RSS

Arhivele lunare: iunie 2020

Fascinaţia orientală la Hollywood – „Când nu ai identitate îţi cauţi o imagine.”

Totul a început prin anii ’60: hinduismul şi alte religii orientale erau descoperite de tinerii hippies americani care deveneau propovăduitorii sloganului: „Make Love not War!” şi-şi prindeau în păr ghirlande din flori. După ce trăgeau câteva fumuri de marijuana, ei îşi imaginau că au cam tot atâtea braţe câte avea Shiva, apoi  plecau în pelerinaj spre Katmandu. Epidemia i-a lovit, mai ales, pe cei din lumea rockului şi a Hollywoodului. Rolling Stones şi Beatles participau la Marea Chemare a lui Maharishi Mahesh Yogi, maestru al meditaţiei transcedentale, care însă nu pleca niciodată nicăieri, fără să fie însoţit de consilierul său financiar. Într-o seară, Ringo Star l-a  văzut pe „bătrânul ăla libidinos” (aşa avea să-i spună mai târziu lui Yogi) zbenguindu-se printre tufişuri cu foarte tinerica Mia Farrow. Ringo s-a decis să părăsească „azilul de nebuni”, a luat primul avion şi s-a întors la Londra. Puţin mai târziu, John Lennon şi Paul Mc Cartney, trezindu-se din „beţia orientală” şi dându-şi seama de  mascaradă, au compus Sexy Sadie, un pseudo-omagiu adus „veneratului” lor ex-guru. Doar George Harrison i-a mai rămas fidel „divinului” Maharishi, continuând să frecventeze întrunirile transcedentale ale celui care se autointitula „urmaşul” lui Dalai Lama. „Eram foarte tineri. Pentru noi, drogul şi mirajul hindus erau un refugiu” declara şi actriţa Jane Birkin, la ani distanţă.

Prin anii ’80 ai secolului al XX-lea, Richard Gere a devenit purtătorul de cuvânt  al tibetanilor aflaţi sub autoritate chineză din 1950. Actorul (prieten cu veritabilul Dalai Lama, care îi este mentor) a înfiinţat The Tibet House prin intermediul căreia încearcă să familiarizeze Occidentul cu aspiraţiile spre libertate ale poporului tibetan, dar şi cu elemente ale culturii sale milenare.  După dispariţia lui Maharishi, o întreagă serie de „maeştri spirituali”, „divini părinţi” şi „urmaşi ai unor zeităţi orientale” şi-au făcut apariţia încercând, prin toate mijloacele, să-şi atragă prozeliţi din rândul vedetelor. Astfel, Sri Chinmay din Bangladesh a devenit maestrul spiritual al lui Carlos Santana, Sheena Easton şi Eddie Murphy. De asemenea, Biserica Nichiren – Shoshu – Soka Gakkai of America este frecventată de Patrick Duffy şi familia sa, de Herbie Hancock şi Tina Turner.

Tibet House @OfficeTibetHouse

Din anii ’80 se desprind, însă, două figuri reprezentative pentru noile religii inventate: Frederick Von Mierers, fost manechin şi fotomodel, mort de SIDA în 1982, a reuşit să-i convingă pe Sylvester Stallone, Rae Dawn Chong şi pe câteva dintre vedetele agenţiei de manechine Ford că el este, nici mai mult nici mai puţin, un extraterestru venit de pe planeta Arcturus (!) special pentru a-i pregăti pe pământeni pentru „marea călătorie”. Cel de-al doilea „om sfânt” se numea Oric Bovar care, în realitate, fusese pacient al unei clinici de psihiatrie. Cu toate acestea, el a reuşit să-i convingă pe câţiva reprezentanţi de seamă ai show business-ului să-i asculte elucubraţiile: Carol Burnett, Bernadette Peters, dramaturgul Neil Simon şi soţia sa, Marsha Mason.

Nu se poate să nu amintim şi de faimoasa Biserică Scientologică aflată în atenţia jurnaliştilor (şi nu numai a lor) de câtva timp, din pricina intenţiei sale vădite de a-şi atrage credincioşi din rândurile celor mai bogaţi membri ai show business-ului. În scurtă vreme, Biserica Scientologică a devenit extrem de puternică. Creatorul acestei credinţe, Lafayette Ronald Hubbard, şi-a făcut publică deviza grăitoare de la sine: „Cea mai bună metodă să devii miliardar este să inventezi o religie”. În rândurile credincioşilor acestei Biserici se numără staruri precum: Chick Corea, Sonny Bono, Kirstie Alley, Candice Bergen, Mimi Rogers, Sharon Stone, Priscilla Presley, John Travolta şi Kelly Preston şi nu în ultimul rând Tom Cruise. Acesta de pe urmă este convins că „operele” lui L.R. Hubbard l-au vindecat de bâlbâială.

Tom Cruise Foto © Reuters

Marianne Williamson (fostă actriţă şi cântăreaţă de cabaret) este un alt guru celebru, care a creat o „religie” amestecând elemente din budism, creştinism, psihanaliză şi … înţelepciune populară. Printre fidelii ei credincioşi s-au numărat: Cher, Raquel Welch, Lesley Ann Warren, Theresa Russell, Kim Basinger, Barbra Streisand şi super-impresarul Michael Ovitz.

Ani la rând, starurile muzicii şi ale ecranului au căutat în alcool şi droguri puterea şi fericirea care le lipseau (vezi şi cazurile recent dispărutelor Brittany Murphy sau Amy Winehouse), mulţi ştiind pe de rost „poemul morţii” – „Bhang Charras maconha…/ Kif mariju hash ganga” care reprezintă, de fapt, denumirile a şapte droguri extrase toate din „cânepa indiană”, adică haşişul. Dar cum extazul drogurilor îi împingea tot mai mult în neant, mulţi dintre ei s-au îndreptat spre purificarea sufletului prin incantaţii şi rugăciuni sau consultaţii divine. Despre toată această „demenţă sectantă”, Paul Newman spunea: „Astăzi, la Hollywood, cu cât ai mai mulţi bani, cu atât rişti să devii mai nebun. Mulţi de pe aici când te văd pentru prima oară îţi pun două întrebări ale căror răspunsuri ei le consideră vitale pentru supravieţuirea la Hollywood: Ai bani? Dar un guru?”

În căutarea idealului din lumea exotică (Bali, India) porneşte şi eroina occidentală din filmul Eat Pray Love (2010). La popasul Pray, Liz ajunge într-un ashram din India şi încearcă să descopere sensul propriu pentru „meditaţie”. Întâlnirea cu „zbârlitul” texan, Richard Jenkins, recitatorul de aforisme, este prima verigă din lungul ei drum spre autocunoaştere. Totuşi, episodul „India” din această peliculă pare a fi cel mai slab, personajele sunt flecare şi nu practică ceea ce predică. Opoziţia unei tinere localnice în faţa tradiţiilor impuse (mariajul aranjat) este liantul dintre povestea dureroasă a lui Liz ( în privinţa eşecului în dragoste) şi cea a fetei. Ţinta finală, ghicitorul ştirb din Bali, reprezintă salvarea eroinei, care se reechilibrează graţie incitantului surâs „You! You! You!” al lui Ketut (Hadi Subiyanto).

Julia Roberts & Javier Bardem Photo by François Duhamel © CTMG, Inc.

Pelicula Eat Pray Love a beneficiat de participarea personajelor indigene (frizerul italian, ingenua indiancă şi balinezul Ketut) şi de cea a cetăţeanului global angajat în dialogul cu adevărata cultură locală (jurnalista suedeză din Italia, texanul din India). Nostalgia exotismului şi  dorinţa de iluminare încă îşi mai exercită farmecul pentru cetăţeanul occidental (hollywoodian). Lăsând deoparte nota de artificial pe care o are, în ansamblu, pelicula lui Ryan Murphy readuce în prim-plan unele idei demne de reţinut: nu trebuie să fii agresiv (păcălit de prea multă gândire) ca să ai succes în viaţă, să nu te concentrezi prea mult pe lucrurile greşite din viaţa ta şi  e bine să cultivi compasiunea.

Jean-Jacques Annaud a adus în faţa publicului „un film despre spiritualitate şi mântuire”, Seven Years in Tibet (1997). Şi în acest caz, contrar uzanţelor, regizorul a răsturnat intenţionat tabuurile obişnuite ale filmului american dându-i vedetei, Brad Pitt, rolul unui străin şi mutând acţiunea pe alt teritoriu decât cel american.

Brad Pitt & Jamyang Jamtsho Wangchuk Photo by Archive Photos/Getty Images © 2012 Getty Images

Cunoscut ca promotor şi evocator original al marilor spaţii şi al unor lumi exotice, inedite, L’ours (1988), L’amant (1994), J-J. Annaud este  unul dintre puţinii regizori care au capacitatea (uneori involuntară) de a transforma în poezie orice film pe care-l realizează. Regizorul creionează, diluând şi distorsionând, uneori intenţionat, imaginea complexă a unei culturi, prin povestea reală – deliberat fragmentată în două părţi – a celor şapte ani petrecuţi de alpinistul Heinrich Harrer şi prietenul său în Tibet, în capitala Lhassa, ca şi a întâlnirii cu Dalai Lama.

Prima parte, cu ritmul şi situaţiile-limită (urcuşurile spectaculoase, ameţitoare ale alpiniştilor, evadarea dintr-un lagăr, traversarea unui ţinut ostil) amintind lejer de filmele „action”, un fel de antrenament al publicului cu multe concesii pe gustul acestuia, este repede şi fără regret uitată. Ea este înlocuită cu liniştea, calmul, echilibrul, înţelepciunea cu care se încrucişează în oraşul sfânt, Lhassa, mai multe destine: Harrer şi Dalai Lama, prietenul lui Harrer şi soţia sa tibetană, Harrer şi prietenul său (abia în aceste situaţii, ei conştientizează trăinicia prieteniei lor).

