RSS

Arhivele lunare: mai 2020

Anatomia unui moment istoric – Suffragette

 

Pentru a putea înțelege cât mai bine termenul de „sufragetă”, s-a dovedit utilă și o melodramă istorică. Pelicula realizată de Sarah Gavron cuprinde o selecție a unora dintre cele mai convingătoare actrițe (Helena Bonham Carter, Meryl Streep, Carey Mulligan, Romola Garai, Ben Whishaw) pe care le-a reunit într-un proiect curajos. „Sufrageta” denumește militantele unei organizații create în 1903, sub tutela lui Emmeline Pankhurst (Meryl Streep), în scopul obținerii dreptului la vot. Sloganul lor era:„Deeds not words!/Fapte, nu vorbe!” Așadar, femei de condiție socială diferită se organizează și încearcă să obțină, de la guvernanți, unele drepturi politice. După aproape zece ani de luptă pașnică, activistele schimbă tactica: incendiază unele cutii poștale publice, deteriorează liniile de telegraf, recurg la greva foamei – totul pentru a atrage atenția asupra necesității de a li se acorda dreptul la vot. Cel mai adesea, termenul de „sufragetă” a fost trecut în derizoriu, iar cinema-ul nu i-a acordat decât glumițe, dacă ne gândim la Mary Poppins.

Suffragette 1

Filmul Suffragette aduce în prim-plan povestea acestor militante, prin prisma unei muncitoare, Maud, căsătorită și mamă a unui băiețel. Această eroină din clasa muncitoare s-a izbit de greutățile vieții încă din primii ani de muncă în fabrica-țesătorie, de aceea pare dispusă să se angajeze în lupta crâncenă pentru obținerea drepturilor. Metamorfozarea acestei femei – inițal placide-, este una de durată pentru că riscurile erau imense: locul de muncă, căminul, fiul și chiar viața. În pofida vicisitudinilor, transformarea se va produce. Maud începe prin a refuza să mai asiste în mod pasiv la brutalitățile și injustiile din spălătoria în care-și petrecea mai toată ziua (pentru un salariu sub nivelul bărbaților care prestau același tip de muncă, într-un mediu toxic,  ce le provoca lucrătoarelor ulcer, dureri de cap și boli respiratorii), apoi, tăcerea ei o va îndrepta spre acțiune (în clandestinitate), iar – în final – spre radicalism.

Suffragette 2

Cinema-ul britanic îndrăgește să etaleze portrete feminine, dacă ne gândim numai la producții precum Tyrannosaur, unde soția este brutalizată, violată, depresivă și împinsă către crimă. Apoi, să revedem producțiile (We want sex, equality) despre anii ’60, în care femeia britanică revendica drepturi salariale echitabile. Realizatoarea Sarah Gavron exploatează acest filon suculent, melodramtic și oferă un tablou în tușe dense. Lupta combatantelor, exaltate de pasiune și revoltă, devine una fără precedent. Din răsputeri, aceste femei greu încercate vor să înlăture jugul patriarhatului care le ținea departe de ceea ce astăzi numim „lume evoluată”. În imaginile redate de Suffragette, Londra anului 1912 pare să se apropie de realismul operelor lui Ken Loach. În acest context dificil, femeia este abuzată, exploatată, neîngrijită din punct de vedere medical, purtând stigmatul violențelor sexuale și, mai ales, o speranță de viață redusă. Câștigul  ar fi fost dreptul la vot, care le putea asigura participarea la viața politică (în vederea ameliorării condițiilor de viață).

Suffragette 3

Fără artificii, grație unei regii sobre, precum și a unui montaj bine articulat, dar, mai ales, beneficiind de o interpretare artistică de excepție, Suffragette devine – în egală măsură – un portret intimist, dar și o frescă socială. Pelicula, cu un profund mesaj umanist, ajunge rapid la inima spectatoarelor, iar Carey Mulligam – toată o risipă de energie și emoție – subjugă orice privitor. Suffragette restituie publicului contextul, plin de tensiuni, de la începutul secolului al XX-lea. Povestea lui Maud, bulversantă în toată evoluția ei, încearcă să obține înțelegerea și adeziunea celor care încă mai privesc cu condescendență acest tip de pledoarie.

Suffragette 4

Scenariul semnat de Abi Morgan îmbină, cu măiestrie, ficțiunea cu faptele istorice, ilustrând, prin personaje fictive, realitățile unei epoci dure. Figuri remarcabile datorită militantismului în exces, sufragetele erau considerate de putere și de autorități drept anarhiste. În epocă, gruparea era descrisă precum o alianță dintre muncitoare și partizane desprinse din burghezie, precum carismatica (sofistă) Emmeline Pankhurst. Interpretată de uimitoarea Meryl Streep, cu apariții la balcon, à la Evita, imaginea acestei eroine coagulează ideile luptei acelor femei care deveniseră un fel da paria într-o societate falocratică ce se bucura și de complicitatea majorității feminine/pasive. Relatarea luptei este una romanescă, într-o transcriere destul de fidelă a climatului social londonez, cu o muzică ilustrativă (Français Alexandre Desplat) și costume  după canonul vremii.

Suffragette 5

Chipurile bine ascunse după machiajul care subliniază oboseala timpurie a tinerelor muncitoare și ilustrația muzicală exaltă sentimentele privitorului și reliefează drama eroinelor de pe ecran. Lupta dintre sexe – pentru egalitate – a devenit mobilul acestei pelicule realizate aproape în exclusivitate de femei. Într-o perioadă în care feminismul este perceput – îndeobște – în mod negativ, Suffragette este un demers cvasi-scolastic, dar plin farmec, recomadabil și pentru virtuțile documentare, dar, mai ales, pentru sensibilizare. Printre vaporii Londrei post-victoriene, aburii începuturilor industrializării au adus și multe lacrimi eroinelor care-au luptat pentru drepturile sociale și politice de care ne bucurăm azi.

Regizor: Sarah Gavron
Scenarist: Abi Morgan
Operator: Eduard Grau
Muzica: Alexandre Desplat
Producător: Alison Owen
Monteur: Barney Pilling

Distribuţia:
Carey Mulligan (Maud)
Helena Bonham Carter (Edith New)
Meryl Streep (Emmeline Pankhurst)
Brendan Gleeson (Steed)
Anne-Marie Duff (Violet Cambridge)
Romola Garai (Alice)
Ben Whishaw (Sonny)
Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Anatomia unui moment istoric – Suffragette

Scris de pe mai 30, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Morală, Moravuri

 

Etichete: ,

Eternul feminin

Femeia în fața oglinzii de Éric-Emmanuel Schmitt

Éric-Emmanuel Schmitt revine cu un roman de peste 330 de pagini încărcate cu istoria vieții a trei femei, din trei epoci diferite: Femeia în fața oglinzii.

Femeia-in-fata-oglinziiAna trăiește la Bruges în timpul Renașterii (secolul al XVI-lea), curtată de unul dintre cei mai chipeși bărbați, Hanna – în Viena imperială de la începutul secolului XX -, alături de un soț care nu dorește decât să aibă un copil, iar Anny – în paradisul artificial din Hollywoodul actual. Anne – tânăra modestă din Bruges – fuge de acasă în ziua nunții pentru a nu fi victima unui destin pe care nu și-l dorește, Hanna von Waldberg – răsfățată a lumii bune din Viena lui Freud – își părăsește soțul care o adoră pentru a se descoperi pe sine cu ajutorul psihanalizei, iar Anny Lee – actrița a cărei frumusețe nu e întrecută decât de pofta ei de a se autodistruge prin droguri și alcool – rupe tiparele industriei entertainment-ului și refuză tertipurile la modă, care ar transforma-o într-un adevărat star. Prin urmare, trei epoci diferite, pe care le unesc doar ipostazele unei femei libere, femeia nesupusă, aflată în căutarea adevărului și-a iubirii. Toate trei eroinele se consideră diferite de contemporanii lor. Și dacă ele reprezintă una și aceeași femeie, amintind de “eternul feminin”/Das Ewig Weibliche?

Pur și simplu, eroinele nu rezonează cu o viață care nu le face deloc fericite și se împotrivesc la tot ceea ce alții le impun. Se despart de tot ce au, pentru a stabili un acord între o viață bogată în experiențe spirituale, grație unei lente introspecții, prin descoperirea autoanalizei pe calea psihanalizei sau printr-o cură de dezintoxicare.

Aparent, subiectul este unul banal, totuși, romanul se devorează cu poftă, fiindcă Schmitt evită clișeele și sentimentalismul ieftin. La fel de bine, cele trei eroine sunt lucide și, în acest mod, sunt ocolite lamentările agasante. Mai mult decât atât, autorul manifestă o sinceră afecțiune pentru eroinele sale care își exprimă, prin cuvinte, disconfortul și iau propria soartă în mâini. Fără nicio îndoială, scriitura lui Schmitt este limpede, fără înflorituri, iar meditația de natură filosofică își croiește calea în mod natural – printre rândurile autorului – fără pretenții și fără   note false. Povestea celor trei femei ne călăuzește, cu abilitate, spre revenirea lor la sursă.

Cititorul gustă, cu uimire, contemplare mistică a naturii, bucuria în fața surselor de spiritualitate sau fericirea descoperită odată cu schimbarea. Fiecare dintre cele trei femei mărturisește: “Je me sens différente/Mă simt diferită.” Niciuna dintre ele nu-și cunoaște destinul, dar își asumă riscul de a-l descoperi ele însele; și nu este vorba despre a-și inventa o nouă identitate, ci de-a o descoperi. Legătura animal-vitalitate-umanitate aminteşte despre o axă cosmică, străveche, ce asigură stabilitatea societăţilor tradiţionale şi care, în afara instituţiilor moderne, fie că sunt politice, ideologice, morale sau religioase, pare să prindă tot mai multă forţă şi vigoare în zilele noastre.

