RSS

Arhive pe autori: Mădălina Dumitrache

Esența unui sentiment

“Dragostea trebuia să fie inventată, pentru a poetiza viața.”

Dragostea nu mai este la modă. Se poartă cinismul, aroganța și atitudinea “hard to get“. Războiul dintre sexe a căpătat forma unei competiții pentru câștigarea independenței emoționale. Romantismul are mireasmă de levănțică și-ți amintește – cu duioșie – de copilărie.

Eric- Emmanuel Schmitt este un scriitor căruia cu greu îi poți rezista, mai ales când este vorba despre unul dintre cele mai adânci mistere ale umanității: dragostea. “În Elixirul dragostei m-a interesat, mai ales, distincţia dintre dorinţă şi sentiment. Cred că, în privinţa iubirii, problema constă în faptul că denumim cu acelaşi cuvânt două teritorii diferite: cel al dorinţei şi cel al sentimentului. La graniţa dintre ele, atunci când încercăm să împăcăm atracţia fizică şi dragostea, se nasc marile noastre poveşti, nu întotdeauna fericite.”

Elixirul-dragosteiCu talent și cu dibăcie, neobositul autor francez explorează izvorele iubirii, căutând  Elixirul dragostei într-un delicat roman (ce are, mai degrabă, forma unei nuvele). Trăim în secolul vitezei, purtăm cu noi un bagaj de iubiri neasumate pentru că o poveste de dragoste începe cu adevărat doar în momentul gestului decisiv.

După cinci ani de iubire – cu dorințele amorțite încă -, Louise și Adam s-au despărțit. Ea a traversat oceanul, stabilindu-se în Canada, iar el a rămas în Paris. Lui îi lipsesc vioiciunea și spiritul celei deja instalate la Montréal. Nepăsător la regrete, Adam îi propune Louisei să rămână amici, ca o urmare logică pentru o pasiune consumată. O asemenea concesie i se pare de neadmis, de aceea Louise îi răspunde sec, explicându-i că povestea lor de iubire va rămâne la Paris, aparținând trecutului. (Orice concesie mă costă. Prietenia după dragoste m-ar umili. Nu mă tentează să reamenajez o imensă pasiune într-o mică garsonieră cordială, prefer pur și simplu să mă trezesc în stradă.”) Totuși, la insistențele lui Adam, cei doi mențin relația călduță, purtând o corespondență care să elimine ideea înstrăinării totale: “Nu cumva, dragostea ține de un proces material, chimic, de un amestec de molecule care poate fi reprodus științific? Sau e un miracol spiritual? Și tu, care-ți dorești prietenia… Ei bine, hai să inaugurăm prietenia meditând la iubire.” Corespondând prin e-mail, cei doi îşi evocă trecutul comun, momentele de bucurie, cotiturile și rănile nevindecate, dar pomenesc şi despre noile relaţii. Întrebarea este dacă vor putea redescoperi dragostea. Oare există o metodă pentru a stârni pasiunea, un elixir precum cel care i-a unit cândva pe Tristan și Isolda?

Încă din titlu, autorul distilează esența amoroasă și ne atenționează că lucrarea mustește de referințe culturale (povestea mitică de iubire dintreTristan și Isolda). Așa cum ne-a obișnuit, Eric-Emmanuel Schmitt va etala o scriitură în ton cu vremurile actuale: corespondență electronică. Bunăoară, magia de odinioară se va transforma – aici – în ceea ce astăzi denumim cu un termen generic manipulare. (“Nici vorbă de o singură femeie. Femei. Nimeni nu te poate înlocui, Louise.”) Poțiunea magică poate echivala cu acel mijloc infailibil de-a cuceri pe cineva, de-a păstra iubirea. Fin observator, dar și lucid, al capriciilor inimii, Eric-Emmanuel Schmitt reuşeşte să transpună – în romanul de mici dimensiuni – parcursul, plin de capcane (una fiind chiar colega Louisei- preafrumoasa Lily), al unei legături amoroase tipice pentru vremurile noastre. Bogăția de nuanțe invită cititorul atent la meditație: “Draga mea Louise, Doar pielea desparte iubirea de prietenie. Și-i așa de subțire…”. De cele mai multe ori, suntem educați să nu ne asumăm riscuri emoționale. Este mai puternic cel care iubește/investește mai puțin. “Cine nu riscă nu câștigă” este deviza lumii moderne în orice altceva, mai puțin în dragoste. În iubire, este o dovadă de “slăbiciune”.

Parcurgând schimbul epistolar dintre Louise și Adam, personalitățile celor doi ni se conturează și putem observa opoziția (din categoria :the opposites-attract”). Adam este un avatar al lui Don Juan, cu fason freudist (profesia lui este cea de psihanalist), care pendulează între Eros (iubirea carnală) și Agápe (iubirea spirituală). “Vânatului îi prefer vânătoarea.” declară Adam. Pentru el, “sexul și iubirea ocupă două teritorii diferite”, încercând să-și justifice, astfel, numeroasele infidelități: “Flirtul nu este dragoste, ci dorinţa de dragoste.Te pierzi în generalităţi abstracte. Coboară pe pământ, Louise.” Nu numai personajele sunt diferite, ci și mediile, cele două orașe (Paris – Montréal) reprezintă culturi diferite.

Convinși că avem de-a face cu veritabile legături periculoase, rescrise pentru actualitate, constatăm că, Louise – cea romantică – se dovedește a fi pragmatică, ba chiar răutăcioasă. Umblând, cu finețe, la dozajul elixirului, încearcă să afle dacă poate stârni reacții din partea lui Adam, mărturisindu-i noua sa pasiune pentru un alt bărbat: “Totul vibrează în mine…Uitasem în ce măsură pasiunea, rafinata, îmbătătoarea şi abracadabranta pasiune, poate da farmec universului.” Jocul dintre cei doi foști amorezi devine un amestec subtil de poveste romanțioasă, incitantă și reflecții cu tentă filosofică. Țesătura din Elixirul dragostei este un fină, dar cu multiple straturi, ce implică gelozie, infidelitate, manipulare, căutând mereu…iubirea.

Racordat la spiritul vremii, în care relațiile sunt fast, romanul epistolar de mici dimensiuni are și unele limite: forma “pastilată” (scurtă și concisă) face ca personajele să pară lipsite de consistență, iar mormanul de e-mailuri o discuție la limita dintre dezbaterea cu tentă filosofică și ilustrarea artei de manipulare în iubire.

