RSS

Arhivele lunare: martie 2020

Infinitele nuanțe ale geniului – „The Man Who Knew Infinity”

În ultima vreme, lumea cinematografiei și-a îndreptat atenția spre ființele de geniu care-au contribuit la progresele științei pentru binele omenirii. Pe această linie, se înscriu recentele producții de la Hollywood, The Theory of Everything, The Imitation Game sau Steve Jobs, care-au adus nominalizări, pentru interpreții principali, la Premiile Oscar: Eddie Redmayne, Benedict Cumberbatch și Michael Fassbender. Producătorii din “Uzina de Vise” au continuat lista cu The Man Who Knew Infinity (2016).

Dev Patel © Animus Films, Edward R. Pressman Film, Kreo Films

Așadar, este timpul ca Dev Patel, talentatul actor din pelicula lui Danny Boyle, Slumdog Millionare, să dea viață, pe ecran, matematicianului Srinivasa Ramanujan. Drama biografică, realizată de Matt Brown, prezintă contribuția acestui matematician de geniu la evoluția calculului matematic superior, el fiind cel care-a găsit “Integrala divină”.

Filmele de la Hollywood umanizează eroii cunoscuți de spectatori doar din enciclopedii sau dicționare și prezintă unele aspecte, mai puțin confortabile, din viața intimă: manifestări ale sclerozei, homosexualitate sau crizele din pragul alienării. Nu lipsesc – nici aici – femeile care, potrivit legendei, stau în spatele succesului acestor mari bărbați și îndură supliciul alături de geniile de lângă ele, conștiente de importanța lor. În prezentarea indianului care-a făcut ca în anul 2012, Google Doodle să celebreze 125 de ani de la nașterea sa, povestea cinematografică nu ocolește divergențele dintre lumea vestică și cea orientală și propune mai multă înțelegere, deschidere și toleranță.

Mai întâi, ne este prezentat, în 1913, într-un templu din Madras (astăzi, Chennai, India), tânărul Ramanujan scriind de zor, aproape ca un posedat, șiruri numerice. În pofida reținerilor șefului său britanic, Sir Francis Spring (Stephen Fry), junele indian îl contactează pe matematicianul G. H. Hardy, de la Colegiul Trinity, Cambridge. Srinivasa Ramanujan, căsătorit cu o frumoasă indiancă, dar prea puțin îndrăgită de soacra (Arundhati Nag) posesivă (matriarhatul funcționa perfect), se vede nevoit să străbată mii de kilometri pentru a ajunge în Anglia, la Cambridge, să-și vadă visul împlinit: de-a publica lucrările matematice (partițiile infinitului). Băiatul, care a crescut în sărăcie, reușește să fie admis la renumita Universitate și – îndrumat de profesorul său, G. H. Hardy (Jeremy Irons) – devine un pionier  al teoriilor matematice, considerat mai târziu unul dintre cei mai străluciți matematicieni ai secolului al XX-lea.

Pivotul narativ îl constituie copleșitoarea muncă a acestui tânăr indian, obstrucționat de barierele culturale, etnice ale lumii din timpul Primul Război Mondial, condamnat să suporte suferințele cauzate de distanță și  de aroganță. După prima scrisoare primită de la Ramanujan, sarcasticul profesor G.H. Hardy binevoiește să-i acorde o șansă. Deși inițial i se părea totul o glumă, la insistențele colegului său, John Littlewood (Toby Jones), se preocupă de evoluția talentatului indian (Littlewood:“Don’t be intimidated. Great knowledge comes from the humblest of origins”.) Superioritatea afișată (uzuală, mai ales în acea formă de academism) și tachinările matematicianului cu clasă nu îl dezarmează pe Ramanujan, dimpotrivă îl ambiționează.

Dev Patel, Jeremy Irons & Toby Jones © Animus Films, Edward R. Pressman Film, Kreo Films

Duoul actoricesc de calibru, Irons-Patel, redă complicata relație ce se stabilește între doi oameni fundamnetali opuși, dar pe care îi unește o mare pasiune: matematicile superioare (Hardy: “We are merely explorers of infinity, in the pursuit of perfection”). Personajul interpretat de Patel capătă credibilitate și primește simpatia publicului fiindcă actorul știe să evidențieze resorturile care îl motivau pe erou să treacă peste obstacole și să își urmeze – cu o obsesivă stare de urgență – dorința de-a arăta ce poate. Partea  cea mai dificilă îi este rezervată lui Jeremy Irons, care a ilustrat, cu măiestrie, mentorul care-a modelat spontaneitatea și intuiția de geniu a stăruitorului tânăr. Confruntat el însuși cu rigurozitatea lumii academice, cu ironiile și chiar aluziile referitoare la viața lui dedicată exclusiv matematicii, neavând și o viață privată (soție, copii), venite chiar din partea celui pe care îl îndruma, Hardy îl acceptă pe incomodul outsider sub protectoratul său. Războiul rupe multe dintre legăturile abia sudate și produce încurcături.

Jeremy Irons & Dev Patel © Animus Films, Edward R. Pressman Film, Kreo Films

Astfel, Ramanujan își neglijează sănătatea (vegetarian fiind avea mari probleme cu alimentația din Regat), îndură cu greu lipsa scrisorilor soției (din egoism sau alte rațiuni, mama lui le făcea “pierdute”); la rândul ei, Janaki (Devika Bhise) se crede dată uitării și se retrage la familia ei. Drama apare odată cu îmbolnăvirea lui Ramanujan, tuberculoza îl va ține departe de tot ceea ce îndrăgea. Suportul lui Hardy dă roade, astfel, tânărul își vede visul împlinit, izbutind să ofere și o demonstrație științifică pentru ceea ce găsise doar intuitiv (calcule). Folosirea minții, în defavoarea inimii, i-a folosit, dar, din păcate, pentru puțin timp, fiindcă – reîntors în India, alături de Janaki, proaspătul membru al Academiei Regale britanice – va claca în fața nemiloasei boli. La doar un an de la traversarea oceanului, la vârsta de 32 de ani, matematicianul moare.

Remarcabila performanță actoricească a lui Dev Patel a conturat perfect modulațiile reușitelor sale artistice și-a elucidat enigma unui om timid, introvertit și profund religios, dar și un matematician genial, care-a renunțat la soție, mamă, tradiții, viață…doar pentru a-și urma visul. (“I have nothing – do you know what I’ve given up to be here”). Noblețea sufletească a brahmanului – care și-a urmat credința supremă – este evidențiată și în relația cu Hardy (Srinivasa Ramanujan: “I owe you so much”. G.H. Hardy: “No, no, no. It’s I who owe you”.)

Dev Patel © Animus Films, Edward R. Pressman Film, Kreo Films

În această ecuație, într-o stranie colaborare, Hardy-Ramanujan apar ca doi desăvârșiți artiști în forme matematice. Scena (cu umbrela de ploaie – a lui Hardy – pe o vreme însorită) în care Ramanujan pare că îl convinge pe ateul Hardy de existența lui Dumnezeu ilustrează avantajul acestei relații complementare, iar compozițiile rolurilor denotă măiestria actorilor interpreți.

Cei doi talentați actori umanizează o poveste uimitoare, fac abordabilă matematica și ne îndeamnă să fim mai îngăduitori cu scorțoasa lume din mediul academic. The Man Who Knew Infinity este o peliculă clasică, în maniera serialelor de duminiă, care validează talentul unor mari actori, ilustrează noblețea sufletului unor oameni remarcabili și invită privitorul să urmeze infinita cale a destinului. Acest nou Good Will Hunting, cu aer colonial, convinge și invită la înțelegere.

The Man Who Knew Infinity

Regie: Matt Brown
Scenariu: Matt Brown, Robert Kanigel
Operator: Larry Smith
Producător: Matt Brown Jon Katz Edward R. Pressman Sofia Sondervan Joe Thomas
Dev Patel – Srinivasa Ramanujan

Distribuția

Jeremy Irons – G.H. Hardy
Toby Jones – Littlewood
Stephen Fry – Sir Francis Spring
Jeremy Northam – Bertrand Russell
Kevin McNally – Major McMahon
Shazad Latif – Chandra Mahalanobis
Pádraic Delaney – Beglan
Devika Bhise – Janaki

(Via WebCultura)

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Infinitele nuanțe ale geniului – „The Man Who Knew Infinity”

Scris de pe martie 31, 2020 în Uncategorized

 

Seducție, numele tău este La La La – La La Land

Născuți pentru faimă, se poate spune că Emma Stone & Ryan Gosling – care și-au dat replica în Crazy, Stupid, Love, Gangster Squad și în recentul La La Land – par a fi urziți pentru succes. În larma fremătătorului Los Angeles, Mia (Emma Stone) – o actriță cu aspirații – își câștigă existența servind clienții în cafenele de rând și partcipând la audiții. În aceeași situație, dificilă, se găsește și Sebastian (Ryan Gosling), un artist de jazz, care înteține atmosfera în localuri pentru a putea să aibă un trai decent. Cei doi tineri se găsesc la o apreciabilă distanță de înfăptuirea visului vieții lor de artiști pasionați. Povestea lor va căpăta caracterul unei veritabile rapsodii, în viziunea lui Damien Chazelle (Guy and Madeline on a Park Bench, Whiplash).

La La Land 1

În acest film muzical, cântecele (compuse de Justin Hurwitz) vor fi expediate direct în spațiu, fiindcă actorii au muzica în gesturi, în ritm și în dialoguri; probabil de aceea când merg sau vorbesc, lasă impresia că ar dansa sau ar cânta. Personajele din musicaluri nu numai că înțeleg și simt altfel decât alții iubirea, ci o transformă în artă: dansează, cântecele lor transcend dialogurile din scenariu și se apropie de romanță. Dacă în cazul filmelor muzicale moderne, mai ales cele proiectate pe Broadway, accentul cade pe muzică și pe versuri, în viziunea lui Chazelle, coregrafia și un simplu refren la pian ajung să fie mai puternice decât versurile. La La Land devine o poveste despre iubire și despre visuri într-o lume deloc roz. Los Angeles este un oraș plin de visători („wannabe artists”), iar aceștia se-nsoțesc temporar pentru a-și urma idealul. Chiar de la începutul filmului – cu acel trafic infernal din  toridul L.A. -, tinerii decid să lase deoparte blocajul și se încing la dans („Another Day of Sun”). Ca în orice musical, cei doi au parte de câteva starturi false și fac haz de necaz de la primele cadre. Concentrarea atenției  asupra celor doi amorezi se realizează mai bine odată cu acea plimbare într-un decor crepuscular, undeva deasupra dealurilor de la Hollywood. Încep să întrevadă lucrurile similare din viața lor, care îi apropie și mai mult decât simpla atracție fizică. Așa cum odinioară Fred Astaire și Ginger Rogers uimeau spectatorii cu numerele lor dansante, astăzi, Ryan Gosling  și Emma Stone captivează audiența prin naturalețe, fluiditate și omogenitate a cuplului artistic, alăturându-se astfel și altor renumite duete artistice (Judy Garland & Mickey Rooney sau Cyd Charisse & Gene Kelly). Tinerii de astăzi sunt departe de performanțele predecesorilor în materie de step, totuși, farmecul duetului din „A Lovely Night” îl face să pară magic. Îi urmărim cum se îndrăgostesc privindu-le dansul. Cu siguranță, despre cei doi tineri actori se poate spune, pe drept cuvând, că sunt adevărate staruri (el are charismă, ea e frumoasă) și vor putea transforma, cu mare ușurință, La La Land într-o poveste despre pasiunea artistică.

