanului -„Who knows what lies out there beneath the surface?” sună una dintre interogațiile seriei. „The great unknown” – devine un posibil răspuns deschis tuturor. Deși construită pe calapodul divertismentului elegant, seria produsă de David E. Kelley invită la reflecție și profunzime.

Regia: Jean-Marc Vallée

Autor (Romanul): Liane Moriarty

Producător: David E. Kelley

Imagine: Yves Bélanger

Distribuția:

Reese Witherspoon – Madeline Martha Mackenzie

Nicole Kidman Celeste Wright

Shailene Woodley – Jane Chapman

Laura Dern – Renata Klein

Adam Scott – Ed Mackenzie

Zoë Kravitz – Bonnie Carlson

Alexander Skarsgård – Perry Wright

James Tupper – Nathan

Iain Armitage – Ziggy Chapman

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Petele din soarele californian – Big Little Lies

Scris de pe ianuarie 28, 2020 în Cinema, Modernitate, Morală, Moravuri, Tipare

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Capcanele seducției – The Beguiled

După ce o bună perioadă de vreme, Sofia Coppola a fost considerată o „fată super-talentată”,  iată că, la 46 de ani, a devenit o figură iconică a cinemaului american independent. Acest nou statut a fost reconfirmat și odată cu decernarea premiului pentru „Cea mai bună regie” (Festivalul de Film de la Cannes, 2017) pentru cel de-al șaptelea lungmetraj al său – The Beguiled. Acest film nu este doar un simplu remake (o re-lectură) după filmul realizat de Don Siegel în 1971, ci prezintă punctul de vedere (plin de acuitate) al femeilor care-au suportat restricții majore (în privința relațiilor sexuale) și, apoi, au descoperit ce înseamnă „dorința”. Pentru acest nou thriller pasionant, cineasta a beneficiat de aportul unei distribuții care le reunește pe Nicole Kidman, Kirsten Dunst, Elle Fanning, dar și pe fermecătorul Colin Farrell. Cadrul general prezintă viața dintr-un pension populat doar cu tinere fete, din statul Virginia, în 1864.

The Beguiled 1

Izolate de restul lumii, din cauza războiului, tinerele sudiste, coordonate de Miss Martha Farnsworth, găsesc în apropierea căminului un militar rănit. Cineasta și-a reunit artistele ca într-o minicolonie de vacanță și a conturat, astfel, un cadru aproape translucid străpuns de un subiect tabu (refulările de natură sexuală). În plin război de secesiune în America, în acel institut condus de o femeie glacială (Nicole Kidman) își găsește adăpost un soldatul rănit. Bărbatul (Colin Farrell) devine obiectul dorințelor unui grup de tinere. Dacă în filmul lui Don Siegel (ecranizare a romanului The Beguiled de Thomas Cullinan) se insista asupra eroilor, de această dată, atenția se concentrează pe universul feminin. Kirsten Dunst și Elle Fanning își dispută întâietatea în fața autorității reprezentate de Miss Martha Farnsworth (Nicole Kidman). Așadar, realizatoarea celebrelor Virgin Suicides (1999) și Marie-Antoinette (2006) continuă să exploreze fațetele universului feminin într-un elegant western cu accente carnal-senzuale.

The Beguiled 2

Fără mari surprize, cineasta realizează un portret lipsit de stereotipiile de care ne izbisem în filmul lui Siegel. Preocupată mai mult de imaginea purității pândite de pericol decât de paginile de război, pelicula actuală aduce în prim-plan imaginea (metaforică) a unui așezământ de-un alb imaculat pierdut în mijlocul naturii luxuriante, iar, undeva în spate, răzbat ecourile ultimelor lupte din războiul de secesiune (poate de aceea a eliminat un personaj de culoare existent atât în roman, cât și în filmul lui Siegel). În acest context, regizoarea ilustrează iruperea dorinței sexual și corupția din acel univers puritan (o versiune „în costume” pentru The Neon Demon). Întreaga atmosferă e încărcată de tensiuni sexuale și de rivalități până la exacerbare, când totul explodează

Găsit de o tânără fată din pension, caporalul McBurney se trezește subiectul tuturor dorințelor/fantasmelor domnițelor din cămin. Faptul că era yankeu sau dezertor nu mai conta în ochii acelor făpturi devorate de frustrări. Ca o consecință a izolării (fizice și psihologice) inerente din acea instituție, tinerele fete și femei abandonează brusc virtutea abordând jocul seducției. Bineînțeles, soldatul nu refuză acest joc. Pentru a ilustra și mai clar lupta interioară, regizoarea suprapune peisajelor luxuriante volute fumurii din orizont. Această poezie a naturii viciate, contaminate, corespunde luptei împotriva pudibonderiei. Picturale, dar fără să alunece în excesul contemplativ, nimburile conferă o atmosferă enigmatică. Aici, erotismul se ascunde după corsete și după falsa pudoare.

The Beguiled

Caporalul lubric devine victima unor femei în stare să facă escrocherii sub masca inocenței? Sofia Coppola oferă o perspectivă mai afectuoasă eroilor săi din acest „gineceu de tip victorian” și nu se lansează în clasificări maniheiste, conferă amploare echivocului. Odată ce măștile cad   și bunelor maniere sunt date deoparte, bărbatul își dezvăluie adevărata sa față – misoginia.

Colin Farrell, obișnuit deja cu astfel de partituri, dă măsura talentului său interpretativ și nu pică în excese (mai ales că a avut de-a face cu o regizoare). Elle Fanning excelează (și aici) în postura de pudibondă. În fapt, este un permanent joc „de-a șoarecele și pisica” în care „prada” nu este ceea ce ne putem imagina la prima vedere. Departe de senzualitatea explicită, abordată în seria Big Little Lies, Nicole Kidman în rolul directoarei este o femeie puternică, ce degajă un fel de autoritate ambiguă, iar privirile ei incită. Chiar dacă legea plăcerii este crudă pentru aceste fete, raportul de forță le rămâne favorabil în noua versiune cinematografică. Sofia Coppola prezintă niște eroine care îndură multe și devin solidare, fără să frizeze feminismul. Personajele de pe ecran sunt niște femei private de plăcere, dar puternice.

