RSS

Arhivele lunare: iulie 2020

Nebunii ani ‘20 – Babylon Berlin

 
Într-o lume aflată într-o permanentă dinamică, când ideologiile se întrepătrund și se contrazic, pe fondul unor controverse (chiar și de natură medical, panica iscată din pricina unor pandemii), devine potrivită alegerea unui serial cu aspect de film noir, dar cu puternice rezonanțe în contemporaneitate: Babylon Berlin. Bărbați înarmați năpustindu-se asupra unui tren de noapte, un camioane cu marfă, oameni pitulați în tufișuri – totul pare periculos și subversiv în această mini-serie în care sunt mixate genuri (theriller,  film neo-noir). Toată lumea se îndreaptă către Berlin și totul duce la Berlin, la «Babilonul Berlin», inima Republicii Weimar. Așadar, avem de-a face cu o producție clădită cu ajutorul unui buget generous pentru o așa serie epatantă din puncte de vedere vizual, clădită după un scenariu bine-uns, cu o distribuție ce reunește actori credibili.

Cel mai scump serial german de până acum are acțiunea plasată în epoca Republicii de la Weimar. Producţia germană are ca sursă de inspiraţie romanele poliţiste ale scriitorului german, Volker Kutscher. Amestecând politica, spionajul, ancheta polițistă, cronica social și amorul, serialul reconstituie, cu fidelitate, o formidabilă epocă istorică. Există hiperinflație, sărăcie și disperare pe străzi, veterani șocați din războiul precedent, văzuți ca niște ‘arme defecte’, gata pentru a fi aruncate la gunoi. Extrema dreaptă populistă câștigă avânt, așa cum se întâmpla în toată Europa. (Sună familiar? Brexit sau Donald Trump?)  În cluburile de noapte, viața e frenetică, jazz-ul  e în plină evoluție, sub perdelele de fum, se ascund acte imorale, dar, parcă nimănui nu-i pasă. Obrăznicia e la cote înalte, ritmul politic pare o ‘bombă cu ceas’, iar Germania oscilează între comunism și nazism. Deși perioada e una mai puțin cunoscută, se întrevăd destul de clar temele: revoluția troțkistă, ascensiunea nazismului, expansiunea antisemitismului din Germania interbelică, spiritul revanșard față de tratatul de la Versailles, dar și zorii psihanalizei, apariția unor noi modalități de tratare a unor afecțiuni psihice.

Serialul Babylon Berlin îl păstrează, în centrul acțiunii, pe tânărul inspector de poliţie, din Köln, Gereon Rath. Pe parcursul celor 16 episoade, Rath este ajutat, în rezolvarea problemelor, de inteligenta (viitoare) colegă, Charlotte Ritter. Comisarul fusese transferat la secția ‘Moravuri’ cu scopul de a demantela o rețea mafiotă, care alimenta Berlinul cu filme porno. Rath este veteran din Primul Război Mondial și suferă de tulburări de stres posttraumatic. Își ascunde zguduirile în spatele fiolelor de morfină, care îl eliberează, pe furiș, de tensiuni. Deși e un bun catolic și aruncă peliculele pornografice, pare că se adâncește și el în zone mai întunecate. Jonglând cu implicațiile politice și diplomatice, tânărul comisar este ajutat de locotenentul Bruno Wolter și de ambițioasa Charlotte Ritter. Opțiunile sale politice nu sunt la vedere, dar este evident că îi place să danseze.

La fel de interesantă, dar și ambiguă, este fermecătoarea Charlotte Ritter. Fragila fată, din cartierul Neukölln (zonă plină de imigranți) ziua visează să devină detectiv, dar nopțile și le petrece în Moka Efti. Ca mai toate tinerele din Weimar, suava flapper, trudește zi de zi pentru a-și menține familia pe linia de plutire, în timp ce nopțile și le consumă în cabaretele  unde colcăiau spioni, industriași și agenți străini infiltrați printre petrecăreții de ocazie. Distribuția îi reunește și pe actorii Leonie Benesch, interpreta rolului Greta Overbeck, cât şi pe actorul Christian Friedel, interpretul fotografului Graf, alături de austriacul Karl Markovics, aici, în rolul jurnalistului de investigaţii Samuel Katelbach. În seria a doua, îl putem vedea și pe actorul Sabin Tambrea (născut la Târgu-Mureș, cunoscut și din serialul Ku’damm 56: Rebel With a Cause), acum, în postura unui actor melodramatic, Tristan Rot.

Această rafiografie a Berlinului de la sfârșitul anilor ’20 reflectă amploarea și ambiția masivă a germanilor care glisau între extreme, cu puțin înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Costumele, decorurile, dar –  mai ales -, ilustrația sonoră construiesc o veritabilă frescă a societății germane. Personajele sunt perfect încadrate în decorul high-life-ului berlinez interbelic. Acţiunea decurge subtil, intrigant şi în mod creativ, stârnind interesul spectatorului. Chiar dacă devin pretexte ficționale, multe dintre acțiunile de pe ecran sunt pornite de la adevăruri istorice: reînarmarea armatei germane, în vederea pregătirii pentru un nou război, s-a realizat cu ajutorul rușilor, iar pregătirea piloţilor Luftwaffe a avut loc în secret, tot în „curtea” marelui inamic de mai târziu al Germaniei, U.R.S.S. Detaliile ‘de epocă’ ilustrează atmosfera, iar personajele întregesc tabloul general. Regăsim comuniştii germani, spionii sovietici (fie ei stalinişti sau troţkişti), spionii germani (reprezentanţii monarhiei, Kaizerului Wilhelm al II-lea), naziştii, evreii, industriaşii nemţi, gangsterii etc. Stereotipurile se identifică și ele destul de ușor: ‘feminista’ Charlotte Ritter, liderul grupării comuniste germane, doctorul Völcker sau ‘rușii albi’/contesa rusă Svetlana Sorokina. Actriţă de origine lituaniană, Severija Janušauskaitė, are o contribuție esențială deoarece o întrupează pe contesa Sorokina, dar și interpretează două melodii din magistrala coloană sonoră de care se bucură serialul. De fiecare dată, spectatorul alege cum să interpreteze scenele, iar – la finalul serialului – realizatorii își exprimă în mod vădit, una dintre temele esenţiale ale serialului.

Aflat în concurență cu alte seriale de același calibru (Breaking Bad, House of Cards și Downton Abbey) dinamicul serial german se detașează prin abilitatea realizatorilor de a strecura, subtil, printre crime, sex, evenimente istorice, aspecte ce țin de spiritul vremurilor actuale. Evoluţia în spirală a istoriei face, probabil, ca realizatorii să reactualizeze un apel la adresa suficienţei practice a omului din zilele noastre, provocat din toate părţile de nenumărate libertăţi. Fără doar și poate, democrația aparține sferei negocierilor, dar și jocurilor de culise, mai ales că deja s-a spus că: „Life is a cabaret”. Atenție la neatenția din babilonie!

***

Regia: Henk Handloegten, Achim von Borries, Tom Tykwer

Scenariul: Henk Handloegten, Achim von Borries,Tom Tykwer

Imaginea: Bernd Fischer, Frank Griebe, Philipp Haberlandt

Muzica: Tom Tykwer, Johnny Klimek, Reinhold Heil, Kristjan Järvi, Gene Pritsker

Distribuția:

Volker Bruch – Comisarul Gereon Rath

Liv Lisa Fries – Charlotte Ritter

Peter Kurth – Inspectorul Bruno Wolter

Severija Janušauskaitė – Contesa Svetlana Sorokina/Nikoros

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Nebunii ani ‘20 – Babylon Berlin

Scris de pe iulie 30, 2020 în Cinema

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Viața ca un roller coaster – El Embarcadero/ The Pier

 Un thriller doldora de emoție și senzualitate ține spectatorii cu respirația la gură în fața micilor ecrane. Aplicând rețeta seriei perfect adaptate cerințelor publicului, realizatorii serialului El Embarcadero lansează o suită de interogații celor care se aventurează în acest „carusel emoțional-vizual.
El Embarcadero/The Pier este un film-serial, de atmosferă, ce îi oferă spectatorului imaginea seducţiei efemere. Filmată într-o zonă futuristică din Valencia, dar și pe coasta mediteraneană (Parcul Național „La Albufera”) a acestei așezări, seria TV El embarcadero (The Pier) a fost creată de Álex Pina (un soi de „Messi al serialelor”) și Esther Martínez, într-o coproducție Movistar+, Atresmedia Studios și Vancouver Media. Așteptările sunt mari, pentru că producătorii – Álex Pina și echipa sa – celebrei La Casa de Papel (unul dintre cele mai vizionate seriale de pe Netflix) și-au pus semnătura și pe noua producție „lansată la apă” la începutul anului 2019. Bunăoară, distribuția reunește actori pe care publicul îi cunoaște deja din La Casa de Papel/ Money Heist, precum Alvaro Morte, dar și staruri din alte serii de succes: Verónica Sánchez (Morocco – Love in Times of War, Gran Reserva) și Irene Arcos (co-star în Vis-a-Vis).

Subiectul, transpus în 8 episoade de câte 50 de minute, aduce în prim-plan teme etern-umane – iubirea, căsătoria, familia, relațiile interumane – dar analizate din multiple unghiuri. Deși e altoită pe canavaua melodramei (tema dublului, moartea eroului central), seria are multe calități artistice și ne invită să descoperim motivul pentru care un bărbat iese definitiv dintr-un triunghi amoros. Bunăoară, în spatele cadrului natural mirific, este expusă cruzimea raporturilor umane, ca într-un artefact cu două feţe.