Furat  de plăcerea de a împărtăşi tuturor bucuria descoperirii valorilor tibetane, Annaud declanşează o năvalnică demonstaţie poetică vizuală de emoţie pură, cuceritoare. Uneori, alunecă spre un ton didactic, prezentarea informaţiilor culturale ţinând mai mult de un ilustrativism exotic (devenit un loc comun în filmele de gen). Cu toate acestea, pelicula semnată de J-J. Annaud, Seven Years in Tibet, aduce în faţa spectatorilor unul dintre cele mai frumoase poeme compuse din imagini somptuoase (Robert Fraisse) pentru redarea Tibetului.

Apariţia lui Dalai Lama în film a constituit, însă, momentul de maxim interes. Întâlnirea lui Harrer (Brad Pitt) cu Kundun – Dalai Lama copil este plină de umor fin datorat necunoaşterii fiecăruia dintre cei doi a regulior şi tradiţiilor celuilalt. Aceste întâlniri, mici piese concertistice pentru două instrumente, duc la transformările celor doi. Izolat în turnul palatului său, micul Dalai Lama îşi va îmblânzi singurătatea graţie străinului „Cap galben” (Brad Pitt). La rândul său, Harrer, intransigent şi indiferent la cei din jur (îşi lăsase acasă soţia însărcinată), obsedat unidimensional de ambiţia cuceririi muntelui, se va modifica în mod esenţial. Spectatorul occidental va fi mulţumit să vadă, la finalul acestui film, cum un om egoist şi rece (personajul lui Brad Pitt) se va răscumpăra după abandonarea atribuţiilor paterne.

Julia Roberts © Sony/Columbia Pictures

Lecţiile desprinse din întâlnirile cu personajele exotice din lumea orientală par să îl reînveţe pe occidental să vadă lumea şi cu alţi ochi. Filmele centrate pe căutarea sinelui şi regăsirea valorilor morale par a fi mult mai echilibrante decât aderarea propriu-zisă la o mişcare spiritualistă sau la beţia drogurilor. Forţa spirituală şi înţelepciunea unor personaje din aceste pelicule ar trebui să-i  ţină departe de lumea exceselor şi pe actanţii din filme. Aşa cum spunea Jean-Luc Godard: „Când nu ai identitate îţi cauţi o imagine.”

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Fascinaţia orientală la Hollywood – „Când nu ai identitate îţi cauţi o imagine.”

Scris de pe iunie 30, 2020 în Înţelepciune, Cinema, Moravuri

 

Etichete:

Când visele mor în Ellis Island – „The Immigrant”

The Immigrant (2013) poartă, sigur, amprenta lui James Gray. Narând trista poveste a două surori poloneze care-au debarcat la New York (Ellis Island – faimosul centru al imigraţiei până în 1954), acest film izvorăşte din însăşi istoria cinema-ului (momentul anului 1920), când părinţii celei de-a şaptea arte soseau în Statele Unite ale Americii.

Pelicula, o adevărată frescă hollywoodiană, în tonuri lirice, îmbină tragicul unor întâmplări cu marea istorie. Ewa Cybulski (Marion Cotillard), separată de Magda, sora ei (bolnavă de tuberculoză) va descoperi singură “măruntaiele” marii metropole americane şi va încerca, pe toate căile, să-şi elibereze sora din custodia autorităţilor.

Marion Cotillard © Wild Bunch

Cineastul aduce în prim-plan o tematică des abordată de el: filiaţia, familia, dar şi moralitatea. În această poveste nouă, Gray prelungeşte sentimentalismul din alte pelicule, realizate anterior (Two Lovers) şi îndreaptă reflectorul asupra unui triunghi amoros, dar şi peste afecţiunile inconştiente sau nemărturisite. Imediat, spectatorul este captivat de personajele acestei picturi baroce, a New York-ului anilor ’20, fiindcă i se dau mai multe piste (în maniera unui thriller clasic).

Romanţa prezentată pe ecran face ca personajele ascunse în spatele unor aparenţe să constituie potenţiale victime. Aşa cum s-ar fi putut crede, The Immigrant nu se limitează doar la figuraţie, ci pune în lumină ceea ce se vedea în spectacolele de magie: visul american este doar o fantasmă. Imaginea sublimă, semnată de Darius Khondji (Se7en, My Blueberry Nights, Amour), surprinde căldura din “măruntaiele” newyorkeze. Printre cei mai săraci locuitori ai marelui oraş, se află numeroşi imigranţi; multe dintre femei nu aveau decât o singură “şansă”: de-a se prostitua.

Marion Cotillard & Joaquin Phoenix Photo by Anne Joyce © Wild Bunch

Graţie acelei imagini încărcate de patină, filmul introduce spectatorul  în marele “azil” de pe tărâmul american. Cele două tinere surori din Silezia sunt controlate în marea “redută” din centrul de primire – Ellis Island. Magda este ţinută în carantină (până la finele poveştii), iar Ewa se vede nevoită să-i surâdă celui care i-a întins o mână de ajutor, Bruno Weiss (Joaquin Phoenix), tenebrosul animator de cabaret,   ce va deveni binefăcătorul, patronul, proxenetul şi amantul ei. Legătura de familie se va rupe odată cu apariţia lui Emil, cunoscut şi sub numele de „Orlando Magicianul”(Jeremy Renner), vărul lui Bruno; diferenţa temperamentală dintre cei doi va alimenta încurcăturile. Ca în vechile melodrame (Orphans   of the Storm, 1921) din cinemaul mut, cele două orfeline poloneze visează la “pământul făgăduinţei” înainte de-a debarca. Ellis Island devine, din păcate, un castel malefic, desprins parcă din romanele lui Alexandre Dumas.

Marion Cotillard & Jeremy Renner Photo by Anne Joyce © Wild Bunch

Filmul lui James Gray aduce un frumos omagiu marilor producători ai secolului trecut, care-au rămas contemporani. The Immmigrant îşi trage seva puternică din echilibrul perfect dintre tradiţie şi modernitate, prezentându-şi discursul politic, aproape anacronic, şi fuga nebunească a Ewei, izbitor de asemănătoare cu cea a imigrantelor din zilele noastre. De altfel, mesajul este unul pro-imigraţie, văzută ca un factor dinamizator din punct de vedere cultural.

În contextul istoric în care se derulează această poveste, cu multiple faţete, regăsim un fel de apetit pentru denunţ, cât şi acel triunghi amoros (inversat faţă de cel din Two Lovers). Deşi aparent, The Immigrant prezintă o femeie, de fapt, bărbaţii sunt cei care nu ştiu să iasă învingători din acest joc amoros. Filmul nu-şi pierde cursul intrigii, nici emoţiile oferite de actorii bine aleşi de către acest regizor prestigios. James Gray nu renunţă la preferinţa sa pentru tragedie, unde legăturile familiale şi amoroase înlănţuiesc personajele într-o fatalitate conflictuală.

Toate elementele unei tragedii sunt prezente aici, reunite de un scenariu bine scris, în căutarea clasicului într-un context bogat (America interbelică, lumea cosmopolită a New York-ului şi “visul american” pentru care unii îşi sacrificau chiar viaţa) şi a legăturilor de sânge. Filmarea elegantă oscilează între reconstituitrea aproape istorică şi inspiraţia picturală (precum cea din cadrul final). Totul este bine pus la punct în aceste imagini, unde predomină ócrul, drama care se derulează pe ecran este înduioşătoare, dar îi scapă mici elemente. Ewa, despărţită de Magda, se sacrifică pe sine ca să repare o inechitate. Ca să-şi poată salva sora din acel sanatoriu, ea trece de la tutela binefăcătorului înamorat la cea a unui magician de cartier (simpaticul «crai de mahala» în versiune americană) care visa la o “evadare” în California.

Ellis Island din ”The Immigrant” © 2013 – Wild Bunch

Regizorul, frământat de problematica trecutului familial şi cea a iubirilor complicate, îşi concentrează atenţia, destul de mult, asupra tensiunii întreţinute de Ewa. Frumuseţea actriţei franceze aduce, aici, cu cea a lui Lillian Gish. Marion Cotillard pare un bloc plin de forţă în această “probă”, în pofida înfăţişării sale fragile. În confruntarea dintre Ewa şi Bruno, se poate sesiza o friabilitate surprinzătoare a reacţiilor – Cotillard întoarsă şi Phoenix fiert – , cineastul nu reuşeşte să surprindă cu adevărat victima şi exploatatorul. Se văd, însă, clar doi supravieţuitori constrânşi (de instinctele lor şi de legile “junglei” capitaliste din “pământul făgăduinţei”) să meargă împreună, în vreme ce fiecare găseşte în celălalt motive suficiente pentru dezgustul de sine.

Cu toate acestea, The Immigrant nu este o cochilie vidă, ci rămâne un film solid, cu un subtil mesaj politic, realizat cu aportul unor actori formidabili. Pelicula The Immigrant confirmă, încă o dată, “vocea” personală a cineastului James Gray.