The Beguiled 4

The Beguiled îmbină, cu abilitate, frumusețea cu zonele sumbre (ale pulsiunilor intime) asortând dulceața și cruzimea într-o stranie armonie din care se degajă atât parfumul dorinței, cât și izul morții; eleganța e dublată de suflul coroziv.  Încă o dată, Sofia Coppola își confirmă măiestria de portretistă (pentru grupuri de femei) prin acest veritabil studiu al moravurilor în care chipuri angelice (ale impecabilelor actrițe de pe ecran) seduc și prind în capcană privitorul.

The Beguiled 5

Regia: Sofia Coppola

Scenariul: Sofia Coppola (după romanul A Painted Devil de Thomas P. Cullinan )

Imagine: Philippe Le Sourd

Decoruri: Anne Ross

Costume: Stacey Battat

Montajul : Sarah Flack

Muzica : Phoenix

Distribuția: Colin Farrell  – Caporal John McBurney

Nicole Kidman – Miss Martha Farnsworth

Kirsten Dunst  – Edwina Morrow

Elle Fanning – Alicia

Angourie Rice – Jane

Oona Laurence – Amy

Emma Howard – Emily

Addison Riecke  – Marie

Durata: 1h 33min.

Premii, festivaluri, nominalizări:

Festivalul Internațional de Film, Cannes, 2017: Premiul Palme d’Or – nominalizată: Sofia Coppola ; Cea mai bună Regie – Câștigător: Sofia Coppola.

International Online Cinema Awards (INOCA), 2017- Câștigător: Sofia Coppola

Articol publicat în revista Catchy

 

Etichete: , , ,

Charlize Theron, de nerecunoscut în Bombshell

Un trio feminin de excepție: Margot RobbieCharlize Theron și Nicole Kidman ne lansează o provocare: Bombshell (Bomba)! Bazat pe o întâmplări reale, filmul narează povestea câtorva femei care decid să-l înfrunte pe Roger Ailes, cel care a întreținut o atmosferă ostilă față de femeile din birourile Fox News. Filmul va fi lansat în Statele Unite pe 13 decembrie 2019, iar în România pe 10 ianuarie 2020. 

Nicole Kidman, Charlize Theron și Margot Robbie

Bombshell dezvăluie detalii din viața lui Roger Ailes, consultant de imagine și fondator al canalului Fox News, acuzat pentru agresiuni sexuale. Pelicula redă punctul de vedere al celor trei femei care-au lansat acuzațiile: jurnalista Gretchen Carlson (Nicole Kidman), cea care-a inițiat valul de învinovățiri, jurnalista de la Fox News, Megyn Kelly (Charlize Theron) și producătoarea Kayla Pospisil (Margot Robbie, într-un rol de ficțiune). Femeile au rupt “legea tăcerii” și-au denunțat inacceptabilul. Filmul ne promite dezvăuiri din culisele acestui trust de televiziune și ilustrarea modului în care acuzatul și-a tratat victimele. Cu siguranță, nominalizările la premiile Oscar vor fi numeroase.

Roger Ailes și Megyn Kelly

Urmărind trailerul, remarcăm transformările fizice ale uimitoarei Charlize Theron, aici fiind greu de recunoscut. Deja, internauții de pe rețelele de socializare au remarcat și-au reacționat la izbitoarea asemănare fizică dintre actriță și veritabila Megyn Kelly.

Nu s-a dat niciodată în lături să își modeleze propriul trup ca să ipostazieze un personaj, Charlize Theron s-a lăsat – în acest caz – pe mâinile specialistului în machiaj, Kazu Hiro. Așadar, chipul actriței a fost acoperit cu opt implanturi concepute de acesta. Anevoioasele intervenții au făcut-o pe actriță să mărturisească pentru The Hollywood Reporter: „Este foarte greu să îl convingi să facă lucruri noi, dar l-am determinat, totuși, să realizeze opt lucrări protetice pentru mine. Două dintre acestea, practic, mi-au acoperit întreaga pleoapă. A fost o muncă dificilă, mai ales că a fost greu chiar să și clipesc.”

De asemenea, Theron a discutat despre importanța poveștii din centrul peliculei Bombshell, cea a angajatelor de la Fox News, care au expus hărțuirea sexuală practicată de Roger Ailes.„Povestea în sine era foarte familiară și a atras atenția și mișcărilor #MeToo sau Time’s Up”, a declarat Theron pentru aceeași revistă.

„Istoria se tot repetă când vine vorba despre femei și despre lupta lor pentru egalitatea de șanse, fie că este vorba de diferența de remunerare, fie că nu vor să fie prada abuzului de putere.”

Charlize Theron pe Instagram, acum nouă săptămâni: “Simt că trebuie să fiu cinstită. Sunt într-o nouă relație. Cu amândouă aceste doamne. Pe bune.”

În 2016, Carlson l-a dat în judecată pe Ailes pentru hărțuire sexuală. Ulterior, s-a stabilit o sumă de 20 de milioane de dolari pentru daune. Kelly a narat experiențele ei (din 2016) în jurnalul autobiografic Settle for More.

[Traducere și adaptare după articolul din publicația InStyle]

 

 
Comentarii închise la Charlize Theron, de nerecunoscut în Bombshell

Scris de pe ianuarie 27, 2020 în Blockbuster, Cinema, Feminin, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Nicole Kidman: “Mi-ar plăcea să las imaginea unei femei care a fost capabilă de a iubi”

Cea mai celebră actriță australiană a fost invitată recent, la Printemps Haussmann, să inaugureze vitrinele pregătite pentru Crăciun. Cu această ocazie, s-a închegat o mică discuție cu starul australian despre eleganță, horticultură și… Isabelle Huppert.

De sub cupola Art deco a marelui magazin din Paris, care pare o adevărată catedrală, s-a ivit făptura cu un ten translucid, cu ochii precum albastrul lagunei, cu o voce  dulce, având o alură virginală. În ținuta sa, cu o fustă-creion, de un verde smarald care-i conferă aspectul unui trandafir, Nicole Kidman este ireal de mare. Prea mare, prea diafană, prea inaccesibilă pare o apariție boticelliană (Annunciazione di Cestello), purtându-și buclele blonde, picioarele interminabile, înveșmântată în muselină de-un albastru celest. Vorbește șoptit, ca la o confesiune, povestește cu prudență și ironie, te hipnotizează cu privirea și-și lasă la vedere cerceii în formă de scorpion, care coboară spre gâtul ei lung.