Așadar, serialul narează povestea arhitectei Alexandra, care deși e distrusă de moartea soțului său, Oscar, este și mai copleșită când află că acesta a dus o viață dublă alături de o altă femeie, Veronica, cu care avea și o fetiță. Prin urmare, Alexandra  se confruntă cu cel mai aprig coșmar: primește un apel telefonic de la polițistul Conrado și este chemată să identifice trupul soțului ei, găsit pe un dig, în frumoasa zonă Albufera, de lângă Valencia.

Citiţi şi Greenbook – când prietenia îşi găseşte calea

Sinucidere? Imposibil! Cei doi făcuseră planuri împreună cu doar câteva ore în urmă. Loviturile abia încep să curgă, când descoperă că înainte să moară, Oscar dusese o viață dublă cu Veronica. Cine este această femeie? Cine a fost, de fapt, bărbatul pe care l-a iubit 15 ani? Și ce s-a întâmplat în acea noapte fatală pe dig? Sub o identitate falsă, Alexandra se mută cu Veronica și, cu ajutorul lui Conrado, pătrunde din ce în ce mai adânc în misterul lui Oscar. Acest tragic eveniment de viață, un adevărat „tsunami emoțional”, îi va schimba radical viziunea despre lume.

Noua serie realizată de Álex Pina nu se rezumă doar la povestea unei crime/ sinucideri, ci conduce spectatorul spre dosnicele cămări ale sufletului omului occidental, civilizat. Personajul central, Oscar (expresivul Álvaro Morte), se lasă descoperit încet-încet, revelând parcă cele două faţete ale „aceleiaşi medalii” (precum un Ianus antic): cuceritorul mascul educat (pe care îl regăsim nu doar în Spania, ci oriunde). Grație acestui personaj, realizatorii  se găsesc în dificila încercare de-a reflecta încurcatele și misterioasele mecanisme ale erotismului. Căsătorit cu o femeie de succes – eleganta arhitectă, perfecționistă până la obsesie – intră într-o relație amoroasă cu Veronica, o senzuală femeie de 35 de ani, un «spirit liber». Permanent poziționat între cele două relații, Oscar glisează între cele două „fațete ale feminității în floare”. Alexandra, la rândul său, conduce spectatorul spre interiorizare. Doborâtă de infidelitatea atât de bine tăinuită de soțul ei, femeia ajunge să se (re)descopere pe sine.

Încercând să afle de ce Oscar alesese o altă parteneră, în paralel cu viața conjugală fericită, Alexandra găsește calea spre adevărurile interioare și se debarasează de unele prejudecăți. Filmul derulează lupta para-oedipiană declanşată de cele două personaje construite în oglindă. Cele două femei alimentează năzuințele și dorințele/ poftele aceluiași bărbat, aici un fel de „poligam alb”.

Dacă la începutul secolului trecut realismul făcea furori cu tematica «glasul pământului & glasul iubirii», de această dată lucrurile sunt mai alambicate, fiindcă arhitecta este rafinată, educată, dar și sexy. Așadar, producătorii propun o viziune modernă, de secol XXI. Sedus de sălbăticia provocatoare a femeii care trăia singură printre apele din mirifica zonă „La Albufera”, Oscar face caz de codul sexual occidental, devoalând realitatea faptului că amorul transgresa limitele  de clasă. În fond, este descrisă societatea vestică, (destul de) superficială şi plină de ipocrizie, interesată (doar) de plăceri și de întreținerea aparențelor.

Citiţi şi Vânătoare… la Curte – The Favourite

Farmecul și frumusețea spațiilor analizate în paralel – arhitectura futuristă amețitoare, interioarele de lux, cât și mediile naturale conservate, hrana rafinată, dar și bucate naturale – mențin și alimentează ideea contrastelor complementare. Tonurile reci, griul-albăstrui din marile aglomerări urbane alternează și contrastează cu luminozitatea galben-aurie din cadrul rural. În aceste permanente oglinzi paralele, regăsim câteva constante: cerul albastru și chipul răvășit de amor al lui Oscar.

Astfel, serialul se dovedește un proiect îndrăzneţ, potrivit pentru secolul actual, ce încearcă să integreze într-o manieră fluidă, aproape omogenă, personaje, situaţii şi spaţii diferite. Multiplicarea orizonturilor poveștii e ajutată din plin de echipa tehnică (montajul dinamic – Luis Miguel González și seducătoarea ilustrație muzicală – Iván Martínez și Manel Santisteban), iar măestria actoricească a interpreților alimentează neliniștile spectatorului. Grație imaginii splendide, realizată de Miguel Amoedo și Álvaro Gutiérrez, granițele artificiale ale personajelor-stereotip se estompează, iar suspansul fructifică noua legătură dintre eroine.

Infidelitatea și suferința se împletesc cu senzațiile și hipnotismul unei iubiri așezate într-un triunghi. Cu toate că seria a fost realizată într-o manieră uşor artificială, totuşi scopul producătorilor pare a fi sondarea lumii interioare şi a alterităţii deopotrivă, ca şi încercările eroilor de a controla neprevăzutul în dorinţa de a-şi exercita libertatea individuală. Ca într-un veritabil debarcader, spectatorul modern trebuie să aleagă singur „în ce barcă să urce” (propriul adevăr) și să răspundă interogaţiilor despre cuplu, adulter și iubire.

Producător: Álex Pina

Regia: Jesús Colmenar, Álex Rodrigo,

Imaginea: Migue Amoedo și Álvaro Gutiérrez,

Montajul: Luis Miguel González

Ilustrația muzicală: Iván Martínez și Manel Santisteban

Distribuția:

Álvaro Morte – Óscar/Oscar

Verónica Sánchez –  Alejandra/Alexandra

Irene Arcos – Verónica/Veronica

Roberto Enríquez – Conrado

Marta Milans – Katia

Judit Ampudia – Ada

Durata: 50 min per episod

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Viața ca un roller coaster – El Embarcadero/ The Pier

Scris de pe iulie 29, 2020 în Feminin, Film, Iubire, Melodramă, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , ,

Steven Soderbergh, vizionar sau ‘geniu malefic’? – Contagion

Sunt suficiente câteva minute pentru ca scenele-șoc din Contagion să marcheze definitiv retina spectatorului. Implacabil, direct, mecanic, monstruoasa epidemie se abate asupra întregului glob, scrutată doar de camera de filmat a inepuizabilului Steven Soderbergh. Vizionar sau nu, cineastul ne-a surprins, acum aproape zece ani, cu o formulă narativă ce azi nu ne mai amuțește.

Lansat la cel de-al 68-lea Festival de Film de la Veneția (3 septembrie 2011), Contagion a avut, apoi, o premieră generală pe 9 septembrie 2011. În acea perioadă, filmul a fost apreciat de specialiști/critici, care au lăudat atât scenariul, dar – mai ales – interpretarea actorilor selectați în distribuție: Marion Cotillard, Matt Damon, Laurence Fishburne, Jude Law, Gwyneth Paltrow și Kate Winslet. În egală măsură, ‘filmul-catastrofă’ a fost bine receptat și de comunitatea oamenilor de știință, care i-au lăudat precizia documentării. Steven Soderbergh este cineastul hollywoodian capabil să metaforizeze un subiect clasic, debarasându-se de cele mai multe ticuri ale cinemaului popular /mainstream.

Astăzi, scena din deschidere creează fiori: filmul începe cu sunetul unei femei care tușește. Este Beth Emhoff (Gwyneth Paltrow), devenită «pacientul zero» într-o pandemie, care ucide cel puțin 26 de milioane de oameni din întreaga lume, în mai puțin de o lună. Simptomele extrem de agresive ale bolii şi moartea survenită rapid le dau de înţeles autorităţilor că se confruntă cu un virus ce le va face o mulţime de probleme. Epidemia este prezentată realist din toate punctele de vedere: de la prima observare a virusului letal, până la încercările autorităţilor de a găsi un remediu sau de a-i diminua răspândirea. Fictivă, la acea vreme, pandemia era denumită MEV-1, un un hibrid de gripă și virusul mortal Nipah (apărut în Malaezia, la sfârșitul anilor ’90).

Așdar, odinioară doar senzațional, astăzi, real, filmul prezintă omenirea din nou în pericol: apariția unui virus cumplit, care se răspândește cu o viteză fulminantă și are puterea de a ucide în câteva zile, stârnește groază pe mapamond. Depășită de situație, lumea științifică nu reușește să găsească antidotul și nici nu pot stăvili panica iscată în rândul populației. În toată această perioadă, oamenii de rând încearcă și ei să găsească o cale de supraviețuire, într-o societate distrusă de cumplita molimă. Perfidul ‘inamic invizibil’ poate ucide în câteva zile. Haosul generat de lipsa de siguranță în care se vede aruncată întreaga populație domnește, curgerea narațiunii cinematografice este ritmată.

După declarațiile de la acea vreme, Soderbergh intenționa să îi aducă un omagiu lui Irwin Allen, cel care, în anii ’70, făcea încasări colosale cu pelicule precum The Poseidon Adventure, The Towering Inferno, The Swarm. Abilul cineast a preluat și prelucrat de la predecesorul său o „rețetă garantată”: multe staruri reunite sub bagheta sa, fenomene naturale spectaculoase, scene de panică și mulți morți.

