RSS

Arhive pe categorii: Blockbuster

Binevenită într-o vârstă hibridă – Ghost in the Shell

Fără sclipiri de diamant și fără a se pretinde drept capodoperă a genului, pelicula din 2017- Ghost in the Shell (scenariul urmează trama din Robocop și se înnoadă cu mitul din Frankenstein) – marchează, totuși, o reușită. O scurtă privire spre anul 1995 ne arată că internetul nu devenise încă rețeaua mondială pe care o știm astăzi, dar creatorii săi formulau întrebări despre viitorul omenirii. În 2017, filmul-cult, Strange Days regizat de Kathryn Bigelow, cu un scenariu scris de James Cameron și Jay Cocks și filmul Johnny Mnemonic de Robert Longo (adaptare după povestirea lui William Gibson) – primesc o replică: Ghost in the Shell. Recenta peliculă, o adaptare după seria manga cu același nume (realizată de Masamune Shirow), este o creație aflată la jumătatea drumului dintre filmul de acțiune și reflecția filosofică (asupra disoluției identității în rețeaua informatică). Cu siguranță, benzile desenate manga semnate de Masamune Shirow (1989), dar și filmul de animație cu titlu omonim (1995) au funcționat ca un filon pentru regizorul Rupert Sanders, care folosește aproape cadru cu cadru materialul original. După Akira de Katsuhiro Ōtomo (1988), Ghost in the Shell (1995) a devenit cel mai important anime care rezumă acel mit inițiatic din cultura japoneză care capătă pertinență pe măsură ce progresul științific ia amploare. Ideea unui remake i-a lezat pe toți cei pasionați de opera originală, iar alegerea actriței pentru rolul principal a stârnit multe polemici. Filmografia decorativei Scarlett Johansson (Under The Skin, Her, Avengers, Lucy) a recomandat-o ca fiind însăși „reflexia asupra corporalității”. Însuși titlul acestui proiect artistic face referire la un context în care sufletul omenesc este găzduit de un corp artificial.

Ghost In The Shell

Ghost in the Shell este povestea lui Major, un hibrid unic om-cyborg. În viitorul apropiat, cea mai mare parte a oamenilor sunt „tunaţi cibernetic”, sporindu-li-se unele simţuri şi puteri, precum vederea, puterea sau chiar inteligenţa. Hanka Robotics – cea mai mare companie din lume pentru dezvoltarea acestei tehnologii – are un proiect secret: acela de-a dezvolta un corp mecanic, cunoscut şi ca o „cochilie”, capabil să integreze un creier uman, ci nu Inteligenţă Artificială. O tânără femeie, Mira Killian (Scarlett Johansson), singura supravieţuitoare a unui atac ciberterorist – este aleasă ca subiect de teste după ce trupul ei pare să fi fost distrus iremediabil. Alegerea se dovedeşte a fi un real succes, Killian fiind transformată într-un agent   de luptă împotriva terorismului. După un an, ajunge să primească gradul de maior în Secţia 9 a diviziei Antitero. Împreună cu echipa ei, Killian reuşeşte să dejoace un atac terorist. Apar, însă, complicații: Killian începe să aibă nişte halucinaţii, dar Dr. Ouelet (Juliette Binoche), cea care   s-a ocupat de crearea sa, le consideră doar mici erori pe care nu le ia în considerare. Acțiunea se derulează pe fundalul unui megalopolis retro-futurist, în care peisajul e alcătuit din clădiri, dar și din holograme înalte cât zgârie-norii. Peste tot, plutește senzația că unele corporații duc o luptă acerbă să vândă produse, deși aproape toți o duc de pe o zi pe alta, într-o atmosferă apăsătoare.

Ghost in the Shell 2

Așadar, într-o Japonie în care mulţi oameni au creiere cibernetice, majoritatea locuitorilor nu au corpuri naturale, ci doar combinații între organisme și roboți. Deși există membre și ochi artificiali, identificăm și creiere îmbunătățite prin microcipuri, care permit unei persoane să învețe o limbă străină în doar un minut. În această lume, hacking-ul a devenit o amenințare reală. Atacatorii cibernetici îşi obligau victimele să comită orice infracţiune. Așa se face că halucinaţiile devin frustrante pentru Killian deoarece îşi aminteşte foarte puţine lucruri despre trecutul ei. Când află că gheişa pe care a ucis-o în atentatul terorist dejucat a fost atacată de o entitate cunoscută doar sub supranumele de „Kuze” (Michael Pitt), Killian încalcă protocolul şi se afundă în propria Inteligenţă Artificială pentru a găsi răspunsuri. Folosindu-se de informaţiile pe care le-a adunat, Killian şi Batou (Pilou Asbæk), un coleg al ei, urmăresc hackerul până la un club de noapte al celor de la Yakuza, unde sunt prinşi într-o ambuscadă. Devotată lichidării celor mai periculoși criminali și extremiști, Section 9 se vede confruntată acum cu un inamic al cărui singur scop este distrugerea progreselor făcute de Hanka Robotics în cybertehnologie.

Ghost in the Shell 3

Eroina nu e doar un simplu robot, lipsit de atitudini, de frământări, de dileme şi alegeri, aplicând mecanic legea (Major lucrează sub supravegherea directă a unui ministru, interpretat de celebrul Takeshi Kitano), ci  îmbină farmecul suav, aproape copilăresc, cu duritatea în portretizarea femeii-cyborg. Chipul lui Scarlett Johansson exprimă emoții, pe când trupul său se mișcă robotic. Muzica semnată de Kenji Kawai sporește efectul hipnotic al filmului. Mitul lui Frankenstein (creat de Mary Shelley) este, aici, doar o masă de epave aflate sub impulsul revoluției electrice. Cu ajutorul anvelopei carnale a lui Johansson – rece, vocală și mereu puternică – filmul redefinește monstruozitatea mașinăriei tehnologizate, etalând o reflexie a inteligenței artificiale.

Anamaria Marinca plays Dr. Dahlin in Ghost in the Shell from Paramount Pictures and DreamWorks Pictures.

Distribuția internațională reunește actori precum danezul Pilou Asbæk, în rolul lui Batou, secundul lui Major. Fizicul impozant al lui Asbaek a fost recomandarea pentru alegerea lui în rolul de soldat dur, dar și acel simț aspru al umorului a contat. Aspectul de bărbat masiv („uriaș cu suflet duios”), dar și doza de sensibilitate de care Batou dă dovadă – îl transformă într-un bun companion pentru Major. Deși românca Anamaria Marinca are un rol episodic, acesta devine important în film, căci Marinca este unul dintre oamenii de știință incluși în programul prin care Major a devenit un cyborg cu creier omenesc. Actrița dă dovadă de încredere în propriile forțe și manifestă stăpânire de sine, în conformitate cu poziția personajului ei, relevând talentul bine educat. Pentru îngrijirile de rutină, există cercetătoarea Dr. Ouelet (Juliette Binoche), care se implică activ în binele eroinei centrale. Calitățile lui Binoche transformă personajul de pe ecran într-o ființă afabilă, dar ușor atinsă de o adiere de anxietate, probabil menită să  pună la îndoială valoarea morală a muncii, a vieții și a lumii ei. În această ambițioasă re-lectură transculturală făcută la Hollywood, regăsim din plin referințele nipone și motive din videoclipul lui Björk (All if full of love – Chris Cunningham).

Scarlett Johansson plays The Major and Juliette Binoche plays Dr. Ouelet in Ghost in the Shell from Paramount Pictures and DreamWorks Pictures in theaters March 31, 2017.

Ghost in the Shell rămâne o abordare reverențioasă față de un model (manga/Masamume Shirow), iar fumusețea rece a imaginilor (3D) și decorul numeric din acest univers high-tech se armonizează cu actualul context hollywoodian.

Regia: Rupert Sanders

Autor (după seria desenată The Ghost in the Shell): Masamune Shirow

Scenariul: Jamie Moss, William Wheeler

Imaginea: Jess Hall

Montajul: Billy Rich, Neil Smith

Muzica: Lorne Balfe, Clint Mansell

Distribuția:

Scarlett Johansson  – Major/Motoko Kusanagi

Pilou Asbæk – Batou

Michael Pitt  – The Laughing Man

Takeshi Kitano  – Daisuke Aramaki

Juliette Binoche  –  Dr. Ouelet

Chin Han – Togusa

Lasarus Ratuere – Ishikawa

Anamaria Marinca –  Dr. Dahlin

Durata: 1h 47 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Binevenită într-o vârstă hibridă – Ghost in the Shell

Scris de pe august 11, 2020 în Blockbuster, Cinema, Film, Modernitate, Postmodernitate

 

Etichete: ,

Ménage à quatre – „The Host”

Realizatorul peliculelor Gattaca, In Time şi S1m0ne, Andrew Niccol, se încumetă să facă o adaptare după un roman al lui Stephenie Meyer. Neozeelandezul, un nume de referinţă pentru peliculele SF, înfăţişează, în filmul The Host, o lume postapocaliptică, invadată de nişte entităţi extraterestre eterice, dornice să instaureze o nouă ordine, rigidă, dar într-un „sos mormonic”.

Ideea pericolului pe care îl reprezintă invazia este deja clasicizată în literatura de gen: The Puppet Masters (după romanul lui Robert A. Heinlein). Scriitoarea Stephenie Meyer, autoarea celebrei The Twilight Saga, a scris (în 2008) romanul The Host, în care a reprezentat o lume „nouă”, maniheistă. Coloniştii Terrei sunt un soi de „îngeri”, care invadează trupurile pământenilor. Dacă pentru saga The Twilight, scriitoarea a folosit ca surse de inspiraţie autori precum Jane Austen (Pride and Prejudice pentru The Twilight), Emilie Brontë (The Wuthering Heights pentru Eclipse) şi William Shakespeare (Romeo and Juliet pentru New Moon), în romanul S.F., The Host, a avut ca sursă de inspiraţie o metaforă creştină. Obiectivul invadatorilor, din romanul ecranizat de Andrew Niccol, este unul de natură pacifistă: aceste forţe ocupau diferite planete pentru a le „reglementa” organizarea şi încercau să îmbunătăţească raporturile dintre locuitori.