La La Land 2

Ca într-o clasică peliculă à la Hollywood, idila se naște după mai multe întâlniri/vizionări la cinema, iar titlurile filmelor pe care ei le urmăresc împreună sunt binecunoscute ode ale acestei vechi cetăți – Rebel Without a Cause, Casablanca, Bringing Up Baby. Chazelle nu alunecă pe panta cinismului și nu duce aluziile în zona adâncirii  graniței dintre aspirație și dezamăgirea din fața realității crude, ci îndulcește situația plasându-și eroii, mai degrabă, lângă cei din clasicele Singin’ in the Rain, A Star Is Born sau The Umbrellas of Cherbourg, fără a le pastișa.

La La Land 3

Aici, în La La Land, pare la îndemână să lași, câteodată, totul să curgă pe lângă tine, deși ești conștient că visurile nu se pot îndeplini, iar adevărata iubire există doar pe ecran. Realizatorul ne reamintește că filmele, îndeosebi cele muzicale, pot fi într-adevăr canalul care ne aduce în față magicul din lumea care ne înconjoară. Cu ajutorul designerului Mary Zophres, trăsăturile fizice ale Emmei Stone (coama roșcovană, pielea pală și fină, ochii albaștri) capătă și mai mult contur datorită acelor rochii în culori fluorescente (verde, galben sau albastru), care ne reamintesc de Catherine Deneuve și de Françoise Dorléac în filmul realizat de Jacques Demy. Totuși, muzica se oprește atunci când Sebastian o presează pe Mia să îl însoțească la Boise, unde el cânta alături de celebrități din lumea jazz-rock-ului. Performanța de la pian (focus pe degetele artistului deasupra clapelor) îl așază pe  Gosling în rândul actorilor compleți. Eroina declină oferta, hotărâtă să își termine monologul de la piesa autobiografică pe care tocmai o redacta. Precum finalul de la un disc din vinil, Chazelle îmbibă pelicula cu siropul dulce-amărui al unei fantezii melodioase și transformă La La Land într-un tur de forță de veritabil muzical.

La La Land 4

Chazelle a întors eșecul  pe toate fețele și a dat la iveală o formulă inedită de-a privi aspectele luminoase din viață fără pretenția de-a oferi soluții. Cu toate că La La Land sfârșește fără „happy-end”, lasă loc pentru opțiuni, în funcție de câtă încredere are fiecare în finalurile fericite, iar spectatorii, ieșiți din sala de cinema, rămân cu ochii în lacrimi, cu o melodie păstrată în minte și în inimă, cu o apreciabilă distanță între aerul (respirat) și solul pe care pășesc.

LLL d 12 _2353.NEF

Regizor: Damien Chazelle
Scenarist: Damien Chazelle
Imagine: Linus Sandgren
Montaj: Tom Cross
Muzică:  Justin Hurwitz

Distribuția:
Ryan Gosling  – Sebastian
Emma Stone  – Mia
Rosemarie DeWitt  – Laura
J.K. Simmons  – Bill
John Legend  – Keith

Premii, nominalizări, festivaluri:

Globul de Aur pentru cel mai bun film (comedie/muzical) Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun actor (comedie/muzical) – Ryan Gosling Câștigător
Globul de Aur pentru cea mai bună actriță (comedie/muzical) – Emma Stone Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun regizor – Damien Chazelle Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun cântec original
Benj Pasek Câștigător
Justin Hurwitz Câștigător
Justin Paul Câștigător
Globul de Aur pentru cea mai buna coloană sonoră – Justin Hurwitz Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu – Damien Chazelle Câștigător

 

Premiul BAFTA pentru cel mai bun film
Fred Berger Nominalizat
Marc Platt Nominalizat
Jordan Horowitz Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor, rol principal – Ryan Gosling Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol principal – Emma Stone Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun sunet
Mildred Iatrou Nominalizat
Steven Morrow Nominalizat
Ai-Ling Lee Nominalizat
Andy Nelson Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun montaj – Tom Cross Nominalizat

 

Leul de Aur – Damien Chazelle Nominalizat
Coppa Volpi pentru cea mai bună actriță – Emma Stone Câștigător
Leul de Aur – Damien Chazelle Nominalizat
Coppa Volpi pentru cea mai bună actriță – Emma Stone Câștigător

Articol publicat în revista Catchy

 

Etichete: , ,

Hotarul nestatornic – „Beginners”

Se întâmplă deseori ca, asaltat fără încetare de probleme diverse, fiecare om să simtă că nu-şi găseşte locul în propria-i existenţă. Și, deodată, recunoaște celebra interogație: «Unde a dispărut copilul din noi?»

Maestru al ‘teatrului de autor’, britanicul Tim Crouch amestecă, cu bună știință, comedia, drama, farsa cu nuanțe de tragic (într-un fel de crossover), cu scopul de a oferi o piesă care invită publicul să contribuie la actul teatral. Bunăoară, recenta montare de la Teatrul Național din București – Beginners – devine o lecție despre puterea tămăduitoare a artei în fața pierderii și a suferinței. Energicul director de scenă Bobi Pricop mizează pe dimensiunea formatoare a ludicului și pe capacitatea sa de adaptare, astfel încât să dea naștere unei teatralități specifice. Prin urmare, pe scena din Sala Atelier a Naționalului bucureștean, găsim răspunsurile potrivite pentru întrebarea: «Cum ar putea fi văzute copilăria și maturitatea ciocnindu-se ?»

Afișul spectacolului © TNB

Cultura pop și cinemaul au oferit, deja, unele răspunsuri dacă ne gândim doar la comedia Big, în care Josh/Tom Hanks se trezește, în mod misterios, în trupul unui adult, așa cum Jenna/Jennifer Garner    își dorește să depășească mai repede vârsta nesuferită a pubertății și devine o, brusc, o trentagenară de succes în 13 Going on 30. Bobi Pricop aduce – prin acest spectacol – un omagiu teatrului însuși, nu doar prin teatralitatea sa organică, ci și prin modul în care directorul de scenă a descoperit sensuri nebănuite în poetica unui text contemporan (montat, la premieră, la Teatrul Unicorn din Londra, în 2018). Dacă montajul desenează un raport de cauzalitate între copilărie și maturitate, raporturile conceptuale și narative se lămuresc definitv abia în ultimele douăzeci de minute ale spectacolului. Precum în principiul vaselor comunicante și în Beginners, meditația asupra vârstei glisează între maturitate și copilărie.

”Beginners” – Scenă de la repetiții / © Foto: Andrei Gandac

Într-un cadru scenografic versatil, ce ne trimite cu gândul la un film noi sau un thriller urban, după perdelele de apă, se profilează siluetele subțiri a două eroine: Joy și dublul ei în miniatură. Tema morții, obsesiile legate de tranziție și pierdere, despre viitor și despre începuturi sunt lansate către public sub forma unor jocuri sau discuții cu tentă ludică. Sarabanda qui-pro-quo–urilor moderne (copilul e, de fapt, un câine, bebelușul este o păpușă, adulții sunt copii, iar părinții lor sunt prieteni încă din vremea studenției) și a dezvăluirilor alternează cu momentele de reflecție și de poezie, care ne oferă o stare de plăcută incertitudine și de suspans continuu. În casa de vacanță din Cornwall, transfigurată artistic, pe scena de la Național (Scenografie: Nikola Toromanov, Asistent scenografie: Gabi Albu) se conturează o lume a contrariilor: suspans, violența amenințărilor, dar și giumbușlucuri inocente strecurate printre replici ‘cu lipici’. Bunăoară, Beginners devine un amestec de farsă burlescă, de şarjă, dar şi de gravitate şi umanism. Episoadele de „teatru în teatru” și cele din casa de vacanță se intersectează firesc, potențându-și reciproc ambiguitatea, luminile și umbrele.

Ciprian Nicula & Alexandru Potocean alături de copiii din ”Beginners” (Scenă de la repetiții) © Foto: Ioana Teodora Raicu

În scenă, granița invizibilă dintre copilărie și maturitate, despre copiii care am fost și despre adulții care vom deveni e fin trasată de actorii bucureșteni Raluca Aprodu, Ada Galeș, Alexandru Potocean, Istvan Teglas, Ciprian Nicula, precum și copiii Chloe Basu/Eva-Ilinca Crudu/Maria Moustache, Maria Luana Colica/Erica Mihaela Tanasov, Rareș Gheorghe/Victor Vasilescu, Radu Anghelina/ Ștefan Popa. Se practică un joc de echipă, care solicită multiplu actorii în evoluțiile individuale, dar și în ciclica revenire colectivă. Adulții omoară albinele sau le lasă să moară, adulții țin copiii în beznă/întuneric. Problematica de ordin social (familia disfuncțională) s-a pliat perfect pe codurile unei farse cu accente tragice (mama lui Joy suferă de cancer). Directorul de scenă a mizat, cu siguranță, și pe scoaterea spectatorului din zona de confort atunci când a intercalat jocul actoricesc cu mijloace care țin de tehnologiile multimedia, pentru că echipei sale i s-au alăturat și alți profesioniști – Eduard Gabia (muzica și mișcarea scenică), Dan Basu (desen  și animații). Prin urmare, directorul de scenă menține în echilibru balanța între melodramatic și comentariul social: replicile sunt dublate de paracomentariul muzical (Beatles, pop britanic) sau desenele naive cu fason de Paint din giganticul ecran din fundal.

”Beginners” – Scenă de la repetiții / © Foto: Andrei Gandac

Costumele în tonuri acidulate se armonizează perfect cu limbajul coborât din universul colorat- infantil: „tolomac”, „replici-vomă heavy metal”, iar ambianța audiovizuală structurează efectiv pulsația vitală a spectacolului. Obsesia absenței figurii paterne este puternic conturată de apariția lui „Darth Vader” în dialog direct cu micuțul Bart în postura unui Luke de ocazie (exploatarea filonului pop din seria-cult Star Wars). Cultura corporală și distorsionarea privirii firești, ale Câinelui/Sandy (Ciprian Necula), produc modificarea calitativă a energiilor. Junele actor iradiază spontan un flux de energie care stârnește interesul, cu efect magnetic asupra simțurilor privitorilor. Sandy (apelat adesea „ Fetița”) este o furtună de energie ce devine catalizatorul reacțiilor dintre celelalte personaje, chiar raisonneur-ul: „E greu în lumea asta. Lumea asta – noi”).