The Immigrant

Regizor: James Gray
Scenarist: James Gray, Ric Menello
Operator: Darius Khondji
Producător: James Gray, Anthony Katagas, Greg Shapiro
Monteur: John Axelrad, Kayla Emter

Distribuţia:
Jeremy Renner (Orlando Magicianul)
Marion Cotillard (Ewa Cybulski)
Joaquin Phoenix (Bruno Weiss)
Dagmara Dominczyk (Belva)
Ilia Volokh (Voytek)
Antoni Corone (Thomas MacNally)

Premii, nominalizări, selecţii

Cannes (2013) – Palme D’Or , nominalizat: James Gray

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Când visele mor în Ellis Island – „The Immigrant”

Scris de pe iunie 29, 2020 în Cinema, Filme de Cannes, Melodramă

 

Etichete:

Zânele Placebo – Maleficent: Mistress of Evil

 La cinci ani distanță de la apariția peliculei Maleficent (2014), o nouă adaptare după poveștile clasice (Charles Perrault – La Belle au bois dormant) ne oferă secvențe ce amintesc de seria-fenomen Game of Thrones și explorează aventurile din Carabosse, în Maleficent: Mistress of Evil.
Cu un scenariu “automatic” (cusut cu ață albă) și cu o ambianță rococo, studiourile Disney livrează o peliculă fantasy epică, salvată de Angelina Jolie și Michelle Pfeiffer. Scenariul i-a reunit pe Linda Woolverton, Noah Harpster și Micah Fitzerman-Blue (specializați în «povești marca Disney»), care au scuturat de praf vechile povești și au (re)asamblat-o pe Aurora. Există două categorii de fetișcane care descoperă “Pădurea Adormită”: cea din versiunea (arhetipul) Disney 1959, în care blonda Aurora – Prințesa Adormită – e descoperită de Prinț și cea din Maleficent (2014), în care Prințasa rămâne captivă printre creaturile fantastice din Carabosse.

Bunăoară, povestea e bine ajustată și adaptată pentru vremurile actuale, iar Maleficent / Angelina Jolie își menține frumusețea rece, accentuată de coarnele «glam rock» și devine o veritabilă «divă dark». Uimitoarea ființă e capabilă să își metamorfozeze expresiile precum o divă a filmului mut (de exemplu Gloria Swanson), să se travestească și să transforme «noaptea de foc» într-o simfonie a umbrelor. Noi alianţe se formează şi noi antagonişti apar în lupta pentru protejarea regatului şi a creaturilor magice ce-l populează (născocite și lansate pe ecran de graficianul Marc Davis).

Așadar, în vreme ce frumoasa Aurora (Elle Fanning) şi prințul Phillip (Harris Dickinson) se pregătesc de nuntă, temuta Maleficent este invitată la Ulstead pentru a-i întâlni pe părinţii  mirelui şi a pregăti relaţiile “diplomatice”. Cei doi tineri văd în căsătorie “o punte” între regatul oamenilor şi cel al fiinţelor magice, care trăieşte sub protecţia Aurorei şi a lui Maleficent. Problema este că mama lui Phillip, Ingrith (Michelle Pfeiffer), este o regină arogantă, care o consideră pe Maleficent şi lumea ei magică drept «o problemă ce trebuie înlăturată».

Ingrith este o ființă fanatică, însetată de sânge, iar discuţia dintre cele două suverane este blindată cu referinţe despre regimuri dictatoriale reale, care au existat de-a lungul istoriei. Prin urmare, avem parte de un twist, căci de astă-dată Maleficent din titlu este de fapt, belicoasa regină întrupată de Michelle Pfeiffer. Ingrith este furioasă atunci când soţul ei, Regele John (Robert Lindsay), îi cere să renunţe la invective şi să se poarte frumos în timpul petrecerii de logodnă. Aceasta reprezintă punctul culminant al poveștii, deoarece animozităţile clocotesc chiar dacă toţi doresc pacea.

Scenariștii au inserat momente care să îl pregătească pe spectator pentru escaladarea conflictului (felurile de mâncare și vesela produc alergii zânelor invitate). Intriga crește și se răsfirează: micile fire epice colaterale fiind despre ciuperci cu personalitate, un savant nebun care seamănă cu un spiriduş (Warwick Davis) ce lucrează la arme mortale, un grup de războinici care seamănă cu Maleficent, probleme din regatele învecinate cu tărâmul zânelor din mlaştini, condus de Maleficent şi de prinţesa Aurora, sau din Ulstead, un tărâm militarizat de unde vine Philip, alesul Aurorei.

O luptă între cele două lumi izbucnește, cu niște creaturi magice înaripate încercând să facă față unei armate de arcași având săgeți cu vârfuri de fier, la care zânele sunt sortite morții sigure. Lupta finală pare mai degrabă o scenă din Game of Thrones decât una de film «marca Disney». De asemenea, personajele principale petrec mult timp concentrându-se asupra intrigilor de curte (se dezbate “eficiența” unei otrăviri), în defavoarea evoluției.

Centrată pe ideea de a-i încredința fascinantei Angelina Jolie un rol pe măsura sa: antieroină tenebroasă, potrivit cu temperamentul actriței care și-a construit renumele de «badass» al cinema-ului feminin la egalitate cu Sigourney Weaver și Charlize Theron, actuala “hibridizare” reprezintă o reușită. Actrița se poate lesne confunda cu vrăjitoarea-ursitoare-nașă. Sub bagheta regizorului norvegian, Joachim Rønning, artista și-a păstrat frumusețea supranaturală, cu pomeții ascuțiți, ochii verzulii și pielea diafană. Fantastica eroină a eliberat-o de sub blestem pe Aurora și a crescut-o ca pe propria sa fiică. Din păcate, tensionata relație dintre o mamă primejdioasă și neînțeleasă cu fiica ei e plasată în umbră, în timpul pregătirilor de nuntă, şi nu în centrul acțiunii filmului.

Maniheismul e la vedere, pentru că nici blondina Michelle Pfeiffer nu e ceea ce pare. Împărăteasa neagră și Regina albă se vor război printre creaturile gotice, încercând să-și protejeze odraslele. Bătălia dintre suverane atrage din păcate și o ușoară plictiseală, pitulată după bogăția de culori și efecte speciale. Ca de obicei, Jolie se lasă, în toată maiestuoasa ei elasticitate, manipulată de efectele speciale, iar trăsăturile sale naturale sunt hipertrofiate savant.

Această peliculă pudrată cu “praf de poveste” se bazează pe tehnologie/ efecte speciale, fără risipă de violență, și livrează un divertisment cu notă personală, care să satisfacă gusturile publicului tânăr. Prin urmare, clasicul e lipsit de teama (existentă în versiunea originală) care e înlocuită cu puțin umor. Maleficent: Mistress of Evil rămâne o peliculă eficientă, cu o manieră modernă de storytelling, expusă într-un univers baroc, roz-bombon, fără să injecteze haos în jocul aparențelor, astfel încât filmul să se păstreze în registrul zânelor (Maleficent își pune voal pe coarne, la ospăț, apărând ca o aristocrată medievală). În cursa neobosită de a obține noi succese, filonul spin-off (serii centrate pe existența măcar a unui personaj dintr-o operă precedentă) cu vrăjitoare emblematice pare să reușească la Disney. În spatele ușilor închise, timp de două ore, regăsim Prințul, Frumoasa Adormită, trădări, războieli, vrăji și mariaje; nimic nu pare să destabilizeze publicul amator de rețete adaptate.

Regia: Joachim Rønning

Scenariul:  Linda Woolverton, Noah Harpster și Micah Fitzerman-Blue

Imaginea: Henry Braham

Montajul: Laura Jennings și Craig Wood

Muzica: Geoff Zanelli

Scenografie: Dominic Capon

Costume: Ellen Mirojnick

Distribuția:

Angelina Jolie – Maleficent

Elle Fanning – Prințesa Aurora

Michelle Pfeiffer – Regina Ingrith

Chiwetel Ejiofor – Conall

Sam Riley – Diaval

Ed Skrein – Borra

Harris Dickinson- Prințul Phillip

Imelda Staunton – Knotgrass

Juno Temple-Thistlewit

Durata: 1h 59 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Zânele Placebo – Maleficent: Mistress of Evil

Scris de pe iunie 28, 2020 în Blockbuster, Cinema, Feminin, Film, Modernitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Ambivalența atracției – Already Tomorrow in Hong Kong

Poate fi controlată pasiunea? Distanța poate eroda legăturile afective? Nu știm prea bine, dar, cu siguranță, te poți îndrăgosti de Hong Kong după ce vizionezi Already Tomorrow in Hong Kong. Așa cum – probabil – și unii expați se vor mai gândi la genul de relație pe care îl au și vor fi mai atenți la capitolul curtoazie, după ce vor fi vizionat acest film delicat. Ruby (Jamie Chung) – o americancă (de origine chineză) – se rătăcește, într-o seară, pe străzile întortocheate din Hong Kong. Îi vine în ajutor un necunoscut, americanul-evreu Josh (Bryan Greenberg), care trăia de zece ani în Hong Kong. Din această banală întâmplare, se va țese o întreagă poveste despre stereotipuri, pe fundalul „walk and talk”.

Formula utilizată de Emily Ting (aflată la prima sa producție în triplă postură: scenaristă, regizoare și producătoare) este una des întâlnită (The Clock, Brief Encounter, Dogfight, trilogia Before (…) semnată de Richard Linklater), dar care-a funcționat bine. Dialogurile, fermecător livrate de cei doi protagoniști, se leagă cu ușurință, iar diferențele culturale nu se fac simțite. Desigur, nu-i putem asemui pe Ruby și Josh cu eroii interpretați de Meryl Streep și Robert DeNiro în Falling in Love, nici măcar cu tandemul de excepție Scarlett Johansson-Bill Murray din Lost in Translation, sensibila peliculă realizată de Sofia Coppola. Fiecare poveste își are momentele sale, după cum și scurta întâlnire dintre Ruby și Josh are legătură cu eroii mai sus amintiți, dar se situează pe un alt palier (de vârstă, experiență și preocupări).