Saoirse Ronan, Max Irons, Jake Abel © Invision

Păstrând aceste date din scriitura originală, regizorul şi-a plasat actorii într-un cadru minimalist futurist. Invadatorii sunt costumaţi în haine albe şi au priviri „celeste” anormal de sclipitoare. În vreme ce aceşti „îngeri” circulă cu vehicule ultrarapide, câţiva pământeni s-au retras într-o mişcare de rezistenţă, ducând un trai ce aminteşte de cel al primilor creştini – clişeu ce ţine de unele distopii. Printre cei care n-au fost invadaţi se numără şi tânăra Melanie Stryder (Saoirse Ronan). Ea este o fiinţă rară, care opune rezistenţă când Căutătoarea (Diane Kruger) îi implantează în trup un „suflet”/una dintre entităţile eterice extraterestre. Între cele două forţe se va da o permanentă luptă: Melanie nu cedează, încercând să-şi păstreze sufletul în trupul invadat. Wanda/Invadatoarea găseşte la gazda-i rebelă tot ceea ce este mai dificil în interiorul unei fiinţe umane: emoţii, pasiuni şi amintiri. Mai mult decât atât, Melanie opune rezistenţă în faţa acestei încercări de deposedare. Într-un final, o convinge pe Wanda să-i devină aliată.

Saoirse Ronan (Melanie Stryder)© Invision

Căutătoarea, interpretată de Diane Kruger – ce afişează un aer glacial germanic – o hărţuieşte pe Wanda pentru a obţine informaţiile necesare ca să descopere unde se ascundeau ultimii locuitori ai Terrei, neinvadaţi. Aici, Melanie îi va regăsi pe unchiul ei, Jeb (William Hurt), pe mătuşa Maggie (Frances Fisher) şi pe frăţiorul de numai unsprezece ani, Jamie (Chandler Canterbury) trăind într-o peşteră bine adaptată pentru orice tip de invazie.

Cu toată atmosfera cvasiapocaliptică prezentată, interesul spectatorilor se îndreaptă spre un imbroglio sentimental. Odată ajunsă în comunitatea celor din „mişcarea de rezistenţă”, se confruntă cu alt gen de probleme. Eroina „cu dublă personalitate” nu este crezută de oameni, iar fostul ei iubit se-ndoieşte şi el de existenţa reală a lui Melanie; Jared (Max Irons) nu vede decât extraterestra care i-a uzurpat trupul iubitei sale. Pe de altă parte, Ian (Jake Abel) – tânărul său amic – dezvoltă o pasiune pentru „sufletul” găzduit de trupul lui Melanie. Putem spune, prin urmare, că avem de-a face cu un veritabil „ménage à quatre„.

Saoirse Ronan & Max Irons Photo by Alan Markfield © Open Road Films

Dacă în relaţia cu Jared, lucrurile sunt cât de cât clarificate, la Ian relaţia devine mai ambiguă. Duoul Melanie/Wanda şi Ian se confruntă cu o situaţie neclară. Aflaţi în faţa unui superb peisaj stâncos (filmările realizate în Albuquereque, New Mexico), cei doi se găsesc într-un impas căci Ian încă nu ştie dacă este atras de trupul lui Melanie sau de sufletul Wandei. Sufletul care nu se stinge şi-şi forţează ocupantul să-i devină aliat naşte dileme binare. Abia la finalul filmului, găsim soluţionarea acestei ambiguităţi născute dintr-o separare între minte şi trup.

Saoirse Ronan & Max Irons/Photo by Alan Markfield © Open Road Films

Coexistenţa a două suflete într-un singur trup a atras-o pe tânăra actriţă Saoirse Ronan, care deja s-a făcut remarcată pentru abilităţile ei de a atinge registre largi (gingăşie mixată cu forţă) în filmul Hanna (r. Joe Wright, 2011). Aici, suava actriţă este un fel de Kristen Stewart (Bella din saga The Twilight) mult mai combativă, ea trebuie să arbitreze două spirite contradictorii. În creierul său de tip faţă-verso, se dă o permanentă luptă deoarece există şi doi pretendenţi opuşi (unul senzual, celălalt mai grijuliu).

Diane Kruger & Saoirse Ronan Photo: Alan Markfield © Open Road Films

Vânătoarea de oameni îndeamnă la o reflecţie filosofică asupra naturii umane, dilemă născută dintr-o frustrare. Cele 125 de minute ale peliculei predispun la plictiseală, ritmul şchiopătează, căci regizorul se concentrează, mai degrabă, asupra dilemelor sentimentale. Melanie este sfâşiată între dragostea ei pentru Jared şi pasiunea Wandei pentru Ian. În acest fel, regizorul se îndepărtează de la subiectul central al unui S.F., care priveşte lupta pentru libertate, preferând dilemele romantice adolescentine (inter-specii).

Filmul The Host este departe de a fi o reuşită, dar nu displace în totalitate. Este de apreciat maniera în care un subiect atrăgător, cu intrigă amoroasă, este plasat într-un S.F. cu alură distopică, având şi o distribuţie la fel de atrăgătoare.

Regizor: Andrew Niccol
Scriitor: Stephenie Meyer / Scenarist: Andrew Niccol
Operator: Roberto Schaefer / Producător: Stephenie Meyer, Paula Mae Schwartz, Steve Schwartz, Nick Wechsler / Monteur: Thomas J. Nordberg
Distribuţia: Saoirse Ronan (Melanie Stryder), Diane Kruger (Căutătoarea), William Hurt (Jeb Stryder), Frances Fisher (Maggie Stryder), Boyd Holbrook (Kyle O’Shea), Jake Abel (Ian O’Shea), Max Irons (Jared Howe), Chandler Canterbury (Jamie Stryder)

(Via LiterNet)

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revistaBel-Esprit

 
Comentarii închise la Ménage à quatre – „The Host”

Scris de pe august 9, 2020 în Blockbuster, Cinema

 

Etichete:

O femeie puternică – The Post

Mai întâi a fost All the President’s Men (1976, regia: Alan J. Pakula), filmul despre afacerea Watergate și despre rolul jurnalismului de investigație.

Intransigența și profesionalismul, reperele societății americane, sunt omagiate acum într-o țară cu adevărat democratică,într-un magistral thriller politic, devenit manifest pentru libertatea presei. Așadar, neobositul Steven Spielberg revine pe marile ecrane, alături de Meryl Streep şi Tom Hanks, cu The Post: Secretele Pentagonului/ The Post; aduce în prim-plan controversatul subiect al unuia dintre cele mai mari scandaluri care au zguduit vreodată Pentagonul. În egală măsură, rolul (Katharine Graham, prima directoare a unei publicații de mare anvergură – The Washington Post) realizat de uimitoarea Meryl Streep demonstrează de ce trebuie reanalizat locul pe care trebuie să-l ocupe femeia în societatea modernă. În contextual actual, al unei Americi conduse de un președinte care se joacă cu minciuna/ fake news și Constituția, a patra putere în stat se vede nevoită să se bazeze și pe astfel de „miracole” (care să garanteze libertatea de expresie) de tipul acestei recente pelicule.

The Post 1

În rol principal îl regăsim pe Tom Hanks, care îl interpretează pe editorul Ben Bradley, cel care alături de Katharine Graham (Meryl Streep), prima femeie editor al unui ziar american important, se angajează într-o cursă contra cronometru împotriva publicației The New York Times. Miza este uriașă: deconspirarea unei mari mușamalizări guvernamentale, care implică informații referitoare la trei decenii de activitate a patru preşedinţi ai Statului american. Pentru a fi siguri de izbândă, cei doi – Ben Bradley şi Katharine Graham – trebuie să-si depăşească propriile neînţelegeri, câtă vreme carierele lor sunt expuse unor riscuri maxime, iar libertatea lor rămâne în suspensie. După ce The Washington Post a decis să publice, în 1971, o serie de documente clasificate, secretele guvernamentale descoperite au aruncat în aer scena politică din SUA.

Probând și de astă-dată înalta-i măiestrie artistică, Steven Spielberg ilustrează cu nostalgie o epocă  apusă – fumul plutește deasupra redacției, telefoanele sunt voluminoase, nodul de la cravată e desfăcut, manșetele sunt suflecate, iar ziariștii își țin picioarele pe birou. Atmosfera e încărcată, ca pe un veritabil câmp de luptă, se aude țăcănitul ca de mitralieră al mașinilor de scris. Pentru a pune în scenă, în acest cadru, un episod atât de învăluit, a fost nevoie de o scriitură clară (Scenariul: Liz Hannah, Josh Singer) care să nu inducă plictiseală spectatorului de azi. Așa se face că regizorul a insistat asupra confruntărilor politice și juridice iscate între jurnaliști și Casa Albă, dar a prezervat complexitatea și lipsa de transparență a evenimentelor istorice. Bradlee nu se temea de nimic, mai ales că își exercita cu îndârjire profesiunea și o încurajează  pe Katharine Graham să publice documentele (Kay Graham: „Do you have the Papers”? [pause] Ben Bradlee: „Not yet”).

The Post 2

Într-o epocă în care femeile erau invitate (politicos) în salon atunci când bărbații luau decizii importante, portretul realizat – de nimeni alta decât – Meryl Streep pune în valoare hotărârea nestrămutată a aristocraticei Katharine Graham de a continua acțiunile defunctului său soț. Alături de Tom Hanks, actrița imprimă un aer omenos întregii pelicule. Îndrăznețul pariu al celor doi jurnaliști pune în suspans două cuvinte-cheie: conștiință și încredere. Conștiința profesională și cea morală, dar și reciproca încredere dintre protagoniști antrenează o dinamică a libertății – pentru ceilalți, pentru cotidian, dar și pentru țară. Chiar dacă, pe alocuri, academismul realizării contravine gusturilor actuale, Spielberg transmite elan prin eroii săi. Odată ce New York Times era cenzurat, din rațiuni juridice, sosise rândul celor de la The Washington Post (a doua sursă mediatică din Columbia) să preia acel risc – să devină liderul informațiilor naționale publicând documentele interzise (Kay Graham: „News is the first rough draft of history”). Existau numeroase întrebări: să cadă și ei pradă presiunilor judecătorești, mai ales că nu aveau aceleași resurse financiare precum colegii lor de la The Times? Să arunce în șomaj zeci de angajați și să le distrugă familiile? Să fie trimiși la închisoare din pricina convingerilor democratice? Toate aceste interogații planau până în ziua în care Bursa le-a oferit șansa unei garanții (asupra investițiilor). Personajul interpretat de Tom Hanks îi ține isonul și își suflecă mânecile și îi răspunde stagiarului care îl întrebase cu naivitate dacă spionarea redacției de la The Times e… „legală”.