Cu o evidentă tonalitate moralizatoare, dar și cu un acut simț al realității, realizatorul a reunit actori cu tipologii aparte care să întrupeze, cu umor și aplmob, personajele în dublete (inițial, micuții acționează ca niște daimoni pitulați printre elementele stratificate ale decorului). În absența părinților, copiii trebuie să se substituie acestora și să facă față provocărilor pe care le presupune vârsta adultă: să se accepte unii pe ceilalți, să facă față schimbărilor și chiar să salveze planeta – ca într-un savuros divertismentul „british”. Printre toate aceste provocări, există însă loc și de aventură, joacă și teatru, pentru că Beginners este și o montare despre puterea tămăduitoare a artei în fața pierderii și a suferinței. Dintre găselniţele ‘prizelor directe’ se detaşează intervenţia lui Joy (Ada Galeș într-o formă excelentă à la Joker feminin) care ne reaminteşte de una dintre temerile actualităţii: spasmele produse de boală, mai ales de cea contagioasă. Axul emoțional al reprezentației îl constituie spectacolul oferit de copiii reuniți, cu ajutorul lui Sandy, pe imensa scenă din cele patru paturi unite. O concentrare maximă de gaguri unește gândul regizoral, mișcarea și rostirea micilor actori într-o demonstrație de grație riguroasă și-o spontaneitate bine controlată. Cu seriozitatea grav-hazlie, maturii Nigel/Alexandru Potocean (un fin „connaisseur” al tribulațiilor egoiste), Bart/Istvan Teglas contribuie la comunicarea emoțională cu publicul nevoit să le pândească tresăririle și gesturile largi, explicative, printre ghidușiile micuților.

”Beginners” – Scenă de la repetiții / © Foto: Andrei Gandac

Legăturile se împletesc, twistul se lămurește, un microunivers se dezvoltă și se profilează mai clar. Metaforic şi senzorial, cadrul scenic este domeniul de joacă şi reflecție, în egală măsură, întreaga montare are un caracter profund emoționanat. Întregul ansamblu creat de Bobi Pricop se constiuie   într-un spectacol recomandat tuturor copiilor inteligenți, indiferent dacă unii dintre ei au ajuns deja adulți. Beginners rămâne o montare de calitate, trăsătură ce s-a regăsit atât în adecvarea la mijloace, cât şi la scop: cultivarea sensibilității.

Beginners de Tim Crouch

Traducere: Silvia Năstasie, Andrei Marinescu

Regie: Bobi Pricop

Asistent regie: Andreea Lucaci

Scenografie: Nikola Toromanov

Muzica: Eduard Gabia

Mișcare scenică: Eduard Gabia

Desen: Dan Basu

Animație: Dan Basu

Regia tehnică: Costy Lupșa, Cristian Paraschivescu

Distribuția:

Joy: Ada Galeș Lucy: Raluca Aprodu
Bart: Istvan Teglas Nigel: Alexandru Potocean
Sandy: Ciprian Nicula Joy copil: Chloe Basu /Eva-Ilinca Crudu / Maria Moustache
Lucy copil: Maria Luana Colica /Erica Mihaela Tanasov Bart copil: Rareș Gheorghe /Victor Vasilescu
Nigel copil: Radu Anghelina /Ștefan Popa

Durata: 1 h 45 min / Pauză: Nu

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Hotarul nestatornic – „Beginners”

Scris de pe martie 27, 2020 în Spectacol de top, Teatru

 

Etichete:

Odiseea melancoliei – „Trei surori”

Ce mai înseamnă astăzi «retro/vintage» ? „Să ai bun simț” – ne anunță un personaj din spectacolul Trei surori de la Naționalul bucureștean, în regia lui Radu Afrim. „A interpreta un text înseamnă nu a-i da un sens mai mult sau mai puțin justificat, mai mult sau mai puțin liber, ci, dimpotrivă, a aprecia pluralitatea care îl constituie.” (Roland Barthes)  Prin urmare, și lumea lui Cehov e o operă deschisă, un univers care poate fi citit, descompus și recompus în nenumărate modalități. După marele succes cu Pădurea spânzuraților, de la finalul anului trecut, Radu Afrim a revenit, la Teatrul Național din București, cu Trei surori un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov. Titlul spectacolului și, mai ales, subtitlul creează orizontul așteptărilor estetice. Iconoclastul realizator sparge tiparele relației cu textul dramatic prin argumentele sigure ale voinței sale de a afirma un univers personal, fără compromisuri. Directorul de scenă semnează scenariul dramatic, încapsulează coordonatele personajelor cehoviene și le lansează în spațiu, într-o fascinantă odisee de tipul joycian. Ne aduce aminte replica/motivul din textul scriitorului rus – «Verşinin: „În două sau trei sute de ani, viaţa pe Pământ va fi extraordinar de frumoasă. ”» și ne provoacă într-o inedită expediție în căutarea melancoliei (necesare).

Bunăoară, Radu Afrim propune instrumentele unei noi hermeneutici a relecturii. Oare îl citește pe Cehov dintr-o perspectivă atât de personală, încât textul original se transformă într-o plasmă modelată de imaginația lui Cehov ? Nu tocmai, pentru că materia semantică e acum a regizorului. Lectura regizorală afrimiană parcurge un traseu ce include prelucrarea, parafraza ori improvizația swing.

Directorul de scenă abordează tehnica specifică postmodernității: colajul vizual, dar și textul autorității monolitice a piesei. În  miezul esteticii teatrale a lui Afrim, se află voința de a de-structura textualitatea dramatică, integrând-o unei spațialități vii și tensionante. Serialitatea tablourilor dramatice e substituită de o altă formulă stilistică pe care scena o generează printr-o materie proprie. Ca de obicei, imaginile video reprezintă o proiecție metaforică, o extensie a unui univers care nu poate fi redus la dimensiunile fizice ale scenei. Afrim antrenează spațiul ecranului și scena propriu-zisă într-un dialog al lumilor imaginare. Ca o reverență față de idealistul Cehov, păstrează formula scenei de tip clasic, dar într-o meta-teatralitate a spațiului, care seduce prin natura complexă atât de paradoxală (a limbajelor și a convențiilor).

Flavia Giurgiu, Natalia Călin, Raluca Aprodu ©️ TNB / Radu Afrim

Trei surori alăturează urâțenia agresivă și suavitatea, convenționalul călduț și autenticul dureros, între clișeul cuminte și negarea violentă. Este o montare complexă, transdisciplinară, plurisemantică. Radu Afrim mixează organic personaje alăturate până la suprapunerea și ambiguizarea fluidă a imaginilor. Iconoclastul regizor (din familia spirituală a marilor realizatori: Tarantino, Lars von Trier ) propune o lectură dezinhibată: cu intertextualisme «jemanfișiste» și contextualizări actualizante, scamatorii surrealiste, parodieri bonome, erotico-psihologizante, în acord cu dominanta lingvistică și informațională a epocii. Prin urmare, Radu Afrim practică lectura intertextuală, dar și lectura dublă: construiește un discurs imagistic paralel cu discursul textului dramatic, care produce un efect asemănător reflexiei deviate a unei camere cu «oglinzi strâmbe» (prezente la propriu în scenă); Afrim face «teatru de autor». Ca operă eterogenă, în care elementele ce o compun – actori, imagini, proiecții, materie scenică și univers sonor – toate sunt integrate coerent, fără ca vreunul să-și revendice prioritatea. Emoțiile se întrepătrund, spațiile se completează, iar între prezența interpretului și imaginea lui se ivește un raport miraculos de continuitate, motivele, obiectele și simbolurile revin, așa cum se cuvine în cazul unui spectacol «de autor». În acest microcosmos al lumii digitalizate, spațiul teatral al lui Radu Afrim este un palimsest care conține citate, aluzii, ironii și provocări-kitsch. Radu Afrim îl parafrazează pe «depresivul de la Hollywood»: Lars von Trier; atmosfera de nevroză generalizată din Melancholia e transmutată într-un (ipotetic) București în care cele trei surori devin expate și locuiesc într-o vilă (navă-criptă) uriașă. Ca și la cineastul danez, dar – mai ales -, precum la Cehov, nefericirea patrulează prin toate ungherele și e surprinsă/captată pe camera video de Bobik (copilul Natașei întruchipat, cu acuratețe, de Ciprian Nicula). Reflecţia filosofică se adăpostește în interiorul căştii unui astronaut. Odată cu acest personaj, regizorul ne oferă o fereastră deschisă chiar spre profunzimile sufletului său. Năvalnica mezină – Irina – anunță în prologul de pe șezlongul vilei odiseea interioară: monologul interior (fluxul conștiinței) și muzicalitatea intertextualității (se expediază mesaje de pe dispozitive din lumea contemporană), iar personajele „primesc întăriri”: Bobi k68 devine un alter-ego al regizorului, soția lui Verșinin devine o veritabilă «zeitate a umbrelor»: Persefona/„Cea care curmă lumina”. Aici, metafora scenică e la ea acasă: cele trei trunchiuri de mesteacăn cehovian sunt izolate și protejate de pereții din plexiglas. Scenografia semnată de Irina Moscu a fost o soluție ingenioasă, extrem de eficientă. Mobilitatea și etajarea/stratificarea decorurilor conferă un efect surprinzător, cu mult mai bogat în sensuri decât lasă (inițial) să se întrevadă. Cele trei surori nu mai au grația suferinței, esență a teatrului cehovian. Radicalitatea directorului de scenă, greu de digerat pentru unii dintre spectatori, face ca disperarea față de visul pierdut („La Moscova, la Moscova !”), ci nu singurătatea să scoată la suprafață pulsațiile celor trei surori. Opțiunea lui Afrim se poate justifica printr-o anume estetică a tăcerii și a absenței, care-l apropie de Beckett, urmașul (nemărturisit al) lui Cehov. În textele cehoviene, există mereu acea uriașă ambiguitate a gândului, acea confuzie a resorturilor interioare, care relativizează până și cele mai simple afirmații. Dacă Cehov respinge răspunsurile definitve și verdictele ferme pentru că totul în opera lui plutește în nedeterminare, la Afrim, acestea se reduc la complexe freudiene și la tare psihologice majore, ambele manifestate prin gesturi hiperbolizante.