Éric-Emmanuel Schmitt este un fin analist al naturii feminine și mărturisește, prin scriitura sa, că labirintul social este mai puțin generos cu femeia decât este natura. Raporturile dintre corpul femeiesc și natură, extazul cosmologic, căutarea plăcerii sau invadarea trupului de drog sau alcool denotă o profundă cunoaștere a femeii. Din perspectiva acestui scriitor, personajele sale nu devin rebele din proprie dorință, ci din necesitate. Prin temeperament, ele sunt dulci, vesele, deschise către ceilalți. Din păcate, normele  sociale cu care ele se confruntă – fiecare la epoca sa – le obturează orizontul fiindcă nu corespund cu aspirațiile lor. Totul a început de la Anne, belgianca solitară, din secolul al XVI-lea, care găsea în pădure viața însăși: principiul vital (“Urma să se căsătorească de îndată și, cu toate acestea, încă de când se trezise, nu se gândea decât la primăvara care dezghioca florile. Natura o atrăgea mai mult decât mirele ei”).

Scriitorul ne reamintește mereu că dorinţa, pasiunea şi spiritul formează o “nouă alianţă”: aceea  a materialismului şi a intelectului. Raţiune sensibilă al cărei motor este femininul, prin aceea că aminteşte de “humusul” din care este alcătuit umanul, pentru a-l face să dea ce e mai bun în el şi să exprime cele mai mari bucurii ale sale.

În ceea ce-o privește pe Hanna, burgheza vieneză din veacul al XIX-lea, deși avea un mariaj aparent fericit, nu reușea să devină mamă (“Nici motivată de natură, nici chinuită de pofte, nu cunosc cine știe ce plăcere, cu excepția mulțumirii de a fi fost generoasă și a emoției de a-l vedea pe voinicul acesta ghiftuit adormind pe umărul meu.” ). Așadar, începe căutarea plăcerii și ajunge pe divanul unui discipol al lui Freud. Starleta din Los Angele – Anny – este un fel de copil teribil, care trăiește tumultuos printre droguri și alte excese, experimentând solitudinea starului în fiecare dimineață, în fața oglinzii; simte acut nevoia de-a avea pe cineva apropiat și sincer, în egală măsură (“Adevărata Anny, reluă ea pe un ton plângăcios, se ascunde, se păzește. Nimeni  n-o cunoaște. Singurul care o s-o descopere va fi bărbatul care o va iubi. Va fi unicul, primul și cel de pe urmă”).

Cu siguranță, de-a lungul timpului, concepția de metafizică a evoluat, gândirea dominantă a evoluat – Dumnezeu, psihanaliza, story-telling-ul sunt contururi ale aceleiași dimensiuni: căutarea. Așteptările femeilor în fața convențiilor unor epoci se transformă într-un hiatus ontologic (“Divinul, psihicul, chimicul, iată cheile pe care diferitele epoci le propuseseră ca să desferece porțile misterului. Anne, Hanna, Anny”).

Stilul este concis, fără mari pretenții de originalitate, dar eficient, capitolele se-nlănțuie firesc, cursiv, iar detaliile sunt suficiente pentru a nu oferi mult timp de reflecție pănă la următorul capitol. Deși există descrieri de natură, abilul autor nu le-năbușă cu ornamente inutile, strecoară puțină psihologie și simți că ai pătruns rapid sensul. Acest volum se poate, cu ușurință, transforma într-un film. Totuși, nu divertismentul este scopul. Așa cum spunea Claudel, fiecare cititor posedă acel “animus” și acel “anima”, intelectul și imaginația.

Femeilor li s-a rezervat mereu imaginația. De aceea, explorarea spiritului feminității – grație stilului distinct al lui Schmitt – ne poate îmbogăți. Îndepărtarea eroinelor de imaginea pe care alții, mereu alții, o proiectau despre ele le conduce spre regăsirea identității. Femeia din fața oglinzii este aceeași, femeia voluntară însăși. De la un roman la altul, Éric-Emmanuel Schmitt a conturat – cu lejeritate sau gravitate – numeroase portrete feminine. Sub penelul acestuia autor, destinele femeilor par mai fascinante decât cele ale personajelor masculine, făcându-le să uite că sunt considerate “al doilea sex”. Sfântă sau vrăjitoare, strălucitoarea mondenă “convertită” la psihanaliză, starul teribilist, trei personaje efervescente se reunesc într-un singur portret. Așadar, cele trei – Anne, Hanna, Anny – devin doar una, marcă a eternului feminin.

Într-o lume a misoginilor, Éric-Emmanuel Schmitt așază femeia pe piedestal.

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Eternul feminin

Scris de pe mai 29, 2020 în Cultură, Cărți de colecție, Cărţi, Feminin, Uncategorized

 

Etichete: ,

Far from the Madding Crowd – Educația sentimentală a unei femei libere

Dacă viziunea lui Thomas Hardy  asupra societății britanice este ceva mai sumbră decât cea a lui Jane Austen, era nevoie să sufle și un vânticel mai romantic asupra romanului Far from the Madding Crowd. Cineastul Thomas Vinterberg a realizat o ecranizare (pe baza unui scenariu de David Nicholls) cu scene ce țin de naturalism, dar și de lirism, în Far from the Madding Crowd (2015). Chiar dacă opera lui Thomas Hardy a cunoscut cea mai inspirată adaptare în capodopera lui Roman Polanski (Tess,1979), merită apreciată și truda din 2015 a realizatorului peliculelor Festen/The Celebration (film-șoc despre incest, 1998) și The Hunt (film despre drumul aproape christic al unui bărbat acuzat, pe nedrept, de o fetiță, 2012).

În plină epocă victoriană, o tânără – Bathsheba Everdeene – trebuie să administreze ferma moștenită de la unchiul său. Frumoasa Bathsheba, orfană de la o vârstă fragedă, încearcă să se descurce singură, fără ajutorul vreunui bărbat, fapt care displace multora, inclusiv muncitorilor care-i lucrau terenurile. Bathsheba nu vrea să se căsătorească decât cu un bărbat pe care să-l (și) iubească. Seducătoarea moșieriță este curtată, simultan, de trei bărbați: oierul Gabriel Oake, bogatul ei vecin – domnul Boldwood – și sergentul Troy. La vremea când scria acest roman, Thomas Hardy nu era decât un promițător poet din Dorset, ci deloc controversatul autor al pesimistelor și modernelor romane Jude the Obscure  și Tess of the d’Urbervilles, care au făcut ca el să ajungă o remarcabilă figură a literaturii. Soarta încăpățânatei orfeline, care-a îndrăznit să refuze un vajnic păstor doar pentru că era mândră de singura ei moștenire: educația, este prezentată, cu fior liric, în cea mai recentă ecranizare a danezului Thomas Vinterberg.

FAR FROM THE MADDING CROWD (2015)

Filmul restaurează frumusețea rurală a Wessex-ului (comitatul fictiv în care peisajul a fost modelat după comitatele reale Berkshire, Devon, Dorset, Hampshire, Somerset și Wiltshire, cu locuri fictive bazate pe așezări reale) din opera lui Hardy. Deși a fost adeptul manifestului Dogmei95 (care pleda pentru un tip de cinema crud, eliberat de orice artificiu), cineastul danez și-a schimbat optica în această nouă ecranizare. Astfel, camera va îmbrățișa cu bunăvoință canoanenele clasicismului somptuos, de aceea proximitatea falezelor de unde veneau oile, în deschidere, se opune cadrelor largi cu câmpurile mângâiate de soarele radios. Frumusețea decorurilor naturale este magnific surprinsă în această peliculă (explozie de culoare și claritate pentru colțurile de rai din sudul Angliei). Vinterberg îndrăgește opera lui Hardy și, probabil, de aceea a ales unul dintre romanele optimiste, adaptat și pentru ecran, și pentru radio și televiziune, dar și pentru scenă.

Film Far From The Madding Crowd

Romanescul scăldat în apa de roze care este irigat în paginile acestei cărți – în care o eroină prinsă între virtute, rațiune și muncă – a atras un cineast de factura lui Vinterberg. Modernă pentru epoca sa, Bathsheba își decide singură soarta, refuzând mariaje promițătoare, construindu-și domeniul ei/ferma idilică, prin muncă. Tot ea este cea care se va abandona unui tenebros soldat, departe de oamenii buni, mai puțin atrăgători, dar puternici în felul lor: unul este norocos (Michael Sheen), altul are neșansă (Mathias Schoenaerts), fiind cel care își sacrifică fericirea pentru a o proteja pe cea pe care o iubea cu atâta ardoare. Nemulțumită de curtea făcută de cei trei bărbați, eroina lui Hardy va găsi un temerar admirator în cineastul danez. Vinterberg va face uz de toate artificiile pentru a da strălucire cinematografică unei asemenea povești. Îndrăgostiții de literatura romantică a secolului al XIX-lea vor aprecia distribuția aleasă de realizator și vor putea decide dacă forța și temperamentul lui Carey Mulligan se pot alătura succesului celebrei Nastassia Kinski din Tess (R: Roman Polanski, 1979).