MFIG-KIDMAN1257-1m

Nicole Kidman poartă o bluză din voal albastru și o fustă-creion din bumbac verde, Fendi, a fost coafată de John Nollet și machiată de Christophe Danchaud

Și-asta ca să-ți amintești că în spatele acestui aer angelic se ascunde chiar eroina enigmatică din Eyes Wide Shut de Stanley Kubrick sau ucigașa din To Die For de Gus Van Sant? Nu știi dacă Miss Kidman, la cei cincizeci de ani și-un Oscar, e înger sau demon. Îți amintești doar că la momentul în care i s-a conferit o stea pe celebra „Hollywood Walk of Fame”, a rostit o replică devenită celebră: „Niciodată nu m-a încântat ideea că, peste ani, oamenii vor călca peste mine.” Ea pare să nu-și amintească  de replica aceasta, dar surâde ca o madonă, cu ochii plecați, așa cum face un copil care a pus mâinile pe borcanul de dulceață.

Fendi: o pasiune pentru Karl

Fendi, partener al casei Printemps Haussmann pentru sărbătorile de la sfârșitul anului, prezintă o vitrină de Crăciun cu tema călătoriei și cu un pop-up store feeric, situat în atriumul/curtea iterioară (a) marelui magazin.

„De ceva timp, am devenit o bună amică a casei și, de ceva mai mult timp, a directorului casei de creație, genialul Karl Lagerfeld, care prelungește viața acestei mărci mitice cu fabuloasele sale colecții, veșmintele luxoase, în care el știe să îmbine texturile, asimetria rochiilor, bluzele cu volane precum cea pe care eu o port astăzi, lejere, feminine, sexy, confortabile. Fendi este dintre puținii care știu să combine blana, lâna, antilopa sau crocodilul. Acest dezmăț din materiale este inedit. Și, ceea ce mă atrage, este relația privilegiată pe care casa a întreținut-o cu cinemaul italian, când Fendi  îmbrăca starurile de la Cinecittà, Sophia Loren sau Silvana Mangano.”

Moda: „Este indispensabilă fiindcă e un mijloc de amuzament. Să schimbi look-ul, identitatea și starea. Îmi place să port veșminte frumoase. Pentru mine, acestea sunt opere de artă. Am o deosebită afecțiune și admirație pentru designeri precum Raf Simons, Calvin Klein și, bineînțeles, Karl. Reprezintă, pentru mine, artiștii, artizani ai posterității. Nu-mi place cuvântul empowerment, pe care îl utilizăm mereu când vrem să le sugerăm femeilor să se afirme.

O femeie nu are nevoie de nimeni ca să știe ce imagine vrea să aibă. Ea știe întotdeauna să se îmbrace pentru orice situație: când merge să se angajeze, când vrea să obțină un rol sau când  vrea să seducă.”

NICOLE KIDMAN, PARIS 7/11/2017 Hair: John Nollet Makeup: Christophe Danchaud Blouse en voile de coton bleu ciel et jupe crayon en coton stretch vert émeraude, FENDI

Modele ale stilului

„Desigur, Katharine Hepburn în The Philadelphia Story de George Cukor, cu rochiile sale din muselină și pantofii cu strasuri. De asemenea, e Catherine Deneuve în Belle de jour, cu hainele sale clasice de burgheză rătăcită. Cred că o astfel de imagine e imbatabilă.”

 Obiectele de bază

„Tricoul și un jeans. Totuși, fiicelor mele nu le place când sunt îmbrăcată simplu. Când mă duc să le iau de la școală, trebuie să fiu înveșmântată precum o doamnă, cu fustă, pantofi cu toc înalt și bine cizelată (machiată & coafată). Fetițele mele sunt foarte, foarte… fetițe. Ele îndrăgesc rochiile, pantofii cu paiete și tutu-urile. Duminica, când mergem la liturghie, ele se gătesc ca în gravurile de modă.”

Nashville

„Când l-am întâlnit pe soțul meu, Keith Urban, nu aveam casă, nu aveam vreo ancoră. Nimic nu mă reținea nicăieri. Atunci, el mi-a spus: Să mergem în Nashville, e orașul meu. Acolo, muncesc eu. I-am răspuns că mi-a găsit acea home sweet home în care mi-ar plăcea să merg cu plăcere. Și iată. Trăiesc în Tennessee. Aici sunt râuri, lacuri și păduri în care să ne plimbăm cu copiii noștri. Avem și o grădină de legume. Anul viitor, intenționez să obțin o diplomă în horticultură. Mama mea se ocupa de grădinărit. În copilărie, o vedeam adesea întorcându-se din bush-ul australian, plină de julituri pe brațe și pe picioare, dar încărcată cu ciupercile pe care le culesese. Era radioasă. De la ea am învățat că pădurea este locul în care îți poți găsi pacea. De fapt, fericirea rezidă în culesul florilor din grădină, alături de copii, la sfârșitul zilei și să te lași îmbătat de parfumul de iasomie.”

'Inside Llewyn Davis' Premiere - The 66th Annual Cannes Film Festival

Photo by Dave J Hogan/Getty Images

Îndrăzneala

„Este pofta. Înseamnă cheful de-a construi, de-a evolua și chiar de-a te pune în pericol. De asemenea, înseamnă să accepți să fii vulnerabil ca să poți depăși o stare. Eu cred că am făcut dovada cutezanței mele, realizând anumite filme, așa cum sunt cele recente, turnate alături de cineastul grec Yórgos Lánthimos, The Killing of a Sacred Deer sau Destroyer, un thriller de Karyn Kusama.”

Eternitatea

„Mi-ar plăcea să las imaginea unei femei care a fost capabilă de a iubi – familia sa, meseria și viitorul său. Să știi să iubești înseamnă cel mai mult. Să fii pasionată este indispensabil în viața personală, dar și în cea profesională. Și nu e deloc ușor, fiindcă trebuie să știi să accepți și eșecul și decepția și chiar să pierzi ființe dragi. Deși sunt fragilă, sunt rezistentă la șocuri. E forța mea. Când mă simt mâhnită, o sun pe sora mea, Antonia, pe care o și văd apoi. Ea locuiește în Singapore, alături de cei șase copii. Îmi las capul pe umărul ei și mă simt foarte bine. Această osmoză e naturală. Vine din faptul că am dormit în același pat, că ne-am jucat împreună, ne-am pierdut tatăl împreună și, atunci când mama era bolnavă, tot împreună ne-am ocupat de ea. Ne susținem reciproc. Tocmai și-a obținut, prin corespondență, diploma de avocat. Mi-a spus că și-ar dori să ajute lumea.”