Odată cu pelicula din 2011, Contagion, Soderbergh reactivează acest gen și-i insuflă stilul său rece, distanțat (bine pus la punct după Bubble și The Girlfriend Experience). Filmele lui Soderbergh se bazează pe rețete: angrenaje, înlănțuiri rapide de situații aparent fără limite. Ne reamintim: droguri (Traffic), hold-up (seria Ocean ‘s Eleven), bani (The Girlfriend Experience).

La acest cineast, se circulă mult, dar totul e la vedere, efectul de domino și mecanica bine-unsă excelând.  Inversând tonalitatea melodramatică din producțiile   lui Allen, Contagion înlănțuiește secvențe care necesită empatie pentru personajele sacrificate  pe ecran.

Distribuția, de cinci stele, ajută pe înțelegerea gravității faptelor prezentate, iar tipologiile sunt bine conturate: biata Gwyneth Paltrow are parte de o moarte oribilă, Jude Law e jurnalistul (blogger fariseic şi dezlănţuit), Matt Damon devine un tată de familie depăşit de situaţie, militarul e reprezentat de Bryan Cranston, iar oamenii de știință sunt întrupați de Kate Winslet, Laurence Fishburne, Marion Cotillard. Folosind o schemă bine-cunoscută (întreținută zilnic de canalele de știri/televiziune, radio), filmul derulează «mecanica paranoia» cu un minimum de efecte: câteva scene de referință, mișcări ale mulțimii, prim-planuri asupra morților și asupra străzilor pustiite. Soderbergh refuză spectaculosul, optând pentru o boală prezentată indirect: decoruri impersonale, teama strecurată în hoteluri, spitale, sălile de conferință sau de gimnastică, toate ajunse „spații pentru carantină”. Inamicul nu este prezent, ci doar se insinuează amplificând starea de angoasă. Așadar, de la cazinoul – în care turista de origine americană (Gwyneth Paltrow), angajatul chinez și virusul –  se dă startul către infernala rundă.

Bunăoară, tabloul general pare – astăzi – cunoscut. Astfel, întorcându-se dintr-o călătorie de afaceri din Hong Kong, Beth Emhoff ajunge Chicago pentru a avea relații intime cu fostul ei iubit. Două zile mai târziu, în casa familiei sale din suburbia Minneapolis, femeia se prăbușește în convulsii. Soțul ei, Mitch Emhoff, o duce la spital, dar moare din motive necunoscute. Mitch se întoarce acasă și află că fiul său vitreg, Clark, a murit din cauza unei boli similare. Mitch este izolat, dar se constată că este imun; este eliberat și se întoarce acasă la fiica sa adolescentă Jory. Oamenii politici își exprimă temerile că boala reprezintă, de fapt, o armă biologică (menită să provoace teroare în weekendul de Ziua Recunoștinței). Cheever o trimite pe dr. Erin Mears, un ofițer E.I.S., la Minneapolis pentru a face anchete epidemiologice. Mears urmărește focarul până ajunge la Beth. Ea negociază cu birocrații locali, care au rețineri în a aloca resurse pentru cercetări în domeniul sănătății publice. Mears se infectează și moare. Pe măsură ce virusul se răspândește, Chicago este pus în carantină și apar cazuri numeroase de jafuri pe măsură ce violența izbucnește. Finalul ne aruncă către adevărata cauză. Într-un flashback, cu câteva zile înainte ca Beth să fie infectată în China, un buldozer doboară un copac, deranjând un cuib de lilieci. Unul zboară peste o fermă și îi scapă o bucată de banană, care este mâncată de un porc. Porcii sunt măcelăriți și pregătiți de un bucătar care dă mâna cu Beth în cazinou, transferându-i virusul și transformând-o în «pacientul zero». În filmul acestui cineast cerebral, ‘geniu malefic’ sau doar ‘genial vizionar’, avem impresia că putem auzi sunetul click-urilor de la sinapse. Acest fanatic al montajului devine un artizan al ‘bricolajului de circuite’. Din Hong Kong până la Los Angeles, propagarea germenului mortal ține doar de accelararea impusă de ticăitul unui «ceasornicar malefic».

Departe de a fi doar o formă de poezie crepusculară, pelicula semnată de Soderbergh evocă doar tristețea mecanicizată care animă lumea actuală. Pariul cu hiperrealismul a fost câștigat, cineastul trecând cu brio proba veridicității faptelor. Profund anxiogen, rimând perfect cu timpurile actuale, Contagion a depășit granițele unei metafore cinematogarfice pentru lumea vulnerabilă hiperconectată, intoxicată de sine în care viețuim.

Regia: Steven Soderbergh

Scenariul: Scott Z. Burns

Imaginea: Peter Andrews

Montajul: Stephen Mirrione

Muzica: Cliff Martinez

Distribuția:

Marion Cotillard – Dr. Leonora Orantes, epidemiolog de la Organizația Mondială a Sănătății

Matt Damon – Mitch Emhoff

Laurence Fishburne – Dr. Ellis Cheever

Jude Law – Alan Krumwiede

Gwyneth Paltrow – Beth Emhoff

Kate Winslet – Dr. Erin Mears

Bryan Cranston – contraamiral Lyle Haggerty, Corpul Serviciilor de Sănătate Publică din Statele Unite

Jennifer Ehle – Dr. Ally Hextall, cercetător al Centrului pentru Prevenirea și Controlul Bolilor (U.S. Public Health Service Home)

Elliott Gould – Dr. Ian Sussman

Durata: 106 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Steven Soderbergh, vizionar sau ‘geniu malefic’? – Contagion

Scris de pe iulie 28, 2020 în Uncategorized

 

Le tout nouveau testament – Ce facem cu viața noastră?

(Farsă comică amăruie) 

Mădălina DumitracheSurpriză, mare surpriză întâlnirea cu Dumnezeu interpretat de Benoît Poelvoorde în Le tout nouveau testament, o comedie amăruie, franco-belgiană, semnată de autorul peliculelor Le huitième jour/The Eighth Day.Din această perspectivă, Creatorul nu este o persoană frecventabilă. Jaco Van Dormael lansează o provocare prin acest nou film voit iconoclast, lansat la Cannes; filmul a fost într-un tur de forţă al festivalurilor şi a câştigat deja premiul publicului la Festivalul Biografilm, precum şi la Festivalul Internaţional de Film din Norvegia.

S-au tot făcut referiri la Dumnezeu, dar, de data aceasta, Dumnezeu nu este ceea ce crezi. Este mic, slab, prost și rău cu lumea (ironic!). Și numele lui este … Benoît Poelvoorde. E distractiv, nu? Celebrul artist belgian joacă rolul divinității într-un Bruxelles suprarealist, gri și rece. Dumnezeu își duce traiul într-un apartament degradat, alături de soția sa (Yolande Moreau) și de fiica lor, Ea (Pili Groyne). În ținută neglijentă (pijama și papuci) peste care-a trântit un halat încheiat anapoda, tiranul domestic abia se târâie ca să-și desfacă o cutie de bere. În afara faptului că este cam arțăgos, ba chiar irascibil, ciudatul Tată găsește amuzant modul în care își tratează soața (ca pe o retardată) sau… îi mai altoiește fiicei sale câte o lovitură de curea dacă nu respectă vreuna dintre “legile” sale. Viața lui se organizează după trei timpi: iritat familia, moțăit și sforăit în fața micului ecran și jocuri video în fața monitorul din biroul său. Din spatele ecranului, acest cinic răzbunător născocește noi legi absurde și meschine de genul celor prin care telefonul sună fix când plonjezi în cada de baie sau fata se strecoară în fața cozii la casa de la supermarket. Mizantropul din spatele calculatorului construiește legi dure, nemiloase.

Le tout nouveau testament 2

Desigur, ne sună a impietate sau erezie, dar încecăm să-i dăm de cap ideii năstrușnice a lui Van Dormael. Deloc reverențios, acesta a ales să prezinte versiunea greu digerabilă cu scopul de-a trezi reacții. Cineastul nu ne scutește de glumițe cu tentă religioasă, legând puncte din scenariu de evenimentele prezentate în Biblie: Geneza, Cântarea Cântărilor, Exodul. Bunăoară, vom avea parte de ghidușii vizuale, de-o urâțenie ilustrativă uluitoare ce ne amintesc, pe rând, de: copilărie, probele inițiatice, etapa marilor decizii, lupta dintre voință și soartă, inadaptarea la mediu. Fiecare secvență durează cam douăzeci de secunde și te orbește. Piruetele cinematografice, impuse de Van Dormael în această peliculă, servesc unei morale voit populiste, etalând inutilitatea unui “trai-de-rahat”. Delirul vizual este justificat de tonalitatea pesimistă, dar, de sub carapacea ironiei acide, răzbate și o plăpândă undă de tandrețe, de râsu’-plânsu’. În cele din urmă, Dumnezeu nu este decât o extensie logică a explorărilor ironice ale creaturilor duios numite muritori de rând”, iar Jaco Van Dormael nu face altceva decât să se joace cu spațiul și timpul.

Le tout nouveau testament 1

În această fabulă trăsnită, Dumnezeu poate face rău, desigur, prin urmare, fiica Lui trimite oamenilor SMS-uri prin care-i anunță ora decesului. Eroina, interpretată cu aplomb de adolescenta talentată Pili Groyne, este animată de-un optimism absolut incredibil. Obosită de atâtea războaie inutile, de mizeria și violența care cotropesc oamenii în astfel de momente, puștoaica se consultă cu “fratele ei” – Iisus Hristos (o statuie din porțelan, animată) – și caută șase apostoli (un cocktail exploziv de caractere) cu ajutorul cărora să re-scrie un Nou Testament. Intriga se leagă fiindcă tânăra Fiică va părăsi familia și va descoperi lumea de afară. Scenariul și regia devin un veritabil montagne russe în care aventurile se țin lanț. Umorul cineastului belgian demonstrează, în mod constant, empatie pentru eroii lui. Acesta chiar a reușit să facă să râdă un sinucigaș aflat în imposibilitatea de a-și lua viața.