Far from the madding crowd 2

Eliberată de grijile financiare, Bathsheba se va îngriji de educația sentimentală, pe fondul unor lovituri ale sorții. Numeroși spectatori vor avea de luptat cu prejudecata de-a o asemui pe eroina din această nouă adaptare cu senzuala Bathsheba/Julie Christie din ecranizarea lui John Schlesinger (1967), rol care-a marcat o întreagă generație. Thomas Vinterberg a ales o eroină mai puțin cochetă, dar hotărâtă să fie o desăvârșită stăpână pe moșie (deși îl refuzase pe Gabriel, i se alătură în apă, la scăldatul oilor, spre uimirea și satisfacția tuturor angajaților). Angrenată în acel trio masculin, de curtezani, eroina lui Vinterberg se va lăsa antrenată într-o tandră complicitate cu oierul Oak. Încă din primele cadre ale filmului, Gabriel Oak îi va rămâne fidel pănă la ultima secvență. Matthias Schoenaerts întrupează forța telurică, dar și vulnerabilitatea „uriașului cu suflet duios”. Nicio secundă vânjosul actor nu lasă privitorul să confunde trăinicia și devotamentul cu slăbiciunea. Fiecare gest al său ascunde un gând profund.  În dialog cu acest partener, Carey Mulligan devine și ea o prezență vivace, aluncoasă ca un pârâu de munte, deși actrița ne obișnuise cu rolurile de femeie pasivă în The Great Gatsby și Drive.

Far from the madding crowd 3

Lipsit de dinamism și ușor patetic pare Michael Sheen în acord cu naivitatea și, apoi, cu nebunia tragică a personajului William Boldwood. Tom Sturridge patinează cu stările emoționale și manipulează femeile, în postura sergentului Troy. În toată această romanță, pe mai multe voci, un rol sublim  l-a jucat decorul, în acord perfect cu muzica compusă de  Craig Armstrong. Cineastul a realizat scenele cruciale din roman în exterioarele ce aparțin unui Dorset aproape de arhetipul domeniilor britanice victoriene. Directorul de fotografie (admirabila Charlotte Bruus Christensen) a surprins nimbul de lumină de deasupra pajiștilor, apusurile, falezele scăldate de soarele roșiatic și claritatea de cristal a apei mării. Dominantele cromatice alese de echipa lui Vinterberg au variat de la roșu intens, la albastru profund până la verde-crud. Aceste efecte au dus la sublimarea protagoniștilor, cu riscul de-a netezi anumite asperități ale operei lui Hardy.

Far from the madding crowd 4

Regizorul a pus în umbră celebra vanitate a eroinei care-a precedat-o pe, nu mai puțin renumita, Scarlett O’Hara din romanul Gone With the Wind (1936). În ecranizarea actuală, unele elemente tehnice par să împiedice lectura aprofundată a personajelor (montajul lasă la vedere elipsele și schimbările de atmosferă). Mulțimea care contribuia, în creația originară, la nașterea și la răspândirea zvonurilor/bârfelor este, aici, mai puțin vizibilă, fiind conturată destul de vag. Deși farmecul vieții rurale descris de Hardy este – pe alocuri – diminuat, răzbate plin de forță romantismul poveștii de iubire. Această fascinantă poveste ne face să ne gândim dacă nu cumva, subjugat de trăinicia iubirii, danezul Vinterberg nu și-a vândul sufletul Hollywood-ului. Totuși, în vremuri cinice, e bine să păstrezi valorile care-au făcut lumea să dureze: devotamentul și iubirea.

Regizor: Thomas Vinterberg
Scriitor: Thomas Hardy
Scenarist: David Nicholls
Compozitor: Craig Armstrong
Operator: Charlotte Bruus Christensen
Producător: Andrew Macdonald, Allon Reich
Monteur: Claire Simpson

Distribuţia:
Carey Mulligan (Bathsheba Everdene)
Matthias Schoenaerts (Gabriel Oak)
Michael Sheen (William Boldwood)
Tom Sturridge (Troy)
Juno Temple (Fanny Robin)
Jessica Barden (Liddy)
Bradley Hall (Joseph Poorgrass)

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Far from the Madding Crowd – Educația sentimentală a unei femei libere

Scris de pe mai 28, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste

 

Etichete: , , ,

Iluzii spulberate – The Great Gatsby

După îndelungi aşteptări, cea mai promovată dintre ecranizările romanului The Great Gatsby şi-a făcut debutul la a 66-a ediţie a Festivalului de film de la Cannes, 2013. Cu o distribuţie ce reuneşte staruri şi cu un buget „pompos”, regizorul Baz Luhrmann a realizat un film dur, dar captivant. Gatsby este un impostor, dar unul remarcabil. Renumit pentru „trilogia muzicală” Strictly Ballroom, Romeo + Juliet şi Moulin Rouge!, regizorul australian a creat, în recenta peliculă The Great Gatsby, o frescă barocă şi orgiastică pentru aşa-numitul deceniu al „anilor nebuni”/ les années folles din America.

La publicarea, din 1925, a romanului The Great Gatsby, scriitorul Scott Fitzgerald era sfâşiat de incertitudini, pendulând între teama de a fi scris o carte „inutilă” sau de a fi creat „o capodoperă”. Astfel, cartea sa a avut o soartă pe măsură: a fost un eşec comercial şi de receptare critică la debut, apoi a fost „reabilitată” începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea. Astăzi, Gatsby a devenit un simbol al civilizaţiei occidentale, romanul fiind citit / studiat de multe generaţii, în şcoală.

Regizorul Baz Luhrmann s-a confruntat şi el cu spinoasa problemă a adaptării unui roman celebru al literaturii universale. De aceea, el şi-a transferat pe ecran propria pasiune pentru literatură, dar şi admiraţia pentru o Americă năbădăioasă.

Înaintea acestei încercări de adaptare, au mai existat experienţe precum cele ale lui Herbert Brenon, în 1926, Elliott Nugent, în 1949 şi Jack Clayton, în 1974. Realizatorul australian s-a străduit să combine adaptarea respectuoasă cu propria viziune asupra universului fitzgeraldian.

În mare măsură, pelicula este fidelă naraţiunii romaneşti; acţiunea se derulează în America din 1922. Speranţa deşartă a unui om pierdut în iluzii este plasată între jazz, foxtrot, sclipici, focuri de artificii şi râuri de alcool. Deceniul furtunos iese dintre paranteze înecat în şampanie şi jazz şi este livrat spectatorilor de „zeităţi” kitsch. Leneşa „aristocraţie” se desfată între Park Avenue şi Hamptons până în Long Island. În această suburbie chic, din West Egg, Nick Carraway, un scriitor ratat, se converteşte în broker, apoi îşi închiriază o căsuţă în umbra unui conac magnific. În vecinătate, un misterios Gatsby, proaspăt îmbogăţit, organiza săptămânal petreceri dintre cele mai „sălbatice”. Convoaie de maşini de lux, politicieni, starlete, producători, gangsteri şi muzicieni bizari hălăduiau pe proprietatea bogatului Gatsby.

Pe malul celălalt al râului, în East Egg, Nick îşi reîntâlneşte verişoara, Daisy Buchanan, alături de soţul ei, Tom. Încet-încet, Nick devine confident atât al lui Gatsby, cât şi al lui Daisy. El asistă, discret, la iubirea dintre cei doi. Astfel, tânărul participă la aventurile unor fiinţe pline de dorinţe, iar secretele rămân „atât în interior, cât şi în afară”, după cum el însuşi recunoaşte. Descoperă viaţa dublă a lui Tom (Joel Edgerton) alături de Myrtle (Isla Fisher) şi află secretul vieţii /ascensiunii lui Gatsby.

The Great Gatsby

Prezenţa sa în Long Island avea drept scop recâştigarea iubirii lui Daisy, pe care o pierduse în urmă cu cinci ani. Nick devine martorul „mut” al tuturor excentricităţilor izvorâte din neobişnuita iubire a lui Gatsby. Destinul tragic al tuturor personajelor vine să zugrăvească egoismul şi narcisismul unei clase sociale rapid îmbogăţite, lipsită de responsabilităţi, dar predispusă la amnezie. Nick pătrunde într-o lume de o goliciune abisală, dar ghidată de o frenezie ce părea indexată la cotele de vârf de la Bursă. Se lasă sedus de acest vertij îmbibat cu plăceri interzise.

Ca şi în filmul Romeo + Juliet, Luhrmann încearcă să ilustreze cuvintele autorului-narator. Totuşi, unele fraze din roman, scrise pe ecran, puteau fi evitate pentru a lăsa loc emoţiei. Această ilustrare, prin cuvinte scrise direct pe ecran, relevă poziţia regizorului faţă de romanul lui Fitzgerald. Filmul său urmăreşte să redea, prin descrieri concise, acuitatea de exprimare a sentimentelor şi a impulsurilor. Rezultatul rămâne aleatoriu.

Prima apariţie a lui Daisy este o reuşită. Vedem un braţ, apoi un picior, auzim râsul, totul într-un decor supraexpus luxului, sufocat de flori şi de perdeluţe, ca într-un vis „roz”. Fiindcă Nick este singurul vector al povestirii în film, ca şi în roman, regia transcrie subiectivitatea privirii acestuia, la acel moment. Mai puţin reuşită pare a fi prima apariţie a lui Gatsby. Acesta îşi pierde din aura de mister fiind intercalat cu alte personaje îndoielnice, la una dintre petrecerile sale. Desigur, regizorul încearcă să redea „anii nebuni”, excesele acelui deceniu furtunos fără să încarce pelicula cu un romantism dulceag.

Filmul nu scapă, totuşi, de grandilocvenţa estetică proprie universului lui Baz Luhrmann. Primele şaizeci de minute, din cele 125 ale peliculei, pot fi considerate obositoare prin revărsarea de culori acidulate, focuri de artificii, mişcări nevrotice ale camerei de filmat şi conexiunile sincopate cu fundalul sonor. Suflul imprimat de 3D, de obicei apanajul unui blockbuster SF, se rarefiază treptat lăsând loc unor scene intimiste, cu două-trei personaje, în care dialogul are prioritate.