În cele din urmă, problema de fond este una de natură filosofică: aceea a libertății în dragoste. Singura certitudine este aceea că fiecare are libertatea de-a rata ocazia de-a fi iubit de cine trebuie. Autorul este foarte atent să nu răspundă, este original, face o piruetă literară și lasă cititorul să decidă, printre cugetările sale: “Dragostea scapă logicii, căci nu aparţine nici raţiunii, nici dovezilor, nici adevărului: este o alegere persoanlă.”

Și, totuși, o concluzie este foarte clară: “Dragostea trebuia să fie inventată, pentru a poetiza viața.”

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Esența unui sentiment

Scris de pe mai 27, 2020 în Cărți de colecție, Cărţi

 

Etichete: ,

Minunata lume a poveștilor

Atelierul – căsuța poveștilor scrise și nescrise

Nepieritoare rămâne o frază a genialului om de știință, Albert Einstein: “Dacă vrei ca ai tăi copii să fie inteligenţi, citeşte-le poveşti. Dacă vrei ca ei să fie şi mai inteligenţi, citeşte-le mai multe poveşti.”

Copii, părinți, bunici –  generații întregi – au crescut cu poveștile nemuritoare: Mica Sirenă, Rățușca cea urâtă, Lebedele, Crăiasa Zăpezii și altele într-un proces de auto-cunoaștere pe termen lung. Cităm, cu însuflețire, o sensibilă frază rostită de marele Brâncuși, dar niciodată nu ne săturăm să-i sorbim înţelesurile: “Atunci când am încetat să mai fim copii, înseamnă că deja am murit.”

Mansarda Cărturești din București s-a dovedit a fi un spațiu magic în seara de 8 decembrie 2016, când acest loc ademenitor a devenit Atelierul unui scriitor contemporan – Petre Crăciun. Așadar, Cărtureștii propun aventuri intelectuale, nu comercializează produse culturale, așa cum mulți s-au obișnuit să creadă. La această provocare cordială – dinspre carte, personaje, autor și magie – au răspuns, cu promptitudine, cititori de vârsta Fetiței cu chibrituri sau de vârste apropiate, însoțiți de părinți, bunici, frați ori dascăli iubitori de povești. Întâlnirea cu un autor de literatură pentru copii și tineret ar trebui încadrată la simptomele normalității și chiar ale obligativității.

Pentru micuții sufocați, pe toate căile, de superproducții comerciale și gadgeturi, o întâlnire cu un autor “în carne și oase” este un serios punct de pornire pentru a intra pe tărâmul cunoașterii. Copilăria reprezintă cugetul neîntinat de presimţiri grele, regrete şi porniri pătimaşe, veselie nedisimulată, bucurie fără margini, dar şi privilegiul de-a zugrăvi, în culori de vis şi basm, realitatea. Principiile de viaţă, conduita şi convingerile omului matur nu sunt, la urma urmei, decât reflexul copilăriei sale. Așadar, fiind conștienți că orice basm surprinde o predispoziție pe care copilul învață să o domolească, adulții le-au mijlocit, în acea seară, o întâlnire cu valorile umane deghizate în “cărți-prietene”. Întâlnirea cu lumea fermecată a cărţii trebuie făcută sub aceleaşi auspicii sub care doreşti să-ţi regăseşti cel mai bun prieten.

Cu un aer firesc, prietenos și sfătos, autorul și-a invitat oaspeții la o călătorie printre darurile-cărți.Ținuta grafică (ilustrații de Anca Smărăndache) a minunatelor obiecte (volumele: Fetița din Floare, Basme pentru familia mea, Basme, Cu Andersen în Regatul Poveștilor) provoacă imediat un coup de foudre”, iar copiii le răsfoiesc cu nerăbdare în vreme ce ascultă glasul domol al scriitorului. Tainele sale sunt împărtășite lin, astfel, participanții au descoperit că textele propuse de Petre Crăciun se înscriu în genul basmelor culte, iar micuții au aflat, pe această cale, ceea ce la școală li se povestea despre folclor și prelucrarea acestei surse. Cu toții se gândesc, imediat, la marele Andersen, pe care îl cunosc din lectură, dar și prin mijlocirea cinematografiei (și-a industriei adiacente/gadgeturi) și rememorează pasaje din opera celebrului autor danez.

Apoi, Petre Crăciun și-a condus oaspeții prin împărăția în care Floarea Înțelepciunii este mai importantă decât Iarba Puterii. Glumele și povestirile sale țin cu sufletul la gură auditorii ce află despre lupta pe care Victoraș o duce cu Vrăjitorul Talpă-Neagră pentru a readuce Adevărul în Țara unde Minciuna se înstăpânise. Pe acest parcurs / discurs duios-moralizator, autorul prezintă personaje fantastice care schimbă anotimpurile, vorbesc cu florile și cu plantele, care trec prin Țara Vânturilor Dezlănțuite, prin Țara Oamenilor Nefericiți sau prin… Împărăția Femeilor Leneșe. Deși contextualizează, în tradiție postmodernă, autorul păstrează tradiția și, mai ales, specificul românesc.

Stilul autentic, expresiv și convingător, potențat de un strop de suspans (la turație minimă, atât cât să stârnească apetitul pentru citit) convinge publicul răsfirat printre mese, rafturi doldora de cărți și îi determină pe micuți să pornească într-o nouă aventură – aceea a căutării / identificării valorilor umane. Odată acceptată provocarea, “Ambasadorii Poveștilor” vor descoperi că cel mai sigur exerciţiu de fericire îl constituie lectura cărţilor frumoase, a cărţilor-prietene, acelea care poartă lumina mesajelor calde, întremătoare.

Seduşi de parfumul speranței, care nu moare niciodată, cititorii – mici și mari – vor rescrie optimiști “inventarul” năzuinţelor, cu dorinţe şi idelauri noi, mereu mai înalte, în compania cărților.

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Minunata lume a poveștilor

Scris de pe mai 25, 2020 în Cultură, Cărţi, Educaţie, Poveşti

 

Etichete:

Tihnă, stai, ești atât de frumoasă!

