RSS

Arhive pe categorii: Blockbuster

Cadrilul feminității – Little Women

Banii, statutul, dar aspirațiile artistice au constituit adevărate probleme pentru orice femeie, mai cu seamă în epocile moderne. Într-o societate în care destinul unei femei e reglat doar de un unic ‘ceasornic’ – un (bun) mariaj – argumentele ce țin de șansă sau talent intră pe un teren nisipos. Așa se face că cele trei teme majore (femeia, arta și banii) au fost basculate de energica cineastă (regizoare, scenaristă și actriță) Greta Gerwig într-o faimoasă poveste de epocă. Așadar, Greta Gerwig revine asupra dorinței de emancipare a femeii și mizează pe clasic, știind că această formulă ‘merge la sigur’ oriunde și oricând. După ce a demonstrat fragilitatea emoțională a unei adolescente, în pelicula Lady Bird, cineasta de factură alleniană (‘debitoare’ a lui Woody Allen), a adaptat, în 2019, Little Women.

Pelicula, care se bazează atât pe romanul clasic (bestseller) cât şi pe alte scrieri ale Louisei May Alcott, redă parcursul, suişurile şi coborâşurile vieţii lui Jo March, un alter ego al scriitoarei. În accepţiunea lui Gerwig, îndrăgita poveste a celor patru surori, care erau hotărâte să-şi trăiască viaţa după propriile lor criterii, este valabilă în orice epocă şi totodată potrivită pentru momentul actual. Astfel, scriitoarea Jo/Josephine (Saoirse Ronan) declară: «I can’t get over my disappointment at being a girl. /Nu pot depăși dezamăgirea de a fi fată.». Avem de-a face, totuși,  cu o frescă familială ce merită vizionată în familie.

Un soi de restaurație a patriarhatului ? Nici vorbă, pentru că Greta Gerwig orchestrează de minune disputele hollywoodiene, comedia sentimentală cu specific (Crăciun), toate asezonate  cu apă de roze și îmbibate cu melodrama socială; inocența și tristețea produc efecte năucitoare. Scenarista (nimeni alta decât Greta Gerwig !) reduce distanța dintre autoare și personajele sale. Coloana sonoră este semnată de Alexandre Desplat, asigurându-se, astfel, tonalitatea dulce-suavă. Louisa May Alcott și-a spus povestea (romanul a fost publicat în1868) prin intermediul eroinelor sale într-o epocă în care femeilor, oricât de talentate ar fi fost, le era greu să se dedice scrisului, literatura fiind rezervată exclusiv bărbaților. Doar aceștia erau tratați cu seriozitate. În centrul acțiunii se află Jo (Saoirse Ronan), o scriitoare aspirantă, în jurul căreia se țes poveștile celorlalte trei surori – convenționala Meg (Emma Watson), inocenta Beth (Eliza Scanlen) și precocea Amy (Florence Pugh ). Pelicula urmărește lupta fetelor cu greutățile vieții, în timp ce relațiile dintre ele rămân strânse și pline de afecțiune în fața tragediilor, mici sau mari, prin care trec de-a lungul timpului.

Jo March (Saoirse Ronan) – acest alter ego al scriitoarei – scrie și dorește să-și publice primul volum, dă semne de independență,  dar mentalitățile patriarhale o țin departe de succes. Secvențele din debut ne-o prezintă pe Jo March (Saoirse Ronan) în New York, la trei ani distanță după terminarea Războiului de Secesiune; tânăra femeie spera ca va trăi mai bine convingând editorii să-i publice romanele. Îi va da replică autoritarului Tracy Letts, întruchiparea aroganței paternaliste. A zecea ecranizare după romanul americancei Louisa May Alcott a însemnat, în 2019, dorința de actualizare a emancipării sub semnătura Gretei Gerwig. Panta ascendentă a mișcării #MeToo și lupta pentru re-poziționarea femeii în sistemul hollywodian au conferit sens acestei opțiuni cinematografice. Aspectul atemporal nu înseamnă că modernizarea nu e inclusă. Sensul e profund aici, nu forma. Gerwig posedă o inestimabilă calitate: sensul ritmului.