Already Tomorrow in Hong Kong 0

Principalul motiv al acestei pelicule este dificultatea de-a jongla cu structurile narative. Already Tomorrow in Hong Kong povestește despre diferențele semnalate chiar din titlu, apoi, delicatețea și seriozitatea conversațiilor  îi reunesc pe cei doi tineri. Relația stabilită între ei este mai degrabă cerebrală decât sentimentală (Ruby:„It’s so weird watching you speak Chinese”. Josh: „It’s weird watching you speak English”).

Already Tomorrow in Hong Kong 1

În această comedie romantică, Ruby, designer de jucării în L.A., vizitează Hong Kong-ul pentru prima oară în interes de serviciu. Aici, îl întâlnește pe Josh, un american expatriat, care se oferă să îi prezinte orașul în drum spre destinația ei (Lan Kwai Fong). Plimbându-se, noaptea, pe străzile care pulsează de energie, cei doi se lansează în conversații lejere și nu pot nega atracția dintre ei (Josh: „I’ve had a few Asian girlfriends, and suddenly, like, I’m the white guy with an Asian fetish”). Când situația începe ia turnură amoroasă, romanța/„chatty romance” le este spulberată de o „revelație”. La un an distanță, Josh și Ruby, care (acum) trăiesc permanent în Hong Kong, se întâlnesc pe un feribot ce se-ndrepta din Hong Kong către Kowloon. Deși, fiecare dintre ei are pe cineva în viața personală, ajung să petreacă noaptea împreună prin Kowloon. Deloc întâmplător, Josh citește, pe feribot, cartea scrisă de Haruki Murakami (Norwegian Wood). Povestea deşirată în timp a ajuns la acel moment în care magia de dinaintea miezului nopţii mai dăinuie, dar nu ştim pentru cât timp. În clipa în care cei doi tineri intră într-un club underground, nu își mai pot tempera sentimentele pe care le au unul față de celălalt. Totuși, la sfârșitul nopții – când li se oferă ocazia să meargă mai departe – nu știm sigur dacă își vor lua inima în dinți pentru pasul următor… înșelarea partenerului de viață.

Already Tomorrow in Hong Kong 2

Elementul esențial din această istorioară este întrebarea dacă cei doi eroi au cu adevărat nevoie unul de celălalt. Spectatorii vor decide dacă tinerii, atât de diferiți, trebuie să rupă legăturile vechi, aparent nefuncționale și doar comode, pentru a începe o relație bazată pe o afecțiune autentică. Fiecare dintre ei are o „destinație”, dar nu e sigur că este ceea ce îi trebuie cu adevărat. Josh își exprimă insatisfacția față de locul său de muncă din domeniul financiar, dorind să își dea demisia ca apoi să se dedice vocației de scriitor (bineînțeles, va face pasul). Ruby pare surprinsă de atitudinea lui și, necunoscându-l bine, îi servește un discurs inspirațional despre șansă și racordul cu aspirațiile, mai ales că și ea tăinuia unele visuri neîmplinite. Uimiți ei înșiși de energia ivită din această banală întâlnire, amândoi își vor schimba cursul vieții. Atât Ruby, cât și Josh au câte o persoană alături de care trăiesc, iar prezența acestor parteneri se face simțită pe ecran prin acele sms-uri sau notificările primite pentru comunicare prin Skype. Se simt mereu stânjeniți de frecvența prea mare a acelor apeluri.

Already Tomorrow in Hong Kong 3

Operatorul Josh Silfen ne prezintă o varietate de unghiuri pentru modalitățile de conversație, iar camera de filmare îi urmărește pe tinerii presați de conversațiile domestice în timpul acelor întâlniri cu fundal „dreamy” (luminile din Hong Kong creează atmosfera propice). În acest film, Hong Kongul devine o variantă extinsă a celebrei  Times Square din ajunul Anului Nou. Interacțiunile dintre Ruby și Josh au loc mereu în contextul atenției/supravegherii duble. Greenberg este cuceritor și plin de farmec, iar Jamie Chung devine credibilă, magia există, ambii transformând o idilă de tip „Bond” într-o (posibilă) „nouă șansă”. Cuvintele celor doi actori acţionează ca un laser utilizat mai mult pentru incizii decât pentru cauterizare, printre cadre ce alternează hoinăreala cu conversaţiile lungi. Este un  joc al oglinzilor, în care fiecare îşi vede imaginea proiectată de celălalt.

Already Tomorrow in Hong Kong 4

Singularitatea şi forța acestui tip de poveste constă în dorinţa de a ancora naraţiunea filmică într-o dimensiune paralelă cu propria noastră existenţă, pedalând pe iluzia că Ruby şi Josh  şi-au consumat povestea, în vreme ce noi o trăim, fiecare, pe-a noastră. Fără vreo dorinţă de-a edulcora realitatea, Already Tomorrow in Hong Kong se termină aşa cum a început, cu amăgirea unei vieţi care continuă şi care ne pune iar şi iar în faţa altor întrebări.

Regia: Emily Ting

Scenariul: Emily Ting

Imaginea: Josh Silfen

Montajul: Danielle Wang

Muzica: Rob Lowry

Producător: Emily Ting

Distribuția:

Jamie Chung –  Ruby

Bryan Greenberg  – Josh

Richard Ng  –  Ghicitorul

Sarah Lian  –  Monica

Durata: 78 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Ambivalența atracției – Already Tomorrow in Hong Kong

Scris de pe iunie 27, 2020 în Cinema, Film, Filme de dragoste

 

Etichete: , , , ,

Voulez-vous un croissant, Monsieur? – It’s Complicated!

Mădălina DumitracheCu siguranță, pentru scenarista şi regizoarea Nancy Meyers, rețetele de comedii romantice cu mare priză la public nu reprezintă ceva complicat. Dimpotrivă, după atâtea reușite (What Women Want, Something’s Gotta Give,  The Holiday, The Intern) mai picură, cu subtilitate, puțină satiră într-o comedie de moravuri, bine deghizată într-una romantică. S-ar putea spune că cineasta se numără printre inițiatorii acestei noi subspecii holywoodiene, „comedia romantică pentru doamnele-copte-dar-încă-bune-de-iubit”. Mai mult decât atât, lansează interogații pe cât  de hilare (aparent) pe atât de des întâlnite în ultimii ani: „Să devin amanta fostului soț?” Bunăoară, în pelicula ce poartă un titlu cu rezonanță de status bun de postat pe rețelele de socializare – It’s Complicated ! – tratează o relație matură („Older people have s*x, too!”) menită  să stârnească hazul, dar și multe emoții. În fruntea distribuției (de cinci stele), o regăsim pe uimitoarea Meryl Streep; simpla ei prezență face acceptabilă orice scăpare  scenaristico-regizorală, inerentă într-o comedie bulevardieră în care marivodajul e la el acasă.

Meryl

Sursă foto: http://www.universalpictures.com

Personajele sunt încredințate unor actori cu state vechi în comediile romantice de succes: Jane (Meryl Streep) este o prosperă proprietară a unui restaurant din Santa Barbara, are trei copii mari şi de zece ani, este divorţată de Jake (Alec Baldwin), un avocat cu care a rămas în relaţii amicale. Din perspectiva prezentată pe ecran, totul decursese într-o normalitate firească până în ziua în care Jane şi Jake ies la cină, după ce participaseră la festivitatea de absolvență a fiului lor. Cadrul general este îmbietor – locuința eroinei pare decupată dintr-un album art-deco de lux, în vecinătatea Pacificului, dar tot se simte nevoia unei modificări. Gentilii californieni locuiesc în case idilice (aici, «Home sweet home» chiar e o realitate), frecventează numai localuri/hoteluri  de lux, iar copiii sunt merituoși, absolvind cu succes școli înalte. Cele două fiice și mezinul o respectă, îi sunt mereu alături, iar Harley, viitorul ginere, o adoră pe Jane cea solitară. Totuși, amintirile anilor frumoşi, petrecuţi ca soţ şi soţie, se pare că au un efect neaşteptat asupra cuplului Jane-Jake, care se aruncă într-o aventură pasională.

it s complicated

Ca în orice comedie, lucrurile nu par deloc atât de simple, fiindcă Jake e însurat cu Agness (Lake Bell), o femeie mult mai tânără decât el, iar Jane este curtată de Adam (Steve Martin), arhitectul pe care îl angajase ca să-i reamenajeze  bucătăria. Cu toate că suferise în urma divorțului, Jane trecuse cu brio, având o profesie care-i aducea venituri substanțiale, dar îi lăsa liberă creativitatea; bineînțeles, nu lipsește grupul restrâns de „cele mai bune patru prietene”/4BFG, iar confidențele scăldate cu vin de fină calitate le eliberează de orice greutate sufletească. Cu astfel de date și cu o strălucitoare distribuție, zigzagul între romanțiozitate și hohote de râs e asigurat. Înșelată după douăzeci de  ani de mariaj/devotament, divorțată, dar curtată de un onest arhitect, Jane se găsește într-o postură ingrată, pe care mult timp o detestase, aceea de amantă a fostului soț. Nancy Meyers orchestrează cu măiestrie comedia tipic hollywoodiană, dozând umor, emoție și mici „porcărele de efect” (vomismente sau glumițe misogine/ «Home sweet home» cu o altă conotație). Copil hoinar, amorul dă zdravene bătăi de cap; Jane încearcă să afle dacă e suportabilă poziția de „cealaltă femeie”, pe când Jake se trezeşte că este foarte (a)prins de această relaţie plăcută, dar și stranie. Deși nu îi convine să fie atras într-un triunghi amoros, Adam, care tocmai încerca să-şi revină după propriul divorţ, îşi dă seama că s-a îndrăgostit de Jane. Oare Jane şi Jake ar trebui să-şi vadă fiecare de viaţa lui şi să renunţe la această relaţie clandestină, sau dragostea e într-adevăr mai dulce când se întâmplă a doua oară? Chiar pare complicat!