Povestiri pentru seri liniștite

Astăzi, literatura autohtonă pentru copii și tineret este nișată și expediată în umbra volumelor pe care editurile se grăbesc să le ia la pachet (eventual, cu vreo jucărie zâmbitoare sau un gadget) din zona etichetată imported. Sfidând aceste legi aspre ale marketingului, editura Zorio se avântă în lupta cu Balaurul comercial aducând în prim-plan autori români și eroi de pe meleagurile noastre. Cu gândul la Talismanul de safir al Elvirei Bogdan sau la parodiile după basmele autohtone, semnate de Dumitru Toma, primim o invitație din partea autoarei Anca Oprea. Așadar, printr-o parafrază de sorginte goetheană, invitația ar putea fi: “Tihnă, stai, ești atât de frumoasă!”.

După răsfoirea unor pagini din scrierile delicate, grupate în volumul sugestiv intitulat Povestiri pentru seri liniștite, cu siguranță, mulți cititori vor relua zicerea cu iz de formulă magică. Strict tehnic, cele treizeci și trei de texte sunt curate, Anca Oprea cântând, cu dezinvoltură, pe toate claviaturile disponibile din registrul prozei scurte. Volumul (debut editorial) propune o voce originală, cu suflu proaspăt și viitor promițător, licărind în entuziasmul începătorului. Inteligentă și prietenoasă, proza autoarei surprinde printr-un nonconformism simpatic (ignorând, parcă, profesia de bază – aceea de profesoară de limba și literatura română), în contextul módelor și modelelor actuale (fantasy, horror sau chic pentru fetițe).

Anca Oprea, cu un aer spontan, fără mari presiuni de articulare, oferă un diptic narativ, delimitat în secțiunile pentru vârsta primei copilării (primele șaptesprezece povestiri) și pentru puberi-adolescenți (ultimele șaisprezece texte). În tehnica decupajului cotidian lucrează, meșteșugit, subtil, glumeț, dar și ironic-amar (în partea a doua), dar neagresiv, și întoarce pe dos, în fantezie à la Lewis Caroll, mănușa realității. Din universul primei copilării, decupează tipologii de fetițe (Fetița mofturoasă, Fetița care nu se bucură niciodată, Esmeralda) sau de animale prietenos-domestice (pinguinul Zoro, pisicile și cățelușii de factură Yin&Yang, antagonici dar complementari, văcuța stresată și vrăbiile însoțite de vrăbioi). Povestirile, unele – adevărate fabule postmoderne – aduc a fotografii naive, ce (sur)“prind” obiecte, lucruri, stări familiare, domestice, iar desenele (Ilustrații: Mihaela Constantinescu) întăresc acest demers.

Printre fabulele în alb-negru, se strecoară și o nuanță duios-tradiționalistă în povestirea Animalele vorbesc înainte de Crăciun.
Micii cititori sunt poftiți în universul pălăriiilor, al tacâmurilor și-al paharelor, dobândind informații despre “etichetă” sau despre istoria (neoficială a) fabricării obiectelor din zona domestică (“Paharele de vin, cu studii în străinătate, au devenit pahare de whisky (…), cele care-au învățat germana s-au transformat în halbe și s-au îngrășat de la câtă bere au băut.”) Apoi, vocea autoarei capătă inflexiuni comico-parodice, în manieră didactică, intertextualizând pe seama nurorilor, nepoților babei și-ai moșneagului – cunoscuți din lumea manualelor școlare (textele lui Ion Creangă).

Succesiunea povestirilor este graduală, iar în partea a doua, identificăm sentimente și stări ce aparțin, mai degrabă, acțiunilor menite să te scoată din zona de confort. Precum la celebrul “tată al lui Alice”/Lewis Caroll, granițele par a fi alunecoase. Cu o privire nestatornică, Anca Oprea rătăcește peste cadențele prozaice, care nu sunt defel notații cotidiene, apoi oferă teme și motive mai grave. Cadrilajele insolite (Umbra ciudată, Cleptomanii, Ceasornicul timpului sau Călătoria fără bagaje) au de-a face în fond, cu infrarealitatea, distorsionată fantezist, în acord cu vârsta cititorilor (perioada “năvălniciei”). În această secțiune, găsim o proză zglobie, lăsând parcă la întâmplare, formulele familiare ale lumii să-și facă de cap; simțul umorului se joacă de-a v-ați ascunselea cu absurdul, rezultând geometrii (atipice) de colaj. Ceea ce poate avea toată savoarea ludicului atinge zone mai sensibile (indiferența, conformismul sau defazajul de la acesta, indolența, birocrația, precaritatea statutului de imigrant/rrom, excesul de hrană ultra-procesată și trecerea ireversibilă a timpului).

Anca Oprea dovedește talent de povestitor, disponibilitatea pentru simțul umorului, în măsură să întrețină magia lecturii care camuflează tema timpului. Sub cortina serilor liniștite (fie de iarnă, fie de vară târzie), Povestiri pentru seri liniștite se înscrie în seria cărților cu adresabilitate ce poate începe cu vârsta primei vacanțe școlare și poate ajunge până la cea a bunicilor (precum cea zugrăvită, cu duioșie, pe coperta întâi, de Alina Astăluș).

Inventiv, cu o puternică tușă originală, volumul este un motiv substanțial pentru a savura tihna unor seri liniștite.

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Tihnă, stai, ești atât de frumoasă!

Scris de pe mai 24, 2020 în Cultură, Cărţi, Lectură, Poveşti

 

Etichete: ,

Cărțile-prietene

Cum se formează cititorii activi?

“Frumusețea nu este decât promisiunea fericirii” scria Stendhal. Parafrazându-l pe clasicul francez, povestirile scrise de Petre Crăciun – reunite în volumul Povești din Țara copiilor fericiți (Editura Zorio) – dezvăluie, prin frumusețea limbii române, resorturile fericirii pentru copiii de astăzi. Experiențele cotidiene sau cele esențial-revelatorii ale unor eroi (de poveste) se îngemănează și coexistă, fără amenințarea artificialității, beneficiind, în această carte-“prietenă”, de o excelentă prezentare grafică.