Cineasta redă o poveste despre viitorul a patru femei deosebite: în timpul Războiului Civil din Statele Unite ale Americii, acestea rămân fără suport (doctorul March fiind pe front) și trebuie să se descurce într-o lume bulversată de secesiune. Emma Watson e Meg March, sora mai mare, protectoare, fermecătoarea Florence Pugh întrupează forța de caracter a orgolioasei Amy March, pasionată de pictură, iar Eliza Scanlen este Beth March, un personaj nuanțat, cu destin tragic. De asemenea, și la capitolul personaje secundare, distribuția este strălucitoare, câtă vreme le regăsim pe Laura Dern (Marmee March) și Meryl Streep (Mătușa March). La o astfel de garnitură actoricească se alătură fermecătorul june Timothée Chalamet (din pelicula Call Me By Your Name), care trebuie să le facă față seducătorilor Louis Garrel (din pelicula L’Homme fidèle)  și James Norton; rolul  doctorului March i-a revenit lui Bob Odenkirk (Breaking Bad).

Impulsionată de o distribuție de excepție, Gerwig filmează două cronologii diferite, dar la un moment dat, paralele. Printre flashback-uri și mișcări de tip flash-forward, le regăsim pe Jo, o romancieră cu ‘apucături’ feministe, Meg, care năzuiește la un trai tihnit și așezat, Amy dornică de grandoare și micuța Beth, timidă, dar înzestrată cu talent de pianistă. Jo aruncă o privire nostalgică asupra unei perioade în care bucuria și tristețea se intersectează în viețile eroinelor.   În acest mod, Greta Gerwig reușește să facă dintr-o mostră de literatură din veacul al XIX-lea un adevărat ‘manifest’ feminist pentru adolescentele din secolul XXI. Schimburile vii, rivalitățile dintre surori, adesea violente, sunt bine conturate pe ecran. Cineasta modernizează povestea, într-un veritabil tur de forță, dar nu trădează esența scrierii originale. Nicicând, Gerwig n-a încercat să își scuze personajele sau să le justifice momentele de lașitate sau de egoism. Realizatoarea creează empatia indicând defecte, toate circumscrise naturaleții, aici, excelează Saoirse Ronan și Florence Pugh. Dimensiunea retrospectivă a filmului conferă o tonalitate melancolică și elegiacă legată de tragedia care a dus la ruptura brutală de lumea inocenței, a copilăriei. Trecerea către maturizare se face cu renunțări, aspirațiile din tinerețe se ciocnesc de micile compromisuri din viața de adult. În acest cadril vintage, realizatoarea face o reverență în fața înaintașelor sale care-au prezentat subtil  mai toate aspectele feminității. Printre broderii, dantelării, refinament (Costumele: Jacqueline Durran), romantism și calde sentimente (happy ending matrimonial), noua ecranizare – Little Women –  demonstrează redutabilul talent al Gretei Gerwig.

Articol publicat în revista Catchy

Regia: Greta Gerwig

Scenariul: Greta Gerwig după Little Women de Louisa May Alcott

Imaginea: Yorick Le Saux

Decorurile: Jess Gonchor

Costumele: Jacqueline Durran

Montajul: Nick Houy

Muzica: Alexandre Desplat

Distribuția:

Saoirse Ronan – Jo March

Emma Watson – Meg March

Florence Pugh – Amy March

Eliza Scanlen – Beth March

Laura Dern – Marmee March

Timothée Chalamet – Theodore ‘Laurie’ Laurence

Meryl Streep – Mătușa March

Bob Odenkirk – Robert March

Durata: 2h14

Premii, nominalizări:

·      Premiile Oscar, 2020:Categoria Rezultatul
Cel mai bun film – Amy Pascal Nominalizat
Cea mai bună actriță în rol principal – Saoirse Ronan Nominalizat
Cea mai bună actriță în rol secundar – Florence Pugh Nominalizat
Cel mai bun scenariu adaptat – Greta Gerwig Nominalizat
Cele mai bune costume – Jacqueline Durran Nominalizat
Cea mai bună coloană sonoră – Alexandre Desplat Nominalizat
·      Premiile Globul de Aur, 2020 :Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cea mai bună actriță (dramă) – Saoirse Ronan Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai bună coloană sonoră – Alexandre Desplat Nominalizat
·      Premiile BAFTA, 2020:Categoria: Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol principal – Saoirse Ronan Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun scenariu adaptat – Greta Gerwig Nominalizat
BAFTA pentru cea mai bună coloană sonoră – Alexandre Desplat Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol secundar – Florence Pugh Nominalizat
 
Comentarii închise la Cadrilul feminității – Little Women

Scris de pe mai 20, 2020 în Blockbuster, Cinema, Filme de Oscar, Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Canalii la patru ace – The Gentlemen

Filmele cu gangsteri reprezintă pentru Guy Ritchie ceea ce era cubismul pentru Picasso. După ce-a explorat alte genuri cinematografice la Disney, cineastul britanic revine la prima sa dragoste cu o simpatică fabulă londoneză. Să vedem, totuși, dacă The Gentlemen se ridică la nivelul aspirațiilor din titlu.