Eleganța

„Fără îndoială, este cel mai greu să o exprimi. Tocmai am zărit o femeie mergând pe stradă. Purta un mantou de culoarea mierii și o eșarfă ocru care flutura. Probabil că eleganța înseamnă să știi să pui lucrurile laolaltă ca să obții armonie. Ca într-un tablou impresionist în care rozaliul care însoțește verdele conferă lumină într-un apus. Acea femeie mergea plină de siguranță și lejeritate, în egală măsură, era o imagine a libertății absolute. Și, de asemenea, a eleganței.”

Isabelle Huppert

„Tocmai am primit de la ea un email, în care-mi spunea că ar fi bucuroasă să lucrăm împreună. Pentru mine, e ca o soră. Este frumoasă, complexă, pasională și mereu în formă. Dar trebuie să știi să o tratezi cu delicatețe.”

Angajamente

„Mi-am dăruit vocea și timpul Unifem, cu scopul de a opri violența împotriva femeilor. Mama a fost o feministă și mi-a explicat că e nevoie ca femeile să se considere atât inamici, cât și aliați. Am ascultat, acum cincisprezece ani, un program la BBC, în care se discuta despre fondurile pentru dezvoltarea Cambodgiei (femeile erau instruite în vederea obținerii unei calificări, ca să renunțe la prostituție). Mi-am depus toată energia și am organizat gale de caritate, am strâns bani pentru a acorda o șansă tuturor femeilor din lumea întreagă și pentru a le ajuta să-și recapete demnitatea. Aceasta mi-a dat sentimentul că am un loc al meu în lume.”

Traducere și adaptare după articolul realizat de Isabelle Girard din revista Madame (Le Figaro -25 nov 2017)

Articol publicat în revista Catchy.

 

Etichete: ,

Soți disperați “comme d’autrefois” – Aveți ceva de declarat?

Punte imuabilă între două țări surori, limba română capătă noi rezonanțe pe scena sălii Studio de la Teatrul Național din București, în spectacolul Aveți ceva de declarat ?, prezentat în cadrul Turneului “Teatru Românesc la București, Iași și Chișinău“.

Publicul amator de comedie bulevardieră de bună calitate gustă din “fagurele de miere” cu gândul la Hexagon, locul de unde a apărut această onorabilă specie dramatică. Cândva, președintele Franței, François Mitterrand, voia să aibă în bucătăria prezidenţială “o femeie de la ţară”. Îşi dorea ceva mai puţin sofisticat pentru hrana de zi cu zi. Astfel, un consilier i-a recomandat o femeie născută în Périgord, ţinutul celebrelor trufe negre. Încă de la prima întâlnire, Preşedintele i-a cerut noii bucătărese preparate care să-i aducă aminte de aromele copilăriei. Hortense i-a răsfăţat papilele gustative cu o tartă cu căpşune à la grand-mère.

Păstrând proporțiile, se poate face o paralelă între această situație și opțiunea repertorială făcută de regizorul Petru Hadârcă, de la Teatrul Național “Mihai Eminescu” din Chișinău, atunci când a realizat montarea piesei lui Feydeau, într-o manieră sobră, fără modernizări forţat-actualizante, doar  intitulând spectacolul Aveți ceva de declarat ? (titlul original fiind La Puce à l’Oreille). Pariul retro-șic, al artiștilor de la Naționalul din Chișinău, se dovedeşte nu numai o redare fidelă a începutului de secol al XX-lea, ci şi o radiografie a relaţiilor dintre sexe din acea perioadă, înfăţişând spectatorului o suită de tipologii, bine puse în ramă vintage.

Titlul original al piesei pleca de la expresia “Avoir la puce à l’oreille”, care în secolele XVI și XVII avea un profund sens erotic. Prin urmare, în piesa lui Georges Feydeau, dorința devine tema principală, dar insurmontabilul aer de lejeritate al burlescului este evitat, autorul păstrând pentru eroii săi  și un loc sigur.

Așadar, bine ați venit la hotelul Minet Galant/“Motănașul Galant”, care – întocmai cum e și numele îl recomandă – nu are nicio legătură cu vreo pensiune familială. Directorul de scenă, Petru Hadârcă, ocolește tentațiile hermeneutice și propune o abordare tradiționalistă, conformă cu linia dramaturgului francez. De aceea, distribuția va fi “în caracter”, actorii primind orientarea precisă, iar decorul se menține și el respectuos față de text. Într-o scenografie (Scenografie: Adrian Suruceanu) realistă, cu fason de casă de burghez înstărit, dar totodată și hotel pentru cupluri “căsătorite, dar nu împreună” (!), în doar câteva minute, se va instala frenezia.

https://player.vimeo.com/video/198176319?title=0&byline=0&portrait=0

Rând pe rând, personajele – în costume clasice (Costume: Lucia Covali) – își fac apariția în fața publicului. Unele nuanțe de burlesc se regăsesc doar în vestimentația slujnicelor, Antoinette (Olesea Sveclă) și Eugénie (Draga-Dumitriţa Drumi), iar mișcarea scenică (Mișcare scenică: Dumitru Tanmoșan) ne trimite în actualitatea muzicii pop-disco de la finele secolului al XX-lea.

Georges Feydeau a ales cele mai potrivite ingrediente pentru conturarea eroilor: neînțelegeri, confuzii, minciuni, neșansă, mașinațiuni, tribulații sentimentale – toate versiuni, nu tocmai fericite, ale iubirii. În această plămădeală ornată din belșug cu tainice întâlniri și quiproquouri îl întâlnim pe Victor-Emanuel Chandebise (Petru Oistric), care își iubește soția (Raymonde), ca la începuri, doar că, fiind agasat, în ultima vreme, nu mai regăsește vâlvătaia de odinioară în focul căminului conjugal. Prin urmare, Raymonde (Mihaela Strâmbeanu) e convinsă că soțul său, de obicei înflăcărat, acum o înșală, fiindcă primise, printr-un colet, bretelele acestuia, găsite   într-un loc ce nu avea legătură cu casa lor.