Le tout nouveau testament 3

Deși toate personajele din poveste sunt marginale, pot fi recunoscute, totuși, cu ușurință. Într-adevăr, în cazul în care viața lor nu le mai aparține, se pot face simțite trăiri și emoții precum: bucurie, dezamăgire, tristețe, frică, dragoste (așteptați să o vedeți pe Catherine Deneuve îndrăgostită nebunește de-o gorilă uriașă; este hilar). În acest sens, Jaco Van Dormael exprimă idei îndrăznețe despre existența umană, încurajând privitorul de a trăi pe deplin viața, de a fi liber. Filmul  este un îndemn la lupta pentru propria fericire, trecând prin mai toate paradoxurile speciei umane: mizantropia, dar și altruismul, ura, dar și dragostea.

Le tout nouveau testament 4

Paradoxal, dar și răul își are și el partea lui bună, în acest caz, fiindcă toți se vor trezi întrebându-se ce ar mai putea face în puținul timp rămas până la final. Evident, opțiunile sunt diferite: unii își planifică jocuri de noroc, dar alții își reconsideră prioritățile din viață. Odată plasați într-un vertij existențial, oamenii sunt determinați să conștientizeze propriile limite și să se decidă ce vor să facă pentru viața lor. Adevărat, nu mai este vorba despre acel Dumnezeu care merge pe apă, ci unul oprit de poliție ca un nebun și pentru așa ceva a fost nevoie de mare… îndrăzneală. Lăsând deoparte aerul de farsă blasfematoare, găsim fărâma de umanism pe care o căutăm toată viața, pentru că Le tout nouveau testament este o satiră usturătoare, amuzantă și originală la adresa societăţii contemporane.

Regizor: Jaco van Dormael
Scenarist: Jaco van Dormael, Thomas Gunzig
Operator: Christophe Beaucarne
Producător: Jaco van Dormael
Monteur: Hervé de Luze

Distribuţia:
Pili Groyne (Ea)
Benoît Poelvoorde (Dieu)
Catherine Deneuve (Martine)
François Damiens (François)
Yolande Moreau (La femme de Dieu)
Laura Verlinden (Aurélie)
Serge Lariviére (Marc)
Didier De Neck (Jean-Claude)
Marco Lorenzini (Victor)

Durata: 1h 50

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Le tout nouveau testament – Ce facem cu viața noastră?

Scris de pe iulie 28, 2020 în Actualitate, Cinema, Film, Relativitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Șic printre freak – The Greatest Showman

Să fie vorba (tot) despre „Panem et circenses”/pâine şi circ ? Mai degrabă glamour și circ – pare să ne sugereze pelicula The Greatest Showman, care antrenează și seduce toți membrii familiei.

Phineas Taylor Barnum a fost considerat un vizionar, ba chiar „un prinț al șarlatanilor” – exloatând apetența publicului pentru un anumit gen de divertisment. Nimic uimitor în faptul că Hollywoodul s-a oprit asupra acestei célèbre figuri și-a oferit publicului o biografie cinematografică, sub formă de comedie muzicală. După Moulin Rouge!, Les Misérables și    La La Land, The Greatest Showman a adus un nou suflu această linie de musicaluri. The Greatest Showman e departe de a împărtăși dulcea nostalgie pentru comedia muzicală specifică epocii de aur a Hollywoodului, așa cum apărea în La La Land. În viziunea lui Baz Luhrmann,  musicalul este «copilul teribil » al MTV-ului. Bunăoară, The Greatest Showman on Earth celebrează naşterea show-business-ului şi ni-l prezintă pe vizionarul care, apărut de nicăieri, a reuşit să creeze un spectacol devenit celebru în întreaga lume. Genul acesta de peliculă se revendică din divertismentul care include muzică, coregrafie și-un montaj eliptic, în care efectele nu lasă nicio secundă de reflecție spectatorului răvășit de o astfel de estetică cu valori ultra-pozitive. Rolul titular i-a revenit lui Hugh Jackman, care este P.T. Barnum, supranumit „Omul spectacol”, fondator al circului ambulant Ringling Bros. and Barnum & Bailey Circus. Așadar, filmul are și-un puternic mesaj motivațional, ornate în glamour, melodii memorabile prin versuri, dar și prin linia melodică și coregrafiile contemporane, deși acțiunea e plasată la mijlocul veacului al XIX-lea.

În 1871, cu buzunarele goale, dar cu mintea plină, Phineas Taylor Barnum se hotărăște să-și facă un (re)nume. Acțiunea e plasată în America acelor ani în care se dezvolta ca țară și ca putere global, iar filmul reprezintă povestea de succes a unui bărbat care a reușit să facă din entertainment o marfă, un specialist în marketing avant la lettre. Înconjurat de trupe de artiști mai mult sau mai puțin înzestrați, acesta va fonda ceea ce va deveni primul circ care a marcat istoria divertismentului. Deși a fost o personalitate destul de controversată, dar foarte faimos în Statele Unite, la mijlocul secolului XIX, P.T. Barnum a reprezentat – pentru unii – «părintele circului modern». Personajul reprezintă o sumă de calități într-un singur ins: antreprenor, om-spectacol, politician. Omul de vânzări, dintr-o epocă în plină dezvoltare, s-a ocupat neobosit de toate acestea, fiind o celebritate a vremii sale (deşi, nicidecum una de prim rang). A simțit nevoia de distracție care se năștea în America modernă și-a alimentat-o din plin, obținând profit. P.T. Barnum nu a fost vreun vizionar politic à la Lincoln sau Carnegie, ci a fost unul dintre acei visători care au făcut avere profitând de dorința omului modern de a se distra.

Musicalul din 2017 aduce în prim-plan mesajul puternic de-a îți urma visul, dar vorbește și despre acceptare și integrarea celor defavorizați. Inspirat destul de liber din faptele reale, The Greatest Showman ar fi putut fi considerat o galerie a portretelor sarcatice à la Freaks, dacă   nu ar fi beneficiat de un scenariu reușit, cum este cel semnat de Bill Condon și Jenny Bicks. Prin urmare, nu avem parte de prea multe clișee și nici de scene lacrimogene în exces, fiind o fabulă fără concesii pentru amatorii de divertisment dulceag. Musicalul cu Hugh Jackman țese o poveste  despre un om de spectacol carismatic, un maestru al iluziilor şi – mai mult – un «fabricant de fericire». În film, circul lui modern – pentru vremea lui, cu acrobaţi şi curiozităţi (oameni cu diverse calități ieşite din comun sau particularităţi fizice ieşite din comun) – nu e doar o afacere, dar e şi o premisă a integrării sociale a celor defavorizaţi, respectând linia impusă de political correctness (aici, dreptul la diferență și la reușită, pe fondul luptei de clasă). Din păcate, duşmanii lui Barnum sunt oamenii mărginiţi şi membrii unei societăţi prea rigide. Barnum      (din realitate) a militat pentru egalitarea între rase și integrarea persoanelor de culoare. În film, Barnum angajează trapeziști de culoare, situație ce a șocat publicul vremii, care desconsidera persoanele de culoare, asimilându-le doar cu rolul de slugi, nicidecum de artiști.

Spectatorii mai în vârstă vor fi uimiți să vadă cum «idolii adolescenților» de la Disney, Zac Efron și Zendaya, starurile din High School Musical au crescut. Tinerii (care au un număr la trapez plin de romantism) au evoluat frumos, livrându-ne performanțe artistice fără note false. Le regăsim alături pe Michelle Williams (în rolul doamnei Barnum), dar şi pe Rebecca Ferguson în rolul unei cântăreațe de operă, contribuind din plin la povestea acestui «success story».

De departe. Hugh Jackman dă aici măsura talentului său plurivalent. Actorul australian înlănțuie abil pasajele melodioase cu monotonia unor dialoguri. Fără îndoială, el pare puternic impregnat de acest rol, chiar de la prima apariție în cadru a elegantei sale siluete. Antreprenor idealist, tătic de excepție, cântăreț, dansator, arivist amoros – Jackman relevă orice fațetă a lui Barnum, glisând abil între cinism și filantropie. Grație melodiilor (un melanj de pop și R’n’b, care asumă anacronismul cu temporalitatea poveștii), The Greatest Showman pledează pentru toleranță, iar «This is me» a devenit deja hit. Energia debordantă și angajamentul total al lui Hugh Jackman rămâne rațiunea de a urmări această poveste strecurată printre mișcările alambicate ale camerei de filmare, costumele flashy/stridente și numeroasele efecte menite să seducă deplin publicul avid de distracție cu orice preț.

Regia: Michael Gracey

Scenariul: Bill Condon, Jenny Bicks

Imaginea : Seamus McGarvey

Montajul : Tom Cross

Muzica: Benj Pasek, Justin Paul, John Debney, Joseph Trapanese

Distribuția:

Hugh Jackman – P.T. Barnum

Zac Efron – Philipp Carlyle

Michelle Williams – Charity Barnum

Zendaya – Anne Wheeler

Durata : 1h44

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Șic printre freak – The Greatest Showman

Scris de pe iulie 27, 2020 în Blockbuster, Cinema, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , ,

Cum să renaști printre falduri – The Collection

Când ne gândim la peliculele despre Parisul anilor ‘40-‘50, adesea ne vine în minte imaginea fantezistă cu Gene Kelly dansând în ploaie. Ideea unei capitale a modei și-a eleganței s-a păstrat și a fost prelucrată de scenaristul și producătorul american Oliver Goldstick, cel care a lucrat la celebrele Pretty Little Liars, Ugly Betty și Lipstick Jungle.