38252626_10216110799977738_2412997650065391616_n

Cineasta încearcă să integreze, într-o manieră fluidă, situaţii aproape similare – persoane mature, situate la graniţa fină dintre culpabilitate şi solitudine. Micile bătălii stârnesc hazul, dar fiecare parte din ansamblu are ca numitor comun dorinţa, tentaţia şi adulterul. Jake (admirabil, ca de obicei, Alec Baldwin) și-a părăsit soața pentru mai juna Agness (rimează cu ssss), o femeie cu trup sculptural, dar și cu năravuri înfocate (a derapat de la mariaj și i-a adus un „trofeu” – un băiețel născut dintr-o relație pasageră). Înhămat la noua căsnicie, confruntat cu problemele inerente ale vârstei (Jake: „And what’s with the “big guy”? Is it because I’m fat?”), bietul Jake suspină cu gândul la brioșele bine coapte de Jane. În această ruptură „tantrică” , se strecoară discretul arhitect, bine intenționat și cu vădită dorință de a construi temeinic noul cămin al talentatei Jane (care făcuse cursuri de de gastronomie la Paris).

it_s_complicated01

Mecanica este bine pusă la punct şi filmul ajută spectatorul să parcurgă, pe ritmurile perfect acordate scenelor (Coloana sonoră: Hans Zimmer & Heitor Pereira) peripețiile eroilor surprinși între cine romantice, aventuri în budoar și … iChat (setat cu opțiunile Camera &Screen Sharing). Prin urmare, cu regizoarea Nancy Meyers, lucrurile sunt clare – personajele sale nu luptă pentru apărarea democraţiei şi a libertăţii, nici împotriva hoardelor de terorişti, ci doar permite simplităţii asumate să ofere momente agreabile. Cele mai des întâlnite clișee despre viața californienilor aflați la a doua tinerețe capătă forme „digerabile” grație ingeniozității regizorale și montajului abil. Optimistă, cineasta oferă spectatorilor varianta finalului just, eliberând-o pe Jane de povara trecutului. Vine o vreme la care celebra „Voulezvous danser avec moi” trebuie înlocuită cu „Voulez-vous un croissant, Monsieur ?”.  It’s Complicated! este, cu certitudine, o comedie cu îndemnuri pentru iubirea sinceră, o peliculă ornată cu puțin roz (și verde!/joint), ce nu te poate lăsa rece.

its-complicated-816152l

Regia: Nancy Meyers

Scenariul: Nancy Meyers

Imaginea: John Toll

Montajul: Joe Hutshing

Muzica: Hans Zimmer & Heitor Pereira

Distribuția:

Meryl Streep – Jane Adler

Steve Martin – Adam Schaffer (architect)

Alec Baldwin – Jacob “Jake” Adler (fostul soț al lui Jane)

Lake Bell – Agness Adler (soția lui Jake)

Hunter Parrish – Luke David Adler (fiul cuplului Jane & Jake)

Zoe Kazan –  Gabby Adler (fiica cea mică a cuplului Jane & Jake)

Caitlin FitzGerald – Lauren Adler (fiica cea mare a cuplului Jane & Jake)

John Krasinski – Harley (logodnicul lui Lauren)

Mary Kay Place – Joanne

Rita Wilson – Trisha

Alexandra Wentworth – Diane

Durata: 120 min

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Voulez-vous un croissant, Monsieur? – It’s Complicated!

Scris de pe iunie 26, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste, Fugit Irreparabile Tempus, Iubire, Moravuri, Uncategorized

 

Etichete: ,

Potpuriul dragostei – Mamma Mia! Here We Go Again

Mădălina DumitracheProducția Mamma Mia! Here We Go Again face parte din categoria filmelor estivale pe care le îndrăgești fără să știi de ce și pe care le urmărești pentru a te răcori.

În vremea în care nu avea habar de identitatea părintelui său, Sophie se hotărâse să-i invite la nunta ei pe cei trei presupuși tați, fără să-i sufle vreo vorbă Donnei (Meryl Streep), mama sa. Așa stăteau lucrurile în opusul din anul 2008 (semnat de Phyllida Lloyd), când lumea făcea cunoștință cu fermecătoarea actriță Amanda Seyfried, aflată în postura tinerei încăpățânate, dar extrem de hotărâte, din triumfalul musical Mamma Mia. Zece ani mai târziu, când deja Donna a ieșit din scenă, tânăra Sophie (însărcinată) se pregătește să deschidă porțile hotelului „Bella Donna” la care visase. Mamma Mia! Here We Go Again revine pentru a ne povesti/lămuri despre trecutul Donnei – întâlnirea cu cei trei (potențiali) „tătici” ai fiicei sale – totul sub forma idilelelor cu lipici la public, preponderent feminin. Bunăoară, suntem invitați în Kalokairi, magica insulă din Grecia, pentru un nou și original musical bazat pe melodiile de succes ale formației ABBA. A fost păstrat lotul actoricesc de bază al distribuției originale, dar s-au alăturat și alte nume faimoase – Lily James (Cinderella, The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society).

Lungmetrajul, produs de Judy Craymer și Gary Goetzman, păstrează linia de „feel-good movie”, perfect pentru sezonul estival. Premisele sunt de bun augur dacă avem în vedere că regia e semnată de chiar scenaristul Ol Parker, cel care a realizat această continuare după o poveste scrisă de Catherine Johnson și Richard Curtis. În calitate de producători executivi s-au regăsit Tom Hanks, Rita Wilson, Phyllida Lloyd, Richard Curtis și Nicky Kentish Barnes. La toate acestea, au contribuit din plin antrenul și suflul nou din coloana sonoră realizată de inegalabilii făuritori de hituri Benny Andersson și Björn Ulvaeus. Cei doi producători şi-au luat necesare libertăţi în adaptarea coloanei sonore, simțind capacitățile vocale de exprimare ale actorilor, asumându-şi perfect sound-ul de karaoke, estompând astfel neajunsurile glasurilor neantrenate, conferindu-le și acestora un aer mai puțin cabotin.

Mamma Mia, Here We Go Again!

Noua producție se poziționează între sequel și prequel fiindcă se păstrează povestea centrală, dar există și acele lansări „înainte” și „înapoi” în timp menite să ne arate cum relațiile formate în trecut rezonează în prezent. Astfel, în actualitate, o vedem pe Sophie pregătindu-se pentru un mare eveniment: redeschiderea pensiunii înfiinţate de mama ei, Donna. Faptul că aceasta a murit cu un an în urmă umbreşte evenimentul şi încearcă să dea complexitate acestui fir narativ. În acelaşi timp, o vedem pe Donna în tinereţe (Lily James): ea porneşte în căutarea propriului vis, ajungând – în urma unor aventuri – pe Kalokairi, magica insulă din Grecia. Seducătoarea Lily James o întrupează pe Donna din perioada de tinerețe, prin intermediul flashbackurile presărate între energicele momente dispuse la prezentul efervescent (adorabilă cu tinerescul song When I Kissed the Teacher). Distribuția încearcă să respecte paritatea între bărbați și femei, așadar, îi regăsim pe „veteranii” Pierce Brosnan, Colin Firth și Stellan Skarsgård, alături de mai tinerii Jeremy Irvine (în rolul lui Sam), Josh Dylan (Bill) și Hugh Skinner (Harry). Simpaticele aflate mereu în căutare de amor Rosie și Tanya sunt, acum, Alexa Davies și Jessica Keenan Wynn. În această romanță acidulată, este introdusă – în postura de bunică – exotica Cher. Ce poate fi mai amuzant decât un număr în care Cher i se adresează pe note (cântă Fernando) managerului de hotel, bărbos și grizonant, fostul ei iubit prin 1959, interpretat de co-starul Andy García? Desigur, e o șarjă amical-umoristică pentru că blondina lungană, acum bunica Ruby, se aseamănă, aici, cu Madonna (dependentă de Xanax) cântând Don’t Cry for Me Argentina.

3 - Mamma Mia 2

Cu așa povești și așa armătură de interpreți, filmul izbuteşte să binedispună timp de două ore încărcate cu dans, voie bună şi multă energie. Unul dintre meritele acestui sequel este maniera în care Donna iese din straiele superficialității și nu mai pare doar o flușturatică, ci un veritabil „spirit liber”- cântăreață cool în tinerețe. O urmărim decizie după decizie, eşec după eşec, reuşită după reuşită. Acum, când o vedem pe Donna întâlnindu-i pe Sam, Harry şi Bill (interpretaţi de Jeremy Irvine, Hugh Skinner şi Josh Dylan) şi îndrăgostindu-se cu adevărat de mica comunitate de pe Kalokairi, înțelegem de ce începe să viseze la o viaţă fericită în pensiunea pe care o descoperise.