Așadar, regăsim dorința regizorului de a aduce la rampă reziduurile psihologice pe care exegeza cehoviană tradițională le-a lăsat mereu în umbră. Lipsa de comunicare din fabula cehoviană este accentuată de falsa socializare (sunt aduse în scenă dispozitive electronice: cameră de filmare, laptop, telefon mobil, texte bătute și expuse pe ecranul video). Implozia culturală a textului își regăsește expresia printr-o diseminare a imaginii și printr-o defragmentare a spațiului. Recuzita cehoviană este și ea adaptată, iar ceaiul e „la plic”, samovarul e înlocuit de hotă. Într-un cadru futuristic, naturalismul tronează: Andrei Prozorov face/arde clătite, surorile și invitații lor beau și consumă hrană din caserole, apoi se tripează (după ce fumează jointuri). De asemenea, farmecul retro se strecoară și prin muzica disco sau hiturile de la bătrânul radio (memorabilă scena de dans după Iubirea noastră cântată de Aura Urziceanu). Îndrăzneala și aerul de «afront adus ideii de text dramatic» e contrabalansat de compatibilitatea dintre formă și fond. Și atunci când remixează Cehov, Afrim apelează la estetica fragmentelor scenice reciclate, amestectate într-un veritabil puzzle. Cehovul lui Afrim e un colaj de stări, cuvinte, personaje, imagini, amintiri – introduse în malaxorul imaginarului postmodern și proiectate într-o teatralitate fabuloasă din care nu scapă nimic intact. Tutoror lecturilor mortificante, Afrim le oferă o replică departe de orice edulcorare, în care cele trei surori sunt zugrăvite ca ființe diafane, pierdute în lumea meschină căreia nu-i aparțin. Regizorul scormonește textul cehovian până în măduva lui și lasă la vedere un spațiu scenic devenit panoramă a deșertăciunilor și zădărniciei fiecărui personaj. Deși este prizoniera sentimentalismului (din construcția cehoviană) și victitmă a „băltirii” într-un mariaj ratat, Mașa e prea sensibilă, îndoindu-se de sine, deși Raluca Aprodu îi împrumută eroinei ferocitatea unei „feline de lux” (bogăția comei roșcovane o ține departe de modelul casnicei din cultura pop/Peggy Bundy). Grație interpretării pline de firesc a tinerei actrițe bucureștene, Mașa nu face (doar) o poză tradiționalistă a femeii decorative.

Raluca Aprodu & Emilian Oprea Fotografie din repetiții de Radu Afrim

Chiar dacă pică pradă alcoolismului, Olga știe să-i dea replica facilei Natașa Ivanovna/Naty. Directoarea de liceu, devorată de spaime, are avantajul culturii, care-i dăruiește finețea de a sesiza gestul potrivit la momentul potrivit. Cu toate că stă mult timp cu spatele la public, Olga întrupată de uimitoarea Natalia Călin devine o tomnatică damă, echipată în rochițe Moschino, cu pantofi roșii trotteur, care depășește ridicolul și dintre sticlele de vodcă, parafrazează, cu umor frust, limbajul PNL/NPL (acronim în română: PNL, acronim internațional: NLP, după denumirea din engleză: Neurolinguistic programming):„Focusare, soro !”

Dacă inițial, Irina ne amintea de transplantul plantelor viguroase, din pădurea slavă, în mediul citadin, Flavia Giurgiu o plasează pe orbita fetelor pline de vitalism, care sfârșesc prin a suferi de «sindromul broaștei fierte». Traiectoria fetei din prologul spectacolului la cea din epilog e sinuoasă, iar tânăra actriță îi conferă vitalismul dus până la epuizare, într-un frenetic dans, ca într-un veritabil rit de trecere: maturizarea e brutală. Flavia Giurgiu accentuează perfect vocația autoflagelării. Găunoșenia discursurilor idealistului Tuzenbach devine mai ușor de digerat mulțumită vivacității lui Istvan Teglas. Așa cum marasmul psihic și reflexul mai pragmatic al nevoii de  ieși dintr-un impas conjunctural (familia sporește neîncetat) e bine conturat de Marius Manole. Departe de orice morgă academică, Andriușa aduce la zi tarele de ordin psiho-patologic de care suferă astăzii masculii copleșiți de dominația feminină. Neobositul Marius Manole pastișează provincialismul bulimic (se resemnează devorând prăjituri cu frișcă sau pierzând „la păcănele”) și aruncă în ambiguitate identitatea de gen. Marius Manole gradează cu finețe etapele capitulării lui Andrei Prozorov. Departe de matriarhatul Natașei Ivanovna, actuala Naty își ascunde perfidia în spatele unui chip angelic și-al unui trup perfect à la Sharon Tate. La această eroină, nu doar copilul devine vehiculul pe scara socială, ci și discursul de activistă. Șarmanta Ada Galeș conturează noua tipologie de influencer. Costumele rafinate și paracomentariul imagistic (proiecțiile video sau 3D) și sonor completează portretul acestei noi specii. În imensul insectar al personajelor cehoviene, sub lupa afrimiană, acestă eroină capătă noi contururi, așa cum incendiul din textul cehovian se transformă în discursul despre pădurea amazoniană, politica din casa Prozorov îl aduce în prim-plan chiar pe „tătucul Putin” (travestiul marcă Marius Manole), iar mascații – care o speriaseră pe Irina lui Cehov – devin, aici, capre românești (costumul caprei e realizat de Cosmin Florea). De asemenea, Persefona, soția depresivă a lui Verșinin activează în permanență climatul de nevroză (pastilele Prozac sunt aruncate în ceștile de ceai). Irina Movilă împrumută eroinei lenea catifelată a unei rodii prea-coapte și fisurează (subtil) relațiile extraconjugale ale soțului. Mereu prezenți, idealiștii Tuzenbach, doctorul Cebutîkin (pomenit în discursul Mașei) și Verșinin contrabalansează tristețea surorilor. Plin de farmec, stăpân pe gest și replică, Emilian Oprea aduce aerul seducătorului de modă veche /oldfashioned (à la Jon Hamm din serialul-ult Mad Men). Alături de Mașa/Raluca Aprodu indică modul în care complexul spiritual este transgresat în visceral, cauzalitățile căpătând o limpezime lipsită de ambiguitate. Patul devine un loc al defulărilor (nu doar hormonale), dar și al exorcițiului de sub imperiul fantasmelor (sunt impresionante uriașele proiecții nud, în alb&negru, cu cei doi amanți). Ca un „hipster cu gentuță”, Kulîghin devine – în ipostazierea lui Florin Călbăjos – un amestec de calcul și fanfaronadă, de un umor sobru, dar savuros. Bunăoară, sarcinile actoricești nu au fost deloc ușoare și – deși uneori surprinzătoare – distribuția le face față cu brio.

Fotografie din repetiții de Radu Afrim

Acumularea de fapte din repertoriul de farsă, bazate pe ceea ce s-ar putea anumi comicul penibil; în casa Prozorov se intră, dar nu se iese, personajele nu reușesc să depășească forța de gravitație a casei. Timpul se consumă implacabil. Modificarea contextului existențal are loc sub semnul vagului (prezenturi-trecuturi), așa cum așteptarea e dominanta textului cehovian. Și la Afrim, totul se concentrează în jurul unor stări de spirit (Cehov se poate lesne asocia cu Beckett). Totul devine o farsă (discuții despre climă, încălzirea globală, dar și despre politică, dans modern sau modă). Discuția despre sensul existenței prin intermediul comediei, deci prin intermediul degenerării sensului existenței (ca un rezultat al răsturnării valorilor) presupune ideea de moarte (anticipată și de rochiile negre ale surorilor).

Trei surori devine un rechizitoriu adus acelui univers care se vrea „normal”, a acelei banalități, care se vrea „curentă”, iar întreg spectacolul devine o frenezie în care contează vehiculatul conceptelor. Spectacolul propune un comentariu despre o lume în care marile adevăruri devin o simplă „tarabumbia-disco” (tragedia farsei). La 119 ani distanță de la publicarea textului, Afrim semnează omagiul său față de Cehov și indică – printr-un inedit melanj de absurd, comic, grotesc și suprarealism – modul în care se petrece alunecarea către mediocritatea stearpă, în care discuțiile frumoase despre viață se transformă în surogatul vieții însăși. Grație imaginii somptuoase și ingeniozității regizorale, spectatorul poate urmări această „cursă” existențială (cosmică), înțelegând că Trei surori e un spectacol profund reflexiv. În acest univers, totul e comedie: dragostea, speranța, însăși existența, iar Radu Afrim retranscrie dogmele idealismului, dictate de venerabilul Cehov.

 

Trei surori

Un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov

Traducere: Raluca Rădulescu

Regie: Radu Afrim

Scenariu: Radu Afrim

Asistent regie: Mădălina Ciupitu

Scenografie: Irina Moscu

Asistent scenografie: Mădălina Sandu, Arina Balaș

Costumul caprei realizat de: Cosmin Florea

Video: Andrei Cozlac

Sound design: Călin Țopa

Univers sonor: Radu Afrim

Lighting design: Mircea Mitroi, Cristian Șimon

Regia tehnică: Adrian Ionescu

Distribuția:

Mașa: Raluca Aprodu Olga: Natalia Călin
Irina: Flavia Giurgiu Prozorov: Marius Manole
Verșinin: Emilian Oprea Tuzenbach: Istvan Teglas
Soția lui Verșinin: Irina Movilă Natalia Ivanovna: Ada Galeș
Bobi k68: Ciprian Nicula Kulîghin: Florin Călbăjos

 

Data premierei: 05.12.2019

Pauză: 15 min

 

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Odiseea melancoliei – „Trei surori”

Scris de pe martie 26, 2020 în Cultură, Morală, Moravuri, Postmodernitate, Spectacol de top

 

Etichete:

O femeie pusă în centrul Istoriei – Radioactive

Când omenirea e bulversată de efectele nedorite ale științei scăpate de sub controlul uman, pare destul de îndrăzneț să abordezi figura unei femei de știință care-a modificat mediul. Bunăoară, cineasta Marjane Satrapi semnează o biografie cinematografică ce o aduce în prim-plan pe celebra savantă Maria Sklodowska/Marie Curie (cercetătoare din domeniul fizicii și al chimiei). Având în vedere consecințele negative ale descoperirilor științifice efectuate de această cercetătoare, dacă ne gândim doar la catastrofele nucleare de la Hiroshima și Cernobîl, filmul ar putea părea o discutabilă prejudecată. Adaptat după un roman (grafic) semnat de Lauren Redniss, lungmetrajul care a avut premiera la Festivalul Internațional de Film de la Toronto, se concentrează atât asupra muncii, cât și asupra vieții amoroase. Dacă regizorul favorizează, cumva, geniul și feminismul, totuși, cântărește ‘pro’ și ‘contra’ unei descoperiri care încă împarte în tabere diverse umanitatea. Coincidență sau nu, această biografie cinematografică filmările a fost prezentată inițial în 2017, în anul în care se împlineau 150 de ani de la nașterea acestei femei-savant, dublu laureată cu premiul Nobel pentru Știință (Fizică și Chimie). Cum să povestești viața intensă a acestei femei poloneze naturalizate în Franța, fără a-și trăda puterea sau a ascunde dificultățile cu care s-a confruntat, ca femeie modernă, la sfârșitul secolelor XIX și XX? Sunt atâtea întrebări, dar cineasta de origine iraniană încearcă să le explice pe toate, frumos și convingător, în Radioctive.