Dornică de revanșă, se hotărăște să-l prindă în flagrant, rugând-o pe amica ei, Lucienne, să-i scrie o scrisoare de rendez-vous la hotelul “Motănașul Gentilom”. Stabilimentul este proprietatea unei dame cu o biografie și-o experiență bogată în practicarea amorului liber. Alături de Madame Ferraillon (Angela Ciobanu), se regăsește soțul acesteia, sergentul în rezervă Augustin Ferraillon (Ion Mocanu), un ins care predică exigența (morală), dar se manifestă cu mare toleranță față de sine. Tevatura se iscă în momentul în care asemănarea fizică de-a dreptul izbitoare dintre Poche (Petru Oistric), garçon-ul/servitorul de la hotel, și Chandebise creează confuzii.

Epistola, scrisă de mână de către Lucienne, este citită de Victor-Emanuel, în prezența amicului său Tournel (Emil Gaju), adorator în taină al tumultoasei Raymonde, dar și de pasionalul Homenides (Anatol Durbală), soțul decorativei Lucienne (Doriana Zubcu-Marginean). Odată stârnită aventura, loviturile se  vor ține lanț, într-o veritabilă cursă contracronometru, amestecându-se subrete, dame voalate, medicul curant, tineri năbădăioși, martori-bețivani, toți cuprinși de dorință și pasiune.

Spectacol distins cu Marele Premiu la Festivalul de Comedie de la Galati 2016, precum şi cu premiul pentru cel mai bun rol secundar acordat actorului Ghenadie Gâlcă.

Actorii apar la rampă aşa cum i-a imaginat dramaturgul francez, iar personajele de pe scenă interpretează cu farmec și naturalețe, fără să alunece în vulgaritate sau excese fizice, conturând portrete credibile prin exploatarea comicului de limbaj și de situație printre acordurile subtile ale muzicii compuse de Vali Boghean, pe versurile semnate de Valeriu Turea. Regizorul orchestrează acțiunile astfel încât mecanica exterioară a evenimentelor să corespundă unei mecanici interne, intime a fiecăruia dintre eroi. Toată panoplia de comportamente sau de situații este afișată succint, pe scena rotativă, care permite spectatorului să pătrundă în intimitatea evenimentelor, iar șarja comică, prezentă în text, e potenţată simpatetic prin acest decor funcțional.

De la fățărnicia lui Victor-Emmanuel Chandebise la răutatea apropiată de sadism a jupânului Ferraillon, toate sunt tratate în stil retro, păstrând amprenta mentalităţii acelor vremuri. Personajele parcurg astfel, în cadenţele săltăreţe ale actorilor, culoarele deja bătătorite ale tipologiilor, dar cu precise individualizări.

Petru Oistric realizează o compoziție cu un contur mai reliefat, comicul său este viu şi foarte colorat, având dublu rol (Chandebise & Poche), așa cum Ion Mocanu este ba posac, ba grobian și plin de șiretenie în postura sergentului-patron. Partenera sa, Angela Ciobanu, este o patroană de mare forță, o prezență activă, provocatoare.Vitalitatea interpretativă a acestei actrițe înzestrate cu multe virtuți expresive este cuceritoare. Emil Gaju are efecte bine controlate, subliniind ipocrizia abil disimulată sub masca prieteniei, așa cum Alexandru Pleşca ilustrează   cu șarm obediența medicului angajat la compania Boston Life Company. Mihaela Strâmbeanu, elegantă, cu o coafură (două cocuri ușor asimetrice) aluzivă la ideea de încornorată, dă dovadă de subtilitate şi fineţe în reliefarea mecanismelor unei soții disperate, așa cum Doriana Zubcu-Marginean o completează permanent, ilustrând un susținător loial al amicei, dar și “sarea” din cuplul soților Homenides.

Simpaticul Anatol Durbală este “piperul” din acest cuplu (un duo à la Pat & Patachon) comic, el stârnește “uragane de balcon” și agită și mai mult spiritele deja încinse. Sub masca placidităţii nedisimulate, gângavul valet Étienne, în ipostazierea lui Ghenadie Gâlcă, îşi va uimi spectatorii cu remarcabila sa vervă comică. Comicul său este viu şi foarte colorat; agitat şi mucalit se ascunde în dosul măştii de nevolnic conjunctural. Iurie Negoiţă (Baptistin, unchiul lui Ferraillon) și Igor Babiac (Rugby, clientul britanic), departe de a fi incolori, stârnesc hohotele de râs ale publicului și pigmentează tabloul general. Sprințarele subrete, interpretate de Olesea Sveclă și Draga-Dumitriţa Drumi, intempestive sau supus-prefăcute, ajută echipa și sintetizează viziunea realizatorului asupra relaţiilor din lumea din “Belle Epoque”.

Spectacolul instaurează o caldă familiaritate între scenă şi sală, are o fluenţă, o normalitate asigurată de o atentă dirijare a distribuţiei şi a celorlalte elemente ce ţin de spaţiul spectacular, dovedind dorul clasicilor de a coborî în actualitate graţie unei lecturi regizorale coerente “neprocesate”. Delimitând esenţa de aparenţă, întreaga echipă de la Aveți ceva de declarat?   oferă publicului ocazia de a-şi regăsi unele întrebări despre adevărul din spatele relațiilor,   printre completările acustic-dansante percutante, într-un vodevil “comme d’autrefois”.

Aveți ceva de declarat?

Autor: Georges Feydeau
Regia: Petru Hadârcă
Scenografie: Adrian Suruceanu
Costume: Lucia Covali
Mișcare scenică: Dumitru Tanmoșan
Muzica originală: Vali Boghean
Versuri: Valeriu Turea
Durata: 1 h 50 min

Distribuţia

Petru Oistric, Mihaela Strâmbeanu, Anatol Durbală, Doriana Zubcu-Marginean, Emil Gaju, Ghenadie Gâlcă, Iurie Focşa, Alexandru Pleşca, Ion Mocanu, Angela Ciobanu, Iurie Negoiţă, Draga-Dumitriţa Drumi, Igor Babiac, Olesea Sveclă/Tinka Gorcenco.