The Post 3

Rafinat, cu aleasă delicatețe, realizatorul își invită spectatorii în acest plonjeu în „newsrooms” cu scopul de-a trezi interesul tinerilor pentru ceea ce (mai) înseamnă cu adevărat „putere” sau „progres”, fără a lăsa impresia că doar a încercat să popularizeze un moment tensionat din istoria recentă a Statelor Unite. Această lecție despre democrație e dublată de tematica de natură feministă, în condițiile în care inegalitățile și umilințele la care-au fost supuse femeile sunt prezente și azi (delațiunile pe rețele sociale). Katharine Graham este editorul, dar și fiica fostului patron de la Post, cât și văduva ultimului șef (care s-a sinucis) – prin urmare, dirija singură destinele de la The Washington Post și trebuia să opteze între deontologie sau rațiunile interne din redacție, între ideologie sau pragmatism. Armele lui Spielberg sunt puternice: formidabila Meryl Streep, care trece prin toată gama emoțiilor (discuția telefonică de dinaintea deciziei de-a publica documentele clasificate e în cel mai pur stil hitchcokian), dialogurile atent cizelate, un maestru al operatoriei (Imaginea: Janusz Kaminski) și un recul istoric esențial (divertismentul poate căpăta forma unui ambițios pamflet). Personajul interpretat cu talent de Meryl Streep reprezintă modelul de eroină prinsă în capcanele istoriei: într-o lume dominată de mentalități patriarhale, în care rostul femeii se rezuma doar la a fi soție, mamă și gospodină, să aibă un comportament docil și să nu se vâre în politică, Katharine/Kay Graham dă peste nas ego-ului masculin găsind echilibrul dintre îndrăzneală și suplețe. Discriminată din poziția de femeie, lipsită de sprijinul celor din consiliul de administrație, aflată în contradicție cu amicii săi din sfera politică, Kay dă dovadă de ceea ce înseamnă adaptare la condiții, prin gesturi mici, dar eficiente, puse în valoare de mereu atentul Spielberg (discuțiile de la telefon despre nunta fiicei președintelui Nixon și cercelul lui Katherine, tergiversările și micile stângăcii printre colaboratorii masculini, mingea nepoatei lui Kay ajunsă în mâinile lui Ben aflat în căutare de „subiecte”, „câștigurile” fetiței lui Ben din vânzarea de limonadă colegilor tatălui ei, discuția discretă dintre Kay și tânăra hispanică angajată la Curtea Supremă de Justiție). Maestrul Spielberg explorează cu finețe toate nuanțele și dezvoltă abil ramificațiile intrigii.

NOR_D22_062817_111715.raf

În cazul acestui cineast, politica e un schimb de forțe, minuțios redate (gestică, priviri, fapte). La reușita decupajului a contribuit întreaga distribuție (în rolurile secundare îi regăsim pe Carrie Coon, Bradley Whitford, Alison Brie, Sarah Paulson, Tracy Letts, Matthew Rhys și Jesse Plemons). Operatorul Janusz Kaminski respectă toate codurile genului: contra-plonjeu, plonjeuri, cadre joase (redacția de la The Washington Post), mișcări ample și lirice în egală măsură, bunăoară The Post reprezintă o adevărată lecție de regie care îmbină dinamismul cu eleganța. În centrul acestei catedrale vizuale, oamenii vor rămâne regi, fiindcă Steven Spielberg și-a clădit edificiul imaginilor pe un ideal (moral, politic și omenesc).

În The Post, gesturile concrete capătă valoare abstractă, iar funcțiile prozaice devin utopii sentimentale; prea puțin contează președinții, opresiunile, viteza amețitoare a progresului, singur, doar Omul contează.

The Post 5

Articol publicat în revista Catchy

Regia: Steven Spielberg

Scenariul: Liz Hannah, Josh Singer

Imaginea: Janusz Kaminski

Decorurile: Rick Carter

Costumele: Ann Roth

Montajul: Michael Kahn, Sarah Broshar

Muzica: John Williams

Producători : Amy Pascal, Steven Spielberg, Kristie Macosko Krieger

Distribuția:

Meryl Streep – Kay Graham

Tom Hanks  – Ben Bradlee

Sarah Paulson – Tony Bradlee

Bob Odenkirk – Ben Bagdikian

Tracy Letts – Fritz Beebe

Bradley Whitford – Arthur Parsons

Bruce Greenwood – Robert McNamara

Durata: 1h55

Premii, nominalizări:

Premiile Oscar, 2018

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film
Steven Spielberg Nominalizat
Amy Pascal Nominalizat
Kristie Macosko Krieger Nominalizat
Cea mai buna actrita in rol principal – Meryl Streep  Nominalizat

Premiile Globul de Aur, 2018

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film (drama) Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun actor (drama) – Tom Hanks Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai buna actrita (drama) – Meryl Streep Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu
Josh Singer Nominalizat
Liz Hannah Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai buna coloana sonora – John Williams  Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun regizor – Steven Spielberg Nominalizat

 

 
Comentarii închise la O femeie puternică – The Post

Scris de pe august 6, 2020 în Blockbuster, Cinema, Feminin, Film, Filme de Oscar, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , ,

Șic printre freak – The Greatest Showman

Să fie vorba (tot) despre „Panem et circenses”/pâine şi circ ? Mai degrabă glamour și circ – pare să ne sugereze pelicula The Greatest Showman, care antrenează și seduce toți membrii familiei.

Phineas Taylor Barnum a fost considerat un vizionar, ba chiar „un prinț al șarlatanilor” – exloatând apetența publicului pentru un anumit gen de divertisment. Nimic uimitor în faptul că Hollywoodul s-a oprit asupra acestei célèbre figuri și-a oferit publicului o biografie cinematografică, sub formă de comedie muzicală. După Moulin Rouge!, Les Misérables și    La La Land, The Greatest Showman a adus un nou suflu această linie de musicaluri. The Greatest Showman e departe de a împărtăși dulcea nostalgie pentru comedia muzicală specifică epocii de aur a Hollywoodului, așa cum apărea în La La Land. În viziunea lui Baz Luhrmann,  musicalul este «copilul teribil » al MTV-ului. Bunăoară, The Greatest Showman on Earth celebrează naşterea show-business-ului şi ni-l prezintă pe vizionarul care, apărut de nicăieri, a reuşit să creeze un spectacol devenit celebru în întreaga lume. Genul acesta de peliculă se revendică din divertismentul care include muzică, coregrafie și-un montaj eliptic, în care efectele nu lasă nicio secundă de reflecție spectatorului răvășit de o astfel de estetică cu valori ultra-pozitive. Rolul titular i-a revenit lui Hugh Jackman, care este P.T. Barnum, supranumit „Omul spectacol”, fondator al circului ambulant Ringling Bros. and Barnum & Bailey Circus. Așadar, filmul are și-un puternic mesaj motivațional, ornate în glamour, melodii memorabile prin versuri, dar și prin linia melodică și coregrafiile contemporane, deși acțiunea e plasată la mijlocul veacului al XIX-lea.

În 1871, cu buzunarele goale, dar cu mintea plină, Phineas Taylor Barnum se hotărăște să-și facă un (re)nume. Acțiunea e plasată în America acelor ani în care se dezvolta ca țară și ca putere global, iar filmul reprezintă povestea de succes a unui bărbat care a reușit să facă din entertainment o marfă, un specialist în marketing avant la lettre. Înconjurat de trupe de artiști mai mult sau mai puțin înzestrați, acesta va fonda ceea ce va deveni primul circ care a marcat istoria divertismentului. Deși a fost o personalitate destul de controversată, dar foarte faimos în Statele Unite, la mijlocul secolului XIX, P.T. Barnum a reprezentat – pentru unii – «părintele circului modern». Personajul reprezintă o sumă de calități într-un singur ins: antreprenor, om-spectacol, politician. Omul de vânzări, dintr-o epocă în plină dezvoltare, s-a ocupat neobosit de toate acestea, fiind o celebritate a vremii sale (deşi, nicidecum una de prim rang). A simțit nevoia de distracție care se năștea în America modernă și-a alimentat-o din plin, obținând profit. P.T. Barnum nu a fost vreun vizionar politic à la Lincoln sau Carnegie, ci a fost unul dintre acei visători care au făcut avere profitând de dorința omului modern de a se distra.

Musicalul din 2017 aduce în prim-plan mesajul puternic de-a îți urma visul, dar vorbește și despre acceptare și integrarea celor defavorizați. Inspirat destul de liber din faptele reale, The Greatest Showman ar fi putut fi considerat o galerie a portretelor sarcatice à la Freaks, dacă   nu ar fi beneficiat de un scenariu reușit, cum este cel semnat de Bill Condon și Jenny Bicks. Prin urmare, nu avem parte de prea multe clișee și nici de scene lacrimogene în exces, fiind o fabulă fără concesii pentru amatorii de divertisment dulceag. Musicalul cu Hugh Jackman țese o poveste  despre un om de spectacol carismatic, un maestru al iluziilor şi – mai mult – un «fabricant de fericire». În film, circul lui modern – pentru vremea lui, cu acrobaţi şi curiozităţi (oameni cu diverse calități ieşite din comun sau particularităţi fizice ieşite din comun) – nu e doar o afacere, dar e şi o premisă a integrării sociale a celor defavorizaţi, respectând linia impusă de political correctness (aici, dreptul la diferență și la reușită, pe fondul luptei de clasă). Din păcate, duşmanii lui Barnum sunt oamenii mărginiţi şi membrii unei societăţi prea rigide. Barnum      (din realitate) a militat pentru egalitarea între rase și integrarea persoanelor de culoare. În film, Barnum angajează trapeziști de culoare, situație ce a șocat publicul vremii, care desconsidera persoanele de culoare, asimilându-le doar cu rolul de slugi, nicidecum de artiști.