Așadar, în Parisul sfârșitului de secol XIX, Marie e o femeie de știință pasionată de cercetare,  dar căreia îi este greu să își impună ideile și descoperirile într-o societate dominată de bărbați. În Imperiul Rus, femeilor nu le era permisă continuarea studiilor superioare. Alături de cel care îi va deveni soț, Pierre Curie, un om de știință la fel de implicat ca și ea, își desfășoară cercetările asupra radioactivității și descoperă în sfârșit două elemente noi: radiu și poloniu. Această descoperire majoră îi va aduce râvnitul Premiu Nobel, cât și renumele internațional. Fizician și chimist de excepție, mai ales la  acea vreme, a câștigat două Premii Nobel: primul a fost împărtășit cu soțul ei, Pierre Curie (în 1903), iar cel de-al doilea a fost răsplata pentru merite/cercetări științifice individuale (în 1911). Din păcate, după un accident tragic, Marie trebuie să își continue cercetările singură și să înfrunte consecințele descoperirilor sale asupra lumii moderne.

Maria Sklodowska fusese o poloneză care ajunsese la Paris, în 1891, pentru a-și continua studiile. Imediat  după ce și-a dobândit diploma, l-a cunoscut pe Pierre Curie, alături de care a lucrat cu multă pasiune. În pofida tuturor piedicilor și adversităților, cei doi au obținut rezultate remarcabile. După teribilul accident în care l-a pierdut pe soțul ei, Marie și-a continuat singură cercetările. Chiar dacă a obținut încununarea activității cu acel Nobel, femeia-savant se îndoiește de beneficiile descoperirilor sale, sănătatea ei scăzând sub efectul radiațiilor.

Situat în Parisul secolelor XIX și XX, Radioactive e turnat în limba engleză (producția e britanică, iar vânzările favorizează limba lui Shakespeare). Filmul are calități vizuale deosebite. Cineasta se preocupă să reconstituie o mitică perioadă Belle Époque – folosește animația 3D pentru a vizualiza structura atomică a materiei și diverse tehnici (de exemplu, schimbarea culorii) pentru  a sugera consecințele (viitoare ale) descoperirilor lui Pierre și Marie Curie: tratamentul cancerului, bomba atomică, dar și dezastrele de la Hiroshima și Cernobîl. Dacă în film apare un Turn Eiffel ce ‘clipește’ anacronic, se explică: viziunea generală este una poetică într-o poveste despre impactul viitor al descoperirilor științifice revoluționare. Este ca și cum acest viitor ar face parte din prezentul personajelor. Satrapi acordă prioritate imaginii pentru a conferi sens: precum acea substanță verde care vizualizează uraniul, atunci când – de fapt – este incolor.

Verdele simbolizează moartea (descompunerea corpurilor), dar semnifică și speranța, la fel ca și cunoașterea (îngerul căzut – Lucifer – vrea să elibereze omul de dogma divină și ține în mână un smarald). În consecință, trei piloni ar putea să definească și radioactivitatea în ochii umanității: cunoașterea materiei (atomul), speranța la vindecare (cancer) și moartea (bomba atomică). Desigur, Marjane Satrapi nu rezolvă ecuația, dar indică componentele. La toate acestea, mai  adaugă și un discurs feminist în cazul acestei femei care a trebuit să se afirme în fața dominației masculine în științe. Dincolo de amețitoarea și laborioasa activitate științifică, ceea ce ne interesează la Marie Curie este dragostea. Chiar dacă în Radioactive, acest sentiment capătă un aspect galvanizant, este copleșitoare și dramatică. Regăsim, la soții Curie, emulația intelectuală  și euforia descoperirilor, cât și dispariția tragică a soțului, cu urmări copleșitoare pentru Marie, rămasă singură cu doi copii. Cineasta nu s-a limitat doar la unghiul rigid și limitativ al unei simple biografii, ci a extins raza, încercând să surpindă și progresul științific: efectele radioterapiei în medicină, dar și consecințele negative/nucleare în cazul de la Hiroshima.

Această incursiune caleidoscopilă pe tărâmul științei e prezentată în culori fantastice. Suportul celor doi actori celebri de la Hollywood – Rosamund Pike și Sam Riley – conferă un plus de valoare faimosului duo (egalitar, dar și complementar) științific Curie. Rosamund Pike iradiază din plin răceală și i-o împumută din plin irascibilei cercetătoare. Cu această narațiune cinematografică, Marjane Satrapi o leagă cu adevărat pe Marie Curie de Istorie, o femeie care a făcut totul pentru a obține locul pe care îl merita. Cu un montaj bine dozat,cu dialoguri cizelate și o regie inventivă, Radioactive oferă un portret nuanțat – intim și politic, dinamic și feminist – al celebrei Marie Curie.

Regia: Marjane Satrapi

Scenariul: Jack Thron

Imaginea: Anthony Dod Mantle

Montajul: Stéphane Roche

Muzica: Evgueno Galperine și Sacha Galperine

Distribuția:

Rosamund Pike – Marie Curie

Sam Riley – Pierre Curie

Anya Taylor-Joy – Irene Curie

Ariella Glaser – tânăra Irene Curie

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la O femeie pusă în centrul Istoriei – Radioactive

Scris de pe martie 25, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Cannes, Modernitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Undeva, cândva, cu raţiune şi simţire – Austenland

Este binecunoscută mania americanilor pentru distracţii tematice (Disnayland, Neverland), poate de aceea şi scriitoarea Stephenie Meyer (autoare a celebrei serii cu vampiri, Twilight) s-a gândit să producă un film despre astfel de aplecări, Austenland (2013). Una dintre cele mai importante scriitoare ale literaturii universale, Jane Austen, a suscitat mereu atenţia şi interesul publicului, astăzi existând numeroase cluburi de cititori înverşunaţi, aşa cum reiese şi din comedia The Jane Austen Book Club (R: Robin Swincord, 2007). Ca şi în această comedie, în care cititorii împărtăşeau experineţele din viaţa personală, comparându-le cu cele din opera scriitoarei britanice, în Austenland, personajele se află în intimitate cu eroii din literatură.

Regizoarea Jerusha Hess aduce în prim-plan o femeie de treizeci de ani (evident, necăsătorită!), Jane Hayes (Keri Russel), pasionată de scrierile “tizei” sale. Pasiunea ei pentru opera britanicei o face să-şi pună la bătaie economiile pentru a ajunge în Austenland – “ţinutul în care-ţi poţi trăi povestea”.  În acest parc excentric, plătitorii puteau trăi un episod bazat pe opera lui Jane Austen. D-na Wattlesbrook  (Jane Seymour) este patroana scrupuloasă, care ştie să exploateze slăbiciunea cititorilor, îndeosebi americani, oferindu-le roluri bine stabilite.

Alături de Jane, va fi o altă americancă, trupeşa “Miss Elizabeth Charming” (Jennifer Coolidge), dornică să vadă cum decolteul ei generos este pus în valoare de corset. Pseudonimele şi rolurile alese de Mrs. Wattlesbrook le vor da de furcă americancelor. Biata Jane, botezată Miss Erstwhil (Dra Odinioară), cu aluzii clare la viaţa ei solitară, va trebui să aleagă între ursuzul domn Nobley (JJ Feild) şi Colonelul Andrews (James Callis).

Realizatorii au  introdus cam toate şabloanele uzate în comediile de gen – tipul scorţos este, de fapt, cel care o iubeşte cu adevărat, rivalitatea dintre femei sau “nimic nu corespunde cu ceea ce-şi imagina fiecare” –  toate sub pălăria largă a aparenţelor. Scenariul rămâne, însă, cam subţirel, precum panglicuţa de la boneta lui Jane.

Distribuţia a reunit actriţe specializate în roluri din comedii romantice. Jane Seymour (celebra Dr. Quinn) încă mai păstrează aerul serafic din Somewhere in Time, deşi aici manipulează actori şi turişti, iar Keri Russell încă o mai poartă cu ea pe Felicity, celebra eroină a seriei TV, frumuşica tocilară, nefericită în amor. Cea care face sarea şi piperul distribuţiei este Jennifer Coolidge în rolul americancei neaoşe, uşor bădărancă. În decorul acelui parc, ea pare un elefănţel roz într-un magazin de porţelanuri.

Întreaga peliculă este un potpuriu de clişee – camera de adolescentă plină cu gadget-uri, telefonul roşu londonez, garda de la Buckingham, pachetele turistice (Silver, Gold, Platinum), actorii de soap-opera, adevărurile din backstage / culise înlănţuite cu peripeţii.

Decepţionată de tot ceea ce-a găsit în Austenland şi de relaţia eşuată cu grăjdarul chipeş – după o idilă câmpenească (plimbarea cu barca) şi o arie a geloziei a lui Martin (ce asculta Roxette, It Must Have Been Love,  la căşti) -,  Jane părăseşte acest ţinut.

La fel de previzibil, Jane îşi găseşte, în final, iubirea în persoana ursuzului Henry Nobley (nepotul patronei parcului) –  un profesor de istorie -, care împărtăşea aceeaşi pasiune pentru eroul Darcy (interpretat de Colin Firth în seria BBC, 1995).

Bine susţinut de actorii din distribuţie, de coloana sonoră şi de costume, filmul Austenland poate  fi opţiunea pentru un divertisment soft, dintr-o zi mohorâtă, lângă o felicitare roz.

Regizor: Jerusha Hess. Scenarist: Jerusha Hess, Shannon Hale. Compozitor: Ilan Eshkeri. Operator: Larry Smith. Producător: Stephenie Meyer, Gina Mingacci. Monteur: Nick Fenton.

Distribuţia: Keri Russell (Jane Hayes), JJ Feild (Dl. Henry Nobley), Jennifer Coolidge (Domnişoara Elizabeth Charming), Bret McKenzie (Martin), Georgia King (Doamna Amelia Heartwright), James Callis (Colonelul Andrews), Jane Seymour (D-na Wattlesbrook)

Articol publicat în revista Webcultura

 

Etichete: , , ,

Vivien Leigh, trandafirul britanic care-a căutat absolutul

De-a lungul carierei – începută ca o steluță atrăgătoare și încheiată de o actriță autentică -, a fost Scarlett O’Hara, Blanche Dubois, regina Cleopatra, dar și Anna Karenina, hoață de buzunare, dar și spioană, nobila favorită a reginei Angliei, dar și ființa rătăcită ce-și oferea favorurile oricui. Vivien a fost o femeie adevărată, care a știut că dăruind neîncetat iubire, o poți primi însutit înapoi. Și după aproape o jumătate de secol de la dispariția sa, Vivien Leigh (5 noiembrie 1913 – 7 iulie 1967) continuă să adreseze publicului declarația ei de iubire.

Vivien-Leigh-1Toate datele ei naturale o conduceau spre ecran. Ochi verzi-albaștri, superbi, cu o privire când jucăușă, când malițioasă, o carnație alb-marmoreană, a cărei strălucire frapa încă de la prima vedere, un păr brun, bogat îi sporea puterea de seducție, iar silueta fină îi sublinia ținuta aristocratică. Născută, în Darjeeling, India, la 5 noiembrie 1913, Vivien Mary Hartley a primit har și frumusețe. Exotismul acelui ținut și-a lăsat, probabil, amprenta și în datele fizice ale uneia dintre cele mai celebre actrițe ale lumii.