Zorio

Eforturile din zona creației, dublate de programe istețe dedicate receptării, sporesc valoarea povestirilor și atractivitatea cărții. Nu poți produce/scrie dacă nu ai și o piață de desfacere, un public fidel, activ. Autorul coordonează, cu succes, activitățile editurii Zorio, promovează, cu generozitate, tineri condeieri și dialoghează activ cu cititorii creațiilor sale. Autorul și editura    au devenit, în timp, un “laborator viu”, dar și dovada reconfortantă că, în ciuda vremurilor și a crizelor de tot felul, prin pasiune, literatura stârnește interesul unui public tot mai pretențios. Așadar, Petre Crăciun se angajează într-un dialog viu, devenid propriul agent literar și propune un survol à la Nils Holgersson deasupra celor cincisprezece volume publicate.

La 3 aprilie, imediat după aniversarea Zilei Internaționale a cărții pentru copii și tineret (dată aleasă pentru a-l omagia pe unul dintre cei mai îndrăgiți autori, scriitorul danez – născut la 2 aprilie 1805 – Hans Christian Andersen) a avut loc lansarea-eveniment. Tema propusă pentru 2017 a fost îndemnul “să creștem alături de cărți”, iar scriitorul român a preluat mesajul și-a inițiat o  manifestare interesantă și atractivă, în deplin acord cu obiectivele autorilor de cărți pentru copii: descoperirea universului unic al fiecărei cărți, identificarea cititorului cu un personaj sau găsirea unui personaj model, dezvoltarea sentimentelor și a personalității cititorului, dar, înainte de toate, descoperirea lecturii ca o mare plăcere.

Cu suportul managerilor de la librăria Mihai Eminescu din București, autentică vitrină mediatică pentru literatura română, s-a creat un atractiv spațiu de comunicare. Publicul (în formare) – copii, tineri – este unul educat, vigilent și activ și savurează modul în care Petre Crăciun urmărește, cu minuțiozitate și onestitate, destinul fiecărui tom. Cartea, ca mijloc de educație și cultură, este fundamentală pentru dezvoltarea spiritului critic. Așadar, după o promovare decentă (afișul elegant), în a treia zi din Prier, s-au adunat mulți participanți în cocheta sală de la librăria bucureșteană. În principiu, două instanțe colaborează, cu pasiune și inteligență, pe acest teren al promovării literaturii române, în care “le savoir faire”presupune, deopotrivă, răbdare, tenacitate și diplomație a “infiltrării”.

Prin urmare, invitații au făcut cunoștință atât cu autorul, cât și cu ilustratorul cărții, Anca Smărăndache, dar au avut parte de o excelentă recenzare făcută de renumitul Alex. Ștefănescu și de o minunată rostire a unei povești în interpretarea Adrianei Ene, o storyteller de excepție. Criticul de la România literară a râs “ca    un copil mare” fericit  și-a dezvăluit celor prezenți o parte dintre calitățile scriitorului: “Petre Crăciun este unul dintre puținii autori de literatură pentru copii care a găsit tonul potrivit. Nu se exprimă pueril-peltic, nu îi maimuțărește fără grație pe cei mici (așa cum fac atâția alți autori care cultivă genul), ci scrie într-un stil voios și simpatic, cu umor, cu o încredere tonică în capacitatea copiilor de a intra în jocul relației autor-cititor.”

Spiritul alexștefănescian a stârnit admirația și bucuria celor care-au asistat la etalarea lipsei unor defecte și-au înțeles că în toate volumele semnate de Petre Crăciun nu vor identifica: exces de diminutive, o inadecvare a registrului stilistic și nici nu vor da peste enunțarea emfatică a unor banalități. Charismatic, criticul literar atenționează auditorii că e nevoie să ai un spirit de observație ascuțit dacă vrei să savurezi fericirea propusă de scriitor/“arta de-a ține urechea aproape de poveștile copiilor de azi.”

Deși pare aproape imposibil să scrii literatură (autentică) pentru copii, când ai  înaintea ta o superbă tradiție care-i include pe Frații Grimm, Charles Perrault, Hans Christian Andersen, Lewis Carroll, Edward Lear sau James Thurber și când ești asurzit de gălăgia creată în jurul acelor “dark ladies” ale zilelor noastre, capabile să-i învețe pe ucenicii lui Harry Potter cum să devină vampiri burlești la adolescență, scriitorul român se confruntă direct cu “Zmeul Concurență” și lansează un tom proaspăt.

Autorul și-a propus (deliberat sau nu) să concureze inteligent cu motivele recurente din basme. Deși problema morală rămâne constant la suprafață, aventurile nu eșuează în tezism. Dimpotrivă, Petre Crăciun știe când să fie ironic, lasă loc pentru întâlniri neașteptate între cele unsprezece povești: Țara Copiilor Fericiți, Peștișorul de Aur și Izvorul bunătății, Stelele îmi spun povești, Zmeul nespălat pe dinți, Victoria gărgăriței de lemn, Fetița și Țara fără Culori, Împăratul-Copil, Motanul fermecat și Țara Baloanelor Colorate, Petruț și mătura vrăjitoarei, Copilul care aduce învățătura, Spiridușul care schimba poveștile. Jocul cu limbajul (sensurile secundare ale unor cuvinte, etimologii) devine un alt pretext al unui scriitor care are de spus povești cu tâlc, istorioare în care se formulează întrebări despre lume și viață, într-o cheie accesibilă și atractivă.

Autorul cântă cu virtuozitate dezinvoltă pe toate claviaturile disponibile de la registrul de irizații “heroic fantasy” (autohtonizate) până la cele cuceritoare și pline de înțelepciune, dar deloc moralizator-didacticiste și oferă cititorilor texte alese. Acest volum confirmă ideea că cel mai sigur exerciţiu de fericire îl constituie lectura cărţilor frumoase, a cărţilor-“prietene”.

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Cărțile-prietene

Scris de pe mai 23, 2020 în Cultură, Cărți de colecție, Cărţi, Lectură, Poveşti

 

Etichete: , , ,

Miraculosul domn Jules Verne

O călătorie pe tărâmul imaginației

De peste un secol, Jules Verne rămâne scriitorul cel mai tradus, editat şi citit în România. Începând cu 1897, când romanul său, Castelul din Carpaţi, a fost publicat de o revistă literară din Sibiu şi până astăzi, au fost traduse în româneşte peste 60 de romane din ciclul  Călătorii extraordinare. Numai la editura Ion Creangă au fos publicate între 45.000 şi 145.000 de exemplare. Cifrele indică astfel un lucru extraordinar: perenitatea acestui autor.