Articol publicat în revista WebCultura

 
 

Etichete: ,

Halta fericirii – Steaua fără nume

Într-o lume invadată de boomul mediatic, supusă adesea obsesiilor (a știrilor, a spectaculosului, a cifrelor și-a manevrelor) se simte nevoia unui remediu. Redescoperim, astfel,  că visul e încorporat realității, ca o cmpensație tonifiantă pentru obositoarea înfruntare a cotidianului. În peisajul vieții teatrale în care se poartă montările postmoderne, cu caracter nonconformist, spectacolul Steaua fără nume, prezentat de trupa teatrului Național Mihai Eminescu, din Chișinău (în cadrul turneului “Teatru românesc la București, Iași și Chișinău”) e o “pată de normalitate”, de  echilibru, care folosește o citire în dulcele stil clasic. Astfel, opţiunea regizorului Alexandru Cozub pentru o piesă din România începutului anilor ’40  profilează un discurs elocvent, dar în egală măsură poetic, la adresa suficienţei practice a omului din zilele noastre, provocat din toate părţile de nenumărate libertăţi. Lectura regizorală a directorului de scenă de la Chișinău dovedeşte o credinţă nestrămutată în textul lui Mihail Sebastian , dar şi o fină exploatare a jocului actoricesc, cu o tușă reverențios-modernizatoare (racord la elemente din filmele de gen/comedii sentimentale, realizate în perioada de glorie a Hollywood-ului). În lectura regizorală actuală, comedia trebuie să răspundă unei obsedante întrebări despre fericire. Deși greu de definit, acest concept capătă contururi clare la finalul acestei montări. Metafora, ascunsă sub ambalajul sclipitor, este livrată spectatorului sub înfățișarea, uşor naivă a poveştii, care ne aduce un mesaj întru libertate şi trăire a pasiunii.

Într-o urbe oarecare, de provincie, lumea își duce traiul patriarhal sub lâncezeala moralei intransigente. Ciocnirea unor eroi onești cu realitățile societății implică un examen mai atent.  Profesorul Miroiu își împarte viața între cărți și stele. În așteptarea unei rarități editoriale care sosea cu trenul, traiectoria terestră i se intersectează, în fapt de seară, cu cea a Monei, o tânără, sfărâmătoare de inimi, fără bilet, dar cu o irezistibilă dorință de explorare. Aidoma unei explozii cosmice, idila înfiripată între cei doi zdruncină monotonia  microuniversului provincial. Spectacolul stă sub semnul rigorii, coerenței, dar, mai ales al profunzimii analitice. Cu o viziune de ansamblu bine racordată textului, regizorul a creat o mizanscenă (Scenografie: Iurie Matei) plină de semnificații urbea/gara/casa lui Miroiu  stă între –“infinit și efemer”- delimitat bine în restul/hăul scenei întunecate, iar în fundal se profilează (Concept video: Ian Onică) imagini alternative, în sepia sau cinemascope (marea, orașelul de provincie, trenurile de viteză, universul înstelat).

Evoluţia în spirală a istoriei face, probabil, ca regizorul să reactualizeze triumful unui visător, precum este şi personajul central al acestei comedii lirice. Deşi are o slujbă ştearsă şi o duce greu (salariul mic), caută să iasă din această condiţie apăsătoare evadând într-un alt univers/ lumea stelelor”. Distribuirea actorului Ghenadie Gâlcă  în rolul Profesorului Miroiu s-a dovedit o idee sclipitoare. Actorul, cu o fizionomie blajină, conferă o expresivitate nuanţată şi controlată a jocului, dând veridicitate portretizării. Realizează, cu fineţe, un Miroiu capabil să-şi sacrifice imaginea publică, prieteniile, economiile de dragul unei iluzorii descoperiri, întrezărind izbânda acolo unde nu cuteza nimeni să se gândească. Ghenadie Gâlcă aduce nuanţe realist-pitoreşti, fiind stăpân pe gestul dramatic. Piesa cu accente lirice se derulează într-un spațiu care sugerează o ciocnire, scena e așezată “într-o rână”. Muzica (Coloana Sonoră: Alexandru Târșu) cu accente de story atemporal, cu haz şi cu uşoare aluzii contemporane, se înscrie armonic într-un decor sonor, contribuind la atmosfera plină de vitalitate de pe scenă.

Încă de la început, se profilează două tabere în care sălăşuiesc, pe de-o parte, persoanele creative, iubitoare ale libertăţii de exprimare, iar de cealaltă parte, cei ce cultivă conformismul, inhibarea şi reprimarea. Șeful gării/Petru Oistric devine eroul isteţ şi plin de farmec, care, sub masca naivităţii şi simplităţii, îi tratează pe ceilalți cu îndrăzneală. Plin de energie, ilustrează unele trăsături uşor de recunoscut pentru slujbașul român (aşa cum apare imprimat în mentalul comun): viclean, isteţ, pişicher, un pic sforar, dibaci, hâtru. Plin de vervă, va interacționa cu mucalitul Ichim/Mihai Zubcu și cu credulul țăran/Victor Drumi, încercând mereu să tragă spuza pe turta sa. Evoluția scenică a tuturor actanților exprimă stăpânirea mijloacelor de expresie în execuție: realismul trăirii și finețea accentelor psihologice se împletesc cu un nedisimulat patetism, dar și un viguros umor. Deşi are o partitură mai redusă, cea a patronului magazinului general, Pascu/Alexandru Pleșca completează cu acurateţe galeria oamenilor practici”, uimiți de pasiunea devoratoare de bani a Profesorului Miroiu: Păi ştiu eu? Cum mi-a dat-o librarul din Bucureşti, aşa i-am adus-o, mi-era şi frică, zău. Auzi d-ta? 22 de mii”.

Profesorul înrobit de pasiune – astronomie – capătă contur de arhetip/tipologia omului de bibliotecă, evazionist” al realității în interpretarea plină de farmec desuet a lui Ghenadie Gâlcă. Candoarea perplexității prin care orice gest capătă un soi de armătură sufletească, dar, mai ales o acuitate rară a emoției, îl recomandă cu succes pentru acest gen de personaj. Profesorul Udrea, ipostaziat de Nicu Suveică, clasic în rigoare, este prietenul devotat al lui Miroiu, situate – fără voie – în tabăra celor care își duc traiul modest, cu demnitate, nerefuzând să mai spere.