Filmorgrafia lui Guy Ritchie a fost marcată atât de succese, cât și de mici rateuri. După două pelicule cu Sherlock Holmes și una cu Aladdin, c

 

Filmele cu gangsteri reprezintă pentru Guy Ritchie ceea ce era cubismul pentru Picasso. După ce-a explorat alte genuri cinematografice la Disney, cineastul britanic revine la prima sa dragoste cu o simpatică fabulă londoneză. Să vedem, totuși, dacă The Gentlemen se ridică la nivelul aspirațiilor din titlu.

Filmorgrafia lui Guy Ritchie a fost marcată atât de succese, cât și de mici rateuri. După două pelicule cu Sherlock Holmes și una cu Aladdin, cineastul s-a aplecat asupra primelor sale pasiuni: crima organizată și upercuturile. Între Lock, Stock and Two Smoking Barrels și Snatch, The Gentlemen este un divertisment plin de glamour. Așadar, facem cunoștință cu «baronul drogurilor», Mickey Pearson (Matthew McConaughey), un american care și-a construit la Londra o mega-afacere din traficul de marijuana. Odată ce zvonul că este în căutare de potențiali înlocuitori pentru a ieși din schemă se răspândește, se declanșează un război incendiar. Londra devine, prin urmare, teatrul de operațiuni pentru numeroasele clanuri din această metropolă.

Realizatorul mixează, într-un veritabil cocktail, mita, șantajul și amenințările. În ‘jungla urbană’, se aliniază amicii și inamicii de ieri și de azi. Odată intrați în universul ‘gangsterilor cu stil’, descoperim povestea lui Mickey Pearson (Matthew McConaughey), care a obosit să se ocupe de imperiul său de marijuana și vrea să renunţe la tot. Totuși, «baronul drogurilor» își dă seama că renunțarea nu va fi atât de ușoară, abia atunci când «colegii-gangsteri» încep să conspire împotriva lui pentru a-i lua afacerea. Prin urmare, pe urmele lui Pearson pornesc bande de chinezi, oligarhi ruși, Mosadul şi un grup local de mici gangsteri și bătăuși britanici de cartier, echipați în trening. Acestora li se alătură și un redactor care vrea să publice povestea „pătată” a acestui baron.

Scenariul stufos se ițește pe mai multe planuri, urmărind și cele patru bande pornite pe urma baronului Mickey Pearson (care vrea să renunțe la afacerile ilicite cu marijuana), cât și alte intrigi secundare. Întreaga narațiune e prezentată de un veros jurnalist de investigație, întrupat de nimeni altul decât fermecătorul Hugh Grant. Ca un veritabil observator britanic à la Sherlock Holmes, observă faptele din umbră și face deducții.  Unghiul de vedere al acestuia nuanțează firul narativ. Relatarea pe care o face publicului, dar mai ales lui Ray (Charlie Hunnam), mâna dreaptă a lui Pearson, e cu interesul de a obține un avantaj financiar – vrea 20 de milioane dolari pentru a nu divulga toate secretele pe care le știe despre acest baron, secrete aflate în urma muncii lui de investigaţie. Bunăoară, plonjăm în mijlocul unei organizații criminale, iar cineastul ne livrează un lungmetraj în care a adăugat elemente ce aparțin genului care l-a făcut celebru (urmăriri, bătăi, șantaj, otrăviri, multe împușcături), dar există și momente în care personajele devin reflexive. Montajul (James Herbert & Paul Mchliss) dinamic alternează scenele de urmărire contracronometru cu cele de umor negru, adăugând și câte-un twist/întorsătură a situației.