Jules-VerneDe ce au fost şi sunt editate şi reeditate aceste volume? Un posibil răspuns îl vom găsi analizând mentalităţile epocilor în care au fost editate volumele. Se pare că Jules Verne a fost unul dintre puţinii scriitori “capitalişti”, adoptat de la început ca “tovarăş de drum” de către regimul comunist, de aceea a fost tradus, tipărit şi difuzat în milioane de exemplare. Trecând prin multiple “transformări” (editura Tineretului, editura Albatros), ajunge să fie înfiinţată “Colecția Jules Verne”, la iniţiativa directorului de atunci al Editurii Ion Creangă, Tiberiu Utan.

Între anii 1972 şi 1989, apare o colecţie de 40 de volume, în format mare, cu coperte cartonate şi cu reproduceri ale ilustraţiilor din ediţiile originale franţuzeşti, într-o prezentare grafică unitară, realizată de graficianul Val Munteanu. O altă garanţie  a calităţii acestei colecţii a constituit-o şi faptul că unele volume au fost traduse de autori precum: Ion Hobana, Gellu Naum, Radu Tudoran sauVladimir Colin. În această colecție – “Bibliotecă Jules Verne” – au fost editate şi cele patru romane “româneşti”, mai exact, a căror acţiune se petrece în România sau ale căror personaje principale sunt români: Castelul din Carpaţi, Pilotul de pe Dunăre, Claudius Bombarnac, Keraban încăpăţânatul.

În paralel – în mod sporadic -, apar romane ale lui Jules Verne şi în Colecţia “Biblioteca pentru toţi” a aceleiaşi edituri Ion Creangă: Căpitan la 15 ani, Copiii căpitanului Grant, Testamentul unui excentric, 800 de leghe pe Amazon. La alte edituri, mai apar tituluri precum Stăpânul lumii (la editura Albatros) ori Ţinutul blănurilor (la editura Junimea).

Scriitorul Ion Hobana rămâne cel mai important promotor şi exeget al operei julesverniene din România. A tradus zece romane şi numeroase povestiri, a semnat patru din cele opt volume de exegeză românescă şi a susţinut o serie de conferinţe despre viaţa şi opera acestui autor. După 1989, editurile au exploatat din plin această sursă inepuizabilă care este opera lui Jules Verne. La începutul anilor ’90, a fost publicată – pentru prima oară în România – o piesă de teatru de Jules Verne, Călătorie prin imposibil. Această “piesă în trei acte de domnii D’Ennery şi Jules Verne” a beneficiat de traducere, comentariu şi concepţie grafică realizate de Ion Hobana, un adevărat volum bibliofil, tipărit în condiţii bune şi bogat ilustrat cu reproduceri după originalele franţuzeşti.

După anul 2000, artiştii Valentin Tănase şi Albin Stănescu desenează copertele mai multor romane ale lui Jules Verne, apărute la editurile Herra şi Tedit FZH. Aceasta din urmă a publicat două romane de mici dimensuni reunite într-un acelaşi roman: Stăpungerea blocadei şi Paznicul timpului.

În Franţa, între anii ’80 -’90 ai secolului al XX-lea, opera lui Jules Verne a fost obiectul unei vaste campanii de reabilitare şi revalorizare, graţie pasiunii şi entuziasmului membrilor societăţii Jules Verne. În acest mod, s-au descoperit şi publicat manuscrise inedite ale lui Jules Verne, refuzate la vremea lor de editorul Pierre-Jules Hetzel, precum şi versiunile originale ale operelor sale postume, modificate şi profund schimbate de fiul său, Michel Verne. Toată lumea a citit Jules Verne şi a experimentat imensa putere de a visa, schimbul dintre geniul său şi savantul naiv. Mai are Jules Verne ceva de spus despre lumea noastră?

În mod tradiţional, clasificat drept un scriitor de literatură pentru copii, ducând o viaţă burgheză din veniturile obţinute din activitatea sa, opera îndrăgitului  Jules Verne a cunoscut anumite limite. Nu s-a declarat el “cel mai necunoscut de oameni”? Fără a decide între viaţă şi operă, Jean Chesneaux ne oferă un portret complex, nuanţat: vom descoperi un Jules Verne de patruzeci şi opt de ani în suflet, influenţat de utopiile lui Saint-Simon, lucid între o posibilă derivă între raţionalism şi pozitivism. Plonjeul în aventurile extraordinare, ne creează oportunitatea de a (re)descoperi. Ele  ne amintesc – de asemenea – de unele virtuţi ale lui Verne, încă valabile, împotriva modernităţii agresive: chemarea în mijlocul naturii, solidaritatea umană, puterea dizidenţei.

Dincolo de imaginea tradiţională a omului de ştiinţă, care a anticipat călătoria omului pe Lună, care a prevăzut submarinul, critica literară, după Raymond Roussel, suprarealiştii, Michel Butor şi Georges Perec, au descoperit încet-încet, în Jules Verne, scriitorul la care el însuşi aspira. Astfel, munca lui se consumă între exegeze şi constrângerile de producţie. Analizând operele verneniene, putem identifica modele de inspiraţie şi tipuri de compoziţie, personaje precum căpitanul Nemo care sfida lumea, cu braţele încrucişate, lumea care se sfârşea înaintea lui sau Phileas Fogg, un model de punctualitate. Putem înţelege imaginaţia debordantă, precum locomotiva Crampton, dragă lui Verne, imaginaţie care a dat naştere unor capodopere în care îndrăzneala, fantezia şi umorul leagă şi dezleagă situaţii dintre cele mai neaşteptate, demne de dramaturgul care a fost la începuturile sale literare. Putem descoperi în acest mod, urmărind opera lui Jules Verne, apariţia unui gen nou, şi anume, romanul ştiinţific.

În volumul Jules Verne.Visul de progres, apărut la Gallimard Discovery, autorul Jean-Paul Dekiss identifică în Jules Verne un scriitor angajat în a imortaliza marşul progresului, oferind noi mitologii. Descoperirea de noi teritorii, recunoaşterea altor popoare, rolul ştiinţei, instrucţia pentru mase şi educaţia morală pentru copii sunt valorile republicane uşor de identificat în opera lui Jules Verne. Susţinut de unul dintre cei mai mari editori ai vremii, Pierre-Jules Hetzel, creionează cu calm figura eroului modern şi reconfigureză universul uman. Este omul singur în mijlocul fermentului, bombardamentului de idei.