Spectatorii mai în vârstă vor fi uimiți să vadă cum «idolii adolescenților» de la Disney, Zac Efron și Zendaya, starurile din High School Musical au crescut. Tinerii (care au un număr la trapez plin de romantism) au evoluat frumos, livrându-ne performanțe artistice fără note false. Le regăsim alături pe Michelle Williams (în rolul doamnei Barnum), dar şi pe Rebecca Ferguson în rolul unei cântăreațe de operă, contribuind din plin la povestea acestui «success story».

De departe. Hugh Jackman dă aici măsura talentului său plurivalent. Actorul australian înlănțuie abil pasajele melodioase cu monotonia unor dialoguri. Fără îndoială, el pare puternic impregnat de acest rol, chiar de la prima apariție în cadru a elegantei sale siluete. Antreprenor idealist, tătic de excepție, cântăreț, dansator, arivist amoros – Jackman relevă orice fațetă a lui Barnum, glisând abil între cinism și filantropie. Grație melodiilor (un melanj de pop și R’n’b, care asumă anacronismul cu temporalitatea poveștii), The Greatest Showman pledează pentru toleranță, iar «This is me» a devenit deja hit. Energia debordantă și angajamentul total al lui Hugh Jackman rămâne rațiunea de a urmări această poveste strecurată printre mișcările alambicate ale camerei de filmare, costumele flashy/stridente și numeroasele efecte menite să seducă deplin publicul avid de distracție cu orice preț.

Regia: Michael Gracey

Scenariul: Bill Condon, Jenny Bicks

Imaginea : Seamus McGarvey

Montajul : Tom Cross

Muzica: Benj Pasek, Justin Paul, John Debney, Joseph Trapanese

Distribuția:

Hugh Jackman – P.T. Barnum

Zac Efron – Philipp Carlyle

Michelle Williams – Charity Barnum

Zendaya – Anne Wheeler

Durata : 1h44

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Șic printre freak – The Greatest Showman

Scris de pe iulie 27, 2020 în Blockbuster, Cinema, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , ,

Starul resuscitat – „Birdman: Or (The Unexpected Virtue of Ignorance)”

A început cu producția de filme publicitare, seriale Tv, apoi s-a lansat – la promițătoarea vârstă de 37 de ani – în realizarea unui lungmetraj (Amores Perros), Alejandro González Inárritu dă impresia că a sosit în cinema cu tolba plină de trucuri – un adevărat arsenal de idei uimitoare – cu scopul de-a seduce spectatorii. În primele sale patru filme (Amores Perros, 21 Grams, Babel, Biutiful), și-a folosit această comoară pentru a-i conferi un aer de seriozitate muncii sale. Virtuozitate de netăgăduit i-a adus mexicanului Inárritu patru premii Oscar (cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai bun scenariu și cea mai bună imagine) pentru Birdman, totodată, oferindu-i lui Michael Keaton rolul vieții sale.

Michael Keaton în rolul lui Riggan Thomson / Birdman © Paramount Pictures

Pelicula Birdman este o comedie, o fantezie dezlănțuită, este ocazia perfectă pentru Inárritu de-a da strălucire lumii artistice. A plasat filmul în Times Square și-a încredințat rolul principal unui actor american ultracunoscut: cel care l-a interpretat, cândva, pe celebrul erou de benzi desenate: Batman. “Monstrul” care-a înghițiti cariera unui actor vine să-și continue prada și-n Birdman. Riggan Thomson, dublul de pe ecran al lui Michael Keaton, este un actor “has been”care-a devenit aproape schizofrenic din pricina greutății impresionante a personajului căruia i-a dat viață cu douăzeci de ani în urmă.

 

Regizorul, un subtil analist al traumelor contemporaneității și briliant comentator al epocii pe care-o parcurgem, ne introduce în lumea starurilor hollywoodiene. Riggan Thomson este acel tip de actor decăzut de pe firmamentul gloriei care, în speranța de-a-și revigora celebritatea, încearcă să monteze pe Broadway un text (What We Talk About When We Talk About Love) de Raymond Carver, încercând să-și răspundă întrebărilor legitime despre condiția artistului. Inárritu dă perdeaua deoparte și lasă la vedere cortegiul de probleme cu care fosta glorie trebuie să se confrunte: familia, problemele financiare, apropiații, ostilitatea criticii de specialitate, visurile sale dar, mai ales, egoul și… alter-ego-ul.

Michael Keaton în rolul lui Riggan Thomson / Birdman & Edward Norton în rolul lui Mike Shiner, un actor Broadway © Paramount Pictures

Acest bărbat simte că a fost absent în propria-i viață, crezând că-și iubește cariera și trădându-i pe cei care-l iubiseră. “Mereu ai confundat iubirea cu admirația” – îi reproșa fosta soție. Birdman nu este un film care povestește, pe larg, numai despre profesia de actor, ci și despre iubire. Amorul propriu sufocă adesea existența unui artist și-i bulversează mai toate acțiunile. În timp ce Riggan Thomson se pregătește să monteze un spectacol pe scenă, se simte nevoit să-l înlocuiască pe incontrolabilul actor Mike Shiner (Edward Norton) și, totodată, să gestioneze relațiile cu Sam – fiica și asistenta lui, proaspăt ieșită de la dezalcoolizare, și cu Laura (amanta sa) care-l anunțase că este însărcinată.

Edward Norton în rolul lui Mike Shiner, un actor Broadway & Emma Stone în rolul lui Sam Thomson, fiica și asistenta lui Riggan © Paramount Pictures

Pe fundalul acestor catastrofe, el așteaptă să-ntâmpine premiera. Microcosmosul scenei newyorkeze scoate la iveală o hipersensibilă actriță cvadragenară (Naomi Watts), un actor vanitos și vorbăreț (Edward Norton), capabil de mari grozăvii masculine pe scenă, o exigentă comentatoare a vieții teatrale, surprinși în relațiile deloc amiabile, printre labirintice coridoare în care colcăie omenescul nud: cinismul, disperarea și euforia. Intriga respectă (cu mici excepții) unitatea de loc (un teatru de pe Broadway), de acțiune (regizorul a realizat planuri lungi în care nu se văd racordurile). Cu o cameră mobilă, imprimă fluiditate și dinamism povestirii sale (înțesată de dialoguri). Cineastul se joacă cu schizofrenia personajului său și-și permite unele libertăți vizuale și scenaristice, adesea derutante, dar necesare istorioarei sale, filmând într-un registru comico-fantastic. Dorința de-a monta textul lui Raymond Carver pe scândură devine pretextul cineastului Inárritu de a ilustra lumea ca o scenă. Regăsim o parte dintre motivele folosite și-n alte pelicule: profunzimea personajelor, obsesia pentru sentimentalism lacrimogen și voyeurism.

Din loja lui, nefericitul Riggan Thompson se lasă răvășit de vocea sa interioară, cea a lui Birdman, supereroul care-i adusese efemera glorie planetară, fără a-i acorda, însă, și respectabilitate. Omul-Pasăre de odinioară, din pene și latex, își desconsideră proiectul intello care devine, brusc, unul minat. Regele blockbusterelor consideră că reabilitarea unui actor printr-un spectacol de teatru este începutul declinului. Inárritu îl filmează pe acest Birdman ca pe o himeră, deopotrivă, grotescă și fatală. În elanul său, cu accente mizantropice, cineastul ia în zeflemea mai toate formele de celebritate: cele arhicunoscute, aleului, dar și pe cele mai noi, fulgurante, obținute în doar câteva minute pe internet.

Emma Stone în rolul lui Sam Thomson, fiica și asistenta lui Riggan © Paramount Pictures

Un virtuoz al obiectivului de filmare, Emmanuel Lubezki, face ca întreaga distribuție să apară pe ecran tulburător de veridică. Michael Keaton, eternul Batman, ajunge monstrul sacru într-un rol-provocare. Hăituit de vocea obsedantă a unui alter-ego tiranic, devine patetic, emoționant, neliniștit, odios sau rizibil, mereu la granița dintre realitate și fantasmă.

Viziunea iconoclastă, fără mari menajamente pentru lumea glamouroasă din N.Y., dar plină de poezie și plasticitate, vine să confirme talentul cineastului Alejandro González Inárritu. Birdman oferă multiple piste de abordare și momente de reflecție, îndeosebi asupra naturii efemere a celebrității, dar și alternativa salvării prin…iubire.