Bunăoară, amatorii de saga familială, cu iz istorico-romanesc, doldora de secrete sau trădări, vor fi pe deplin mulțumiți urmărind fiecare episod din eleganta serie franco-britanică  The Collection (coproducători: Amazon, BBC și France Télévision). Prin urmare, Oliver Goldstick a făcut apel la o distribuție internațională de înaltă ținută. O lăsăm deoparte pe Betty Suarez și ne acordăm cu ritmurile lui Duke Ellington. Pe lângă veridicitatea (istorică a) dramei, The Collection beneficiază de toate ingredientele unui serial: suspans, tensiune, intrigi, suspiciuni, răsturnări de situație – toate acestea subsumate nevoii de libertate.

Este poveste aceea spinoasă: Ce alegem să lasăm la vedere și ce să dosim în spatele faldurilor (fie și ale unei rochii)? Oliver Goldstick a creat o lume care arată precum un joc de șah, în care fiecare personaj are o poziție. Există întotdeauna o tensiune, o opoziție; pofta unei societăți care nu e gata să o accepte – o permanentă tensiune între trecut și viitor.  Iscusitul cineast lansează provocări: Cine vrea să rămână în trecut și cine vrea să avanseze? Cine vrea să rămână ascuns   și cine vrea să se afișeze? Este o serie tv ghidată, în primul rând, de personaje. Gradual, fiecare episod adaugă încă o nuanță  fiecărui personaj. Grație scenariului bine urzit, cu aspectul rafinamentului  și eleganței din Downton Abbey, Gossip Girl sau Pretty Little Liars. Prin urmare, seria – cu aspect vintage – livrează episoade menite să ofere „o evadare”. The Collection le oferă roluri interesante unor actori precum Irène Jacob, Alix Poisson și Alexandre Brasseur, dar și britanicilor Richard Coyle și Tom Riley. Desigur, să nu uităm de tânăra Jenna Thiam, pe care o (re)găsim cu plăcere după The Revenant; aici, în rolul Ninei, tânăra propulsată ca manechin/model, glisând între secrete grele și dorința de libertate.

«Moda are puterea de a ne transforma. Nu este vorba despre cine ești, ci despre cine ai vrea să fii. Iar cei care declară că urăsc moda se simt bine-mersi cu ceea ce poartă doar ca să poată afirma: Nu dau doi bani !» – zice Paul Sabine (Richard Coyle), patronul unei case de modă din perioada postbelică.

Așadar, în Parisul anului 1947, ‘Casa Sabine’ forţează limitele în lumea modei de după Cel De-al Doilea Război Mondial. Totuși, dincolo de splendoare se ascunde secrete care ameninţă să distrugă succesul fragil al acestei companii. Filmat în Paris, serialul aduce în prim-plan fascinanta lume a modei/high fashion din capitala Franței; atelierul unui harnic investitor devine centrul atenției, în dorința de a trezi interesul pentru frumos, încercând  să uite umbrele lăsate de opresiunea nazistă. The Collection – devine o călătorie în timp, în care lumea răvășită de cruzimile războiului încearcă să depășească orice neajunsuri. La finele Războiului, departe de înfrângeri și pierderi materiale, regăsim o Franță hotărâtă să cucerească din nou lumea prin farmec și frumusețe. Guvernul tinerei Republici (a Patra Republică Franceză) caută să readucă moda franțuzească/à la française pe cele mai înalte trepte ale creației, în felul acesta insuflând optimism locuitorilor din Hexagon.

În fruntea casei de modă/‘Casa Sabine’ se află ambițiosul și charismaticul Paul Sabine, căsătorit cu americanca Helen. În fapt, el este „secundul” deoarece adevăratul geniu al familiei este impetuosul lui frate, Claude. Cei doi îi sunt subordonați lui Yvette – omniprezenta lor mamă. Departe de a-și armoniza relațiile, oportunitatea oferită lui Sabine pune în pericol pactul familial și amenință cu ruinarea visurilor atât ale lor, cât și pe cele ale colaboratorilor (artizanii din atelier, vânzătoarele, manechinele). În loc să-i ajute pe oameni să uite mai repede trecutul întunecat, perspectiva unui „viitor glorios” alimentează secrete, trădări și rivalități în interiorul   și în jurul casei de modă. Paul trebuie să facă față neajunsurilor din propria familie: are o soție care provine dintr-o familie înstărită și care le oferă sprijin în vremurile de austeritate, dar are și un frate talentat, deși e introvertit, spre mizantrop, și homosexual. Claude e, de fapt, cel cu talentul artistic. Trecând peste clișeul creator de modă=gay, găsim și obstacolele ivite din acțiunile unei mame „ultracunoscătoare” (posibil alt clișeu), secretele soției, dar, cel mai periculos pare a fi mediul concurențial: industria modei. Claude suferise în urma multor traume (un jaf al unui iubit dispărut brusc, își dorea mai multă recunoaștere în sânul familiei), iar comportamentul său aproape antisocial nu îl ajută defel. Intriga se ițește pe mai multe paliere: în paralel cu dramele acestora, se derulează cea a Ninei, tânăra nevoită să își caute fiul născut dintr-o relație nelegitimă (copilul fusese dat în adopție). Fondul general sugerează rigiditatea și opacitatea unei societăți abia scăpate de sub presiunea ororilor  războiului. Un suflu de prospețime îl aduce tânărul și talentatul Billy Novak, un fotograf american care este angajat de familia Sabine. Acesta e plin de inspirație și se îndrăgostește de Nina, croitoreasa devenită manechin/model. Pe lângă acțiunile acestora și ale altor angajați din ‘Casa Sabine’, domnește o stare generală de neliniște (zorii Războiului Rece, precum și vânătoarea foștilor colaboratori naziști).

Pe fundalul unei țări divizate, a unui Paris plin de animozități, ar putea ‘Casa Sabine’ să înlăture și din interiorul ei rivalitățile? Ar putea, cu adevărat, prospețimea să triumfe într-o lume aflată încă în haos? Serialul mizează pe dorința spectatorilor de a căuta firul printre jocurile de lumini și de umbre, în aflarea acelei triste înaripri (necesară după orice dezamăgire). Bunăoară, Marea Istorie interferează cu mica istorie, iar acea ‘pasăre Phoenix’/speranța sălășluiește în fiecare dintre spectatorii  dornici să descopere secretele acestei elegante serii.

***

Regia: Dan Zeff și Dearbhla Walsh

Producător: Oliver Goldstick

Muzica: Dominik Scherrer

Imaginea: Philip Kloss

Costumele: Chattoune

Decorurile: Carly Adey

Distribuția:

Richard Coyle – Paul Sabine

Tom Riley – Claude Sabine

Mamie Gummer – Helen Sabine

Frances de la Tour – Yvette

Jenna Thiam – Nina

Max Deacon – Billy Novak

Alix Poisson –  Charlotte

Durata unui episod: 52-60 min.

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Cum să renaști printre falduri – The Collection

Scris de pe iulie 26, 2020 în Filme franțuzești, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , ,

Forță și perseverență femeiască – On the Basis of Sex

Perență femeiască – On the Basis of Sex

O tânără și idealist avocată, din America anilor ’50, caută de lucru, dar niciun cabinet de avocatură nu îi oferă vreo șansă. Frumoasa Felicity Jones ne incită din capul locului să urmărim o peliculă al cărei afiș prezintă o avocată „la patru ace”, sprijinită de o machetă a Curții Supreme de Justiție. Zâmbind șăgalnic și degajând aerul unei luptătoare gata de atac, actrița ne provoacă să urmărim o poveste, care nu e lipsită deloc de asperități, despre justiție și egalitate.

Așadar, lupta feministelor s-a făcut simțită și în anul 2018, când regizoarea Mimi Leder, în colaborare cu scenaristul Daniel Stiepleman (nepotul avocatei Ruth Bader Ginsburg), a ales să ecranizeze povestea vieții unei avocate de succes. Nimic mai potrivit la Hollywood-ul căptușit de mișcarea #metoo decât un lungmetraj cu accente progresiste față depozițiile ultra-conservatoare ale lui Donald Trump.

RB Ginsburg, 1977, ©Lynn Gilbert

În biografia cinematografică – On the Basis of Sex -, regăsim povestea celebrei Ruth Bader Ginsburg (născută în 1933). Această avocată a fost cofondatoare la prima revistă de Drept privind egalitatea de gen și a devenit prima Profesoară de la Universitatea Columbia. În 1993, Președintele Bill Clinton a numit-o membră a Curții Supreme de Justiție, devenind astfel prima judecătoare de origine evreiască în această poziție. Venerabila doamnă/‘The Notorious RBG’ inflamează și astăzi rețelele de socializare ori de câte ori sunt încălcate drepturile cetățenești în America lui Trump.

RBG 2010

Bio-drama capătă, pe alocuri, aspectul unui documentar minuțios realizat despre remarcabila femeie supranumită «RBG». Rolul principal i-a fost încredințat fermecătoarei Felicity Jones (cunoscută și din rolul soției faimosului Stephen Hawking, din pelicula The Theory of Everything). Pelicula a avut premiera la Festivalul de Film American (AFI Fest) din 2018 și a beneficiat de o distribuție care a reunit valoroși actori precum Armie Hammer, Justin Theroux, Jack Reynor, Cailee Spaeny, Sam Waterston și Kathy Bates. Bunăoară, este povestea adevarată a lui Ruth Bader Ginsberg, promotoarea drepturilor egale pentru femei într-o Americă dominată de bărbați.