4 - Mamma Mia 2

Cu toate că cele două epoci distincte sunt țesute și reunite în falduri (asumat) kitsch ale pânzei, totul se reduce la pofta de viață și doza necesară de umor pentru a depăși inerentele neajunsuri ale vieții. Costumele, lumina și mai ales coregrafia contribuie la crearea universului pitoresc, menit să rimeze cu exclamația Mamma Mia!, în pofida aspectului general de cartolină catchy. Bazându-se exclusiv pe distribuţie, filmul poate părea, pentru unii spectatori mai scorțoși, doar un potpuriu de Nu-mă-uita, cu flashbackuri siropoase, cu multe clişee. Deși minunata Meryl Streep/Donna Sheridan se răgăsește doar pe afiș, spiritul și efervescența sa sunt dominante și în acest nou cocktail al verii 2018; legătura mamă-fiică rămâne esențială și în cea de-a doua rundă. Dacă știi să privești partea plină a paharului și îți place să dansezi după cum îți cântă viața, nu rata Mamma Mia! Here We Go Again/„take the chance”!

5 - Mamma Mia 2

Regia: Ol Parker

Scenariul: Ol Parker după o poveste scrisă de Catherine Johnson și Richard Curtis

Imaginea: Robert Yeoman

Montajul: Peter Lambert

Muzica: Anne Dudley

Distribuția:

Amanda Seyfried – Sophie Sheridan, fiica Donnei

Meryl Streep – Donna Sheridan,mama lui Sophie și soția lui Sam

Lily James – Donna (în tinerețe)

Christine Baranski – Tanya Chesham-Leigh

Jessica Keenan Wynn – Tanya (în tinerețe)

Julie Walters – Rosie Mulligan

Alexa Davies – Rosie (în tinerețe)

Pierce Brosnan – Sam Carmichael, architect american, fostul soț al Donnei

Jeremy Irvine – Sam (în tinerețe)

Colin Firth – Harry Bright, om de afaceri britanic

Hugh Skinner – Harry (în tinerețe)

Stellan Skarsgård – Bill Anderson

Josh Dylan – Bill (în tinerețe)

Dominic Cooper – Sky, soțul lui Sophie

Andy García – Fernando Cienfuegos, managerul mexican al hotelului Bella Donna, fostul iubit al lui Ruby

Cher – Ruby Sheridan, mama Donnei și bunica lui Sophie

Durata: 114 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Potpuriul dragostei – Mamma Mia! Here We Go Again

Scris de pe iunie 25, 2020 în Blockbuster, Cinema, Estival, Feminin, Film

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Petele din soare – „Before Midnight”

Richard Linklater a realizat un triptic cinematografic unic, care a început în 1995, odată cu pelicula Before Sunrise, a continuat în 2004, cu Before Sunset şi ajuns, în 2013, la Before Midnight. Aventurile celor doi tineri, Celine şi Jesse, au ieşit din teritoriile ultra-romantice (Paris şi Viena) şi-au poposit pe ţărmurile Greciei însorite. Primul episod a fost mai fantezist, al doilea a devenit puţin nostalgic ca, apoi, cel de-al treilea să fie mai sobru, aproape realist.

Ethan Hawke & Julie Delpy©Sony Pictures Classics

Dacă gustul dulce al debutului se mai umple, câteodată, de amărăciune, trilogia cineastului Linklater este precum vinul – pe măsură ce se-nvecheşte, se îmbunătăţeşte. Alături de Linklater a stat duoul format din actorii Julie Delpy şi Ethan Hawke, decişi să repornească morişca speranţelor. În cazul primelor două pelicule, finalul a fost unul deschis, lăsând să plutească dorinţa şi speranţa. S-a păstrat mereu o notă de ambiguitate, nu ştim dacă cei doi au petrecut o noapte, o lună sau nouă ani în acel studio parizian. Cele trei filme ale lui Linklater nu sunt nişte fleacuri ce-ar putea fi desfiinţate de cinici, invocând variaţiunile pe aceeaşi temă. Fiecare dintre filmele din trilogie ignoră codurile comediei romantice. În primul rând, ele nu pot fi considerate comedii în adevăratul sens al cuvântului, în ciuda unor aparenţe (fericite) şi a unor replici ce consolidează dialogurile servite, cu mare acurateţe, de cei doi actori. Umorul caustic a consolidat legătura lucidă dintre Celine şi Jesse, contopind o naivitate fermecătoare cu amărăciunea tragică.

Cei doi rămân mereu pe un teritoriu nesigur, fie la Paris, fie la Viena sau în Grecia. Pauzele de nouă ani dintre pelicule fragilizează legătura celor doi, depărtarea dintre ei îi face să se confrunte cu partea cea mai grea, cea a timpului. Before Midnight seamănă cu o comedie a „re-căsătoriei”, dacă avem în vedere suita de întrebări existente: „Se poate reînnoda o relaţie?”, „Chiar ne cunoaştem unul pe celălalt?”, „Putem trăi în doi?”, „Ce este fericirea?”.

Julie Delpy & Ethan Hawke © Sony Pictures Classics

Before Midnight pare o oglindă întoarsă a peliculei Before Sunrise, hotelul este locul în care cei doi studenţi se abandonau unul celuilalt. În Before Midnight, îi regăsim pe Celine şi pe Jesse după o relaţie lungă, consolidată, de data aceasta nu ne mai sunt prezentaţi separat, ci împreună, cu dilemele şi frustrările pe care le-au dobândit. Inevitabil, această ultimă peliculă ne duce cu gândul la Viaggio in Italia (1954), capodopera lui Roberto Rossellini despre moartea cuplului. Vremea romantismului frenetic a trecut, iar eroii noştri se confruntă cu speranţele şi cu dezamăgirile, aşezaţi faţă în faţă pe o insulă grecească, scăldată de razele soarelui de august, la vremea coacerii. Celine şi soţul ei, Jesse, petrec alături de cele două fiice (gemene) vacanţa la nişte prieteni. Cu o tonalitate mai gravă, adecvată maturităţii personajelor, Celine şi Jesse se întreabă care ar fi fundamentele unei relaţii.

Julie Delpy, Charlotte Prior & Jennifer Prior © Sony Pictures Classics

Bazându-se pe măiestria actoricească a Juliei Delpy şi a lui Ethan Hawke, pe sensul delicat al dialogurilor, Before Midnight bulversează prin abandonarea romantismului în beneficiul realismului, aproape crud; este o melodie tandru-nostalgică. Povestea deşirată în timp a ajuns la acel moment în care magia de dinaintea miezului nopţii mai pluteşte, dar nu ştim pentru cât timp. Înainte de a reveni la Paris, cei doi au ocazia de a petrece o noapte singuri, fără copiii lor, într-o cameră luxoasă de hotel. Doar câteva minute petrecute într-un paradis artificial, la hotel, sunt suficiente pentru a spulbera aşa-zisa perfecţiune. Condiţiile sunt idilice, dar nu ştim dacă în zori cuplul va mai fi împreună. Alegerea cadrului este potrivită pentru a justifica psihologia personajelor. Aflaţi la ţărmul unei lumi ce se situează între antichitate şi modernitate, ei discută despre mit, roman şi anecdotic. Conflictele sunt suspendate prin stil şi metaforă. Această comedie dulce-amăruie seamănă, mai degrabă, cu o reverie nostalgică despre trecerea timpului, decât cu o dramă psihologică. Pe Jesse îl frământă mustrările de conştiinţă că şi-a lăsat fiul, dintr-o relaţie anterioară, să-şi petreacă anii cei mai importanţi, departe de el. Grecia, aflată în criză, dar plină de mituri şi tragedii este cadrul care poate accentua dilemele existenţiale. Cei doi se tachinează, discută în maşină, în camera de hotel, ripostează şi se culpabilizează reciproc. Cuvintele celor doi actori acţionează ca un laser utilizat mai mult pentru incizii decât pentru cauterizare, printre cadre ce alternează leneveala cu conversaţiile lungi. Este un joc al oglinzilor, în care fiecare îşi vede imaginea proiectată de celălalt.

 Julie Delpy & Ethan Hawke © Sony Pictures Classics

La jumătatea distanţei dintre comediile lui Aristofan şi filmele lui John Cassavetes, pelicula lui Linklater demonstrează, într-o manieră poetică, paradoxul limbajului iubirii. Linklater lucrează la şase mâini, alături de Julie Delpy şi Ethan Hawke, pentru a da viaţă acestor personaje. Complicitatea acestui trio (regizor-actriţă-actor) este vizibilă în maniera în care realizatorul şi-a filmat artiştii, încercând să surprindă fiecare emoţie de pe chipurile lor. Julie Delpy şi Ethan Hawke au explorat, plini de încredere, viaţa cotidiană a unui bărbat şi a unei femei de astăzi, într-o atmosferă ce evocă drame (mai) vechi. Există două elemente care-ar putea indica dorinţa profundă a celor doi actori de a comunica: sentimentele reale şi un tip de cinema onest.

Ethan Hawke & Julie Delpy©Sony Pictures Classics

Bărbatul egoist şi rece, femeia devotată, dar prea aprigă, reflectă o realitate de tip mediteranean. Bărbaţii şi femeile nu sunt mereu de acord în multe privinţe, dar adoră să îmbătrânească împreună.

Singularitatea şi puterea acestei serii constă în dorinţa de a ancora naraţiunea filmică într-o dimensiune paralelă cu propriile noastre existenţe, pedalând pe iluzia că Celine şi Jesse şi-au trăit povestea, în vreme ce noi o trăim, fiecare, pe-a noastră. Fără vreo dorinţă de-a edulcora saga, Before Midnight se termină aşa cum a început, cu iluzia unei vieţi care continuă şi care ne pune mereu şi mereu în faţa altor întrebări.

Regizor: Richard Linklater
Scenarişti: Richard Linklater, Julie Delpy, Ethan Hawke
Compozitor: Graham Reynolds / Operator: Christos Voudouris / Producător: Richard Linklater / Monteur: Sandra Adair
Distribuţia: Ethan Hawke (Jesse), Julie Delpy (Celine), Seamus Davey-Fitzpatrick (Hank), Jennifer Prior (Ella), Charlotte Prior (Nina).