Birdman

Regizor: Alejandro González Inárritu
Scenarist: Alejandro González Inárritu, Nicolás Giacobone, Armando Bo
Compozitor: Antonio Sanchez
Operator: Emmanuel Lubezki
Producător: Alejandro González Inárritu, John Lesher, Arnon Milchan, James W. Skotchdopole
Monteur: Douglas Crise

Distribuţia

Michael Keaton (Riggan Thomson)
Emma Stone (Sam)
Edward Norton (Mike)
Naomi Watts (Lesley)
Andrea Riseborough (Laura)
Zach Galifianakis (Jake)
Amy Ryan (Sylvia)
Merritt Wever (Annie)

Premii, nominalizări, selecţii

Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun actor – categoria film muzical şi de comedie: Michael Keaton
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun scenariu: Alejandro González Inárritu, Nicolás Giacobone, Armando Bo
Oscar (2015) – Cel mai bun film
Oscar (2015) – Cel mai bun regizor: Alejandro González Inárritu
Oscar (2015) – Cel mai bun operator: Emmanuel Lubezki
Oscar (2015) – Cel mai bun scenariu original: Alejandro González Inárritu, Nicolás Giacobone, Armando Bo
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun operator: Emmanuel Lubezki
Festivalul de film de la Veneţia (2014) – Leul de Aur, nominalizat: Alejandro González Inárritu
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Alejandro González Inárritu
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Edward Norton
Globurile de Aur (2015) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Emma Stone
Globurile de Aur (2015) – Cea mai bună coloană sonoră, nominalizat: Antonio Sanchez
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun film – musical şi comedie, nominalizat
Oscar (2015) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Edward Norton
Oscar (2015) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Emma Stone
Oscar (2015) – Cel mai bun actor, nominalizat: Michael Keaton
Oscar (2015) – Cel mai bun montaj sonor, nominalizat
Oscar (2015) – Cel mai bun mixaj de sunet, nominalizat
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun film, nominalizat: James W. Skotchdopole, John Lesher, Alejandro González Inárritu
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Alejandro González Inárritu
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Edward Norton
Premiul BAFTA (2015) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Emma Stone
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun scenariu original, nominalizat: Armando Bo, Alejandro González Inárritu, Nicolás Giacobone
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun cântec, nominalizat
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun montaj, nominalizat: Douglas Crise
Premiul BAFTA (2015) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Antonio Sanchez
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun actor, nominalizat: Michael Keaton

Articol publicat în revistaBel-Esprit

 
Comentarii închise la Starul resuscitat – „Birdman: Or (The Unexpected Virtue of Ignorance)”

Scris de pe iulie 6, 2020 în Blockbuster, Cinema, Film, Filme de Oscar, Relativitate

 

Etichete:

„Lucy” – Frumoasa şi bestiile

Cum poţi găsi o perspectivă justă asupra timpului? Cum poate deveni cineva/Lucy un brainiac? Nu este o poveste lungă – nimic nu durează prea mult în Lucy –, în care Luc Besson ne-o spune, în 90 de minute.

În cariera sa, cineastul francez şi-a exprimat fascinaţia faţă de caracterele feminine puternice, reflectând, în peliculele sale, cum trag sforile unele apariţii sexy sau cum un proscris poate deveni erou, graţie acestui gen de tipologie feminină. Încă din anii ’90, odată cu La femme Nikita, s-a născut un nou tip de divertisment, în care fantezia delirantă, violenţa şi frumuseţea constituie un aliaj redutabil, tocmai bun de exploatat (a dus la apariţia unui remake şi a  unei serii de televiziune). Au urmat Léon şi The Fifth Element, în care Besson a scos la iveală unele din cele mai dure şi mai remarcabile eroine de acţiune, din istoria cinematografului.

În recenta producţie, Lucy, eroina suferă o remarcabilă metamorfozare, care declanşează convulsii de-o violenţă extremă, exprimate pregnant audio-vizual. Aşa cum ne-a obişnuit deja, Luc Besson nu-şi lasă deloc spectatorul să fiarbă la foc lent, fiindcă, într-un minut, o transformă pe Lucy (Scarlett Johansson) dintr-o persoană banală într-o superfemeie. Filmul începe direct, cu personajul central – o fată veselă, dar neglijentă (cu cercei lungi, tocuri ce se clatină, ojă sărită de pe unghii, ţinută ce devine indicator pentru termenul „ieftin”) certându-se cu Richard (Pilou Asbaek),  un tip dubios. Sunt doar doi oameni mici depăşiţi de turnurile din jurul lor. La scurt timp, ecranul va fi împroşcat cu sânge, iar  Lucy va fi implicată într-o aventură ce depăşeşte graniţele Asiei (acţiunea are loc în Taipei). Prietenul de ocazie o vârăse pe naiva Lucy într-o afacere dubioasă cu droguri de mare risc.

Scarlett Johansson (Lucy) © EuropaCorp Distribution

În doar câteva ore, credula fetişcană este transformată într-un transportator de CPH4, un narcotic artificial, de ultimă generaţie, capabil să transforme radical fiinţa umană. După ce i s-a „implantat” drogul în stomac (chirurgical încorporat), creierul lui Lucy suportă modificări radicale. Şi cum niciodată logica narativă nu a fost punctul forte în filmele lui Besson, Lucy devine – brusc – un fel de ninja à la The Matrix. Mutaţiile neurochimice produse în creierul femeii o metamorfozează într-o fiinţă nu numai capabilă să ţină piept hoardelor de urmăritori asiatici, ci şi aptă să poată controla alte forţe.

Scarlett Johansson (Lucy) © EuropaCorp Distribution

Distragerea atenţiei spectatorului, prin tăieri rapide şi mişcări de ping-pong ale camerei de filmare, face ca spectacolul cinematografic să treacă de la categoria cinetic la cea de hipercinetic. Printre gloanţe, căţărări pe tavan, celule expandate, pe ritmuri psihedelice, Besson inserează explicaţii despre evoluţie şi, totodată, despre transformarea suferită de Lucy. Profesorul Norman (Morgan Freeman) a clasificat stadiile de evoluţie ale creierului uman. Omul de ştiinţă prezintă, în nişte largi prelegeri (cu suport imagistic demn de National Geographic), noile sale cercetări, pornind de la premisa că oamenii folosesc doar 10% din capacitatea creierului. Speculaţiile de ordin ştiinţific alternează cu schimbările produse în trupul eroinei. Realizatorul multiplică, rând pe rând, inscripţiile (uşor didacticiste) cu procentele la care ajunge să funcţioneze creierul lui Lucy, pe măsură ce „drogul-minune” acţionează odată cu experienţele şocante prin care trece.

Scarlett Johansson (Lucy) & Morgan Freeman (Profesorul Norman) © EuropaCorp Distribution

Cu mari ambiţii vizual-auditive (pe alocuri, cu sonorităţi digitalizate), cineastul francez provoacă spectatorul să asiste la scene care taie respiraţia. Eroina este în ton cu vibraţiile sunetului, cu moleculele din aer, chiar şi cu forţa de gravitaţie a Pământului. După ce devine conştientă de propria-i supremaţie fizică, Lucy îl caută pe neurologul Norman pentru a-i confirma teoria potrivit căreia mai multe celule în creier nu înseamnă numai gânduri profunde. Pe măsură ce se derulează „colonizarea” artificială a creierului, sub aparenţa fizică a unei femei obişnuite, se va afla o forţă nebănuită. În căutarea unor definiţii, năstruşnicul regizor va plimba spectatorul din zorii apariţiei primelor specii până la cele mai teribile realizări ale tehnologiei, cu o uşoară tentă de discriminare rasială (o femeie albă înfrânge trupe de luptători asiatici, apoi sunt strecurate unele stereotipuri etnice: germanul placid, italianul locvace, francezul şarmant).

În maniera sa, unică, Luc Besson, ca şi Terence Malick (The Tree of Life) caută se releve singularitatea celulei, dar şi cum raportul om-tehnologie poate să altereze evoluţia în univers. Obişnuit să aducă pe ecran tipuri speciale de femeie, Besson a optat, de data aceasta, pentru senzuala Scarlett Johansson în rolul titular – Lucy – care ne arată cum  isprava unor oameni îmbătaţi de dorinţe poate pierde controlul şi derapează spre dezastru. Alături de ea, vor apărea Morgan Freeman în rolul doctului universitar, dar şi actorul coreean Min-sik Choi (Mr Jang), deosebit de expresiv într-o partitură la graniţa caricaturalului. Departe de aerul androgin al Milei Jovovich (The Fifth Element), cu o voce senzuală (deja celebră graţie filmului Her) şi cu o privire feroce, de felină, Scarlett Johansson lasă în urmă The Black Widow sau orice alt cyborg şi devine una cu universul.

Scarlett Johansson (Lucy) © EuropaCorp Distribution

Deşi trăim într-o lume a lui hyper, croită anume să te facă să îţi doreşti (lucruri, plăceri, faimă), cineastul francez aruncă – în acest  divertisment hipercinetic – şi întrebări exprimând angoase difuze. Sub aparenţa unui gigantic joc violent, realizat circular (imaginea femelei-maimuţă), Lucy adaugă şi un strop de cartezianism à la française pentru înţelegerea vieţii.

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la „Lucy” – Frumoasa şi bestiile

Scris de pe iulie 4, 2020 în Blockbuster, Cinema

 

Etichete:

Viața ca o enigmă – „The Imitation Game”

La al patrulea lungmetraj, norvegianul Morten Tyldum, veritabil cameleon capabil să studieze arta vizuală la New York și să o transforme în clipuri publicitare, știe să se învelească în tweed  britanic și să extragă o captivantă poveste personală din evenimentele istoriei.

The Imitation Game narează epopeea intimă a genialului matematician Alan Turing (1912-1954), sufocat de codurile morale din epocă. Pelicula prezintă anumite fațete ale personajului adesea prezentat drept co-inventator al computerului, bazându-se (și) pe opera lui Andrew Hodges (Alan Turing: The Enigma): El însuși matematician, Hodges a redactat biografia lui Alan Turing, pionier al programelor informatice și logice. S-au tot realizat filme despre codul Enigma, cod din timpul celui de-al doilea război mondial, dar aici urmărim chiar povestea matematicianului englez criptanalist şi erou de război.

Benedict Cumberbatch (Alan Turing) © Black Bear Pictures

Acest specialist în decriptarea calculatoarelor a fost cel care a reuşit să spargă “Enigma“, renumita mașinărie de coduri. Cooptat în anul 1938 de MI6, Turing este însărcinat de către autoritățile guvernamentale britanice să spargă codurile secrete ale inamicului. În 1940, împreună cu alți câțiva străluciți decriptori, savanţi, lingvişti, campioni la şah şi ofiţeri ai serviciilor secrete, el va fi capabil să ofere guvernului britanic cea mai redutabilă armă de apărare din timpul războiului. Echipa reunită la Bletchley Park va lucra cu tenacitate, în pofida unor complicații în relațiile dintre membrii echipei, din pricina caracterului asocial al lui Turing.