Steaua fara nume Chisinau

Versiunea Mona propusă de fermecătoarea Diana Decuseară este un fel de etern-feminin inocent-perfid, care păstrează aura de melancolie a pasionalei Necunoscute. Blonda serafică, drapată în roz fané este o apariţie suavă, plină de candoare, dar şi de farmec retro-hollywoodian. Situată între Ileana Cosânzeana și Veronica Lake, actrița captivează de la prima apariție. Dacă în prima parte, afișează o frumusețe rece, în cea de-a doua parte dezvăluie nebănuite resurse – radiază căldură, bunătate şi emană curaj, dar se şi luptă cu proprii ei demoni/limitele traiului de lux. Diana Decuseară are cuvenita prezenţă scenică provocatoare a femeii de lux, păstrând lenea catifelată a personajului, dar şi disperarea femeii dornice de iubire autentică, fie și pentru o singură noapte. O altă incizie în intimitatea defectelor morale, a falsităților și a versatilității o face Grig, amantul înstărit al Monei. Petru Hadârcă dă dovadă de subtilitate şi fineţe în reliefarea mecanismelor psihologice ale celui care domină prin puterea banului. El intră într-o relaţie (bine controlată scenic) cu  Mona, dar și cu ceilalți parteneri de scenă,  păstrând viziunea desenului psihologic.

Rigida domnișoară Cucu pigmentează conturul întregului spectacol, deschizând o ușă interzisă din intimitatea fetei-bătrâne-fără-voia-sa, indicând modul în care visele de fericire eșuează     într-un coroziv  conformism. Lipsită de orizont, frumoasa de odinoară s-a ofilit într-un mediu limitat. Olga Guțu-Cucu are o vitalitate interpretativă debordantă în partitura excentricei profesoare, fiind clasică în rigoare/rigiditate şi romanțioasă în emoţie (în dialogul cu Grig & Mona). Deşi are o apariţie fulgurantă, aduce în scenă tipologia fetei, eleva Zamfirescu, o posibil viitoare femeie simplă, dar visând să evadeze din acel cadru/oraș limitat. Draga-Dumitrița Drumi aduce un suflu plin de naturaleţe, dar şi de o indiscutabilă expresivitate scenică.

Bunăoară, o necunoscută şi un pasionat profesor  vor destrăma, temporar, legile patriarhale, caduce. Chiar dacă e plasat într-un soi de eternă lume provincială”, există un adevăr la scară mică: ţinutul conservator. Perdelele din dantelă de la ferestre sunt, de fapt, destinate pentru a spiona acţiunile vecinilor. Totodată, pot fi şi (nişte) arme contra presiunii sociale, pentru a menține status quo-ul. Costumele realiste, de factură retro, concepute de Tudor Andreev , caracterizează deopotrivă personajele de pe scenă. Întreg spectacolul are o fluenţă, o acuratețe asigurată de o atentă dirijare a distribuţiei şi a celorlalte elemente ce ţin de spaţiul spectacular, dovedind dorul clasicilor de a coborî în actualitate graţie unei lecturi regizorale coerente.

Steaua fără nume aduce un mesaj profund, în limita în care spectatorul înţelege că pasiunea     și bunătatea reprezintă măsura, mai degrabă, a ceea ce facem şi împărtăşim, ci nu ceea ce condamnăm pur şi simplu. Dragostea, pasiunea şi umorul sunt arme ce pot combate, întotdeauna, artificialul, suficiența și orice fel de lipsuri materiale.

Steaua fără nume

Autor : Mihail Sebastian
Regie: Alexandru Cozub
Scenografie: Iurie Matei
Costume: Tudor Andreev
Concept video: Ian Onică
Coloana Sonoră: Alexandru Târșu
Durata spectacolului: 2 ore și 40 minute
Distribuție :
Necunoscuta (Mona) – Diana Decuseară
Profesorul Miroiu (profesor de matematică și astronomie) – Ghenadie Gâlcă
Udrea, profesor de muzică, prieten cu Miroiu – Nicu Suveică
Domnișoara Cucu – Olga Guțu-Cucu
Șeful gării – Petru Oistric
Grig – Petru Hadârcă
O elevă/Zamfirescu – Draga-Dumitrița Drumi
Un țăran – Victor Drumi
Ichim – Mihai Zubcu
Conductorul de tren – Iurie Focșa
Pascu/patronul magazinului general – Alexandru Pleșca

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Halta fericirii – Steaua fără nume

Scris de pe ianuarie 23, 2020 în Iubire, Lectură, Relativitate, Spectacol de top, Teatru

 

Etichete: ,

Vaticanul à la Netflix – The Two Popes

Ciocnirea titanilor ? Ciondăneli  la Vatican ? Un subiect extraordinar, o miză cinematografică   ce rimează cu definiția „misiune imposibilă” și totuși a rezultat un film cu șanse mari la succes. La finalul anului 2019, Netflix a lansat către marele public propuneri incitante, așa se face că,    în ajunul Crăciunului, tradiționala  slujbă de sărbătoare să fie rostită de The Two Papes, aduși  în prim-plan de  cineastul care-a realizat City of God.  În The Two Papes, realizat de Fernando Meirelles, asistăm la pasionantul dialog dintre Joseph Ratzinger, pontiful demisionar și Jorge Bergoglio. Bunăoară, regizorul Fernando Meirelles și scenaristul Anthony McCarten transpun  pe ecran povestea profundă a uneia dintre cele mai dramatice „tranziții de puter” din ultimii 2000  de ani (în prajma demisiei Papei Benedict al XVI-lea – din februarie 2013- și instalarea Papei Francisc).

Așadar, avem de-a face cu o poveste biografică. În anul 2012, profund nemulțumit de direcția în care se îndrepta Biserica, Cardinalul Bergoglio (Jonathan Pryce), îi cere Papei Benedict (Anthony Hopkins) permisiunea de a se retrage. În aprilie 2005, cardinalul Jorge Mario Bergoglio, arhiepiscopul Buenos Aires, este chemat la Vatican după moartea Papei Ioan Paul al II-lea pentru alegerea noului Papă. Cardinalul german Joseph Ratzinger devine astfel Papa Benedict al XVI-lea; Bergoglio primește cel de-al doilea număr mai mare de voturi.