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Petele din soare – „Before Midnight”

Scris de pe iunie 24, 2020 în Cinema, Estival, Iubire, Morală, Moravuri

 

Etichete:

Da, tinereţea ştie şi bătrâneţea (încă) poate! – Scent of a Woman

Ce să spui despre un bărbat care stă singur în camera sa întunecată, bea și-și plânge de milă? Că e rău, furios și sarcastic? Simțim că mereu a fost singur, dar niciodată mai singur decât în aceste momente când orbirea i-a răpit frumusețea vieții. Și-a pierdut vederea destul de târziu, din  „propria sa prostie” – după cum el declară –, iar acum pare că-și așteaptă victimele”. Mizând pe esența butadei Dacă tinereţea ar şti şi bătrâneţea ar putea”, pelicula Scent of a Woman aduce în prim-plan dezamăgirile vieții și transformă eșecurile în victorii.

Colonelul, al cărui nume este Slade, și căruia nu-i place să fie numit „Sir”, este interpretat de Al Pacino, într-una dintre cele mai bune și mai riscante” interpretări ale sale – riscant”, pentru că la început personajul este atât de abraziv, încât cu greu poate fi suportat. Treptat, începem să înțelegem cum funcționează și de ce nu este atât de mizerabil pe cât pare. Scenariul lui Bo Goldman i-a oferit un șir de mostre de înțelepciune, memorabile, iar regia lui Martin Brest i-a permis să dezvolte măreția acestui complicat personaj. Contribuția lui  Pacino, în genul de rol     – pentru care au fost făcute nominalizările la Oscar și Globul de Aur, este de a le reaminti spectatorilor că nu expunerea excesivă îți dă forța.

Răsplătit, pe bună dreptate, cu numeroase premii, lungmetrajul Scent of a Woman a adus bucurie și speranță pentru mulți spectatori. De la anul apariției (1993) și până în prezent, filmul s-a bucurat de un imnes succes de public, grație memoriabilei interpretări actoricești a lui Al Pacino. Paroxisticele momente de criză ale veteranului de război i-au oferit inegalabilui Al Pacino șansa de a etala măsura talentului său. Bunăoară, un personaj complex, frământat de cumplite conflicte interioare, marcat și de pierderea vederii, nu putea fi întrupat mai sugestiv decât de „morocănosul” Al Pacino. În fapt,  pelicula din 1992, este un remake al filmului Profumo di Donna (din 1974), regizat de Dino Risi, în care Vittorio Gassman a jucat unul  dintre cele mai cunoscute roluri ale sale. Pentru Pacino, această partitură a devenit  oportunitatea la care mulți actori visau. Așadar, în acestă poveste despre un militar coroziv și un puști pornit  pe drumul maturizării, Al Pacino rătăcește, demonstrându-ne că deține știința de a jongla cu intesitățile emoționale. Oare mai există speranță pentru rezervistul taciturn ? Două trăsături ale personalității acestui erou ne lasă să credem că șansa există: romantismul conjugat cu umorul răvășitor.


La fel ca în Rain Man, și acest film juxtapune două interpretări diferite: flamboiantul bărbat matur și tânărul frumușel căruia i se relevă minunte fapte de viață, grație versatilității celui dintâi. De astă-dată, junele este Charlie Simms (Chris O’Donnell), un bursier de la o elitistă școală din New England. Așadar, cei doi trebuie să petreacă împreună weekendul de Ziua Recunoștinței (Thanksgiving Day). Asta pentru că nepoata la care colonelul locuia, trebuia să părăsească localitatea, iar Charlie avea nevoie de bani. În căsuța modestă a celor pe care adesea colonelul Slade îi compara cu familia Flintstone. Charlie se confruntă cu atitudinea bulversantă a excentricului veteran. Acesta îi numea pe studenții de la colegiile elitiste „o grămadă de snobi mucioși, în jachete din tweed, toți încercând să fie…George Bush”. După ce l-a angajat pe Charlie și a făcut prezentările, nepoata pleacă din oraș, făcând tot posibilul pentru a  îndepărta suspiciunile lui Charlie („Omul te tachinează”, insistă ea. „Până duminică seara, veți fi cei mai buni prieteni.”). Până la această promisiune, e nevoie de aproximativ două ore și jumătate pentru a ne convinege. Mai bine de două ore, Al Pacino îl aduce pe Frank Slade la viață într-un mod pe care puțini alții l-ar fi putut  vedea în Hollywood. Mereu alături,  Chris O’Donnell, un chip proaspăt (dar nu necunoscut), este solid, deși este oarecum întunecat în umbra omului mai experimentat. El este personajul-reflector în această emoționantă poveste.

Realizatorii au profitat la maximum de oportunitatea acestei convenții și au transformat o situație relativ controversată într-o șansă pentru etalarea talentului maestrului Pacino. Cu siguranță, modelul clasic de tată & fiu-surogat” părea la îndemână având în vedere combinația: «orice om singur și furios poate fi transformat într-o figură amabilă de tată amabil de către fiul-surogat potrivit». Bunăoară, producătorii și regizorul uzează de un twist și familiarizează spectaorii cu suferințele unui om singur și bolnav, dar și cu inechitățile sociale de care avea parte onestul Charlie, care nu voia să-și toarne” colegii bogați, dar răsfățați, deși risca exmatricularea.

Contorsionările scenaristice sunt îndulcite de lecțiile de viață servite de colonelul Slade. În plus, Al Pacino are un mod unic de a risipi exploziv orice îndoială. De la prima întâlnire, ornată din plin cu jigniri, vocea lui Frank, singura armă care i-a mai rămas, devine atât de formidabilă, încât chiar urmărirea lui vorbind devine o aventură în sine. Slobozind de zor invective, lăsându-și corpul să se ridice și să se umfle la fiecare nouă pronunțare, Frank se înfățișează ca un crainic radio din Sud, în timp ce testează zâmbetul lui Charlie. „Nu ridica din umeri, imbecilule, sunt orb”, strigă el, folosindu-și dizabilitatea pentru a-l face pe Charlie să se simtă și mai incomod.

Traseul ințiatic pentru Charlie începe odată cu „mini-vacanța de adio” a lui Frank. Prin urmare, weekendul nu va fi petrecut în modesta căsuță, ci va deveni o aventură în New York. Colonelul vrea să viziteze Waldorf-Astoria pentru o ultimă «acțiune», și îl vrea pe Charlie ca „ghid”. De asemenea, o întâlnire întâmplătoare cu o tânără frumoasă modifică percepția asupra vieții. Frank se mândrește cu faptul că, deși e lipsit de vedere, poate simți anumite detalii incitante. Pofta sa  de viață îl lansează într-un inedit și flămând tangou. Charlie rămâne uimit de potențialul lui Frank, care doar inspira parfumul unei femei și putea să spună «totul» despre ea: ce culoare are părul sau ochii și dacă are o lumină veselă în ochii.

Uimitorul duo testează și alte resurse emoționale: conducând un nou Ferrari pe străzile din New York, cu Frank la volan. Charlie este iarăși bulversat. Mai trâziu, novicele îi va replica, într-un context cutremurător (tentiativa de sinucidere a colonelului): „Poți dansa tangoul și poți să conduci un Ferrari mai bine decât oricine am văzut eu vreodată”. În schimb, Frank învârte nervii tuturor: „Niciodată n-ai văzut pe nimeni să o facă.”, rotind arma. Exploatarea amănunțită a personajelor, deși e lungă și emoționantă, nu se abate de la coerență, deoarece finalul este la fel de spectaculos. Realismul emoțional al personajelor, în special al lui Slade, este credibil. Relația lui cu Charlie funcționează pentru că Pacino nu-l va lăsa să eșueze. Ultima partitură a colonelului Frank Slade – memorabilul discurs – devine un exemplu despre modul în care Pacino este capabil să se exprime pe sine. După un deznodământ à la Dead Poets Society, pasiunea este cea care domină tot, făcând spectatorul să creadă că bărbații adevărați chiar nu plâng. Scent of a Woman rămâne «lecția» în care afli că: „Da, tinereţea ştie şi bătrâneţea (încă) poate!” 

Regia: Martin Brest

Scenariul:Bo Goldman, Giovanni Arpino, Dino Risi

Imaginea: Donald E. Thorin

Montajul: Michael Tronick și William Steinkam

Distribuția:

Al Pacino – Locotenent Colonel Frank Slade

Chris O’Donnell – Charlie Simms

James Rebhorn – Dl. Task

Philip Seymour Hoffman – George Willis Jr.