Matthew Beard, Matthew Goode, Keira Knightley, Benedict Cumberbatch, Allen Leech © StudioCanal

De factură clasică, filmul ilustrează – în manieră academică – istoria unui destin pasionant. Pentru o singură intrigă s-au folosit două enigme: mașinăria folosită de armata nazistă pentru a dirija operațiunile militare și viața unui om de știință asocial, constrâns să devină eroul “din umbră” aflat în serviciul țării sale. Spărgătorul de coduri este un matematician de geniu, dar și un homosexual asumat. În urma unor încurcături neguroase, în 1952, Alan Turing se va regăsi în poziția de acuzat de ultraj contra bunelor moravuri. În puritanista Anglie de după război, va fi condamnat pentru homosexualitate și supus castrării chimice. Tulburat de o depresie severă, Alan Turing se va sinucide în 1954. A fost găsit mort după ce ingerase un măr îmbibat cu cianură. Misterul ce planează asupra decesului stă la originea ideii potrivit căreia destinul funest al acestui erou a servit drept sursă de inspirație lui Steve Jobs și lui Steve Wozniak în momentul fondării societății Apple.

The Imitation Game este prototipul de film englez hărăzit să facă o frumoasă carieră în Statele Unite (numeroase nominalizări pentru Oscar și pentru Globurile de Aur): este eficient, are în distribuție actori faimoși (Benedict Cumberbatch, Sherlock Holmes din seria BBC) și se bucură de-o coloană sonoră (Alexandre Desplat) demnă de oscarizat. Destinul excepțional al unui om de știință este redat publicului într-o narațiune sofisticată, cu nenumărate nuanțe de omenie. Benedict Cumberbatch este uimitor în rolul lui Alan Turing: geniul solitar ce nu se simte în pielea lui printre ceilalți semeni.

Benedict Cumberbatch (Alan Turing) © The Weinstein Company

Hotărât să imprime filmului chiar spiritul eroului, Morten Tyldum lansează o provocare spectatorilor, servind informațiile sub forma unor mistere. Principalul narator ne spune povestea sa ca și cum ne-ar împărtăși din pasiunea sa pentru dezlegarea careurilor de cuvinte încrucișate. Primul moment de glorie a lui Turing a fost în 1936 când a postulat existența, teoretică, a unui aparat ce putea fi programat să efectueze rapid diferite calcule. Grație acestuia, va apărea inteligența artificială. Al doilea război mondial îi va oferi, lui Turing, posibilitatea să-și pună în practică teoriile. În mijlocul unui puzzle narativ, vom regăsi un om aflat mereu între visuri și spaime. Timp de două ore, aventura micii istorii se va împleti cu cea a marii istorii, muzica solemnă îi conferă grandoare. Pe fondul tensinilor dramatice provocate de acțiunile armatei germane, lupta dusă cu “Enigma” se desfășoară în spatele uriașului hangar în care vizionarul Turing construia imensul aparat, strămoșul actualului computer. Logica va permite găsirea soluției, dar nu vag și abstract, ci prin joc.

The Imitation Game este povestea unui om aflat într-o permanentă gardă: intențiile, comportamentul și cuvintele celorlalți erau mereu criptice pentru el. Lipsit de tact și de ipocrizie, Alan se confrunta adesea cu persoane care spuneau altceva decât ceea ce gândeau. Asemenea situații l-au transformat într-un om rece, distant, arogant și antipatic. Probabil, de aceea filmul nu este lipsit de unele clișee (omul de știință asocial). Jocul devine crud. În adâncul acestui mister se află homosexualitatea pe care trebuia să o disimuleze într-o epocă în care acest comportament era socotit drept maladie. O dragoste din perioada pubertății, o femeie (sensibila Keira Knightley) pe care nu o poate iubi devin piedici în calea acestui “spărgător de coduri”. Filmul prezintă aceste fațete ale diferenței (evocă inclusiv misoginia anilor’40) ca făcând parte din “marea enigmă”: însăși viața.

Keira Knightley (Joan Clarke) © The Weinstein Company

Remarcabila performanță actoricească a lui Benedict Cumberbatch trezește interesul spectatorilor pentru descifrarea enigmei din spatele vanității și a prejudecăților. Alan Turing a fost doar un om care s-a străduit să decripteze comportamentul celorlalți și să imite mecanismele inteligenței umane: crudul joc al unei existențe. Portretul unui om răvășit de singurătate este realizat cu discreție, pe fondul grozăviilor istoriei.

Keira Knightley & Benedict Cumberbatch © Black Bear Pictures

The Imitation Game ascunde, în spatele multor peripeții, melancolia și suferința unui om diferit, a cărui dramă se naște din incapacitatea de-a comunica cu alții și de a nu se face înțeles de ei. Pentru această ființă specială, bătălia matematică este una neînsemnată în comparație cu cea de natură umană. Benedict Cumberbatch exprimă – cu finețe și nuanțat – eficiența aproape robotică a lui Turing, dar și copleșitoarea suferință. Compoziția acestui actor, premiat cu Oscar, pare să lumineze destinul unui om neîțeles în epoca sa: omul viitorului, deschizător de noi căi ale tehnologiei, sacrificat în numele unor legi dintr-un trecut cvasi-arhaic. În 2009, prim-ministrul Angliei, Gordon Brown, a prezentat scuze pentru maniera în care-a fost tratat Alan Turing în țara pe care-a slujit-o cu devotament. În 2013, regina l-a reabilitat postum, iar în 2015, un mare actor i-a adus omagiul, întrupându-l pe marele ecran.

The Imitation Game rămâne o peliculă elegantă care și-a meritat pe deplin numeroasele premii, servind ca o lecție de viață bulversantă și fascinantă.

The Imitation Game

Regizor: Morten Tyldum
Scenarist: Graham Moore
Compozitor: Alexandre Desplat
Operator: Óscar Faura
Costume: Sammy Sheldon
Producător: Nora Grossman
Monteur: William Goldenberg

Distribuţia

Benedict Cumberbatch (Alan Turing)
Keira Knightley (Joan Clarke)
Matthew Goode (Hugh Alexander)
Charles Dance (Comandantul Denniston)
Mark Strong (Stewart Menzies)
Rory Kinnear (Nock)
Allen Leech (John Cairncross)
Tuppence Middleton (Helen)
Tom Goodman-Hill (Sergent Staehl)

Premii, nominalizări, selecţii

Oscar (2015) – Cel mai bun scenariu adaptat: Graham Moore
Globurile de Aur (2015) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Keira Knightley
Globurile de Aur (2015) – Cea mai bună coloană sonoră, nominalizat: Alexandre Desplat
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun actor într-o dramă, nominalizat: Benedict Cumberbatch
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun film – dramă, nominalizat
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun scenariu, nominalizat: Graham Moore

Oscar (2015) – Cel mai bun film, nominalizat
Oscar (2015) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Morten Tyldum
Oscar (2015) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Keira Knightley
Oscar (2015) – Cea mai bună imagine, nominalizat
Oscar (2015) – Cel mai bun montaj, nominalizat: William Goldenberg
Oscar (2015) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Alexandre Desplat
Oscar (2015) – Cel mai bun actor, nominalizat: Benedict Cumberbatch

Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun film, nominalizat: Nora Grossman
Premiul BAFTA (2015) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Keira Knightley
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Graham Moore
Premiul BAFTA (2015) – Cele mai bune costume, nominalizat: Sammy Sheldon
Premiul BAFTA (2015) – Cea mai bună imagine, nominalizat
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun cântec, nominalizat
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun montaj, nominalizat: William Goldenberg
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun actor, nominalizat: Benedict Cumberbatch
Premiul BAFTA (2015) – Cel Mai Bun Film Britanic, nominalizat: Nora Grossman, Graham Moore, Morten Tyldum

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 

 
Comentarii închise la Viața ca o enigmă – „The Imitation Game”

Scris de pe iulie 3, 2020 în Blockbuster, Cinema, Cultură

 

Etichete:

Zânele Placebo – Maleficent: Mistress of Evil

 La cinci ani distanță de la apariția peliculei Maleficent (2014), o nouă adaptare după poveștile clasice (Charles Perrault – La Belle au bois dormant) ne oferă secvențe ce amintesc de seria-fenomen Game of Thrones și explorează aventurile din Carabosse, în Maleficent: Mistress of Evil.
Cu un scenariu “automatic” (cusut cu ață albă) și cu o ambianță rococo, studiourile Disney livrează o peliculă fantasy epică, salvată de Angelina Jolie și Michelle Pfeiffer. Scenariul i-a reunit pe Linda Woolverton, Noah Harpster și Micah Fitzerman-Blue (specializați în «povești marca Disney»), care au scuturat de praf vechile povești și au (re)asamblat-o pe Aurora. Există două categorii de fetișcane care descoperă “Pădurea Adormită”: cea din versiunea (arhetipul) Disney 1959, în care blonda Aurora – Prințesa Adormită – e descoperită de Prinț și cea din Maleficent (2014), în care Prințasa rămâne captivă printre creaturile fantastice din Carabosse.

Bunăoară, povestea e bine ajustată și adaptată pentru vremurile actuale, iar Maleficent / Angelina Jolie își menține frumusețea rece, accentuată de coarnele «glam rock» și devine o veritabilă «divă dark». Uimitoarea ființă e capabilă să își metamorfozeze expresiile precum o divă a filmului mut (de exemplu Gloria Swanson), să se travestească și să transforme «noaptea de foc» într-o simfonie a umbrelor. Noi alianţe se formează şi noi antagonişti apar în lupta pentru protejarea regatului şi a creaturilor magice ce-l populează (născocite și lansate pe ecran de graficianul Marc Davis).

Așadar, în vreme ce frumoasa Aurora (Elle Fanning) şi prințul Phillip (Harris Dickinson) se pregătesc de nuntă, temuta Maleficent este invitată la Ulstead pentru a-i întâlni pe părinţii  mirelui şi a pregăti relaţiile “diplomatice”. Cei doi tineri văd în căsătorie “o punte” între regatul oamenilor şi cel al fiinţelor magice, care trăieşte sub protecţia Aurorei şi a lui Maleficent. Problema este că mama lui Phillip, Ingrith (Michelle Pfeiffer), este o regină arogantă, care o consideră pe Maleficent şi lumea ei magică drept «o problemă ce trebuie înlăturată».