Șapte ani mai târziu, Biserica Catolică este târâtă în numeoase scandaluri (pornite de la surse din Vatican), iar mandatul lui Benedict a fost afectat de acuzații publice. Controversa pornise de la modul în care Biserica s-a ocupat de preoții pedofili, în special Peter Hullermann, pe care cardinalul Ratzinger l-a mutat personal într-o  altă parohie, unde preotul a continuat să abuzeze anumiți copii. Bergoglio și-a depus demisia din funcția de arhiepiscop, dar Vaticanul nu i-a răspuns. În timp ce se pregătește să meargă la Roma și să-și depună personal scrisoarea de demisie către Papa, primește solicitarea de a ajunge la Vatican. Bergoglio și Papa Benedict se întâlnesc la Palatul Castel Gandolfo, reședința de vară a Papei. Cei doi dezbat problemele arzătoare ale Bisericii, fiecare având propria viziune teologică; Benedict e un cărturar conservator, iar Francisc un om al celor mulți și săraci, un om cu viziuni moderne, care încearcă să țină pasul cu realitatea.

Asemănare

Deși se va confrunta cu scandaluri și nesiguranțe, Papa Benedict propune o întâlnire cu cel mai aspru critic al său și viitorul succesor al Romei pentru a-i dezvălui un secret care va zgudui Biserica Catolică din temelii. Totul a început cu dorința cardinalului Bergoglio de a se întoarce la «Biserica săracilor» și de a se retrage într-o parohie modestă din Argentina. Venind la Roma pentru a-și rezolva pensionarea, acest umil slujitor al Bisericii primește confidențele Sfântului Părinte, care este sigur că este un impostor. Realizatorii peliculei prezintă întâlnirea, confruntarea, apoi fraternizarea dintre cardinalul Bergoglio (viitorul Papa Francisc) și suveranul pontif  Benedict al XVI-lea. Primul dorea să i se  accepte demisia, când nu se mai regăsește în doctrina Bisericii, când al doilea voia să o reafirme și refuză să accepte ca un prelat să considere misiunea religioasă ca pe o slujbă de la care să plece. Cei doi bărbați își împărtășesc apoi îndoielile, păcatele lor (Bergoglio a avut o atitudine discutabilă  în timpul dictaturii argentiniene), temerile și credința lor. În spatele zidurilor Vaticanului, începe lupta între tradiție și progres, vină și iertare, iar acești doi bărbați – total diferiți – comentează elemente din trecuturile lor, cu scopul de a găsi un teren comun și de a construi un viitor pentru milioanele de credincioși din toată lumea. Într-un final, cei doi Papi urmăresc împreună finala Cupei Mondiale la Fotbal (FIFA 2014), partida naționalelor din Germania și Argentina.

Chiar dacă e brăzdat de flashback-uri și e înțesat de întrebări referitoare la erorile Bisericii, filmul semnat de Fernando Meirelles nu devine doar un ‘oratoriu’ servit de doi actori de excepție: Jonathan Pryce, actorul- «fetiș» al lui Terry Gilliam (Brazil, The Man Who Killed Don Quixote) și Anthony Hopkins. Pasionantul dialog e, uneori, amuzant, alteori grav, unul dintre papi poartă mocasini de culoare purpurie, celălalt are un ceas Swatch.  Niciodată nu au existat doi Sfinți Părinți la fel de diferiți ca Benedict al XVI-lea, „rottweilerul lui Dumnezeu”    și Francisc, „episcopul mahalalelor”. Fernando Meirelles realizează un dispozitiv dramatic complex, în care cele două personaje să se convingă reciproc, adoptând fiecare în cele din urmă punctul de vedere al celuilalt. Chiar nu mai are nicio semnificație disputa, purtată în alcovul din Castelul Gandolfo, dintre un „credincios de stânga” (apropiat de teologia eliberării) și un veritabil „gardian al Templului”. Perfect nuanțat de magistralii Anthony Hopkins și Jonathan Pryce, dialogul ajunge să semene cu un amuzament dintre doi „puștani răutăcioși”.

Seniorii în  ale actoriei profită de măiestria dialogurilor semnate de Anthony McCarten și evidențiază, cu farmec, precizia psihologică a fiecărui personaj ilustrat. Admirabil coordonați de Fernando Meirelles, transformă duelul dialogat într-un „mic tratat de confruntare filosofică”. Cu toate că este un film dens, realizatorii nu par să gestioneze cu brio problema pedofiliei din sânul Bisericii Catolice, preferând să se îndepărteze: se taie sonorul, iar contracâmpul conferă un aer (presupus) meditativ și atât. Totuși, această retragere bruscă nu afectează filmul în ansamblul său, iar The Two Papes rămâne o fabulă inteligentă, plăcută, foarte bine scrisă, iremediabil inofensivă.

Cei doi papi reali

Regia: Fernando Meirelles

Scenariul: Anthony McCarten (adaptare după piesa The Pope, scrisă în 2017 de Anthony McCarten)

Imaginea: César Charlone

Montajul: Fernando Stutz

Muzica: Bryce Dessner

Distribuția:

Jonathan Pryce –  Cardinalul Jorge Mario Bergoglio, viitorul Papă Francis Juan Minujín – Tânărul Jorge Mario Bergoglio

Anthony Hopkins – Papa Benedict XVI

Luis Gnecco – Cardinalul Cláudio Hummes

Sidney Cole – Cardinalul  Peter Turkson

Durata: 125 min.

Premii, nominalizări:

  • Oscar 2020 – Nominalizări

Cel mai bun actor în rol principal: Jonathan Pryce

Cel mai bun actor în rol secundar:Anthony Hopkins

Cel mai bun scenariu adaptat :Anthony McCarten

  • Globul de Aur 2020 – Nominalizări

Globul de Aur pentru cel mai bun film (dramă)

Globul de Aur pentru cel mai bun actor (dramă): Jonathan Pryce

Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu: Anthony McCarten

Globul de Aur pentru cel mai bun actor în rol secundar: Anthony Hopkins

  • BAFTA 2020 – Nominalizări

Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor, rol principal: Jonathan Pryce

Premiul BAFTA pentru film britanic remarcabil: Anthony McCarten, Jonathan Eirich, Tracey Seaward, Dan Lin, Fernando Meirelles

Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor, rol secundar: Anthony Hopkins

Premiul BAFTA pentru cel mai bun scenariu adaptat: Anthony McCarten

După ce-l veți vedea, urmăriți-l pe Sir Anthony Hopkins într-un scurt interviu despre rol.

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Vaticanul à la Netflix – The Two Popes

Scris de pe ianuarie 21, 2020 în Blockbuster, Cinema, Creştinism, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web