Nu putem să omitem faptul că Jules Verne este unul dintre cei mai pupulari autori francezi, tradus în  lumea întreagă. Este – totodată – un autor cu o dimensiune universală, un veritabil creator de galerie de personaje animate într-o lucrare capricioasă şi meticuloasă. Deseori, cu ironie şi umor, Verne devine un povestitor minunat. Călătoriile sale extraordinare sunt reflectate într-o lume prinsă în accelararea timpului, apariţia unor noi valori. Exegeţii lui Verne au descoperit în acest autor un destin îmbibat în fermentul ideilor, un om al progresului.

Opera lui Jules Verne este legendară, iar viaţa sa, aparent liniară, a fost afectată de o tragedie profesională şi personală. Deşi a cunoscut admiraţia şi succesul literar, el a avut şi numeroşi detractori. Practic, mult timp, el a fost considerat un “autor minor”, dar strunit de către editorul său, Hetzel, a recreeat numeroase dintre textele sale. În pofida tuturor aspectelor nefericite din viaţa sa, creativitatea şi geniul celui care este considerat “părintele science-fiction-ului” au supravieţuit secole de-a rândul, iar textele sale s-au constituit în obiecte de cercetare a numeroase lucrări ştiinţifice (teze), texte dispărute, din nefericire, din arhive.

Olivier Dumas, preşedintele societăţii Jules Verne, a relevat pasiunea autorului pentru cercetările sale în ţinuturile necunoscute ale universului. Cercetările lui Olivier Dumas au dus la corectarea miturilor calomniatoare care ținteau figura lui Jules Verne. Lucrarea sa, Călătorie prin lumea lui Jules Verne, se constituie într-o veritabilă expediţie cu scopul de a releva secretele unui “gigant al literelor”. În lumea întreagă, există milioane de cititori ai lui Jules Verne.Oare toţi aceşti oameni au descifrat bine universul plin de maşinării fabuloase?

Se pare că Jules Verne a fost port-drapelul unei societăţi secrete în care era infiltrată o bună parte din lumea literară şi artistică a secolului al XIX-lea şi cea a începutului de secol al XX –lea şi a ascuns, în spatele textelor sale, aparent romane la acea vreme, un mesaj care putea fi decriptat doar de iniţiaţi. Dincolo de ficţiune, dincolo de aventuri şi de invenţii sunt misterele Francmasoneriei, mistere ce par a fi accesibile doar iniţiaţilor.

În lucrarea lui Eric Weissenberg, Jules Verne. Un univers fabulos, volum extrem de bogat în ilustraţii despre Jules Verne, bulversează ideile preconcepute. Nedrept clasificat doar  ca scriitor de literatură ştiinţifico-fantsatică sau autor de literatură pentru copii, lui Jules Verne i se ignoră calităţile sale literare. Autorul  acestui volum scoate în evidenţă talentul literar al lui Jules Verne, talent care l-a ajutat pe acesta să suplinească informaţiile ştiiţifice cu descrieri (decoruri, accesorii) de excepţie, făcând totul posibil avant la lettre.

Dacă ştiinţa a făcut obiectul romanelor  sale, mai degrabă decât să fie o scuză sau decor, munca sa literară o depăşeşte. Forţa literară a lui Verne a crescut şi-a scăzut deopotrivă, căci cititorii de astăzi îi redescoperă umorul acestui autor şi gustă poezia scrierilor sale. Graţie universului fabulos descris de Jules Verne, adulţii de astăzi redescoperă plăcerea lecturilor din adolescenţă, care-i fac să înţelegă mai bine de ce l-au iubit aşa de mult pe acest autor.

De ce oare, astăzi la ora realităţii televizate, eroii pentru o zi şi informaţiile spectaculoase funcţionează precum farmecul Expediţiilor lui Jules Verne? Deoarece – copii ai lui Jules Verne – noi trăim ca cetăţeni ai lumii prin cunoaştere şi prin vise. Jules Verne este – de un secol – liantul dintre ştiinţă şi cultură, iar noi – astăzi – trăim în imaginarul acestui autor.

Articol publicta în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Miraculosul domn Jules Verne

Scris de pe mai 22, 2020 în Cultură, Cărţi, Educaţie, Eseu

 

Etichete: , ,

Sclipirile diamantelor – Breakfast at Tiffany’s

E aproape imposibil ca un cinefil să nu fi auzit vreodată refrenul «Moon River/ Wider than a mile/ I’m crossing you in style/ Someday… » De la Frank Sinatra la REM, mai toți muzicienii au intonat melodia lui Henry Mancini, compusă în mod special pentru filmul realizat de amicul său, Blake Edwards. Așadar, memoria ne-o în fățișează, în acest context, pe delicata Audrey Hepburn, murmurând suav și atingând, cu lungile-i degete, coardele chitarei. Când un  realizator de success (comediile bine „prizate” de public: Pink Panther & The Party) întâlnește o actriță, a cărei eleganță naturală va fermeca generații întregi, nu poate rezulta decât o capodoperă, la fel de dulce precum o cupă de șampanie și la fel de amăruie precum o zi în care ploaia nu mai încetează.

Breakfast at Tiffany’s continuă să seducă spectatori, iar copiile sale se vând în peste 30 000 de copii anual. Calitățile sunt vizibile și astăzi, la aproape 60 de ani de la apariție (1961): imaginea (Technicolor) semnată de Franz Planer este frumos echilibrată, culoarea fiind în aceleași tonuri pe tot parcursul peliculei (fie în exterior, fie în interioare). Sunetul lui Hugo Grenzbach și John Wilkinson e de prim rang, iar montajul realizat de Howard A. Smith este excelent.