Pornit de la fapte reale, filmul ilustrează doar începuturile eroinei: viața tinerei studente la Drept, apoi – la zece ani distanță -, primul ei caz. On the Basis of Sex devine o poveste despre curaj și determinare. Prin urmare, pelicula se concentrează în jurul tinerei avocate, în timp ce se aliază cu soțul ei, Martin/Marty, pentru a aduce un caz revoluționar în fața Curții de Apel din Statele Unite. Acest caz avea să răstoarne un secol de discriminare de gen. În 1956, Ruth, în vârstă de 23 de ani, era deja căsătorită cu Martin și mamă a unei fetițe. Ca și soțul ei, studiase Dreptul la Harvard (Harvard Law School), unde era una dintre cele nouă femei dintr-o grupă de cinci sute de studenți. Cinismul anilor ’50 este bine ilustrat și de scena în care decanul le cere studentelor să își justifice alegerea „de a ocupa un loc care se cuvenea bărbaților”. Ulterior, o vom regăsi în poziția de a fi refuzată la angajare doar pentru că „e femeie, are un copil și e (și) evreică.” Revedem, pe ecran, imagini care reflectă primii ei ani de activitate, în calitate de avocat, dar și începutul exigențelor feministe. În timp ce Ginsburg își clădește cariera, dărâmă – rând pe rând – multe bariere pentru apărarea drepturilor femeilor. Pe măsură ce Ginsburg încearcă să schimbe legea, se confruntă  cu schimbările culturale, dar și cu sexismul înrădăcinat al lumii patriarhale din acea perioadă.

Declicul (un ’landmark discrimination case’)  – care a modificat destinul acestei femei de excepție – a constat în afacerea, din 1972, în care a fost implicat soțui ei, Martin, avocat specializat în domeniul finaciar (zona impozitelor). Așadar, filmul cronicizează un caz în care a fost implicat Charles Moritz, un bărbat necăsătorit, căruia i s-a refuzat o deducere fiscală de 296 dolari pentru că avea în îngrijire o persoană în vârstă. Guvernul, sub conducerea decanului Griswold, a făcut greșeli foarte mari. În loc să modifice regula, a decis să lupte. Cu toții au subestimat-o pe Ruth Bader Ginsburg. Ruth și soțul ei au susținut cu succes că refuzul reprezintă o discriminare bazată pe considerente de gen.

Realizată într-o manieră clasică, pelicula se sprijină enorm pe farmecul duoului actoricesc: Felicity Jones și Armie Hammer, care  conferă veridicitate unui cuplu extraordinar. Desigur, există și unele scene – în special cele cu soțul ideal, întruchipat impecabil de Armie Hammer – care au un iz de «soap opera»/telenovelă americană dulceagă. Din păcate, Martin fusese diagnosticat cu cancer, Ruth rămâne fermă pe poziții: ia cursuri/notițe  și pentru el, învață și pentru sine; îngrijește un soț bolnav, crește un copil și își croiește și o carieră. Totuși, lungmetrajul este abil construit și se concentrează (și) pe obstacolele pe care o femeie «de carieră», mamă a unei fetițe, trebuia să le depășească în dificila perioadă a anilor ’50. Eroina     și-a trasat cu multă inteligență și cu mult curaj un drum printre „cursele” lansate din toate părțile. Ulterior, ea s-a străduit să găsească un loc de muncă atât în ​​domeniul academic, cât și în cel de afaceri, deoarece discriminarea sexuală era predominantă în lumea juridică. Păcat, touși, că povestea de pe ecran este pe alocuri „plombată” cu digresiuni sau lungi teoretizări.

Realizatoarea și-a justificat alegerea acestei eroine pentru pelicula sa, explicând rolul esențial pe care Ruth Bader Ginsberg l-a avut în schimbarea mentalităților. Ca multe alte femei, Ruth a rezistat în fața discriminărilor excesive și a trecut peste multele ofense care i s-au adus. Pelicula On the Basis of Sex a fost nominalizată pentru Premiul decernat (în 2019) de Cinema for Peace: «Award of Woman’s Empowerment». E bine să existe, în fiecare generație, câte o femeie decisă să lupte pentru drepturile semenelor sale („I wanted to be the one fighting for change!”). Ruth Bader Ginsberg rămâne în categoria acelor femei de care ți-e mai mare dragul.

Regia: Mimi Leder

Scenariul: Daniel Stiepleman

Imaginea: Michael Grady

Montajul: Michelle Tesoro

Muzica: Mychael Danna

Distribuția:

Felicity Jones -Ruth Bader Ginsburg

Armie Hammer -Martin D. Ginsburg

Justin Theroux – Melvin “Mel” Wulf

Kathy Bates – Dorothy Kenyon

Sam Waterston – Erwin Griswold

Cailee Spaeny – Jane C. Ginsburg

Callum Shoniker – James Steven Ginsburg

Durata: 120 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Forță și perseverență femeiască – On the Basis of Sex

Scris de pe iulie 25, 2020 în Cinema, Democraţie, Film

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

L’estate dell’anima – Summertime/L’estate addosso

Mădălina DumitracheRâsul este o atitudine în fața vieții – o fațetă a seriozității – care arată că, la urma urmei, tot distracția e cea mai inofensivă admonestare pentru tot ce e considerat reprobabil sau condamnabil în lumea asta. Iată cum, oferind o altă coloratură comediilor romantice, un regizor își poate regăsi rădăcinile – după ce a testat piața cu două producții în limba engleză (Playing for Keeps, Fathers & Daughters) – repoziționând Italia pe harta umorului odată cu pelicula Summertime. Gabriele Muccino se lansează în căutarea vârstei „fără griji și fără bani” – în care sentimentele năvalnice fac ravagii – și deschide o acoladă în zona minorităților sexuale (cuplurile gay). Această lecție de „educație sentimentală” se vrea tandră, lipsită de aciditate, o deschidere spre toleranță, dar și către acceptarea sentimentelor (fie și înfrângeri). Cineastul nu-și asumă mutații, ci pare mai degrabă că „trimite bezele” tinerilor din ziua de azi, fără a le ține prelegeri, dar păstrează, totuși, o anumită notă de gravitate solară.

Summertime 3

În vara de după absolvirea liceului, când totul capătă un aer contemplativ, viitorul pare pentru doi adolescenți atât de înfricoșător și, totuși, promițător. Gabriele Muccino știe să nareze cu simpatie și detașare despre iubirea adolescentină, dar și cu o fină atenție în ceea ce privește interogațiile specifice acestei perioade „de trecere”. Deși îi oferă spectatorului imagini fermecătoare ale unei veri toride, interesul e centrat pe interogațiile despre o anumită percepție  a vârstei „tuturor posibilităților”. Încă de la debutul filmului, realizăm ce fel de prototip este eroul principal, când – pe fundal sonor instrumental (ukulele) – se prezintă: „My name is Marco. I’m 18 years old. I often think about death.” Apoi, cel care fusese morbid câteva secunde, Marco (Brando Pacitto), devine adolescentul cu „capul în nori” și cu părul vâlvoi, care suferă un accident de motor-scuter. În urma nefericitului eveniment, se alege cu un picior în ghips, dar      și cu o poliță în valoare de 3000 de euro (despăgubiri). La sugestia amicului Vulcano (Guglielmo Poggi), vrea să viziteze California. Bucuros că-și va vedea un vis împlinit, Marco se trezește că fericirea e de scurtă durată: Vulcano îi aranjează același tip de vizită și Mariei (Matilda Lutz),    o puștoiacă îngâmfată, colegă din același liceu. Așadar, Maria și Marco, chiar dacă nu se prea înghit, ajung să petreacă o vacanță de vară împreună, la San Francisco. Prin intermediul comunicării (electronice) și-al unui amic comun, tinerii ajung să petreacă câteva zile în Statele Unite ale Americii. Deși nesiguri din pricina viitorului lor, dar nerăbdători să se aventureze    într-o călătorie în America, adolescenții aterizează la San Francisco, unde îi întâlnesc pe Matt (Taylor Frey) și Paul (Joseph Haro), un cuplu de homosexuali care le devin gazde. Catolică ferventă și cam rigidă, Maria nu își ascunde homofobia față de cuplul ce tocmai îi primise cu brațele deschise. Nici Marco nu se simte în apele lui, dar continuă să o bombardeze cu acuze doar pe Maria. În scurt timp, cei patru devin prieteni și pornesc într-o explorare a iubirii, a vieții și a propriilor evoluții, încercând să se descopere și să se definească. De-a lungul unei veri pe care nu o vor uita niciodată, tachinându-se reciproc, Marco și Maria se lasă purtați de magia verii și de farmecul locurilor, copleșiți de gentilețea gazdelor. Afectele sunt mereu în transformare și    într-o continuă progresie. Cineastul oscilează între justețea privirii și automatismele din scriitură. Această peliculă, cu aspect de carte poștală aseptizată cizelează, ilustrează într-un mod pitoresc maturizarea celor doi adolescenți.