Întruparea lui Jay Gatsby şi a lui Daisy Buchanan, pe ecran, lasă să se ghicească spectrul lui Scott şi al Zeldei, a căror dragoste tumultoasă a umplut opera lui Fitzgerald. Din păcate, interpretările actoriceşti nu sunt egale calitativ. Tobey Maguire joacă un „Papă-Lapte” perfect ca să-i dea viaţă lui Nick Carraway – un bun observator al lumii „ca circ”, o lume opulentă şi perversă.

Jordan Baxter (Elizabeth Debicki), prietena lui Daisy, obiectul dorinţelor lui Nick, rămâne doar un personaj-accesoriu din pricina inconsistenţei acestuia din urmă. Impulsurile lui sunt vagi, el fiind eficient doar în redarea vieţii decadente.

DiCaprio şi Mulligan conferă lui Gatsby şi lui Daisy figuri melancolice şi comportamentele capricioase pe care scriitorul însuşi le indica în roman. Mai lunatică decât Mia Farrow, în ecranizarea lui Clayton, Carey Mulligan îi împrumută lui Daisy un amestec de inconsecvenţă şi severitate, blândeţe şi indiferenţă, care fac din aceasta o persoană evazivă. Regizorul nu recurge la eschive, ci o prezintă pe această femeie aşa cum este ea în spatele măştii de soţie – dispreţuitoare, crudă şi surdă. Gatsby are nevoie de escapade şi de artificii ca să îi atragă atenţia şi să o seducă. Filmul lui Baz Luhrmann afirmă narcisismul latent din spatele eroului. Viziunea regizorală rezumă rapid delirul nevrotic provocat de iubire, fără să-i dea răgaz pentru măreţie.

DiCaprio ştie cum să facă vizibilă fragilitatea acestui nostalgic, mişcat de pasiunea amoroasă până la obsesie. Acest aventurier, împins de megalomanie, crede că îi va câştiga inima singurei femei care conta pentru el: frumoasa şi superficiala Daisy Buchanan. Văzându-l pe Gatsby cu chipul către cer, vedem mirajul lui Romeo Montague oftând după Juliet Capulet. Văzându-l pe Gatsby în apa (din piscină) verzulie, îl vedem pe Jack Dawson din apele reci şi tulburi ale Atlanticului. Acest actor, fără vârstă, adesea confruntat cu destine funeste, îi dă pregnanţă lui Gatsby, amestecând forţa cu fragilitatea în acest fatum.

Totodată, regizorul australian povesteşte, în această peliculă, despre o Americă contemporană, cea de dinaintea crizei economice din 2008. Este o Americă arogantă şi plină de inechităţi, gata de a găsi mereu „ţapi ispăşitori”. Filmul este un elogiu adus literaturii, dar şi culturii populare (aportul adus de minorităţi). Realizatorul Baz Luhrmann aduce un omagiu şi fotografului Charles C. Ebbets, cel care-a relevat rolul clasei muncitoare şi al constructorilor de zgârie-nori. Pentru a scoate în relief punerea în oglindă a societăţii anilor ’20 şi cea a secolului al XXI-lea pune alături, în coloana sonoră, Cole Porter, Louis Armstrong şi George Gershwin (Rhapsody in Blue) alături de Jay-Z, Beyonce, Lana Del Rey şi Kanye West. Povestea narată de regizorul american, sub forma unei tragedii greceşti postmoderne, este şi o declaraţie de dragoste pentru o Americă de admirat, dar şi iritantă.

Deşi inegal din punct de vedere estetic, filmul lui Baz Luhrman rămâne o adaptare reverenţioasă, dar ambiţioasă, în ţinută postmodernă.

Regizor: Baz Luhrmann
Scriitor: F. Scott Fitzgerald / Scenarişti: Baz Luhrmann, Craig Pearce
Compozitor: Craig Armstrong / Operator: Simon Duggan / Producători: Lucy Fisher, Catherine Knapman, Baz Luhrmann, Catherine Martin, Douglas Wick / Monteuri: Jason Ballantine, Jonathan Redmond, Matt Villa

Distribuţia: Leonardo DiCaprio (Jay Gatsby), Carey Mulligan (Daisy Buchanan), Tobey Maguire (Nick Carraway), Isla Fisher (Myrtle Wilson), Joel Edgerton (Tom Buchanan), Amitabh Bachchan (Meyer Wolfsheim), Jason Clarke (George Wilson), Callan McAuliffe (Jay Gatsby tânăr)

 Articol publicat în revista LiterNet
 
Comentarii închise la Iluzii spulberate – The Great Gatsby

Scris de pe mai 28, 2020 în Blockbuster, Cinema, Film, Filme de Oscar, Morală, Moravuri

 

Etichete: , ,

Esența unui sentiment

“Dragostea trebuia să fie inventată, pentru a poetiza viața.”

Dragostea nu mai este la modă. Se poartă cinismul, aroganța și atitudinea “hard to get“. Războiul dintre sexe a căpătat forma unei competiții pentru câștigarea independenței emoționale. Romantismul are mireasmă de levănțică și-ți amintește – cu duioșie – de copilărie.

Eric- Emmanuel Schmitt este un scriitor căruia cu greu îi poți rezista, mai ales când este vorba despre unul dintre cele mai adânci mistere ale umanității: dragostea. “În Elixirul dragostei m-a interesat, mai ales, distincţia dintre dorinţă şi sentiment. Cred că, în privinţa iubirii, problema constă în faptul că denumim cu acelaşi cuvânt două teritorii diferite: cel al dorinţei şi cel al sentimentului. La graniţa dintre ele, atunci când încercăm să împăcăm atracţia fizică şi dragostea, se nasc marile noastre poveşti, nu întotdeauna fericite.”

Elixirul-dragosteiCu talent și cu dibăcie, neobositul autor francez explorează izvorele iubirii, căutând  Elixirul dragostei într-un delicat roman (ce are, mai degrabă, forma unei nuvele). Trăim în secolul vitezei, purtăm cu noi un bagaj de iubiri neasumate pentru că o poveste de dragoste începe cu adevărat doar în momentul gestului decisiv.

După cinci ani de iubire – cu dorințele amorțite încă -, Louise și Adam s-au despărțit. Ea a traversat oceanul, stabilindu-se în Canada, iar el a rămas în Paris. Lui îi lipsesc vioiciunea și spiritul celei deja instalate la Montréal. Nepăsător la regrete, Adam îi propune Louisei să rămână amici, ca o urmare logică pentru o pasiune consumată. O asemenea concesie i se pare de neadmis, de aceea Louise îi răspunde sec, explicându-i că povestea lor de iubire va rămâne la Paris, aparținând trecutului. (Orice concesie mă costă. Prietenia după dragoste m-ar umili. Nu mă tentează să reamenajez o imensă pasiune într-o mică garsonieră cordială, prefer pur și simplu să mă trezesc în stradă.”) Totuși, la insistențele lui Adam, cei doi mențin relația călduță, purtând o corespondență care să elimine ideea înstrăinării totale: “Nu cumva, dragostea ține de un proces material, chimic, de un amestec de molecule care poate fi reprodus științific? Sau e un miracol spiritual? Și tu, care-ți dorești prietenia… Ei bine, hai să inaugurăm prietenia meditând la iubire.” Corespondând prin e-mail, cei doi îşi evocă trecutul comun, momentele de bucurie, cotiturile și rănile nevindecate, dar pomenesc şi despre noile relaţii. Întrebarea este dacă vor putea redescoperi dragostea. Oare există o metodă pentru a stârni pasiunea, un elixir precum cel care i-a unit cândva pe Tristan și Isolda?

Încă din titlu, autorul distilează esența amoroasă și ne atenționează că lucrarea mustește de referințe culturale (povestea mitică de iubire dintreTristan și Isolda). Așa cum ne-a obișnuit, Eric-Emmanuel Schmitt va etala o scriitură în ton cu vremurile actuale: corespondență electronică. Bunăoară, magia de odinioară se va transforma – aici – în ceea ce astăzi denumim cu un termen generic manipulare. (“Nici vorbă de o singură femeie. Femei. Nimeni nu te poate înlocui, Louise.”) Poțiunea magică poate echivala cu acel mijloc infailibil de-a cuceri pe cineva, de-a păstra iubirea. Fin observator, dar și lucid, al capriciilor inimii, Eric-Emmanuel Schmitt reuşeşte să transpună – în romanul de mici dimensiuni – parcursul, plin de capcane (una fiind chiar colega Louisei- preafrumoasa Lily), al unei legături amoroase tipice pentru vremurile noastre. Bogăția de nuanțe invită cititorul atent la meditație: “Draga mea Louise, Doar pielea desparte iubirea de prietenie. Și-i așa de subțire…”. De cele mai multe ori, suntem educați să nu ne asumăm riscuri emoționale. Este mai puternic cel care iubește/investește mai puțin. “Cine nu riscă nu câștigă” este deviza lumii moderne în orice altceva, mai puțin în dragoste. În iubire, este o dovadă de “slăbiciune”.

Parcurgând schimbul epistolar dintre Louise și Adam, personalitățile celor doi ni se conturează și putem observa opoziția (din categoria :the opposites-attract”). Adam este un avatar al lui Don Juan, cu fason freudist (profesia lui este cea de psihanalist), care pendulează între Eros (iubirea carnală) și Agápe (iubirea spirituală). “Vânatului îi prefer vânătoarea.” declară Adam. Pentru el, “sexul și iubirea ocupă două teritorii diferite”, încercând să-și justifice, astfel, numeroasele infidelități: “Flirtul nu este dragoste, ci dorinţa de dragoste.Te pierzi în generalităţi abstracte. Coboară pe pământ, Louise.” Nu numai personajele sunt diferite, ci și mediile, cele două orașe (Paris – Montréal) reprezintă culturi diferite.