Ingrith este o ființă fanatică, însetată de sânge, iar discuţia dintre cele două suverane este blindată cu referinţe despre regimuri dictatoriale reale, care au existat de-a lungul istoriei. Prin urmare, avem parte de un twist, căci de astă-dată Maleficent din titlu este de fapt, belicoasa regină întrupată de Michelle Pfeiffer. Ingrith este furioasă atunci când soţul ei, Regele John (Robert Lindsay), îi cere să renunţe la invective şi să se poarte frumos în timpul petrecerii de logodnă. Aceasta reprezintă punctul culminant al poveștii, deoarece animozităţile clocotesc chiar dacă toţi doresc pacea.

Scenariștii au inserat momente care să îl pregătească pe spectator pentru escaladarea conflictului (felurile de mâncare și vesela produc alergii zânelor invitate). Intriga crește și se răsfirează: micile fire epice colaterale fiind despre ciuperci cu personalitate, un savant nebun care seamănă cu un spiriduş (Warwick Davis) ce lucrează la arme mortale, un grup de războinici care seamănă cu Maleficent, probleme din regatele învecinate cu tărâmul zânelor din mlaştini, condus de Maleficent şi de prinţesa Aurora, sau din Ulstead, un tărâm militarizat de unde vine Philip, alesul Aurorei.

O luptă între cele două lumi izbucnește, cu niște creaturi magice înaripate încercând să facă față unei armate de arcași având săgeți cu vârfuri de fier, la care zânele sunt sortite morții sigure. Lupta finală pare mai degrabă o scenă din Game of Thrones decât una de film «marca Disney». De asemenea, personajele principale petrec mult timp concentrându-se asupra intrigilor de curte (se dezbate “eficiența” unei otrăviri), în defavoarea evoluției.

Centrată pe ideea de a-i încredința fascinantei Angelina Jolie un rol pe măsura sa: antieroină tenebroasă, potrivit cu temperamentul actriței care și-a construit renumele de «badass» al cinema-ului feminin la egalitate cu Sigourney Weaver și Charlize Theron, actuala “hibridizare” reprezintă o reușită. Actrița se poate lesne confunda cu vrăjitoarea-ursitoare-nașă. Sub bagheta regizorului norvegian, Joachim Rønning, artista și-a păstrat frumusețea supranaturală, cu pomeții ascuțiți, ochii verzulii și pielea diafană. Fantastica eroină a eliberat-o de sub blestem pe Aurora și a crescut-o ca pe propria sa fiică. Din păcate, tensionata relație dintre o mamă primejdioasă și neînțeleasă cu fiica ei e plasată în umbră, în timpul pregătirilor de nuntă, şi nu în centrul acțiunii filmului.

Maniheismul e la vedere, pentru că nici blondina Michelle Pfeiffer nu e ceea ce pare. Împărăteasa neagră și Regina albă se vor război printre creaturile gotice, încercând să-și protejeze odraslele. Bătălia dintre suverane atrage din păcate și o ușoară plictiseală, pitulată după bogăția de culori și efecte speciale. Ca de obicei, Jolie se lasă, în toată maiestuoasa ei elasticitate, manipulată de efectele speciale, iar trăsăturile sale naturale sunt hipertrofiate savant.

Această peliculă pudrată cu “praf de poveste” se bazează pe tehnologie/ efecte speciale, fără risipă de violență, și livrează un divertisment cu notă personală, care să satisfacă gusturile publicului tânăr. Prin urmare, clasicul e lipsit de teama (existentă în versiunea originală) care e înlocuită cu puțin umor. Maleficent: Mistress of Evil rămâne o peliculă eficientă, cu o manieră modernă de storytelling, expusă într-un univers baroc, roz-bombon, fără să injecteze haos în jocul aparențelor, astfel încât filmul să se păstreze în registrul zânelor (Maleficent își pune voal pe coarne, la ospăț, apărând ca o aristocrată medievală). În cursa neobosită de a obține noi succese, filonul spin-off (serii centrate pe existența măcar a unui personaj dintr-o operă precedentă) cu vrăjitoare emblematice pare să reușească la Disney. În spatele ușilor închise, timp de două ore, regăsim Prințul, Frumoasa Adormită, trădări, războieli, vrăji și mariaje; nimic nu pare să destabilizeze publicul amator de rețete adaptate.

Regia: Joachim Rønning

Scenariul:  Linda Woolverton, Noah Harpster și Micah Fitzerman-Blue

Imaginea: Henry Braham

Montajul: Laura Jennings și Craig Wood

Muzica: Geoff Zanelli

Scenografie: Dominic Capon

Costume: Ellen Mirojnick

Distribuția:

Angelina Jolie – Maleficent

Elle Fanning – Prințesa Aurora

Michelle Pfeiffer – Regina Ingrith

Chiwetel Ejiofor – Conall

Sam Riley – Diaval

Ed Skrein – Borra

Harris Dickinson- Prințul Phillip

Imelda Staunton – Knotgrass

Juno Temple-Thistlewit

Durata: 1h 59 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Zânele Placebo – Maleficent: Mistress of Evil

Scris de pe iunie 28, 2020 în Blockbuster, Cinema, Feminin, Film, Modernitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Potpuriul dragostei – Mamma Mia! Here We Go Again

Mădălina DumitracheProducția Mamma Mia! Here We Go Again face parte din categoria filmelor estivale pe care le îndrăgești fără să știi de ce și pe care le urmărești pentru a te răcori.

În vremea în care nu avea habar de identitatea părintelui său, Sophie se hotărâse să-i invite la nunta ei pe cei trei presupuși tați, fără să-i sufle vreo vorbă Donnei (Meryl Streep), mama sa. Așa stăteau lucrurile în opusul din anul 2008 (semnat de Phyllida Lloyd), când lumea făcea cunoștință cu fermecătoarea actriță Amanda Seyfried, aflată în postura tinerei încăpățânate, dar extrem de hotărâte, din triumfalul musical Mamma Mia. Zece ani mai târziu, când deja Donna a ieșit din scenă, tânăra Sophie (însărcinată) se pregătește să deschidă porțile hotelului „Bella Donna” la care visase. Mamma Mia! Here We Go Again revine pentru a ne povesti/lămuri despre trecutul Donnei – întâlnirea cu cei trei (potențiali) „tătici” ai fiicei sale – totul sub forma idilelelor cu lipici la public, preponderent feminin. Bunăoară, suntem invitați în Kalokairi, magica insulă din Grecia, pentru un nou și original musical bazat pe melodiile de succes ale formației ABBA. A fost păstrat lotul actoricesc de bază al distribuției originale, dar s-au alăturat și alte nume faimoase – Lily James (Cinderella, The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society).

Lungmetrajul, produs de Judy Craymer și Gary Goetzman, păstrează linia de „feel-good movie”, perfect pentru sezonul estival. Premisele sunt de bun augur dacă avem în vedere că regia e semnată de chiar scenaristul Ol Parker, cel care a realizat această continuare după o poveste scrisă de Catherine Johnson și Richard Curtis. În calitate de producători executivi s-au regăsit Tom Hanks, Rita Wilson, Phyllida Lloyd, Richard Curtis și Nicky Kentish Barnes. La toate acestea, au contribuit din plin antrenul și suflul nou din coloana sonoră realizată de inegalabilii făuritori de hituri Benny Andersson și Björn Ulvaeus. Cei doi producători şi-au luat necesare libertăţi în adaptarea coloanei sonore, simțind capacitățile vocale de exprimare ale actorilor, asumându-şi perfect sound-ul de karaoke, estompând astfel neajunsurile glasurilor neantrenate, conferindu-le și acestora un aer mai puțin cabotin.

Mamma Mia, Here We Go Again!

Noua producție se poziționează între sequel și prequel fiindcă se păstrează povestea centrală, dar există și acele lansări „înainte” și „înapoi” în timp menite să ne arate cum relațiile formate în trecut rezonează în prezent. Astfel, în actualitate, o vedem pe Sophie pregătindu-se pentru un mare eveniment: redeschiderea pensiunii înfiinţate de mama ei, Donna. Faptul că aceasta a murit cu un an în urmă umbreşte evenimentul şi încearcă să dea complexitate acestui fir narativ. În acelaşi timp, o vedem pe Donna în tinereţe (Lily James): ea porneşte în căutarea propriului vis, ajungând – în urma unor aventuri – pe Kalokairi, magica insulă din Grecia. Seducătoarea Lily James o întrupează pe Donna din perioada de tinerețe, prin intermediul flashbackurile presărate între energicele momente dispuse la prezentul efervescent (adorabilă cu tinerescul song When I Kissed the Teacher). Distribuția încearcă să respecte paritatea între bărbați și femei, așadar, îi regăsim pe „veteranii” Pierce Brosnan, Colin Firth și Stellan Skarsgård, alături de mai tinerii Jeremy Irvine (în rolul lui Sam), Josh Dylan (Bill) și Hugh Skinner (Harry). Simpaticele aflate mereu în căutare de amor Rosie și Tanya sunt, acum, Alexa Davies și Jessica Keenan Wynn. În această romanță acidulată, este introdusă – în postura de bunică – exotica Cher. Ce poate fi mai amuzant decât un număr în care Cher i se adresează pe note (cântă Fernando) managerului de hotel, bărbos și grizonant, fostul ei iubit prin 1959, interpretat de co-starul Andy García? Desigur, e o șarjă amical-umoristică pentru că blondina lungană, acum bunica Ruby, se aseamănă, aici, cu Madonna (dependentă de Xanax) cântând Don’t Cry for Me Argentina.

3 - Mamma Mia 2

Cu așa povești și așa armătură de interpreți, filmul izbuteşte să binedispună timp de două ore încărcate cu dans, voie bună şi multă energie. Unul dintre meritele acestui sequel este maniera în care Donna iese din straiele superficialității și nu mai pare doar o flușturatică, ci un veritabil „spirit liber”- cântăreață cool în tinerețe. O urmărim decizie după decizie, eşec după eşec, reuşită după reuşită. Acum, când o vedem pe Donna întâlnindu-i pe Sam, Harry şi Bill (interpretaţi de Jeremy Irvine, Hugh Skinner şi Josh Dylan) şi îndrăgostindu-se cu adevărat de mica comunitate de pe Kalokairi, înțelegem de ce începe să viseze la o viaţă fericită în pensiunea pe care o descoperise.