Vivien și-a petrecut copilăria într-un spațiu încărcat de magie, aproape miraculos. Ferecată, de la vârsta de șapte ani, între zidurile cenușii și reci ale unui pension britanic restrictiv, micuța Vivien a păstrat între amintiri parfumul și farmecul plin de culoare al copilăriei, ce se va reflecta permanent în aspectul femeii de mai târziu. La pensionul londonez, precum și în celelalte școli de prestigiu pe care le-a frecventat (în Franța, Italia și Germania), și-a modelat caracterul, și-a disciplinat neastâmpărul de “argint viu” și, cel mai important, și-a canalizat ambiția spre un singur țel: de-a deveni o mare actriță. Educația primită la Academia Regală de Artă Dramatică (din Marea Britanie) i-a șlefuit talentul nativ și i-a deschis porțile către lumea elitelor artistice.

După ce și-a ales un pseudonim – Vivien Leigh – își va dedica viața carierei. Joacă în câteva filme (Things Are Looking Up și The Village Squire), în care nici măcar nu apucă să fie văzută bine, că și trebuie să iasă din cadru. I se va încredința primul rol principal în Gentlemen’s Agreement (Regia: George Pearson) și se va face remarcată grație frumuseții sale fizice. Apoi, după Look Up And Laugh (Regia: Basil Dean), o peliculă lipsită de calități artistice, Vivien privește încrezătoare în steaua ei norocoasă; intuiția ei nu va da greș.

Următorul film, Fire Over England (Regia: William K. Howard), îi oferă posibilitatea de-a apărea și într-o altă lumină. Înnobilată nu numai de rol (juca Prima Doamnă de Onoare și Favorita reginei Elisabeta a Angliei), dar și înfierbântată de dragostea pentru Laurence Olivier, partener de film și iubit în viața particulară, Vivien este mai cuceritoare ca oricând. Filmul –  o atentă reconstituire a datelor istorice –  se impune ca o reușită a genului. Pentru britanici, Vivien Leigh devenise deja “un nume”.

După Dark Journey (Regia: Victor Saville), unde interpretează rolul unei irezistibile iscoade, care se-ndrăgostește de inamicul ei numărul unu, Vivien schimbă rapid registrul stilistic. Tot în anul 1937, va juca și în Storm in a Teacup, o comedie de moravuri, ce-i solicită lui Vivien o interpretare plină de umor și de ironie. Îndrăgostită nebunește de cuceritorul ziarist sosit în oraș, eroina – tălmăcită de Leigh – își va minți cu nonșalanță tatăl pentru a-și salva iubitul. O colaborare perfectă cu partenerul ei, Rex Harrison, va fi reluată și mai târziu, pe ecran.

Trecerea la dramă se dovedește, în acest moment, neinspirată. Astfel, filmul 21 Days Together (Regia: Basil Dean) rămâne o searbădă poveste de dragoste, a cărei neîmplinire este hotărâtă de destin. Următorul proiect, din 1938, A Yank at Oxford (Regia: Jack Conway), îi aparține marelui magnat hollywoodian, Louis B. Mayer, care decisese să înființeze o casă de producție în Anglia. Când află că rolul principal feminin i se încredințase unei tinere actrițe, abia ieșită de pe băncile Conservatorului de Artă Dramatică, Mayer izbucnește într-o criză de nervi. Totuși, Vivien reușește să finalizeze turnările. Culmea ironiei, regizorul George Cukor, aflat permanent în căutarea actriței potrivite pentru rolul Scarlett, îl însoțise pe Mayer în Europa. Văzând-o pe Vivien, declarase că  “e cu adevărat frumoasă, dar lipsită de temperament”.

Cu toate acestea, perseverența lui Vivien nu poate fi clătinată. Are zece roluri de film în patru ani (timp în care joacă și teatru, abordând repertoriul shakespearian). Actrița își rafinează stilul de joc, cultivându-și vitalitatea, ferindu-se de manierism și concentrându-se asupra nuanțelor personajelor. Rolul micuței cântărețe ambulante din St. Martin’s Lane îi aduce un succes real, iar personajul pitoresc îi dă posibilitatea de-a etala tocmai temperamental contestat de Cukor. Libby, fosta hoață de buzunare, este – în interpretarea lui Vivien – sălbatică și zbârlită, ambițioasă și obraznică, fără ca frumusețea ei aristocratică să poată fi ascunsă de hainele rupte și murdare. Acest contre-emploi îi pune în valoare talentul actoricesc ieșit din comun.Tocmai această disponibilitate artistică este cea care o va pregăti pentru prima ei mare izbândă cinematografică, de fapt,  pentru unul dintre cele mai spectaculoase succese din istoria filmului.

În anul 1938, într-un moment în care, la Hollywood, toate divele se luptau cu îndârjire pentru rolul Scarlett O’Hara, cel mai râvnit din istoria cinematografiei, Vivien Leigh, pe care o despărțeau de America nu numai Oceanul Atlantic, dar și stilul de joc, cultura, educația, mentalitatea și temperamentul, avea să semneze contractul cu producătorul David O’Selznick imediat după sosirea ei în Statele Unite. Fără a avea renumele lui Katherine Hepburn sau Bette Davis, chiar dacă nu avea bustul generos al Lanei Turner sau nu poseda misterul fatal al lui Joan Crawford, intră în cursa pentru acel rol.

La urma urmei, după criteriile americane, Vivien era, la ora aceea, doar o starletă. Fără discuție, era frumoasă, dar nimeni nu auzise, încă, de ea la Hollywood. Așa că, numai o șansă –  ivită o dată la un mileniu – a prilejuit întâlnirea dintre Selznick și Leigh. Astfel, enigmatica englezoaică a cucerit, spre uluirea americanilor, un rol ce devenise o problemă de “interes național”. Gone with the Wind reprezintă un salt spectaculos în cariera lui Vivien Leigh, ce îi va schimba statutul: actrița devenind star internațional.

Cu multă dezinvoltură, ea întruchipează un personaj voluntar și convingător, cu un temperamnet autentic și o frumusețe ce amuțește de încântare Hollywoodul. Scarlett devine un mit, iar Vivien este o divă, o adevărată stea. Oscarul de interpretare feminină nu întârzie să ajungă în mâinile ei, alăturându-se celorlalte zece asemenea premii cu care-a fost recompensat filmul. La 26 de ani, devenită o celebritate a merelui ecran, Vivien Leigh nu se mulțumește să obțină doar premiul Oscar și să capteze lumina reflectoarelor, ci caută să ajungă o stea de primă mărime.

Vivien-Leigh-2

(Premiul Oscar, 1940, acasă la Vivien Leigh)

Pentru a-și atinge scopul, ea își analizează stilul de joc cu spirit autocritic, își conștientizează greșelile și exagerările, își îmbunătățește opțiunile și învață să-și selecteze ofertele. Un traseu aproape inutil de urmat pentru o femeie aflată deja în epicentrul succesului, un traseu ce solicită eforturi supraomenești și crude renunțări. Numai că Vivien Leigh nu putea lăsa strălucirea de moment să-i estompeze valoarea.

Urmează o serie de producții care-i vor pune în valoare talentul actoricesc și frumusețea. În That Lady Hamilton, Vivien înfățișează publicului avid de imaginea unui personaj predestinat succesului: o fire temperamentală, plină de spirit, ce avea să-l subjuge pe unul dintre cei mai puternici bărbați ai lumii. Cu toate acestea, melodrama realistă o menține pe Leigh într-o poziție strălucită, dar nu-i oferă actriței posibilitatea de a-și valorifica ori șlefui măiestria interpretării. Nici rolul din siropoasa melodramă Waterloo Bridge (Regia: Mervin Le Roy) nu e de natură să-i îmbogățească performanțele, având pentru virtuozitatea ei eficiența pe care o melodie de muzică ușoară ar avea-o pentru o soprană.

Vivien-Leigh-3

Cu înțelepciune și detașare, Vivien descoperă, în timp, pericolul compromisurilor și încearcă să se îndrepte spre roluri substanțiale. În 1941, joacă – alături de Laurence Olivier – în Caesar and Cleopatra (Regia: Gabriel Pascal), mult mai vivace, oferind o variantă mai grațioasă și mai feminină decât cea pe care-o va face Elizabeth Taylor, în producția-kitsch (din 1963), sub îndrumarea lui Joseph L. Mankiewick. Vivien Leigh nu poate salva, însă, un film greoi și tributar textului, al cărui regizor se concentrase cu precădere asupra scenografiei. Mai grav, în 1948, actrița acceptă rolul principal din Anna Karenina, personajul aureolat de veridicitatea operei create de contele Tolstoi și de interpretarea genială a Gretei Garbo (în 1935). Regizorul Julien Duvivier expediază subtilitățile sufletului rus, iar Vivien își concepe personajul ca pe o victimă, exact acolo unde Garbo o învestise pe Anna cu energie. Filmul va fi un eșec.

Conștientă de pericolul unei sinucideri profesionale, Vivien Leigh își revizuiește opțiunile interpretative, mai ales că este foarte solicitată de partiturile din teatru.

În 1951, ea acceptă rolul pe care i-l oferă Elia Kazan în A Streetcar Named Desire, ecranizare a piesei lui Tennessee Williams. Filmul îi oferă posibilitatea întâlnirii cu Blanche Dubois, rolul vieții ei. După o maturizare artistică, actrița descifrează și redimensionează cu deplină înțelegere curajul și suferința personajului, pudorile și obsesiile din care dramaturgul o construise pe Blanche. Pentru rolul acestei eroine – întruchipare a vulnerabilității și a deznădejdii, a mândriei și a grației regăsite pentru o clipă –,  Vivien Leigh este răsplătită cu Oscarul pentru interpretare feminină și Cupa Volpi, la festivalul de la Veneția.

Cu toate că rolurile următoare, din The Deep Blue Sea, The Roman Spring of Mrs. Stone și Ship of Fools vor plasa această stea luminoasă într-o zonă a crepusculului și a debusolării, personajele sale nu vor fi lipsite de o grație maiestuoasă, ce însoțește indiferența mecanică, autodistructivă a unei actrițe, parcă, obosite.

În iulie 1967, în urma agravării tuberculozei de care suferea, la vârsta de numai 54 de ani, Vivien Leigh iese din scenă. O plecare timpurie și nedreaptă vine să contrazică generozitatea cu care destinul o copleșise pe delicata actriță britanică.

Numai că revanșa ei există: dincolo de timp, Vivien Leigh își fascinează spectatorii, care îi redesoperă strălucirea nealterată și strania dăruire cu care își asculta glasul interior al forței sale artistice.

Vivien-Leigh-4Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

Bărbații preferă (tot) blondele – Bombshell

Analizând afișul peliculei Bombshell (2019) nu putem să nu ne amintim de (duiosul) celebrul titlu Gentlemen Prefer Blondes. Polisemia termenului (‘bombă’), din numele original, ne pune pe gânduri. Concluziile le desprinde, totuși, fiecare spectator după ce se lămurește care sunt preferințele unor oameni puternici de peste Ocean. Seismul produs  de «afacerea Weinstein» și mișcarea #MeToo au zguduit din temelie Statele Unite ale Americii, iar efectele/undele de șoc au fost văzute și în suita de pelicule care îndrăznesc să devoaleze fapte incalificabile.