«Este povestea unei fete care trăiește singură și care e plină de temeri.» Iată cum o descria Paul Varjak (fermecătoarul George Peppard), un tânăr scriitor aspirant la glorie, aflat în pană de inspirație (totodată, gigolo pentru o damă matură, dar bogată) pe tinerica sa vecină, cu voce voalată, Holly Golightly – Lula Mae Barnes (numele ei real). Aparent, Holly era o femeie plină de viață, care „respira doar fericire”. Zilele sale se derulau între cupe de șampanie rostogolite de la prânz și scurtele escapade până la teribila «Sing Sing» pentru a recupera un „buletin meteo” de la vreun „naș” mafiot, culminând cu zgomotoasele petreceri din apartamentul ei. Nu știm sigur ce fel de activități desfășura Holly pentru a-și subvenționa trebuințele, dar ne este permis a crede că, în timp ce domnii îi ofereau  50 de dolari pentru a se „(re)pudra” în toaletele cluburilor de noapte, nu ne putem aștepta să fi făcut „conversații de salon”. Burlăcița vioaie căuta „tătuci” bogați care să devină o cârjă aurită cu care să înlăture dureroasele traume ale copilăriei curmate brusc. Fericirea acestei tinere era prea zgomotoasă ca să poată fi sinceră. Modul său de a vorbi încontinuu despre nimicuri, evitarea tăcerii, fentarea oricărei întâlniri cu sine și cu gândurile sale negre, ne lasă mari semne de întrebare. Cel mai bizar mod de a petrece un așa-zis mic dejun a fost o hălăduială printre luxoasele vitrine de la magazinul de bijuterii Tiffany’s.

Execentrică, sclipitoare, „defazată”, Holly e un veritabil personaj de cinema, ca și cum viața reală nici nu ar fi existat. Totuși, nimic din acest cortegiu de aparențe, croite cu dibăcie, nu o împiedică să fie umană, mai ales în momentele în care lăsa garda jos și nu își mai putea controla reacțiile. În fond, Holly rămâne fetița care-a ieșit brusc din copilărie și care a văzut viața în mai toate nuanțele ei, fiind nevoită să stea singură pe propriile picioare, deși era înconjurată de nisipuri mișcătoare. Tânăra gracilă și gălăgioasă visa la o libertate asigurată de un mariaj cu un bărbat bogat, dragostea nexistând într-o astfel de ecuație.

Adaptarea după romanul omonim (publicat în 1958) al lui Truman Capote se concentrează doar asupra unui personaj: Holly și evită filonul tragic. Celelalte personaje sunt fascinate de șarmul și de extravaganța acestei tinere și i se subordonează. Cel care o analizează și conferă poveștii un punct de vedere este scriitorul Paul Varjak. El este persoanjul care ne-o prezintă pe Holly obiectiv: o pasăre închisă într-o colivie aurită, care mai scapă pe ici-colo și rătăcește fără rost, dar care se întoarce rapid, fiind incapabilă să se adapteze lumii înconjurătoare și «ticăloșilor» care-o populau. În cvasi-totalitate, scenele filmului se derulează într-un imobil în care viețuia Holly și, prin care, Blake Edwards încearcă să ne ilustreze modul în care se derula existența acestei „Luminițe”. Excentricele ei escapade o făceau să revină în acel spațiu în care ea se considera apărată, chiar dacă inima sa devenise aproape imună la dragoste.

Pentru o astfel de eroină, Blake Edwards se gândise să o distribuie pe Marilyn Monroe (care turna The Misfits). Se pare că cel mai renumit sex-symbol feminin avea să sufere  după această premieră, conștientă fiind că ratase o ofertă de calibru. Bunăoară, șansa de a primi „rolul vieții” sale i-a revenit lui Audrey Hepburn. Actrița i-a împrumutat lui Holly Golightly fragilitatea și eleganța dusă la rafinament. Așadar, cele mai mari orori puteau fi rostite cu clasă, fără pic de vulgaritate, iar rochiile semnate Givenchy păreau turnate pentru gracila ființă care hălăduia dimineața pe trotuarele din Fifth Avenue/New York.

Citiți povestea:

Breakfast at Tiffany’s: de ce Audrey Hepburn a câştigat rolul creat pentru Marilyn Monroe

Firescul era la el acasă, Holly Golightly devenise ea. Prin urmare, și cineastul a renunțat la glumițele de tipul celor din «Laurel & Hardy» și-a abandonat gagurile burlești. Realizatorul a abordat tonalitatea comicului matur, adesea tragic, după modelul lui Chaplin. Chiar dacă există multe gaguri, ele sunt ritmate de muzica (jazz) lui Henry Mancini, iar impresia generală devine una de film dulce-amărui. Să nu uităm că în anul în care se realize pelicula, funcționau încă restricțiile impuse de „Codul de producție” în ceea ce ținea de portretizarea prostituției pe ecran. Cu toate acestea, ecranizarea se îndepărteză de la profunzimile romanului și se rezumă la o prezentare holywoodiană  a unei femei cu spirit liber („free-spirited women”) devenite aici un fel de «fetiță pierdută în marele oraș».

Chiar dacă  are parte de „happy-end”/final fericit, Breakfast at Tiffany’s lasă loc de interpretări și de o suită de întrebări: Ochelarii negri chiar puteau să-i ascundă lacrimile ? Și-au terminat micul-dejun la Tiffany’s? Chiar ar fi putut Paul să o facă fericită pe Holly, fără să o sufoce? Pelicula rămâne cel mai celebru cocktail de sofisticare urbană, în care anxietățile sunt date uitării într-un nostalgic Manhattan, în care întreg New York-ul devine terenul de joacă al unor tineri aflați la răscrucea timpurilor (finalul anilor ‘50 și început de ’60). Locul de joacă al identității și al pretenției, completat de măști, duce la o pisică îmbibată de ploaie pe o alee murată de apă (parte integrantă a artifcialității identității). Avem încă nevoie de această ecranizare, fie și sentimentală, ca să găsim adevărurile din spatele sofisticării, așa cum ne place să admirăm, ca și Holly, infinitele sclipiri ale diamentelor.