Convinși că avem de-a face cu veritabile legături periculoase, rescrise pentru actualitate, constatăm că, Louise – cea romantică – se dovedește a fi pragmatică, ba chiar răutăcioasă. Umblând, cu finețe, la dozajul elixirului, încearcă să afle dacă poate stârni reacții din partea lui Adam, mărturisindu-i noua sa pasiune pentru un alt bărbat: “Totul vibrează în mine…Uitasem în ce măsură pasiunea, rafinata, îmbătătoarea şi abracadabranta pasiune, poate da farmec universului.” Jocul dintre cei doi foști amorezi devine un amestec subtil de poveste romanțioasă, incitantă și reflecții cu tentă filosofică. Țesătura din Elixirul dragostei este un fină, dar cu multiple straturi, ce implică gelozie, infidelitate, manipulare, căutând mereu…iubirea.

Racordat la spiritul vremii, în care relațiile sunt fast, romanul epistolar de mici dimensiuni are și unele limite: forma “pastilată” (scurtă și concisă) face ca personajele să pară lipsite de consistență, iar mormanul de e-mailuri o discuție la limita dintre dezbaterea cu tentă filosofică și ilustrarea artei de manipulare în iubire.

În cele din urmă, problema de fond este una de natură filosofică: aceea a libertății în dragoste. Singura certitudine este aceea că fiecare are libertatea de-a rata ocazia de-a fi iubit de cine trebuie. Autorul este foarte atent să nu răspundă, este original, face o piruetă literară și lasă cititorul să decidă, printre cugetările sale: “Dragostea scapă logicii, căci nu aparţine nici raţiunii, nici dovezilor, nici adevărului: este o alegere persoanlă.”

Și, totuși, o concluzie este foarte clară: “Dragostea trebuia să fie inventată, pentru a poetiza viața.”

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Esența unui sentiment

Scris de pe mai 27, 2020 în Cărți de colecție, Cărţi

 

Etichete: ,

Minunata lume a poveștilor

Atelierul – căsuța poveștilor scrise și nescrise

Nepieritoare rămâne o frază a genialului om de știință, Albert Einstein: “Dacă vrei ca ai tăi copii să fie inteligenţi, citeşte-le poveşti. Dacă vrei ca ei să fie şi mai inteligenţi, citeşte-le mai multe poveşti.”

Copii, părinți, bunici –  generații întregi – au crescut cu poveștile nemuritoare: Mica Sirenă, Rățușca cea urâtă, Lebedele, Crăiasa Zăpezii și altele într-un proces de auto-cunoaștere pe termen lung. Cităm, cu însuflețire, o sensibilă frază rostită de marele Brâncuși, dar niciodată nu ne săturăm să-i sorbim înţelesurile: “Atunci când am încetat să mai fim copii, înseamnă că deja am murit.”

Mansarda Cărturești din București s-a dovedit a fi un spațiu magic în seara de 8 decembrie 2016, când acest loc ademenitor a devenit Atelierul unui scriitor contemporan – Petre Crăciun. Așadar, Cărtureștii propun aventuri intelectuale, nu comercializează produse culturale, așa cum mulți s-au obișnuit să creadă. La această provocare cordială – dinspre carte, personaje, autor și magie – au răspuns, cu promptitudine, cititori de vârsta Fetiței cu chibrituri sau de vârste apropiate, însoțiți de părinți, bunici, frați ori dascăli iubitori de povești. Întâlnirea cu un autor de literatură pentru copii și tineret ar trebui încadrată la simptomele normalității și chiar ale obligativității.

Pentru micuții sufocați, pe toate căile, de superproducții comerciale și gadgeturi, o întâlnire cu un autor “în carne și oase” este un serios punct de pornire pentru a intra pe tărâmul cunoașterii. Copilăria reprezintă cugetul neîntinat de presimţiri grele, regrete şi porniri pătimaşe, veselie nedisimulată, bucurie fără margini, dar şi privilegiul de-a zugrăvi, în culori de vis şi basm, realitatea. Principiile de viaţă, conduita şi convingerile omului matur nu sunt, la urma urmei, decât reflexul copilăriei sale. Așadar, fiind conștienți că orice basm surprinde o predispoziție pe care copilul învață să o domolească, adulții le-au mijlocit, în acea seară, o întâlnire cu valorile umane deghizate în “cărți-prietene”. Întâlnirea cu lumea fermecată a cărţii trebuie făcută sub aceleaşi auspicii sub care doreşti să-ţi regăseşti cel mai bun prieten.

Cu un aer firesc, prietenos și sfătos, autorul și-a invitat oaspeții la o călătorie printre darurile-cărți.Ținuta grafică (ilustrații de Anca Smărăndache) a minunatelor obiecte (volumele: Fetița din Floare, Basme pentru familia mea, Basme, Cu Andersen în Regatul Poveștilor) provoacă imediat un coup de foudre”, iar copiii le răsfoiesc cu nerăbdare în vreme ce ascultă glasul domol al scriitorului. Tainele sale sunt împărtășite lin, astfel, participanții au descoperit că textele propuse de Petre Crăciun se înscriu în genul basmelor culte, iar micuții au aflat, pe această cale, ceea ce la școală li se povestea despre folclor și prelucrarea acestei surse. Cu toții se gândesc, imediat, la marele Andersen, pe care îl cunosc din lectură, dar și prin mijlocirea cinematografiei (și-a industriei adiacente/gadgeturi) și rememorează pasaje din opera celebrului autor danez.

Apoi, Petre Crăciun și-a condus oaspeții prin împărăția în care Floarea Înțelepciunii este mai importantă decât Iarba Puterii. Glumele și povestirile sale țin cu sufletul la gură auditorii ce află despre lupta pe care Victoraș o duce cu Vrăjitorul Talpă-Neagră pentru a readuce Adevărul în Țara unde Minciuna se înstăpânise. Pe acest parcurs / discurs duios-moralizator, autorul prezintă personaje fantastice care schimbă anotimpurile, vorbesc cu florile și cu plantele, care trec prin Țara Vânturilor Dezlănțuite, prin Țara Oamenilor Nefericiți sau prin… Împărăția Femeilor Leneșe. Deși contextualizează, în tradiție postmodernă, autorul păstrează tradiția și, mai ales, specificul românesc.

Stilul autentic, expresiv și convingător, potențat de un strop de suspans (la turație minimă, atât cât să stârnească apetitul pentru citit) convinge publicul răsfirat printre mese, rafturi doldora de cărți și îi determină pe micuți să pornească într-o nouă aventură – aceea a căutării / identificării valorilor umane. Odată acceptată provocarea, “Ambasadorii Poveștilor” vor descoperi că cel mai sigur exerciţiu de fericire îl constituie lectura cărţilor frumoase, a cărţilor-prietene, acelea care poartă lumina mesajelor calde, întremătoare.

Seduşi de parfumul speranței, care nu moare niciodată, cititorii – mici și mari – vor rescrie optimiști “inventarul” năzuinţelor, cu dorinţe şi idelauri noi, mereu mai înalte, în compania cărților.

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Minunata lume a poveștilor

Scris de pe mai 25, 2020 în Cultură, Cărţi, Educaţie, Poveşti

 

Etichete:

Tihnă, stai, ești atât de frumoasă!

Povestiri pentru seri liniștite

Astăzi, literatura autohtonă pentru copii și tineret este nișată și expediată în umbra volumelor pe care editurile se grăbesc să le ia la pachet (eventual, cu vreo jucărie zâmbitoare sau un gadget) din zona etichetată imported. Sfidând aceste legi aspre ale marketingului, editura Zorio se avântă în lupta cu Balaurul comercial aducând în prim-plan autori români și eroi de pe meleagurile noastre. Cu gândul la Talismanul de safir al Elvirei Bogdan sau la parodiile după basmele autohtone, semnate de Dumitru Toma, primim o invitație din partea autoarei Anca Oprea. Așadar, printr-o parafrază de sorginte goetheană, invitația ar putea fi: “Tihnă, stai, ești atât de frumoasă!”.

După răsfoirea unor pagini din scrierile delicate, grupate în volumul sugestiv intitulat Povestiri pentru seri liniștite, cu siguranță, mulți cititori vor relua zicerea cu iz de formulă magică. Strict tehnic, cele treizeci și trei de texte sunt curate, Anca Oprea cântând, cu dezinvoltură, pe toate claviaturile disponibile din registrul prozei scurte. Volumul (debut editorial) propune o voce originală, cu suflu proaspăt și viitor promițător, licărind în entuziasmul începătorului. Inteligentă și prietenoasă, proza autoarei surprinde printr-un nonconformism simpatic (ignorând, parcă, profesia de bază – aceea de profesoară de limba și literatura română), în contextul módelor și modelelor actuale (fantasy, horror sau chic pentru fetițe).

Anca Oprea, cu un aer spontan, fără mari presiuni de articulare, oferă un diptic narativ, delimitat în secțiunile pentru vârsta primei copilării (primele șaptesprezece povestiri) și pentru puberi-adolescenți (ultimele șaisprezece texte). În tehnica decupajului cotidian lucrează, meșteșugit, subtil, glumeț, dar și ironic-amar (în partea a doua), dar neagresiv, și întoarce pe dos, în fantezie à la Lewis Caroll, mănușa realității. Din universul primei copilării, decupează tipologii de fetițe (Fetița mofturoasă, Fetița care nu se bucură niciodată, Esmeralda) sau de animale prietenos-domestice (pinguinul Zoro, pisicile și cățelușii de factură Yin&Yang, antagonici dar complementari, văcuța stresată și vrăbiile însoțite de vrăbioi). Povestirile, unele – adevărate fabule postmoderne – aduc a fotografii naive, ce (sur)“prind” obiecte, lucruri, stări familiare, domestice, iar desenele (Ilustrații: Mihaela Constantinescu) întăresc acest demers.