Așa se explică de ce un trio feminin de excepție – Margot Robbie, Charlize Theron și Nicole Kidman – ne lansează o provocare: Bombshell (Scandalul)! Pelicula devine un veritabil film-dosar à l’américaine, cu ritm de thriller, în care distribuția de cinci stele pune în funcțiune un scenariu eficient. Total lipsit de dantelării regizorale, Bombshell scoate la iveală misoginia  dintr-un sistem bine-uns în care coexistă starlete («bimbos») și patroni libidinoși, lasând loc pentru eliberare. Bazat pe întâmplări reale, filmul narează povestea câtorva femei care decid să-l înfrunte pe Roger Ailes, cel care a întreținut o atmosferă ostilă față de femeile din birourile Fox News. Filmul a pătruns deja pe marile ecrane din România, din 10 ianuarie 2020.

Bombshell dezvăluie detalii din viața lui Roger Ailes, consultant de imagine și fondator al canalului Fox News, acuzat pentru agresiuni sexuale. Pelicula redă punctul de vedere al celor trei femei care-au lansat acuzațiile: jurnalista Gretchen Carlson (Nicole Kidman), cea care-a inițiat valul de învinovățiri, jurnalista de la Fox News, Megyn Kelly (Charlize Theron) și producătoarea Kayla Pospisil (Margot Robbie, într-un rol de ficțiune). Femeile au rupt “legea tăcerii” și-au denunțat inacceptabilul. Filmul ne promite dezvăuiri din culisele acestui trust de televiziune și ilustrarea modului în care acuzatul și-a tratat victimele. Așa cum odinioară, alte blonde serafice de la Hollywood (Tippi Hedren) s-au confruntat cu hachițele unor cineaști “pofticioși”, la fel au pătimit și cele trei protagoniste alese de Jay Roach să ilustreze fapte reale din lumea audiovizualului: misoginia afișată și hărțuirea sexuală. Așadar, trei blonde grațioase, de vârste diferite, dar cu multă charismă, aleg să urmeze “legea tăcerii” doar de dragul carierei.

Două dintre ele prezentatoare («News Anchors», cum sunt descrise în film), iar cea de-a treia prezentatoare “în devenire” riscau să-și piardă slujba și credibilitatea, de aceea purced la demascarea unui președinte de companie, strălucit în meseria sa, dar pervers și afemeiat. Acțiunea lor va constitui un precedent: pentru prima oară, vocile femeilor abuzate sau hărțuite   la locul de muncă au dus la căderea unui personaj atât de puternic. Revolta femeilor avea să scoată la iveală cinismul și decăderea morală din spatele firmei luminoase. În viața reală, abilul Ailes utiliza tehnici subversive (de manipulare): mima generozitatea, dar le și solicita angajaților săi să îl apere, solicitându-le mărturii despre o așa-zisă comportare exemplară și, cel mai adesea se folosea de dictonul « Divide et impera » (latină: “Dezbină și stăpânește!”). Așadar, Roger Ailes este adulat de subordonații săi, ceea ce face cu atât mai dificil efortul eroinelor de a-l trage la răspundere. Filmul dezvăluie drama din spatele căderii în dizgrație, mult prea lentă, a președintelui Fox News, Roger Ailes (întrupat de John Lithgow,  bine ascuns în spatele fălcilor protetice/machiaj realizat de excepționalul Kazu Hiro),

Bunăoară, glaciala Nicole Kidman o întrupează pe Gretchen Carlson prezentatoarea de știri, o ființă afabilă la prima vedere, dar care se dezice de tot ce însumează sexismul excesiv al organizației pentru care lucrează (îndeosebi maniera în care Ailes conducea compania). Alături de ea, o regăsim și pe Charlize Theron. Fermecătoarea blondină întruchipează o eroină inteligentă și rece (avocată la bază), Megyn Kelly. Starul hollywoodian a trecut prin numeroasele și dureroasele transformări impuse de rol, ajungând să semene izbitor cu eroina din realitate. Actrița nu s-a dat niciodată în lături să își modeleze propriul trup ca să ipostazieze un personaj, Charlize Theron s-a lăsat – în acest caz – pe mâinile specialistului în machiaj, Kazu Hiro. Așadar, chipul actriței a fost acoperit cu opt implanturi concepute de acesta. Anevoioasele intervenții au făcut-o pe actriță să mărturisească pentru The Hollywood Reporter: “Este foarte greu să îl convingi să facă lucruri noi, dar l-am determinat, totuși, să realizeze opt lucrări protetice pentru mine. Două dintre acestea, practic, mi-au acoperit întreaga pleoapă. A fost o muncă dificilă, mai ales că a fost greu chiar să și clipesc.” Megyn Kelly (Charlize Theron), prezentatoarea-vedetă, îl interpelează pe Trump riscând să atragă antipatia susținătorilor acestuia: «Wait ?Am I gonna be the story/Cum? O să fac vâlvă », după acea întrevedere televizată cu candidatul republican. Apostrofându-l pe miliardarul populist, Kelly intră în vizorul prădătorului Roger Ailes, un apropiat al viitorului Președinte al SUA.

Aflată pe o pantă ascendentă a crierei sale artistice, talentata Margot Robbie beneficiază în această producție de un rol aparte: tânăra producătoare Kayla Pospisil, în fapt, un personaj ficitv. Nou-venită în bârlogul lui Ailes, juna vioaie și zâmbitoare devine pradă după ce biologicul le înlăturase pe celelalte două din calea hulpavului șef. Dialogul dintre Roger Ailes & Kayla Pospisil (John Lithgow & Margot Robbie) îngheață sângele în vene, adăugând încă un portret picant în galeria de monștri din America lui Trump.

După ce jurnalistele au trecut prin ‘furcile caudine’ ale lui Ailes, Carlson îl dă în judecată pe Ailes (contractul ei fusesereziliat fără un motiv plauzibil). Realitatea certifică faptele: Roger Ailes a fost concediat în scurt timp și supus oprobriului public. Urma să mai trăiască doar un singur an, până în 2017. Bombshell are meritul de a nu arunca în caricatural faptele zugrăvite  pe ecran. În spatele șarjei antipatriarhale, regăsim valorile tradiționale, bine apărate de aceste trei femei, admirabil prezentate de un trio actoricesc formidabil: Kidman, Theron, Robbie. Veritabil plonjeu realist, filmul are meritul și de a ilustra modul în care este, adesea, (pre)fabricată opinia în mass-media din secolul XXI.

***

Regia: Jay Roach

Scenariul: Charles Randolph

Imaginea: Barry Ackroyd

Decorurile: Mark Ricker

Montajul : Jon Poll

Muzica: Theodore Shapiro

Distribuția:

Charlize Theron – Megyn Kelly

Nicole Kidman – Gretchen Carlson

Margot Robbie – Kayla Pospisil

John Lithgow – Roger Ailes

Allison Janney – Susan Estrich

Malcolm McDowell – Rupert Murdoch

Kate McKinnon – Jess Carr

Connie Britton – Beth Ailes

Durata: 1h49

Premii, nominalizări:

Premiile Oscar, 2020:Categoria Rezultatul
Cea mai bună actriță în rol principal – Charlize Theron Nominalizat
Cea mai bună actriță în rol secundar – Margot Robbie Nominalizat
Cel mai bun machiaj
Anne Morgan Nominalizat
Kazu Hiro Nominalizat
Vivian Baker Nominalizat

Premiile Globul de Aur, 2020:

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cea mai bună actriță (dramă) – Charlize Theron Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai bună actriță în rol secundar – Margot Robbie Nominalizat
Premiile BAFTA, 2020:Categoria Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol principal – Charlize Theron Nominalizat
Premiul BAFTA pentru machiaj şi hairstyle
Kazu Hiro Nominalizat
Vivian Baker Nominalizat
Anne Morgan Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol secundar – Margot Robbie Nominalizat

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Bărbații preferă (tot) blondele – Bombshell

Scris de pe martie 21, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Oscar

 

Hitler în pielea unui iepuraș – Jojo Rabbit

 Surprinzător sau nu, în 2019, realizatorul  peliculei Thor: Ragnarok a semnat o fabulă tandră și absurdă despre Germania celui De-al Treilea Reich, încercând să evoce ororile nazismului prin prisma unei comedii: Jojo Rabbit. Imprevizibilul neozeelandez, ‘căpetenie’ a vampirilor și supereroilor de la Marvel denunță ravagiile războiului ridiculizând figuri celebre din Gestapo.

Asocierea antitetică lasă loc de rememorări și asocieri având în vedere alte capodopere de gen și în linia burlescă inițiată de: The Great Dictator de Charlie Chaplin , The Producers de Mel Brooks sau La vita è bella de Roberto Benigni. Așadar, Jojo Rabbit ni-l arată pe Hitler prin ochii unui copil. Pelicula narează povestea unui tănăr admirator al nazismului care descoperă că mama lui adăposteşte în casă un copil de evreu. Sub straiele comediei, satira devine mai digerabilă: un Adolf  Hitler caricatural ne oferă unele dintre cele mai amuzante momente, dar     și portretul sfâșietor și tandru al dragostei unei mame pentru fiul ei. În fapt, această parodiere a ideologiilor distructive se poate transforma într-o înuioșătoare cronică a evoluției/involuției morale din crepuscularul Reich.

De astă-dată, un puști hitlerist  are un amic imaginar grotesc – Adolf  Hitler (întruchipat în film de scenaristul și realizatorul Taika Waititi). Jojo Betzler, blondinul locvace, în vârstă de zece ani este un nazist care își adoră Führer-ul. Locuind într-un orășel din Germania din vremea celui de-al Doilea Război Mondial, e mândru să fie integrat în rândul organizațiilor de tineret ale naziștilor și să ia parte la activitățile din taberele de vară. Acolo, se inițiază, alături de alți camarazi în pantaloni scurți, în materie de lupte. Mereu avea trac. Din fericire, un amic imaginar (nimeni altul decât Hitler/«Adolf ») îl susține și îl încurejează.

Realizatorul și-a calificat această comedie drept o producție «anti-ură». Cu ajutorul unui machiaj sofisticat și a perucilor a început să semene, de departe, cu «Adolf ». Personajul trebuie să corespundă ideii că unui copil de zece ani, care nu se simțea bine în pielea lui. «Adolf» îi apare puștiului ca un veritabil supraom/ Übermensch. Acest erou/«Adolf », care îl susținea pe Jojo în mai toate acțiunile sale cotidiene, este bufonul care devine din ce în ce mai răutăcios. Scenariul ia un periculos și dramatic viraj.  În modul acesta, Jojo Betzler    înțelege durerea și ce înseamnă, de fapt, nazismul. Hohotele de râs smulse de acest inedit duo: îndoctrinatul Jojo & «Adolf » / Führer-ul reflectă grozăviile conflagrației mondiale.