4 - Mamma Mia 2

Cu toate că cele două epoci distincte sunt țesute și reunite în falduri (asumat) kitsch ale pânzei, totul se reduce la pofta de viață și doza necesară de umor pentru a depăși inerentele neajunsuri ale vieții. Costumele, lumina și mai ales coregrafia contribuie la crearea universului pitoresc, menit să rimeze cu exclamația Mamma Mia!, în pofida aspectului general de cartolină catchy. Bazându-se exclusiv pe distribuţie, filmul poate părea, pentru unii spectatori mai scorțoși, doar un potpuriu de Nu-mă-uita, cu flashbackuri siropoase, cu multe clişee. Deși minunata Meryl Streep/Donna Sheridan se răgăsește doar pe afiș, spiritul și efervescența sa sunt dominante și în acest nou cocktail al verii 2018; legătura mamă-fiică rămâne esențială și în cea de-a doua rundă. Dacă știi să privești partea plină a paharului și îți place să dansezi după cum îți cântă viața, nu rata Mamma Mia! Here We Go Again/„take the chance”!

5 - Mamma Mia 2

Regia: Ol Parker

Scenariul: Ol Parker după o poveste scrisă de Catherine Johnson și Richard Curtis

Imaginea: Robert Yeoman

Montajul: Peter Lambert

Muzica: Anne Dudley

Distribuția:

Amanda Seyfried – Sophie Sheridan, fiica Donnei

Meryl Streep – Donna Sheridan,mama lui Sophie și soția lui Sam

Lily James – Donna (în tinerețe)

Christine Baranski – Tanya Chesham-Leigh

Jessica Keenan Wynn – Tanya (în tinerețe)

Julie Walters – Rosie Mulligan

Alexa Davies – Rosie (în tinerețe)

Pierce Brosnan – Sam Carmichael, architect american, fostul soț al Donnei

Jeremy Irvine – Sam (în tinerețe)

Colin Firth – Harry Bright, om de afaceri britanic

Hugh Skinner – Harry (în tinerețe)

Stellan Skarsgård – Bill Anderson

Josh Dylan – Bill (în tinerețe)

Dominic Cooper – Sky, soțul lui Sophie

Andy García – Fernando Cienfuegos, managerul mexican al hotelului Bella Donna, fostul iubit al lui Ruby

Cher – Ruby Sheridan, mama Donnei și bunica lui Sophie

Durata: 114 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Potpuriul dragostei – Mamma Mia! Here We Go Again

Scris de pe iunie 25, 2020 în Blockbuster, Cinema, Estival, Feminin, Film

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Cursa leoaicelor – Passion

Cursa leoaicelor – Passion

Aproape „interzis” în SUA, după eşecurile producţiilor Mission: Impossible (1996) şi The Black Dahlia (2006), îl regăsim pe Brian de Palma refugiat într-o coproducţie franco-germană, Passion, turnată la Berlin. Deşi este un remake după filmul franţuzesc Crime d’amour (r. Alain Corneau – 2010), noua producţie semnată de Brian de Palma este mai sulfuroasă decât originalul, americanul fiind un cunoscut emul al lui Alfred Hitchcock. Pelicula regizorului american, în vârstă de 72 de ani, a fost prezentată în competiţia oficială la Festivalul de Film de la Veneţia, în 2012.

Scenariul, semnat tot de cineastul american, este unul machiavelic. Scriitura are la bază ideea de manipulare, pendulând între dubluri, mereu la graniţa dintre vinovat-nevinovat. Passion nu este doar un remake, ci e o pastişă pură a celebrelor thriller-uri semnate de Hitchcock, fiindcă râvna lui de Palma de a-şi copia modelul este evidentă şi în acest caz.

Având teme precum manipularea, piste false, răzbunare, crimă şi pasiune, cineastul american a optat pentru două actriţe din aceeaşi generaţie, din raţiuni de credibilitate în privinţa atracţiei erotice. În Crime d’amour, regizorul francez le-a distribuit pe Kristine Scott-Thomas şi Ludivine Sagnier, raportul dominant-dominat bazându-se pe diferenţa de vârstă (experienţă). Christine Stanford (Rachel McAdams) şi Isabelle James (Noomi Rapace) sunt două femei implicate în jocul manipulării dintr-o companie multinaţională. O blondă şi-o brună luptă într-o lume dură, ambele având şi-o „umbră” roşcată – Dani (Karoline Herfurth).

Noomi Rapace & Rachel McAdams in ”Passion”

Rachel McAdams & Noomi Rapace in ”Passion”

Christine este şefa unei agenţii de publicitate. Este elegantă, poartă mereu ţinute sofisticate, în culori acidulate, este sarcastică, puternică şi fascinantă. O manipulează pe Isabelle din invidie, gelozie, perversitate sau pur şi simplu din joacă. Această blondă, niţel erotomană, pare să o manevreze pe bruna Isabelle, subalterna ei, discretă, tolerantă, aproape ştearsă ca apariţie, dar subjugată (aparent) de superioara ei. Între cele două eroine rolurile se inversează cu repeziciune, subjugarea având mereu un efect de bumerang.

Passion derulează, într-un crescendo ameţitor, o suită de imagini reci sau prozaice, derutând cu bună ştiinţă spectatorul, care se află în faţa unor motive hitchcockiene reciclate – piste false, sora geamănă, reapariţia unor persoane declarate moarte, scena duşului de dinaintea crimei, crime aşa-zis perfecte, treptele ameţitoare – , toate asezonate cu tulburătoarea muzică a lui Pino Donaggio.

Perversă şi manipulatoare, Christine avea ascendent asupra lui Isabelle, până când aceasta este umilită în public de şefa sa, la o reuniune de la serviciu. Între ele, se află mereu roşcata Dani, ce pare-i fi devotată lui Isabelle. Cele trei femei îşi întind reciproc curse, se mint, trişează, se supraveghează şi se manipulează, ca într-o cuşcă cu feline, până când una dintre ele moare.

Spaţiul i-a permis regizorului-scenarist să aducă în cadru eroine sexy, tinere, ambiţioase, dar singure. Relaţia de dominant-dominat se complică puţin căci, de data aceasta, realizatorul a folosit trei femei, diferite, o blondă, o brună şi-o roşcată.

Compania la care cele trei eroine lucrează este văzută ca un simbol al lumii capitaliste. Aici, dorinţa de a fi mereu altcineva face ravagii – fiecare vrea să îi ia locul (job-ul, iubitul sau trupul) celeilalte. Se obţine, astfel, un efect de clonare de toată frumuseţea. Blonda Christine îi cerea partenerului ei de sex să poarte, uneori, o mască a chipului ei, dorinţă ce denotă autoidolatria.

Passion

Rachel McAdams in ”Passion”

Brian de Palma actualizează thriller-ul, folosind motive ale lumii contemporane: internet, şantaj prin sex-tape, telefonie mobilă (smartphone), video-supraveghere. Terenul de luptă este un univers tehnologizat, invadat de Skype, „call conference”, înregistrări făcute cu smartphone-ul, videoclipuri postate pe YouTube, totul într-un ritm înnebunitor. Brian de Palma îşi confirmă dragostea pentru femeie – văzută drept creatură complexă -, distribuind trei actriţe total diferite, canadianca Rachel McAdams, suedeza Noomi Rapace (binecunoscuta hacker Lisbeth Salander din saga originală Millenium) şi nemţoaica Karoline Herfurth.

În pelicula Passion, cele trei eroine par de neînţeles în faţa bărbaţilor, ce au (aici) rol de sclavi batjocoriţi, neputincioşi în faţa unor „feline” devoratoare. Tipul acesta de femei puternice aminteşte, cumva, de „feministele” lui Pedro Almodovar. Poate de aceea, regizorul a ales ca operatorul să fie José Luis Alcaine, cel care a lucrat cu cineastul spaniol.

În acest univers dur, regăsim multe dintre reţetele filmelor din anii ’90 (crimă, sex, lesbianism, perversiune, manipulare, alienare), dar actualizate. Este de remarcat ideea năstruşnică a regizorului de-a transforma ecranul într-un split-screen uriaş în momentul crimei (un fel de marcă stilistică a lui, de altfel). Spectatorul asistă simultan la asasinarea unei blonde (Christine?) şi la spectacolul de balet pe care bruna Isabelle îl viziona. Faunul din Prélude à l’après-midi d’un faune de Claude Debussy, leagă prin pretextul sexual, cele două cadre proiectate simultan.

Întreg filmul este un mozaic al obsesiilor lui Brian de Palma, fiind un thriller senzual şi incitant, care manipulează prin iluzie. Din păcate, acest exerciţiu de stil, destul de flamboiant, poate fi receptat de neofiţi drept o peliculă de serie B sau doar ca un serial „de lux”.

Căutând frumuseţea prin vulgaritate, vulgaritate a unei epoci ce exacerbează emergenţa noilor modalităţi de comunicare şi a celor de spionare, regizorul lasă loc echivocului. Eroina din zilele noastre rămâne îngrozită de irealitatea lumii, hărţuită de ţârâitul enervant al unui apel greu de identificat, de pe un telefon mobil.

La finalul acestui thriller, nu ştim care dintre personaje a fost mai „toxic”. Însă, avem certitudinea că la trezirea din acest „dulce-coşmar” – sumă de fantasme sufocante – , nimeni nu mai rămâne inocent.

Regizor: Brian De Palma
Scenarist: Brian De Palma, Alain Corneau, Natalie Carter / Compozitor: Pino Donaggio / Operator: José Luis Alcaine / Producător: Said Ben Said / Monteur: François Gédigier
Distribuţia: Rachel McAdams (Christine), Noomi Rapace (Isabelle James), Paul Anderson (Dirk), Karoline Herfurth (Dani), Rainer Bock (Bach), Ian T. Dickinson (Detectiv), Alexander Yassin (Administrator)

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Cursa leoaicelor – Passion

Scris de pe iunie 16, 2020 în Blockbuster, Cinema, Feminin, Film, Moravuri, Relativitate

 

Etichete: , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web