Summertime 4

Zilele petrecute în casa celor doi amici se scurg între ciondănelile dintre Maria (care acaparase dormitorul pentru oaspeți) și Marco (dormind pe canapea, alături de câinele jucăuș, dar iritant)  și numeroasele escapade în orașul american. Pentru că se simțea nevoia și unui altfel de conflict, Maria se simte atrasă de Matt (bisexual), în pofida homofobiei declarate inițial. Egoista „cool chick” nu va reuși să modifice nimic din comportamentul cuplului Paul & Matt, își stăpânește izbucnirile și va face pași simțitori către maturizare. Bietul Marco se îneacă într-o mare de melancolie, fiindcă avansurile sale erau mereu refuzate de inabordabila Maria. Totuși, adolescenții rețin una din lecțiile lui Matt, care – adesea – le atrăgea atenția: „Life’s too short    not to be happy.” Astfel, uită de toate grijile și trăiesc la cote înalte o vară plină de peripeții, de la Roma la San Francisco, apoi în New York și în New Orleans. Veritabile imagini de cartolină ni se prezintă odată cu escapada celor patru amici în Cuba, acolo unde puștii de pe bătrânul continent vor descoperi ceea aflaseră doar din mediul virtual:„tropical-paradise beach”.

În vreme ce Marco și Maria se plâng de corupția endemică din Italia contemporană, cuplul    Matt și Paul se desprinde de materialista civilizație americană, când Paul – încurajat de Marco    – se decide să părăsească bănoasa slujbă/„job-ul” din domeniul finanțelor și se întoarce la o veche pasiune – natura, unde predă lecții de călărie. În vara petrecută împreună, cei patru amici scapă de inhibiții, iar adolescenții încep să înțeleagă sensul noțiunii de acceptare. Autenticitatea trăirilor o probează chiar Maria, când exclamă cu sinceritate: „I’m so happy right now”. Códa (twistul sentimental) din New York îi aduce și un alt tip de experiență, care-i alimentează și    mai mult melancolia lui Marco, acest Werther din Roma. Așa cum îi stă bine tinereții (vârstei juvenile), deloc monotonă, dar pe-alocuri dureroasă, trecerea spre o altă etapă a vieții se face ușurel, prin acea vibrație de„feel-good”.

Summertime 2

Summertime e o agreabilă pagină din calendarul vieții unor adolescenți abia ieșiți de pe băncile școlii, dispuși să se arunce degrabă în valurile vieții, dar și o invitație la mai multă înțelegere și toleranță.

Regia: Gabriele Muccino

Scenariul: Gabriele Muccino în colaborare cu Dale Nall
Producători: Marco Cohen, Benedetto Habib, Fabrizio Donvito

Imaginea: Paolo Caimi
Costumele: Angelica Russo
Muzica: Lorenzo Jovanotti Cherubini
Montajul: Alexandro Rodriguez, Valentina Brunetti
Directori de casting: Denise Chamian, Judith Sunga

Distribuția:

Brando Pacitto – Marco

Matilda Lutz – Maria (as Matilda Lutz)

Taylor Frey – Matt

Joseph Haro – Paul

Jessica Rothe – Jules

Scott Bakula – tatăl lui Paul

Ludovico Tersigni – Federico

Durata:108 min

 
Comentarii închise la L’estate dell’anima – Summertime/L’estate addosso

Scris de pe iulie 24, 2020 în Cinema, Educaţie, Estival, Film, Filme indie (independente), Iubire, Moravuri, Relativitate

 

Etichete: , , ,

Nicio viaţă nu poate fi citită ca o simplă probă într-un dosar – „The Reader”

La mai bine de un deceniu de la premieră, ecranizarea romanului lui Bernhard Schlink – The Reader – (re)aduce în atenție dualitatea: condamnarea și necesitatea înțelegerii. The Reader abordează chestiunea Holocaustului dintr-o perspectivă aparte: un bărbat din „a doua generație” din Germania postbelică. Sumbra pagină din istoria omenirii, Holocaustul, e întoarsă cu subtilitate de cineastul britanic, dornic să ilustrează, aici, «Vergangenheitsbewältigung/working through the past». Amestec de vinovăție, frustrare și reproș, lungul termen definește ceea ce, probabil, au simțit adolescenții germani din deceniile cinci și șase, când au conștientizat implicarea (fie și pasivă !) a părinților în perioada Holocaustului. Realizat într-un sistem narativ de tip academic, antrenând anumite greutăți cu facilitățile, The Reader indică multe chestiuni îndrăznețe, ce țin de morală și sunt bine articulate. Totuși, în centrul poveștii, se poziționează romanța dintre un adolescent și o femeie matură.

„Noțiunea de «secret» este centrală în literatura occidentală” – le explică un profesor elevilor săi, în film. Secretul și literatura devin «piesele de bază» în lungmetrajul lui Stephen Daldry. Încă de la apariție, acest proiect a suscitat atenția atât a criticilor, cât și-a publicului larg. Autorul celebrelor pelicule Billy Elliot și The HoursStephen Daldry – știe să păstreze spiritul cărților pe care le-a ecranizat. Prin urmare, în The Reader, după ce a dansat în Billy Elliot și a făcut slalom între Statele Unite și Regatul Unit (în The Hours), Stephen Daldry se rezumă la „a răsfoi” o istorie (individualizată) a Germaniei ultimelor decenii din veacul al XX-lea. Grație fascinantei Kate Winslet, pelicula furnizează câteva minute prețioase, intime, sublim conturate de talentata britanică. Germania începuse să se refacă încet, dar sigur. Copiii mergeau la şcoală, străzile erau pline de viaţă; războiul rămăsese departe, închis ermetic în gândurile celor care i-au supravieţuit.

Theatrical release poster © Impawards.com

Așadar, când  introvertitul adolescent în vârstă de cincisprezece ani – Michael Berg (David Kross)  – se îmbolnăvește de scarlatină și se prăbușește pe stradă, este ridicat și condus până acasă de Hanna Schmitz (Kate Winslet). Această misterioasă femeie, având dublul vârstei lui, avea să-i marcheze existența lui Michael. La scurt timp după ce-și revine, tânărul o caută pe străină ca să îi mulțumească pentru ajutorul acordat. Deși există diferențe majore, între cei doi se naște o legătură amoroasă pasională și intensă. Următoarele luni Michael şi Hanna îşi trăiesc idila departe de lumea dezlănţuită, fără ştie prea multe unul despre celălalt. Fericirea se termină brusc, în momentul în care Hanna dispare fără nicio explicație din viața lui Michael.

Kate Winslet & David Kross © The Weinstein Company

Opt ani mai târziu, în Germania de după cel de-Al Doilea Război Mondial, Michael Berg – student la Drept, urmărind cu interes procesele naziștilor acuzați de crime de război – o reîntâlnește (în împrejurări total diferite) pe cea care i-a frânt inima și l-a părăsit într-o stare de confuzie totală. Hanna Schmitz era judecată pentru o crimă și, întrucât refuză să se apere la proces, Michael începe să suspecteze faptul că femeia pe care a iubit-o cu aproximativ o decadă în urmă ascundea un secret pe care îl consideră mai rușinos chiar și decât crima: a fost gardiană la Auschwitz și ar putea fi răspunzătoare pentru moartea a sute de  ființe. Procesul ei, care face vâlvă în epocă, e considerat obligatoriu de urmărit de către profesorul de Drept al de-acum studentului Michael.

David Kross & Bruno Ganz © The Weinstein Company

Realizatorul nu aruncă anatema asupra nimănui, lasă privitorul să decidă singur cine e vinovat într-un război atât de mare și hrănește năzuința spre idilă. Așa se explică tandemul  fizico-spiritual, mănos ilustrat: scenele de pasiune carnală alternează cu lungi sesiuni de lectură, Michael citindu-i Hannei ba Odiseea, ba Lady Chatterlay. Cineastul întinde capcane spectatorului care se aventurează să pătrundă miezul acestei relații. Ambiguitatea pune stăpânire și nu te lasă să înțelegi exact ce anume trebuie să fi simțit o femeie trecută de prima tinerețe atunci când un june îi citește cu voce tare pasaje romantice din marea literatură. Gardiana SS se volatilizează treptat, lăsând-o  în urmă doar pe Hanna, o femeie în care nu mai poți avea încredere, dar pe care ți-e greu s-o acuzi. Permanent, flashbackurile abat atenția de la ororile războiului. Cineastul pune în evidență privirea plină de omenesc pe care Michael o aruncă asupra Hannei, o privire intensă și contradictorie, care-i va tulbura întreaga viață. Studentul Michael, viitorul avocat, conchide de parcă ar dori mai degrabă să se autoconvingă: „motivul acestor procese, este ca lumea să priceapă tot ce s-a petrecut.” Omul legii nu a reuşit să înţeleagă şi nici să depăşească cele întâmplate în tinereţe, precum nici Hanna nu a reuşit să înţeleagă monstruozitatea faptelor ei chiar și după deceniile petrecute în închisoare.

Kate Winslet (Hanna) © The Weinstein Company

Această peliculă ar putea, indirect, să răspundă unei întrebări simple, dar legitime: „Cum de astfel de orori au putut să se nască într-o lume civilizată ?” Pe alocuri, mizerabilă, dar și pardonabilă, eroina portretizată perfect de Kate Winslet (recompensată cu un premiu Oscar) nu e deloc detestabilă în pofida acelor fapte de care se face (indirect) responsabilă. Ceea ce au realizat tinerii din „a doua generație” râmăne o mărturie clară a capacității de înțelegere și detașare: ei au căutat resorturile ascunse dintre culpabilitate și oroare și-au găsit sensuri acolo unde totul părea de neînțeles. Michael, tânărul taciturn, care păstrează distanța față de propria sa familie, se lansează într-o relație incertă, plină de tăceri.