Gabrielle Anwar – Donna

Richard Venture  – W. R. Slade

Bradley Whitford – Randy

Durata: 150 min

 ***

Premii și nominalizări

Premiul Oscar

  • Premiul Oscar pentru cel mai bun actor – Al Pacino (câștigat)
  • Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor – Martin Brest (nominalizat)
  • Premiul Oscar pentru cel mai bun film – Martin Brest (nominalizat)
  • Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat – Bo Goldman (nominalizat)

Premiul BAFTA

  • BAFTA pentru cel mai bun scenariu adaptat – Bo Goldman (nominalizat)

Premiul Globul de Aur

  • Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun film (dramă) (câștigat)
  • Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun actor (dramă) – Al Pacino (câștigat)
  • Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu – Bo Goldman (câștigat)
  • Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun actor în rol secundar – Chris O’Donnell (nominalizat)

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Da, tinereţea ştie şi bătrâneţea (încă) poate! – Scent of a Woman

Scris de pe iunie 23, 2020 în Cinema, Film, Filme de Oscar, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , ,

Meryl Streep – o provocare permanentă (Portret de femeie)

Mister! Mare mister în cazul acestei femei cu un fizic atât de special – ea poate fi admirată laolaltă cu splendidele “regine” contemporane ale frumuseții. Practic, în lumea saturată de tipul «Barbie californian» , ea nu atrage atenția prin nimic spectaculos din punct de vedere fizic; talia ei este departe de a fi subţire, părul de un șaten nedefinit, are şi o deviaţie de sept vizibilă. Poate părea o apariţie incoloră şi fragilă într-o lume a bling-bling-urilor. Chiar dacă se apropie de șaptezeci de ani, Meryl Streep rămâne una dintre cele mai valoroase actriţe ale deceniilor 8-9 din secolul al XX-lea care şi-a continuat cursa, câştigând premii peste premii şi în anii 2000. Enigma se dezleagă dacă analizăm ceea ce se ascunde în spatele unei frumuseţi – deloc fatale -, ci o frumuseţe discretă, maternă, caldă şi învăluitoare. Actriţa are acel “ceva” care face ca cea mai mică emoţie să-i transfigureze chipul, ce se luminează pe loc de o pasiune cu totul și cu totul  deosebită – talent.

Meryl Streep in anii ’70 (Via Wikipedia)

Prin întreaga ei atitudine, din ultimii ani, omagiază tot ceea ce lumea modernă respinge în goana  nebună după tinerețea isterică: căldura, pasiunea uitată, tandreţea (greu de conceput la unele vârste) femeii care ştie să preţuiască fiecare minut şi… umorul dublat de replica fină, inteligentă. Meryl Streep întruchipează o frumuseţe pusă în umbră de idolii feminini ai acestui timp; chipul ei are însă o fineţe botticelliană, spiritualizată. Cheia succesului stă în “pofta” de roluri mereu noi, diverse şi un mariaj echilibrat.

Actriţa explica astfel longevitatea mariajului său: “Am știut că sunt făcută pentru a avea o familie și am găsit partenerul ideal. Există urcuşuri  şi coborâşuri, momente dificile, o provocare permanentă.”
Mamma Mia, what a Woman!

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Meryl Streep – o provocare permanentă (Portret de femeie)

Scris de pe iunie 22, 2020 în Cinema, Feminin

 

Etichete:

Woody (Allen) înainte de furtună – A Rainy Day in New York

Toamnă, toamnă, fie și într-o comedie romantică, dar la cei 83 de ani împliniți Woody Allen încă fantasmează într-un New York autumnal. Neobositul cineast disimulează satira socială și o îmbracă într-o formulă lejeră, de hoinăreală frivolă prin orașul adulat de artiști, «Big Apple».

Produs de Amazon, cu interdicție de difuzare în Statele Unite ale Americii (cineastul a fost acuzat de agresiune sexual în perioada filmărilor, în 2017, în plină perioadă a mișcării #metoo), A Rainy Day in New York a găsit marele ecran disponibil în Franța. Cineastul revine la prima sa dragoste, «orașul-fetiș», pe care îl filmează ca nimeni altul de mai bine de 60 de ani. Într-o anumită măsură, New York este pentru Allen ceea ce Madrid sau Barcelona reprezintă pentru Almodóvar. Îi cunoaște perfect culorile, locuitorii și sonoritățile; știe să-i capteze instantaneele cu o precizie de fotograf profesionist. În acest megalopolis ploios recunoaștem clișeicul Central Park, bulevardele înțesate de magazine și simțim cum se degajă o inconfundabilă senzualitate.

Așadar, Woody Allen face apel la o distribuție de tineri  aflați “pe val” (Timothée Chalamet, Elle Fanning, Selena Gomez), le împarte replici savuroase («Ea te iubește mai mult decât îndrăgește ‘pilula de a doua zi’») și-i urmărește prin faimoasa metropolă, grație măiestriei directorului de imagine Vittorio Storaro. Caustic, dar și melancolic, după ce și-a plimbat spectatorii prin marile orașe romantice ale Europei, realizatorul livrează o comedie dulce-amăruie, profund new-yorkeză, cu accente dandy, devoalând rădăcinile cinema-ului său atât de “personal”/ allenian.

Bunăoară cuplul de studenți din upper class – Gatsby și Ashleigh (Timothée Chalamet și Elle Fanning) – se regăsește la New York, într-un weekend ploios. Proiectul lor cade repede, așa cum ploaia succede vremea frumoasă. Separați, tinerii amorezi dau piept cu situații neprevăzute. Ashleigh trebuie să îi ia un interviu cineastului pe care îl admiră, Roland Pollard (Liev Schreiber), iar Gatsby vizitează orașul în care-a crescut. Tânăra nu cunoaște orașul, dar profită de situație (realizarea interviului pentru revista studențească) și îl caută pe celebrul artist. Așadar, inițiativă, ploaie, dar și multă nepotriveală în acest tablou.

Hazardul, destinul fac imposibilă aventura celor doi, separați de invizibile diferențe. Aparținând unei familii de bună condiție, Gatsby e un înveterat jucător de pocker, așa cum Woody Allen însuși a fost mult timp. Pe de altă parte, Ashleigh e o ingenuă jurnalistă cu frisoane artistice, cinefilă plină de citate.

Autorul celebrei pelicule Manhattan trasează tușe fine, pline de o tandră ironie, portretizând un ansamblu vioi, dar – în egală măsură – plin de profunzime, decupând portrete din galeria burgheziei americane. Orașul e deja un personaj luminos în filmografia lui Allen, iar comunitatea burgheză se lasă surprinsă de privirea iscoditoarea a cineastului. Prin urmare, e de înțeles că regizorul descrie propriul său mediu socio-cultural, dar într-o manieră autocritică, iar cinismul face pasul către facilul indus de (auto)ficțiune. Pe măsură ce Allen îmbătrânește, cinema-ul său simplifică efectele și se concentrează asupra scriiturii, mergând spre o realizare cvasi-minimalistă. Nu prea mai regăsim travelling-uri, stilul se epurează, iar portretele sunt simple. Dialogurile pun în valoare bogăția limbajului, având aspectul unei piese de teatru. Allen cultivă pudoarea și hazul în acest scenariu, veritabilă scriere literară.

Tânărul erou, Gatsby, este student la Litere și devine în film alter-ego-ul cineastului. Regăsim în textele sale referințe din Shakespeare și Oscar Wilde (am putea constata chiar o nuanță în plus de engleză britanică față de cea americană). Suficiența burgheză se asortează de minune cu celebra flegmă britanică.

Ca și Tarantino în Once Upon a Time… in Hollywood, Allen aduce un omagiu celei de-a șaptea arte, dar își reglează și conturile cu micul mediu protejat al artiștilor recunoscuți. Principalul subiect este dragostea. Oricum ar fi – tineri, bogați, celebri sau contrariul – adevărata dorință a omenilor, cea care dă sens existenței, rămâne iubirea. Allen își îndrăgește personajele, prin urmare adună laolaltă tineri și actori consacrați – Jude Law & Diego Luna – nelăsând loc pentru nicio notă falsă în acest marivodaj new-yorkez. Suava Elle Fanning dă dovada, aici, unui apreciabil potențial comic. Deloc surprinzător la acest cineast, jazzul devine un suflu venit chiar din inima New York-ului (Timothée Chamalet se instalează în spatele unui pian și cântă la perfecție o partitură).

Prima parte a filmului e țesută pe canavaua unei povești moralizatoare și e susținută de avatarul lui Woody Allen (întrupat de șarmantul Timothée Chalamet), în decorul de carte poștală și cu intriga (ușor) bulevardieră. Această rutină alleniană capitalizează farmecul, grație cuvintelor din scenariu. La fel de bine, fermecătoarea Elle Fanning jonglează cu nuanțele în interpretarea unei ingenue originare din Midwest, impresionată de artiștii pe care i-a întâlnit în scurta sa călătorie. Micuța “omidă” iese din crisalidă și se metamorfozează în “fluturaș”. Ca de obicei, totul se reduce – la Woody Allen – la fondul moral al poveștii. Bunăoară, printre multele promenade în Central Park, printre taxiurile galbene care alunecă pe asfaltul umed, regăsim personajele arhicunoscute la Allen: îndrăgostiții derutați de întâlnirile ratate, artiști torturați de angoase și crezuri profesionale, femei infidele, toate organizate de dorințe de natură sentimentală, dar dezorganizate de crudul destin/ Woody Allen (e răspunzător pentru tot).

Umorul tandru, ironia fină înscriu și această peliculă pe linia celebrelor Annie Hall, Radio Days și Manhattan. A Rainy Day in New York ne pune pe gânduri: “Nu cumva Woody (Allen) e fiul lui Cehov sau al lui Offenbach? Sau, mai știi, o fi chiar al lui Marivaux”. Cert este că octogenarul cineast e încă în vervă, deși au trecut multe furtuni peste el.

Regia: Woody Allen

Scenariul: Woody Allen

Imaginea: Vittorio Storaro

Decorurile: Santo Loquasto

Costumele: Suzy Benzinger

Montajul: Alisa Lepselter

Distribuția:

Timothée Chalamet – Gatsby

Elle Fanning – Ashleigh

Selena Gomez – Chan

Jude Law – Ted Davidoff

Liev Schreiber – Roland Pollard

Diego Luna – Francisco Vega

Cherry Jones – Mama lui Gatsby

Durata: 92 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Woody (Allen) înainte de furtună – A Rainy Day in New York

Scris de pe iunie 21, 2020 în Cinema, Film, Iubire, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web