Printre fabulele în alb-negru, se strecoară și o nuanță duios-tradiționalistă în povestirea Animalele vorbesc înainte de Crăciun.
Micii cititori sunt poftiți în universul pălăriiilor, al tacâmurilor și-al paharelor, dobândind informații despre “etichetă” sau despre istoria (neoficială a) fabricării obiectelor din zona domestică (“Paharele de vin, cu studii în străinătate, au devenit pahare de whisky (…), cele care-au învățat germana s-au transformat în halbe și s-au îngrășat de la câtă bere au băut.”) Apoi, vocea autoarei capătă inflexiuni comico-parodice, în manieră didactică, intertextualizând pe seama nurorilor, nepoților babei și-ai moșneagului – cunoscuți din lumea manualelor școlare (textele lui Ion Creangă).

Succesiunea povestirilor este graduală, iar în partea a doua, identificăm sentimente și stări ce aparțin, mai degrabă, acțiunilor menite să te scoată din zona de confort. Precum la celebrul “tată al lui Alice”/Lewis Caroll, granițele par a fi alunecoase. Cu o privire nestatornică, Anca Oprea rătăcește peste cadențele prozaice, care nu sunt defel notații cotidiene, apoi oferă teme și motive mai grave. Cadrilajele insolite (Umbra ciudată, Cleptomanii, Ceasornicul timpului sau Călătoria fără bagaje) au de-a face în fond, cu infrarealitatea, distorsionată fantezist, în acord cu vârsta cititorilor (perioada “năvălniciei”). În această secțiune, găsim o proză zglobie, lăsând parcă la întâmplare, formulele familiare ale lumii să-și facă de cap; simțul umorului se joacă de-a v-ați ascunselea cu absurdul, rezultând geometrii (atipice) de colaj. Ceea ce poate avea toată savoarea ludicului atinge zone mai sensibile (indiferența, conformismul sau defazajul de la acesta, indolența, birocrația, precaritatea statutului de imigrant/rrom, excesul de hrană ultra-procesată și trecerea ireversibilă a timpului).

Anca Oprea dovedește talent de povestitor, disponibilitatea pentru simțul umorului, în măsură să întrețină magia lecturii care camuflează tema timpului. Sub cortina serilor liniștite (fie de iarnă, fie de vară târzie), Povestiri pentru seri liniștite se înscrie în seria cărților cu adresabilitate ce poate începe cu vârsta primei vacanțe școlare și poate ajunge până la cea a bunicilor (precum cea zugrăvită, cu duioșie, pe coperta întâi, de Alina Astăluș).

Inventiv, cu o puternică tușă originală, volumul este un motiv substanțial pentru a savura tihna unor seri liniștite.

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Tihnă, stai, ești atât de frumoasă!

Scris de pe mai 24, 2020 în Cultură, Cărţi, Lectură, Poveşti

 

Etichete: ,

Cărțile-prietene

Cum se formează cititorii activi?

“Frumusețea nu este decât promisiunea fericirii” scria Stendhal. Parafrazându-l pe clasicul francez, povestirile scrise de Petre Crăciun – reunite în volumul Povești din Țara copiilor fericiți (Editura Zorio) – dezvăluie, prin frumusețea limbii române, resorturile fericirii pentru copiii de astăzi. Experiențele cotidiene sau cele esențial-revelatorii ale unor eroi (de poveste) se îngemănează și coexistă, fără amenințarea artificialității, beneficiind, în această carte-“prietenă”, de o excelentă prezentare grafică.

Zorio

Eforturile din zona creației, dublate de programe istețe dedicate receptării, sporesc valoarea povestirilor și atractivitatea cărții. Nu poți produce/scrie dacă nu ai și o piață de desfacere, un public fidel, activ. Autorul coordonează, cu succes, activitățile editurii Zorio, promovează, cu generozitate, tineri condeieri și dialoghează activ cu cititorii creațiilor sale. Autorul și editura    au devenit, în timp, un “laborator viu”, dar și dovada reconfortantă că, în ciuda vremurilor și a crizelor de tot felul, prin pasiune, literatura stârnește interesul unui public tot mai pretențios. Așadar, Petre Crăciun se angajează într-un dialog viu, devenid propriul agent literar și propune un survol à la Nils Holgersson deasupra celor cincisprezece volume publicate.

La 3 aprilie, imediat după aniversarea Zilei Internaționale a cărții pentru copii și tineret (dată aleasă pentru a-l omagia pe unul dintre cei mai îndrăgiți autori, scriitorul danez – născut la 2 aprilie 1805 – Hans Christian Andersen) a avut loc lansarea-eveniment. Tema propusă pentru 2017 a fost îndemnul “să creștem alături de cărți”, iar scriitorul român a preluat mesajul și-a inițiat o  manifestare interesantă și atractivă, în deplin acord cu obiectivele autorilor de cărți pentru copii: descoperirea universului unic al fiecărei cărți, identificarea cititorului cu un personaj sau găsirea unui personaj model, dezvoltarea sentimentelor și a personalității cititorului, dar, înainte de toate, descoperirea lecturii ca o mare plăcere.

Cu suportul managerilor de la librăria Mihai Eminescu din București, autentică vitrină mediatică pentru literatura română, s-a creat un atractiv spațiu de comunicare. Publicul (în formare) – copii, tineri – este unul educat, vigilent și activ și savurează modul în care Petre Crăciun urmărește, cu minuțiozitate și onestitate, destinul fiecărui tom. Cartea, ca mijloc de educație și cultură, este fundamentală pentru dezvoltarea spiritului critic. Așadar, după o promovare decentă (afișul elegant), în a treia zi din Prier, s-au adunat mulți participanți în cocheta sală de la librăria bucureșteană. În principiu, două instanțe colaborează, cu pasiune și inteligență, pe acest teren al promovării literaturii române, în care “le savoir faire”presupune, deopotrivă, răbdare, tenacitate și diplomație a “infiltrării”.

Prin urmare, invitații au făcut cunoștință atât cu autorul, cât și cu ilustratorul cărții, Anca Smărăndache, dar au avut parte de o excelentă recenzare făcută de renumitul Alex. Ștefănescu și de o minunată rostire a unei povești în interpretarea Adrianei Ene, o storyteller de excepție. Criticul de la România literară a râs “ca    un copil mare” fericit  și-a dezvăluit celor prezenți o parte dintre calitățile scriitorului: “Petre Crăciun este unul dintre puținii autori de literatură pentru copii care a găsit tonul potrivit. Nu se exprimă pueril-peltic, nu îi maimuțărește fără grație pe cei mici (așa cum fac atâția alți autori care cultivă genul), ci scrie într-un stil voios și simpatic, cu umor, cu o încredere tonică în capacitatea copiilor de a intra în jocul relației autor-cititor.”

Spiritul alexștefănescian a stârnit admirația și bucuria celor care-au asistat la etalarea lipsei unor defecte și-au înțeles că în toate volumele semnate de Petre Crăciun nu vor identifica: exces de diminutive, o inadecvare a registrului stilistic și nici nu vor da peste enunțarea emfatică a unor banalități. Charismatic, criticul literar atenționează auditorii că e nevoie să ai un spirit de observație ascuțit dacă vrei să savurezi fericirea propusă de scriitor/“arta de-a ține urechea aproape de poveștile copiilor de azi.”

Deși pare aproape imposibil să scrii literatură (autentică) pentru copii, când ai  înaintea ta o superbă tradiție care-i include pe Frații Grimm, Charles Perrault, Hans Christian Andersen, Lewis Carroll, Edward Lear sau James Thurber și când ești asurzit de gălăgia creată în jurul acelor “dark ladies” ale zilelor noastre, capabile să-i învețe pe ucenicii lui Harry Potter cum să devină vampiri burlești la adolescență, scriitorul român se confruntă direct cu “Zmeul Concurență” și lansează un tom proaspăt.

Autorul și-a propus (deliberat sau nu) să concureze inteligent cu motivele recurente din basme. Deși problema morală rămâne constant la suprafață, aventurile nu eșuează în tezism. Dimpotrivă, Petre Crăciun știe când să fie ironic, lasă loc pentru întâlniri neașteptate între cele unsprezece povești: Țara Copiilor Fericiți, Peștișorul de Aur și Izvorul bunătății, Stelele îmi spun povești, Zmeul nespălat pe dinți, Victoria gărgăriței de lemn, Fetița și Țara fără Culori, Împăratul-Copil, Motanul fermecat și Țara Baloanelor Colorate, Petruț și mătura vrăjitoarei, Copilul care aduce învățătura, Spiridușul care schimba poveștile. Jocul cu limbajul (sensurile secundare ale unor cuvinte, etimologii) devine un alt pretext al unui scriitor care are de spus povești cu tâlc, istorioare în care se formulează întrebări despre lume și viață, într-o cheie accesibilă și atractivă.

Autorul cântă cu virtuozitate dezinvoltă pe toate claviaturile disponibile de la registrul de irizații “heroic fantasy” (autohtonizate) până la cele cuceritoare și pline de înțelepciune, dar deloc moralizator-didacticiste și oferă cititorilor texte alese. Acest volum confirmă ideea că cel mai sigur exerciţiu de fericire îl constituie lectura cărţilor frumoase, a cărţilor-“prietene”.