După douăzeci de minute de acumuări de gaguri, pelicula  lasă la vedere gravitatea a tot ceea ce putea fi succesiunea nazistă a lui Moonrise Kingdom. Jojo se găsește în fața unei linii de pendule dintr-o piață publică ; «rezistanța» (filmul deformează în mod voit anumite aspecte istorice) e spulberată pentru a pricepe mai bine dominația hitleristă. Pendulând între dramă și comedie, Jojo Rabbit devitalizează imageria nazistă pentru a confrunta inocența lui Jojo cu represiunea și cu privirea evreului ascuns în apartamentul băiețelului.

Waititi transformă pelicula într-o poveste despre denazificare și deschide o nouă fereastră către frumusețe: fluturi, dansul și David Bowie. Departe de a fi o original, cineastul neozeelandez strecoară, totuși, sub faldurile comediei, parodieri ale formațiunilor naziste (Gestapoul și repetarea până la saturație a salutului dintre personaje: «Heil Hitler!». Umorul negru e contrabalansat de accentele melodramatice, iar din această neașteptată combinație – aberanta Germanie nazistă cu un Hitler de operetă –  iese un soi de «Disneyland» surprinzător. Jojo Rabbit are ceva din aerul unui ‘Frankenstein cinematografic’. Filmul reprezintă suma influențelor cineastului: începe ca o poveste inițiatică à la Wes Anderson (Moonrise Kingdom), merge pe traseul pastișelor lui Mel Brooks și se termină ca o poveste moralizatoare à la Roberto Benigni. Micuțul crescut fără figura paternală se vede nevoit să se bazeze pe imaginarul iepure.

Chiar dacă distribuția se bucură de prezența fermecătoarei Scarlett Johansson, iar scenariul parcurge traseul de odinioară (al iluștrilor predecesori: Chaplin, Lubitsch, Gérad Oury) al oximoronului cinematografic, ambițiile artistice (culori vii, cântece pop nostalgice, încadraturi îngrijite, simetrice) se opresc doar la formula «feel good movie»/film plăcut și atât.

Regia: Taika Waititi

Scenariul: Taika Waititi după opera lui Christine Leunens

Imaginea: Mihai Malaimare Jr.

Decorurile: Ra Vincent

Costumele: Mayes C. Rubeo

Montajul: Tom Eagles

Distribuția:

Roman Griffin Davis – Jojo Betzler

Thomasin McKenzie – Elsa

Scarlett Johansson – Rosie Betzler

Taika Waititi – Adolf Hitler

Sam Rockwell – Căpitanul Klezendorf

Rebel Wilson – Fraulein Rahm

Durata: 1h48

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Hitler în pielea unui iepuraș – Jojo Rabbit

Scris de pe martie 20, 2020 în Blockbuster, Cinema, Filme de Oscar, Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Legenda între frenezie și suferință – Judy

Încă un star sfâșiat de suita demonilor interiori ? Suita biografiilor cinematografice de succes continuă. După tulburătoarea poveste din Bohemian Rhapsody (2018), la Gala premiilor Oscar din 2020, Judy a confirmat interesul publicului pentru astfel de povești. Subiectul ar putea fi interesant din punct de vedere cinematografic: splendoare și decadență, cântecul de lebădă al unui star hollywoodian, trezirea brutală după o traiectorie întreruptă brusc. Copilul drag al Hollywoodului de altădată s-a maturizat, în teribilii ani ‘50, iar aerul amețit al ex-starului îl convinge pe spectator că începe declinul.

Judy este o adaptare, oarecum laborioasă, a dramei muzicale a lui Peter Quilter (interpretată pe Broadway în 2012). Bunăoară, adaptarea liberă după „End of the Rainbow” devine Judy. Pelicula, realizată de Rupert Goold – un regizor obișnuit cu biografiile cinematografice – este expozitivă, educativă și cu o vizibilă tușă didacticistă. Flashback-urile asupra copilăriei lui Judy Garland, petrecută în studiorile din «uzina de vise» ne indică faptul că nu iese fum fără foc.

Povestea de dragoste cu Mickey Deans, care urmează să fie cel de-al cincilea soţ al ei.

Mama divorțată, care se își plimbă  copiii de sub un acoperiș sub altul, este victima industriei cinematografice care a dus-o către ‘linia moartă’. Cineastul merge pe linia realistă și elimină din ecuație prejudecățile artistice, misterul, realitățile din spatele marelui ecran și reconstituie atmosfera studiourilor din anii ’60. Așadar, regăsim o Judy Garland, a cărei viață este blocată între lipsa de propuneri profesionale, facturile neplătite de la hoteluri, medicamentele și viața, evident, tangentă a mamei, rătăcește în California și nu prevede un viitor luminos. Totuși, apare sugestia venită de la un iubit – de a merge la Londra – pentru a încerca acolo o nouă perspectivă, financiară, chiar și cu prețul înstrăinării de familie. Prin urmare, filmul începe în iarna lui 1968, atunci când legenda showbiz-ului, Judy Garland, sosește la Londra pentru un turneu de cinci săptămâni, cu casa de bilete închisă, la Talk of the Town. Deci, în 1968, după o carieră de vedetă la Hollywood, Judy Garland, slăbită de droguri și de alcool e în plină criză; datoriile ei se acumulează neîncetat, iar ea se luptă pentru a obține custodia copiilor ei. Trecuseră trei decenii de când actrița devenise un star, odată cu The Wonderful Wizard of Oz. Chiar dacă vocea i-a slăbit, potențialul dramatic i-a crescut. Pe măsură ce Judy  Garland se pregătește pentru spectacol, negociază cu impresarii, îi cucerește pe muzicieni și le arată tuturor prietenilor și fanilor șarmul ei. Drept urmare, și visele ei de dragoste par la fel de puternice în povestea de dragoste cu Mickey Deans, care urmează să fie cel de-al cincilea soţ al ei.

Renée Zellweger, actrița încântătoare, foarte british, din anii ’90, care a explodat în partituri din categoria «girl next door» relevă miracolul Judy Garland. Premiată cu un Oscar pentru interpretarea feminină, Renée Zellweger întrupează copilul-star de odinioară, din epoca de glorie a studiorilor Metro Goldwyn Meyer (anii ‘30). După ce fusese Dorothy în The Wizard of Oz și ajunsese să fie idolatrizată de public, grație melodiei Over the Rainbow, a făcut un turneu cu alți mari reprezentanți ai epocii de aur din Hollywood: Vincente Minnelli, Gene Kelly sau Fred Astaire.

Totuși, deșertul infernal al apusului artistic care-o pândea lasă urme adânci. În consecință, Renée Zellweger s-a pregătit intens, timp de un an, pentru acest rol (pregătire vocală). Bunăoară, Renée Zellweger a câștigat de fapt statueta ei întruchipând un personaj complex, chiar ușor la graniță, în acest caz, o stea aflată în amurgul carierei sale, cu o sănătate șubrezită și care se zbate pentru a-și păstra custodia copiilor săi. Filmul indică un set de cauze: alcoolismul unui personaj a cărui copilărie a stat sub jugul disciplinei de fier impuse de tiranul Louis B. Mayer, atrage și o altă pistă ceva mai interesantă, și anume: portretul unei gurmande prinse în propria capcană. Se spune că drama lui Judy Garland este rezultatul faptului că trebuia să-și sacrifice pofta de viață (și, în primul rând, mâncarea) pentru a deveni o vedetă, exploatându-și calitățile vocii sale excepționale. Aflată mai mereu în lumina reflectoarelor, fetei  i se fură adolescența.

Punctul de plecare al problemei îl regăsim, cumva, legat de dieta draconică la care era supusă Judy (în timpul filmărilor la The Wizard of Oz), apoi, totul se autoreglează: relația ei patologică cu mâncarea e contrabalansată de forța vocii profunde care îi satisface cea mai profundă dependență: dragostea publicului, privirea iubitoare a spectatorilor care sunt amorțiți, fiorul simțit în fața reflectoarelor și scârțâitul aplauzelor. Prin urmare, Judy este, în egală măsură, un adult zdrobit de o copilărie plină de încercări, o mamă curajoasă, dar dezorganizată, o iubită destul de rănită și o divă condamnată să trăiască într-o stare de semi-solitudine.

Ca un veritabil histrion, Zellweger oferă unele zâmbete forțate sau izbucniri ale entuziasmului unei adolescente întârziate. Mereu instabilă, Judy riscă să transforme spectacolul într-un coșmar, în orice moment. O mai poate salva inepuizabila sa vitalitate? Artista completă (actriță, dansatoare și cântăreață)  se luptă pentru recucerirea gloriei, dar partea întunecată a medaliei invadează ecranul.  Renée Zellweger se identifică cu rolul, salvează filmul cu o gamă impresionantă de emoții, chiar dacă Judy nu duce spectatorul „peste curcubeu”. Filmul se bazează în totalitate pe interpretarea lui Renée Zellweger, care se achită de sarcini, deși nu se aseamănă fizic prea mult cu Judy Garland, dar paleta largă de emoții pe care le emană și machiajul laborios înlătură acest detaliu. Dar, mai ales, cântă. Nu cântă din ton, dar cântă corect. Inspirat de ultimele concerte din Londra, cu câteva luni înainte de moartea sa prematură, la 47 de ani, Judy devine un portret inegal al „vedetei-martir”.

Puțin cam artificial, acest portret sumbru reușește să emoționeze grație artistei Renée Zellweger, care împrumută spleenul plin de paiete al modelului său și ne oferă o interpretare fără nicio notă falsă. Performanța lui Renée Zellweger nu este o uzurpare a identității eroinei. Cu o energie debordantă, ea transcende imitația, redă fidel gesturile, mersul și vocea. Scena finală a filmului leagă cele două Judy (debutanta și supraviețuitoarea) cu o interpretare foarte înflăcărată a celebrului «Over the Rainbow», hitul care i-a însoțit/încununat cariera. Forța versurilor acestei melodii tulbură profund interiorul spectatorului care-a înțelesc că, acolo, deasupra curcubeului, a existat o viață pentru Frances Ethel Gumm (numele ei adevărat). Cinemaul a luat-o.

*****

Regia: Rupert Goold

Scenariul: Tom Edge după opera lui Ole Bratt Birkeland /„End of the Rainbow”

Imaginea: Ole Bratt Birkeland

Decorurile: Tilly Scandrett

Costumele: Jany Temime

Montajul: Melanie Oliver

Muzica: Gabriel Yared

Distribuția:

Renée Zellweger – Judy Garland

Jessie Buckley – Rosalyn Wilder

Darci Shaw – Judy Garland în tinerețe

Finn Wittrock – Mickey Deans

Rufus Sewell – Sidney Luft

Durata: 1h58

Durata: 1h58
Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Legenda între frenezie și suferință – Judy

Scris de pe martie 17, 2020 în Cinema, Cultură, Feminin, Film

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web