Kate Winslet & David Kross © The Weinstein Company

Totuși, legătura aceasta bizară se plasează sub semnul literaturii, simbol al culturii, dar și al elevației sentimentale. Regia rafinată, scenele intimiste dintre Michael și Hanna oferă momente de reflecție și de bucurie vizuală. Acestea contrabalansează porțiunile care vizează procesul și conferă anumită gravitate în a doua parte a peliculei. Scenele se justifică prin intenția realizatorilor de-a conferi greutatea cuvenită istoriei în contextul unei vieți întregi. Într-o interpretare (doar) justă, rafinatul Ralph Fiennes caută explicații pentru ceea ce a trăit. Expresia răvăşită a lui Ralf Fiennes, la ultima lor întâlnire, nu lasă loc de speranţă. El încercă să o ajute pe prima lui iubită, dar nu găseşte puterea de a o ierta sau de a o înţelege pe Hanna, fostă gardiană analfabetă. În pofida machiajului și-a îmbătrânirii, Hanna/Kate Winslet portretizează o tipologie feminină greu de uitat. „Nu contează ce simt, nu contează ce gândesc, contează că morţii rămân morţi“, sunt cuvintele rostite apăsat, cu pumnii strânşi de Hanna Schmitz întrupată de fascinanta Kate Winslet.

Chiar dacă nu reușește să satisfacă toate nivelurile (istoria, iubirea, morala), The Reader rămâne o peliculă emoționantă, elegantă, doldora de înțelesuri profunde.

Regia: Stephen Daldry

Scenariul: David Hare după romanul omonim (în germ. Der Vorleser) scris de Bernhard Schlink

Imaginea: Chris Menges

Montajul: Claire Simpson

Muzica: Nico Muhly

Distribuția:

Kate Winslet – Hanna Schmitz

Ralph Fiennes – Michael Berg la maturitate

David Kross – Michael Berg în adolescență

Bruno Ganz – Professor Rohl, supraviețuitor al Holocaustului

Alexandra Maria Lara – Ilana Mather, victimă a lagărului de concentrare

Durata: 124 min

 

Premiile Oscar (2009)

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film
Anthony Minghella Nominalizat
Donna Gigliotti Nominalizat
Redmond Morris Nominalizat
Sydney Pollack Nominalizat
Cel mai bun regizor – Stephen Daldry Nominalizat
Cea mai buna actrita in rol principal – Kate Winslet Câștigător
Cel mai bun scenariu adaptat – David Hare Nominalizat
Cea mai buna imagine
Roger Deakins Nominalizat
Chris Menges Nominalizat

Premii Globul de Aur (2009)

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film (drama) Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai buna actrita in rol secundar – Kate Winslet Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu – David Hare Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun regizor – Stephen Daldry Nominalizat

Premiile BAFTA (2009)

Categoria Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cel mai bun film
Donna Gigliotti Nominalizat
Anthony Minghella Nominalizat
Redmond Morris Nominalizat
Sydney Pollack Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol principal – Kate Winslet Câștigător
Premiul BAFTA pentru cea mai bună imagine
Chris Menges Nominalizat
Roger Deakins Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună regie – Stephen Daldry Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun scenariu adaptat – David Hare Nominalizat

Premiile  Academia Europeana de Film (2009)

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film Nominalizat
Cel mai bun actor – David Kross Nominalizat
Cea mai buna actriță – Kate Winslet Câștigător

 

 

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Nicio viaţă nu poate fi citită ca o simplă probă într-un dosar – „The Reader”

Scris de pe iulie 23, 2020 în Cinema, Cultură, Feminin, Filme de dragoste, Filme de Oscar, Morală, Moravuri

 

Etichete:

Fapte din umbră – Official Secrets

Manipularea a devenit un termen omniprezent în lumea actuală. Din fericire, există încă câțiva cetățeni sinceri a căror istorie de viață merită amintită în această lume vândută și mult prea agresivă. Geopolitica nu este punctul tău forte? Nicio problemă, Official Secret încearcă să ne lămurească cum s-au mai petrecut unele fapte din istoria recentă.

Official Secrets este un film   în care descoperim mecanismele prin care marile puteri se folosesc de informații, pe care le tot răstălmăcesc, o bună ocazie pentru a descoperi o aventură geopolitică care, o bucată de vreme, a fost complet ignorată.Pelicula prezintă o fațetă suplimentară a războiului din Irak (din 2003) și indică o viziune sută la sută britanică asupra schimbării. Gavin Hood a prezentat povestea britanicei Katharine Gun, traducător în serviciul guvernului britanic. Urmând linia filmelor despre comploturi și mașinațiuni – Alan J. Pakula (The President’s Men), Oliver Stone (JFK, Snowden) sau mai recent Steven Spielberg (Pentagon Papers) –  cineastul alege unghiul intim, ancheta jurnalistică și rechiziția legală, conjugate în această poveste cinematografică. Chiar dacă nu este un film de acțiune, precum Green Zone, ci e o biografie cinamatografică, Official Secrets e un film despre primii denunțători (neprotejat) și, cu siguranță, că, astăzi, un caz similar nu mai poate fi lăsat descoperit  în «era transparenței» și a rețelelor sociale.

Așadar, pornind de la un caz real, filmul dezvăluie corupția morală – SUA și Marea Britanie vor să determine unele state membre ale O.N.U. să voteze în favoarea invaziei în Irak. În 2003, la doi ani de la atacurile din 11 septembrie, SUA și aliații săi englezi s-au străduit să convingă ONU  să-i autorizeze să atace Irakul, bănuit că ar deține arme de distrugere în masă.

Katharine Gun, angajat britanic în domeniul informațiilor, primește o notă NSA: Statele Unite solicită ajutorul Marii Britanii în colectarea informațiilor compromițătoare asupra anumitor membri ai Consiliului de Securitate al ONU și obligarea acestora să voteze favoarea invaziei. Acest „memo”/notă  clarifică faptul că SUA au nevoie de ajutorul englezilor, pentru ca membrii Consiliului de Securitate al ONU să poată înclina votul în favoarea unui atac al SUA împotriva Irakului chiar dacă nu s-au găsit arme chimice acolo. Tânăra Gun decide apoi să livreze presei nota pentru a preveni războiul.  Faptele din umbră devoalate de această umilă slujbașă ar fi putut salva mii de vieți expuse pericolelor unui război necruțător (invazie autorizată de George W. Bush, fără acordul ONU). Optând să expună această vastă conspirație politică, Katharine Gun va risca totul: viața, familia, libertatea sa.

Avem de-a face cu un film de actualitate, pe fundalul politicii internaționale, spionajului și proceselor. De la bun început, trebuie să înțelegem că nu este un film bine-ritmat/de acțiune, există anumite lungimi, explicații mult prea detaliate, dar cu dialoguri consistente. De apreciat rămâne, de departe, distribuția, deși regizorul nu a urmărit identificare fizică perfectă pentru personaje și actori, ci – mai ales – „compatibilitatea” emoțională. Povestea de pe ecran este fluidă, inteligent spusă și relevantă pentru temă: nevoia de morală. Peliculă capătă, pe alocuri, aspectul unui thriller, soțul eroinei fiind un imigrant kurd/ Yasar (Adam Bakri), amenintat cu deportarea, iar twistul final aduce satisfacție spectatorului. Fermecătoarea Keira Knightley este complet convingătoare în postura unui „denunțător” incoruptibil, actrița fiind o artistă în arta persuasiunii.

Grație măiestriei artistice ale celor doi actori de excepție – Keira Knightley și Ralph Fiennes – marile minciuni ale guvernanților sunt demonstrate. Realizatorul a mizat pe distribuție (Keira Knightley, Matt Smith, Matthew Goode, Ralph Fiennes) și pe ambinață (Imaginea: Florian Hoffmeister), de aceea, imaginile par decupate dintr-un film anxiogen din anii ’70. Timp de aproape două ore, cineastul sud-african se străduiește să creeze o tensiune reală.  Pe fondul ipocriziei generale, care confundă eroismul cu trădarea și binele comun cu interesele particulare, Official Secrets știe să facă inteligibilă problematica acestui fel de „scandal”. De asemenea, ridică problema liberului arbitru și a dreptului unei persoane de a nu se supune orbește directivelor care i-au fost date („I work for the British people. I do not gather intelligence so the government can lie to the British people.”/ „Lucrez penttru poporul britanic și vreau să cred că guvernul nu îi poate minți pe englezi.”).

În fapt, pelicula demască acea parte ascunsă a izbucnirii celui de-al doilea război din Golf și devine o reflecție asupra valorilor umane purtate de anumiți „denunțători” care, uneori, trebuie să încalce legea. Official Secrets  are marea calitatea să ne amintească că, dacă trădarea poate fi instituțională, curajul este universal.

***

Regia: Gavin Hood

Scenariul: Gregory Bernstein, Sara Bernstein, Gavin Hood după  volumul The Spy Who Tried to Stop a War de Marcia & Thomas Mitchell

Imaginea: Florian Hoffmeister

Montajul: Megan Gill

Muzica: Paul Hepker și Mark Kilian

Distribuția:

Keira Knightley – Katharine Gun

Matt Smith – Martin Bright

Matthew Goode – Peter Beaumont

Rhys Ifans – Ed Vulliamy

Adam Bakri – Yasar Gun

Indira Varma – Shami Chakrabarti

Ralph Fiennes – Ben Emmerson

Conleth Hill – Roger Alton

Tamsin Greig  – Elizabeth Wilmshurst

Durata: 112 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Fapte din umbră – Official Secrets

Scris de pe iulie 22, 2020 în Cinema, Film

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web