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Cărțile-prietene

Scris de pe mai 23, 2020 în Cultură, Cărți de colecție, Cărţi, Lectură, Poveşti

 

Etichete: , , ,

Miraculosul domn Jules Verne

O călătorie pe tărâmul imaginației

De peste un secol, Jules Verne rămâne scriitorul cel mai tradus, editat şi citit în România. Începând cu 1897, când romanul său, Castelul din Carpaţi, a fost publicat de o revistă literară din Sibiu şi până astăzi, au fost traduse în româneşte peste 60 de romane din ciclul  Călătorii extraordinare. Numai la editura Ion Creangă au fos publicate între 45.000 şi 145.000 de exemplare. Cifrele indică astfel un lucru extraordinar: perenitatea acestui autor.

Jules-VerneDe ce au fost şi sunt editate şi reeditate aceste volume? Un posibil răspuns îl vom găsi analizând mentalităţile epocilor în care au fost editate volumele. Se pare că Jules Verne a fost unul dintre puţinii scriitori “capitalişti”, adoptat de la început ca “tovarăş de drum” de către regimul comunist, de aceea a fost tradus, tipărit şi difuzat în milioane de exemplare. Trecând prin multiple “transformări” (editura Tineretului, editura Albatros), ajunge să fie înfiinţată “Colecția Jules Verne”, la iniţiativa directorului de atunci al Editurii Ion Creangă, Tiberiu Utan.

Între anii 1972 şi 1989, apare o colecţie de 40 de volume, în format mare, cu coperte cartonate şi cu reproduceri ale ilustraţiilor din ediţiile originale franţuzeşti, într-o prezentare grafică unitară, realizată de graficianul Val Munteanu. O altă garanţie  a calităţii acestei colecţii a constituit-o şi faptul că unele volume au fost traduse de autori precum: Ion Hobana, Gellu Naum, Radu Tudoran sauVladimir Colin. În această colecție – “Bibliotecă Jules Verne” – au fost editate şi cele patru romane “româneşti”, mai exact, a căror acţiune se petrece în România sau ale căror personaje principale sunt români: Castelul din Carpaţi, Pilotul de pe Dunăre, Claudius Bombarnac, Keraban încăpăţânatul.

În paralel – în mod sporadic -, apar romane ale lui Jules Verne şi în Colecţia “Biblioteca pentru toţi” a aceleiaşi edituri Ion Creangă: Căpitan la 15 ani, Copiii căpitanului Grant, Testamentul unui excentric, 800 de leghe pe Amazon. La alte edituri, mai apar tituluri precum Stăpânul lumii (la editura Albatros) ori Ţinutul blănurilor (la editura Junimea).

Scriitorul Ion Hobana rămâne cel mai important promotor şi exeget al operei julesverniene din România. A tradus zece romane şi numeroase povestiri, a semnat patru din cele opt volume de exegeză românescă şi a susţinut o serie de conferinţe despre viaţa şi opera acestui autor. După 1989, editurile au exploatat din plin această sursă inepuizabilă care este opera lui Jules Verne. La începutul anilor ’90, a fost publicată – pentru prima oară în România – o piesă de teatru de Jules Verne, Călătorie prin imposibil. Această “piesă în trei acte de domnii D’Ennery şi Jules Verne” a beneficiat de traducere, comentariu şi concepţie grafică realizate de Ion Hobana, un adevărat volum bibliofil, tipărit în condiţii bune şi bogat ilustrat cu reproduceri după originalele franţuzeşti.

După anul 2000, artiştii Valentin Tănase şi Albin Stănescu desenează copertele mai multor romane ale lui Jules Verne, apărute la editurile Herra şi Tedit FZH. Aceasta din urmă a publicat două romane de mici dimensuni reunite într-un acelaşi roman: Stăpungerea blocadei şi Paznicul timpului.

În Franţa, între anii ’80 -’90 ai secolului al XX-lea, opera lui Jules Verne a fost obiectul unei vaste campanii de reabilitare şi revalorizare, graţie pasiunii şi entuziasmului membrilor societăţii Jules Verne. În acest mod, s-au descoperit şi publicat manuscrise inedite ale lui Jules Verne, refuzate la vremea lor de editorul Pierre-Jules Hetzel, precum şi versiunile originale ale operelor sale postume, modificate şi profund schimbate de fiul său, Michel Verne. Toată lumea a citit Jules Verne şi a experimentat imensa putere de a visa, schimbul dintre geniul său şi savantul naiv. Mai are Jules Verne ceva de spus despre lumea noastră?

În mod tradiţional, clasificat drept un scriitor de literatură pentru copii, ducând o viaţă burgheză din veniturile obţinute din activitatea sa, opera îndrăgitului  Jules Verne a cunoscut anumite limite. Nu s-a declarat el “cel mai necunoscut de oameni”? Fără a decide între viaţă şi operă, Jean Chesneaux ne oferă un portret complex, nuanţat: vom descoperi un Jules Verne de patruzeci şi opt de ani în suflet, influenţat de utopiile lui Saint-Simon, lucid între o posibilă derivă între raţionalism şi pozitivism. Plonjeul în aventurile extraordinare, ne creează oportunitatea de a (re)descoperi. Ele  ne amintesc – de asemenea – de unele virtuţi ale lui Verne, încă valabile, împotriva modernităţii agresive: chemarea în mijlocul naturii, solidaritatea umană, puterea dizidenţei.

Dincolo de imaginea tradiţională a omului de ştiinţă, care a anticipat călătoria omului pe Lună, care a prevăzut submarinul, critica literară, după Raymond Roussel, suprarealiştii, Michel Butor şi Georges Perec, au descoperit încet-încet, în Jules Verne, scriitorul la care el însuşi aspira. Astfel, munca lui se consumă între exegeze şi constrângerile de producţie. Analizând operele verneniene, putem identifica modele de inspiraţie şi tipuri de compoziţie, personaje precum căpitanul Nemo care sfida lumea, cu braţele încrucişate, lumea care se sfârşea înaintea lui sau Phileas Fogg, un model de punctualitate. Putem înţelege imaginaţia debordantă, precum locomotiva Crampton, dragă lui Verne, imaginaţie care a dat naştere unor capodopere în care îndrăzneala, fantezia şi umorul leagă şi dezleagă situaţii dintre cele mai neaşteptate, demne de dramaturgul care a fost la începuturile sale literare. Putem descoperi în acest mod, urmărind opera lui Jules Verne, apariţia unui gen nou, şi anume, romanul ştiinţific.

În volumul Jules Verne.Visul de progres, apărut la Gallimard Discovery, autorul Jean-Paul Dekiss identifică în Jules Verne un scriitor angajat în a imortaliza marşul progresului, oferind noi mitologii. Descoperirea de noi teritorii, recunoaşterea altor popoare, rolul ştiinţei, instrucţia pentru mase şi educaţia morală pentru copii sunt valorile republicane uşor de identificat în opera lui Jules Verne. Susţinut de unul dintre cei mai mari editori ai vremii, Pierre-Jules Hetzel, creionează cu calm figura eroului modern şi reconfigureză universul uman. Este omul singur în mijlocul fermentului, bombardamentului de idei.

Nu putem să omitem faptul că Jules Verne este unul dintre cei mai pupulari autori francezi, tradus în  lumea întreagă. Este – totodată – un autor cu o dimensiune universală, un veritabil creator de galerie de personaje animate într-o lucrare capricioasă şi meticuloasă. Deseori, cu ironie şi umor, Verne devine un povestitor minunat. Călătoriile sale extraordinare sunt reflectate într-o lume prinsă în accelararea timpului, apariţia unor noi valori. Exegeţii lui Verne au descoperit în acest autor un destin îmbibat în fermentul ideilor, un om al progresului.

Opera lui Jules Verne este legendară, iar viaţa sa, aparent liniară, a fost afectată de o tragedie profesională şi personală. Deşi a cunoscut admiraţia şi succesul literar, el a avut şi numeroşi detractori. Practic, mult timp, el a fost considerat un “autor minor”, dar strunit de către editorul său, Hetzel, a recreeat numeroase dintre textele sale. În pofida tuturor aspectelor nefericite din viaţa sa, creativitatea şi geniul celui care este considerat “părintele science-fiction-ului” au supravieţuit secole de-a rândul, iar textele sale s-au constituit în obiecte de cercetare a numeroase lucrări ştiinţifice (teze), texte dispărute, din nefericire, din arhive.

Olivier Dumas, preşedintele societăţii Jules Verne, a relevat pasiunea autorului pentru cercetările sale în ţinuturile necunoscute ale universului. Cercetările lui Olivier Dumas au dus la corectarea miturilor calomniatoare care ținteau figura lui Jules Verne. Lucrarea sa, Călătorie prin lumea lui Jules Verne, se constituie într-o veritabilă expediţie cu scopul de a releva secretele unui “gigant al literelor”. În lumea întreagă, există milioane de cititori ai lui Jules Verne.Oare toţi aceşti oameni au descifrat bine universul plin de maşinării fabuloase?

Se pare că Jules Verne a fost port-drapelul unei societăţi secrete în care era infiltrată o bună parte din lumea literară şi artistică a secolului al XIX-lea şi cea a începutului de secol al XX –lea şi a ascuns, în spatele textelor sale, aparent romane la acea vreme, un mesaj care putea fi decriptat doar de iniţiaţi. Dincolo de ficţiune, dincolo de aventuri şi de invenţii sunt misterele Francmasoneriei, mistere ce par a fi accesibile doar iniţiaţilor.

În lucrarea lui Eric Weissenberg, Jules Verne. Un univers fabulos, volum extrem de bogat în ilustraţii despre Jules Verne, bulversează ideile preconcepute. Nedrept clasificat doar  ca scriitor de literatură ştiinţifico-fantsatică sau autor de literatură pentru copii, lui Jules Verne i se ignoră calităţile sale literare. Autorul  acestui volum scoate în evidenţă talentul literar al lui Jules Verne, talent care l-a ajutat pe acesta să suplinească informaţiile ştiiţifice cu descrieri (decoruri, accesorii) de excepţie, făcând totul posibil avant la lettre.