Regia: Blake Edwards

Scenariul: George Axelrod (după romanul omonim scris de Truman Capote)

Imaginea: Franz Planer

Montajul: Howard A. Smith

Muzica: Henry Mancini

Producători: Martin Jurow, Richard Shepherd

Distribuția:

Audrey Hepburn (Holly),

George Peppard (Paul),

Patricia Neal (Mrs Failenson),

Buddy Ebsen (Doc Golightly),

José Luis de Vilallonga (José),

Alan Reed (Sally Tomato),

Stanley Adams (Rusty Trawler),

Mickey Rooney (M. Yunioshi)

Durata: 1h55

Pe Mădălina o puteți găsi și aici

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Sclipirile diamantelor – Breakfast at Tiffany’s

Scris de pe mai 22, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Dragoste, nu război – The Aftermath

Ruinele Germaniei naziste au fost adesea sursă de inspirație pentru cinema . Iată că o dramă sentimentală, pe fundal istoric, îndeamnă spectatorul să aleagă partea luminoasă și să se lase purtat de bune sentmente. O veritabilă melodramă, în buna tradiție a genului (à la Douglas Sirk), ale cărei rezonanțe pot fi mereu trimise în actualitate, devine The Aftermath, peliculă semnată de James Kent. Scenariul realizat de Joe Shrapnel și Anna Waterhouse se bazează pe opera lui Rhidian Brook, iar evoluția personajeleor principale este susținută de starurile Keira Knightley, Alexander Skarsgård și Jason Clarke. O adevărată frescă, inspirată dintr-un roman cu tematică de război, The Aftermath nu maschează nici durerea, nici cruzimea, iar personajele ilustrează o bulversantă situație care se poate derula oriunde și oricând. Este o pagină de istorie, adesea uitată sau tratată în grabă, despre acea perioadă în care Germania a fost ocupată de aliați. După acordul semnat la Yalta, această ocupație viza denazificarea și menținerea pacii mondiale. Bunăoară, Statele Unite, Marea Britanie și Uniunea Sovietică, dar și Franța, au împărțit Germania în mai multe teritorii (zone   de influență). Landul Hamburg intra în zona britanicilor și, astfel, servește drept cadru general pentru romanul lui Rhidian Brook, apoi adaptării pentru ecran, realizată de James Kent.

Această ecranizare are un merit: plonjeul într-o Germanie (a anului 1946),  abia ieșită din al Doilea Război Mondial, controlată de aliați cu scopul „de-a pune țara pe picioare”. Survolând Marea Istorie, pelicula se concentrează asupra unui triunghi amoros, bine susținut de o distribuție de «cinci stele». Așadar, după armistițiul marilor puteri, un colonel britanic și soția lui sunt repartizați să locuiască în Hamburg ca parte a planului de reconstrucție, însă între ei și foștii proprietari ai casei, în care se mută, apar tensiuni periculoase. Aflăm că, la doar cinci luni după victoria aliaților, Rachel Morgan ajunge în Hamburg, unde se afla soțul ei, Lewis, ofițer britanic. După o lungă perioadă de separare, cei doi soți se regăsesc ușor stânjeniți, aproape distanți. Pentru întâmpinarea lui Rachel, Lewis a rechiziționat vasta rezidență a unui arhitct, Stephan Lubert. Contrar uzanțelor, ofițerul britanic i-a permis ofițerului să rămână – altături de fiica sa adolescentă (Freda/ Flora Thiemann) – în vilă. Plină de resentimente față de germani, Rachel nu pare încântată de această coabitare impusă. Prin urmare, un ofițer englez trimis la Hamburg să reclădească zona afectată de ravagiile războiului, soția acestuia și proprietarul unei luxoase vile rechiziționate – vor fi vectorii unei mișcări permanete de refacere (atât al unei națiuni, dar și al unui mariaj). Realizatorul supravehează, cu abilitate, pendulările între accesele extremiste și manifestările de umanitate, conferind ritmicitate întregii pelicule, iar atmosfera e încărcată de pasiune conjugată cu durere.

Perspectiva  asupra războiului este puțin diferită, fiindcă regăsim un cadru general în care rănile încă nu s-au cicatrizat, iar catastrofa umană devine fundal pentru o melodramă elegantă. Obișnuită cu ecranizările de calitate, aflată la maturitate, Keira Knightley strălucește și în rolul englezoaicei expuse unor confruntări mocnite. Atrasă de un fermecător arhitect german, Rachel (Keira Knightley) vibrază într-o impecabilă demonstrație despre un ‘caz de conștiință’. Coabitarea devine insuportabilă pentru o femeie care trebuie să trăiască alături de un popor pe care-l detesta, considerându-l responsabil de pierderea fiului său. Frământările sunt îngrozitoare pentru că raporturile sunt mereu alterate, soțul ei (Jason Clarke) și arhitectul german (fermecătorul Alexander Skarsgård) îi amplifică neliniștea de după pierderea copilului. Amorțeala mariajului ‘cârpit’ și tentația unei idile cu seducătorul german tulbură viața acestei tinere femei. Durerea și trădarea vor modela personajul întrupat cu sensibilitate și subtilitate de rafinata Keira Knightley.

Simetriile din scenariu, contextul și romanța, încadrează plicula în rândul melodramelor clasice, dar șic. Scenografia și costumele (Bojana Nikitovic) ar putea lejer concura cu orice magazin de modă (à la Vogue), dar toate sunt circumscrise zonei istorice (Germania «anului zero», în devenire postnazistă) și vizează depășirea zonei de conflict, drumul spre reconciliere (cu sine, dar și cu ceilalți). Deși asipră să să fie u dramă epică profundă, The Aftermath se menține în zona melodramelor de calitate, care tratează cu onestitate intimitatea și durerea, proiectate pe un fundal general cu iz catastrofal. Centrată pe punerea față-în-față a două victime ale Istoriei, povestea cinematografică se derulează cu tact și inteligență, între ură și reconciliere, în zorii unei noi ere și încearcă să convingă spectatorul să aleagă mereu dragostea, fie și într-un context conflictual.

Regia: James Kent

Scenariul: Joe Shrapnel & Anna Waterhouse, după romanul The Aftermath semnat de Rhidian Brook

Imaginea: Franz Lustig

Montajul: Beverley Mills

Muzica: Martin Phipps

Distribuția:

Keira Knightley – Rachael Morgan, soția lui  Lewis

Alexander Skarsgård – Stephen Lubert

Jason Clarke – Colonelul Lewis Morgan, soțul lui Rachael

Flora Thiemann – Freda Lubert

Martin Compston – Burnham

Kate Phillips – Susan Burnam

Durata: 108 min

Articol publicta în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Dragoste, nu război – The Aftermath

Scris de pe mai 21, 2020 în Cinema

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web