Dacă ştiinţa a făcut obiectul romanelor  sale, mai degrabă decât să fie o scuză sau decor, munca sa literară o depăşeşte. Forţa literară a lui Verne a crescut şi-a scăzut deopotrivă, căci cititorii de astăzi îi redescoperă umorul acestui autor şi gustă poezia scrierilor sale. Graţie universului fabulos descris de Jules Verne, adulţii de astăzi redescoperă plăcerea lecturilor din adolescenţă, care-i fac să înţelegă mai bine de ce l-au iubit aşa de mult pe acest autor.

De ce oare, astăzi la ora realităţii televizate, eroii pentru o zi şi informaţiile spectaculoase funcţionează precum farmecul Expediţiilor lui Jules Verne? Deoarece – copii ai lui Jules Verne – noi trăim ca cetăţeni ai lumii prin cunoaştere şi prin vise. Jules Verne este – de un secol – liantul dintre ştiinţă şi cultură, iar noi – astăzi – trăim în imaginarul acestui autor.

Articol publicta în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Miraculosul domn Jules Verne

Scris de pe mai 22, 2020 în Cultură, Cărţi, Educaţie, Eseu

 

Etichete: , ,

Sclipirile diamantelor – Breakfast at Tiffany’s

E aproape imposibil ca un cinefil să nu fi auzit vreodată refrenul «Moon River/ Wider than a mile/ I’m crossing you in style/ Someday… » De la Frank Sinatra la REM, mai toți muzicienii au intonat melodia lui Henry Mancini, compusă în mod special pentru filmul realizat de amicul său, Blake Edwards. Așadar, memoria ne-o în fățișează, în acest context, pe delicata Audrey Hepburn, murmurând suav și atingând, cu lungile-i degete, coardele chitarei. Când un  realizator de success (comediile bine „prizate” de public: Pink Panther & The Party) întâlnește o actriță, a cărei eleganță naturală va fermeca generații întregi, nu poate rezulta decât o capodoperă, la fel de dulce precum o cupă de șampanie și la fel de amăruie precum o zi în care ploaia nu mai încetează.

Breakfast at Tiffany’s continuă să seducă spectatori, iar copiile sale se vând în peste 30 000 de copii anual. Calitățile sunt vizibile și astăzi, la aproape 60 de ani de la apariție (1961): imaginea (Technicolor) semnată de Franz Planer este frumos echilibrată, culoarea fiind în aceleași tonuri pe tot parcursul peliculei (fie în exterior, fie în interioare). Sunetul lui Hugo Grenzbach și John Wilkinson e de prim rang, iar montajul realizat de Howard A. Smith este excelent.

«Este povestea unei fete care trăiește singură și care e plină de temeri.» Iată cum o descria Paul Varjak (fermecătoarul George Peppard), un tânăr scriitor aspirant la glorie, aflat în pană de inspirație (totodată, gigolo pentru o damă matură, dar bogată) pe tinerica sa vecină, cu voce voalată, Holly Golightly – Lula Mae Barnes (numele ei real). Aparent, Holly era o femeie plină de viață, care „respira doar fericire”. Zilele sale se derulau între cupe de șampanie rostogolite de la prânz și scurtele escapade până la teribila «Sing Sing» pentru a recupera un „buletin meteo” de la vreun „naș” mafiot, culminând cu zgomotoasele petreceri din apartamentul ei. Nu știm sigur ce fel de activități desfășura Holly pentru a-și subvenționa trebuințele, dar ne este permis a crede că, în timp ce domnii îi ofereau  50 de dolari pentru a se „(re)pudra” în toaletele cluburilor de noapte, nu ne putem aștepta să fi făcut „conversații de salon”. Burlăcița vioaie căuta „tătuci” bogați care să devină o cârjă aurită cu care să înlăture dureroasele traume ale copilăriei curmate brusc. Fericirea acestei tinere era prea zgomotoasă ca să poată fi sinceră. Modul său de a vorbi încontinuu despre nimicuri, evitarea tăcerii, fentarea oricărei întâlniri cu sine și cu gândurile sale negre, ne lasă mari semne de întrebare. Cel mai bizar mod de a petrece un așa-zis mic dejun a fost o hălăduială printre luxoasele vitrine de la magazinul de bijuterii Tiffany’s.

Execentrică, sclipitoare, „defazată”, Holly e un veritabil personaj de cinema, ca și cum viața reală nici nu ar fi existat. Totuși, nimic din acest cortegiu de aparențe, croite cu dibăcie, nu o împiedică să fie umană, mai ales în momentele în care lăsa garda jos și nu își mai putea controla reacțiile. În fond, Holly rămâne fetița care-a ieșit brusc din copilărie și care a văzut viața în mai toate nuanțele ei, fiind nevoită să stea singură pe propriile picioare, deși era înconjurată de nisipuri mișcătoare. Tânăra gracilă și gălăgioasă visa la o libertate asigurată de un mariaj cu un bărbat bogat, dragostea nexistând într-o astfel de ecuație.

Adaptarea după romanul omonim (publicat în 1958) al lui Truman Capote se concentrează doar asupra unui personaj: Holly și evită filonul tragic. Celelalte personaje sunt fascinate de șarmul și de extravaganța acestei tinere și i se subordonează. Cel care o analizează și conferă poveștii un punct de vedere este scriitorul Paul Varjak. El este persoanjul care ne-o prezintă pe Holly obiectiv: o pasăre închisă într-o colivie aurită, care mai scapă pe ici-colo și rătăcește fără rost, dar care se întoarce rapid, fiind incapabilă să se adapteze lumii înconjurătoare și «ticăloșilor» care-o populau. În cvasi-totalitate, scenele filmului se derulează într-un imobil în care viețuia Holly și, prin care, Blake Edwards încearcă să ne ilustreze modul în care se derula existența acestei „Luminițe”. Excentricele ei escapade o făceau să revină în acel spațiu în care ea se considera apărată, chiar dacă inima sa devenise aproape imună la dragoste.

Pentru o astfel de eroină, Blake Edwards se gândise să o distribuie pe Marilyn Monroe (care turna The Misfits). Se pare că cel mai renumit sex-symbol feminin avea să sufere  după această premieră, conștientă fiind că ratase o ofertă de calibru. Bunăoară, șansa de a primi „rolul vieții” sale i-a revenit lui Audrey Hepburn. Actrița i-a împrumutat lui Holly Golightly fragilitatea și eleganța dusă la rafinament. Așadar, cele mai mari orori puteau fi rostite cu clasă, fără pic de vulgaritate, iar rochiile semnate Givenchy păreau turnate pentru gracila ființă care hălăduia dimineața pe trotuarele din Fifth Avenue/New York.

Citiți povestea:

Breakfast at Tiffany’s: de ce Audrey Hepburn a câştigat rolul creat pentru Marilyn Monroe

Firescul era la el acasă, Holly Golightly devenise ea. Prin urmare, și cineastul a renunțat la glumițele de tipul celor din «Laurel & Hardy» și-a abandonat gagurile burlești. Realizatorul a abordat tonalitatea comicului matur, adesea tragic, după modelul lui Chaplin. Chiar dacă există multe gaguri, ele sunt ritmate de muzica (jazz) lui Henry Mancini, iar impresia generală devine una de film dulce-amărui. Să nu uităm că în anul în care se realize pelicula, funcționau încă restricțiile impuse de „Codul de producție” în ceea ce ținea de portretizarea prostituției pe ecran. Cu toate acestea, ecranizarea se îndepărteză de la profunzimile romanului și se rezumă la o prezentare holywoodiană  a unei femei cu spirit liber („free-spirited women”) devenite aici un fel de «fetiță pierdută în marele oraș».

Chiar dacă  are parte de „happy-end”/final fericit, Breakfast at Tiffany’s lasă loc de interpretări și de o suită de întrebări: Ochelarii negri chiar puteau să-i ascundă lacrimile ? Și-au terminat micul-dejun la Tiffany’s? Chiar ar fi putut Paul să o facă fericită pe Holly, fără să o sufoce? Pelicula rămâne cel mai celebru cocktail de sofisticare urbană, în care anxietățile sunt date uitării într-un nostalgic Manhattan, în care întreg New York-ul devine terenul de joacă al unor tineri aflați la răscrucea timpurilor (finalul anilor ‘50 și început de ’60). Locul de joacă al identității și al pretenției, completat de măști, duce la o pisică îmbibată de ploaie pe o alee murată de apă (parte integrantă a artifcialității identității). Avem încă nevoie de această ecranizare, fie și sentimentală, ca să găsim adevărurile din spatele sofisticării, așa cum ne place să admirăm, ca și Holly, infinitele sclipiri ale diamentelor.

Regia: Blake Edwards

Scenariul: George Axelrod (după romanul omonim scris de Truman Capote)

Imaginea: Franz Planer

Montajul: Howard A. Smith

Muzica: Henry Mancini

Producători: Martin Jurow, Richard Shepherd

Distribuția:

Audrey Hepburn (Holly),

George Peppard (Paul),

Patricia Neal (Mrs Failenson),

Buddy Ebsen (Doc Golightly),

José Luis de Vilallonga (José),

Alan Reed (Sally Tomato),

Stanley Adams (Rusty Trawler),

Mickey Rooney (M. Yunioshi)

Durata: 1h55

Pe Mădălina o puteți găsi și aici

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Sclipirile diamantelor – Breakfast at Tiffany’s

Scris de pe mai 22, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web