The Gentlemen captivează spectatorul, fără să se piardă în detaliile acestei narațiuni cinematografice, Guy Ritchie ne menține atenția vie grație scenelor în care se confruntă Hugh Grant și Charlie Hunnam. Cu abilitate scenaristică, realizatorul a joglat între diferitele situații cu ajutorul alternanțelor flashback flashforward. Film în film, The Gentlemen sparge al patrulea perete și se amuză pe seama codurilor genului. Imaginea (Alan Stewart) îngrijită răsfață retina spectatorilor, iar umorul british mai relaxează situațiile încordate de pe ecran. De altfel, contribuția lui Charlie Hunnam  este esențială – schimbul de replici dintre el și Hugh Grant se transformă într-o veritabilă „jucărie de vorbe”. Acest „domn” – Raymond (Hunmann) – nu vrea ‘să se păteze pe mâini’ cu consumatori de droguri tari și care preferă să negocieze înainte să tragă cu mitraliera. Hugh Grant, obișnuit cu partiturile din comediile romantice, se reinventează aici în postura verosului jurnalist, care coordonează narațiunea. Apoi, Matthew McConaughey ar fi credibil în rolul gentlemanului desăvârşit, al cărui punct forte e calmul imperturbabil (dar şi dragostea, respectul faţă de soţie) și la care se face referire chiar în titlu, dacă nu ar arăta precum un cowboy (Mickey Pearson: „There’s only one rule in the jungle: when the lion’s hungry, he eats!/ Nu există decât o singură regulă în junglă: când leului îi e foame, mănâncă!”). Michelle Dockery reușește să se impună în această distribuție, preponderent masculină, și conferă o nouă dimensiune poveștii încărcate de testosteron. Demna moștenitoare din Downton Abbey e o sofisticată tigroaică, care pătrunde în garaj încălțată în pantofi Louboutin și le servește șampanie cliențilora a căror mașină nu e gata. Trebuie subliniată munca alături de Chris Benstead pentru muzica originală, care e preluată și prelucrată după ilustrația sonoră din celebrele filme western. Totuși, coloana sonoră oscilează între rock-ul englezesc și bluegrass american, în deplin acord cu toate aparițiile de criminali dandy.

Guy Ritchie își reinvestește primele sale pasiuni și dă la iveală o comedie postmodernă în care narațiunea e băgată în malaxor, pusă în abis pentru o mai bună distanțare de propriile sale povești (metaficționale). Puterea ficțiunii se vede în permanentele manipulări de pe ecran. The Gentlemen rămâne un film care își pune în valoare actorii distribuiți în contre-emploi (roluri deosebite de tiparele interpretative consacrate în timp), păstrând dimensiunea «meta» (îndeosebi la titlu) indicând întoarcerea la surse a lui Guy Ritchie: acțiunea și umorul negru.

Regia: Guy Ritchie

Scenariul: Guy Ritchie

Imaginea: Alan Stewart

Montajul: James Herbert, Paul Mchliss

Muzica: Christopher Benstead

Distribuția:

Matthew McConaughey – Michael Pearson

Michelle Dockery – Rosalind Pearson

Hugh Grant – Fletcher

Charlie Hunnam – Ray

Henry Golding – Dry Eye

Durata: 1h53

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Canalii la patru ace – The Gentlemen

Scris de pe mai 5, 2020 în Blockbuster, Cinema, Moravuri, Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Ménage à quatre – „The Host”

Realizatorul peliculelor Gattaca, In Time şi S1m0ne, Andrew Niccol, se încumetă să facă o adaptare după un roman al lui Stephenie Meyer. Neozeelandezul, un nume de referinţă pentru peliculele SF, înfăţişează, în filmul The Host, o lume postapocaliptică, invadată de nişte entităţi extraterestre eterice, dornice să instaureze o nouă ordine, rigidă, dar într-un „sos mormonic”.

Ideea pericolului pe care îl reprezintă invazia este deja clasicizată în literatura de gen: The Puppet Masters (după romanul lui Robert A. Heinlein). Scriitoarea Stephenie Meyer, autoarea celebrei The Twilight Saga, a scris (în 2008) romanul The Host, în care a reprezentat o lume „nouă”, maniheistă. Coloniştii Terrei sunt un soi de „îngeri”, care invadează trupurile pământenilor. Dacă pentru saga The Twilight, scriitoarea a folosit ca surse de inspiraţie autori precum Jane Austen (Pride and Prejudice pentru The Twilight), Emilie Brontë (The Wuthering Heights pentru Eclipse) şi William Shakespeare (Romeo and Juliet pentru New Moon), în romanul S.F., The Host, a avut ca sursă de inspiraţie o metaforă creştină. Obiectivul invadatorilor, din romanul ecranizat de Andrew Niccol, este unul de natură pacifistă: aceste forţe ocupau diferite planete pentru a le „reglementa” organizarea şi încercau să îmbunătăţească raporturile dintre locuitori.

Saoirse Ronan, Max Irons, Jake Abel © Invision

Păstrând aceste date din scriitura originală, regizorul şi-a plasat actorii într-un cadru minimalist futurist. Invadatorii sunt costumaţi în haine albe şi au priviri „celeste” anormal de sclipitoare. În vreme ce aceşti „îngeri” circulă cu vehicule ultrarapide, câţiva pământeni s-au retras într-o mişcare de rezistenţă, ducând un trai ce aminteşte de cel al primilor creştini – clişeu ce ţine de unele distopii. Printre cei care n-au fost invadaţi se numără şi tânăra Melanie Stryder (Saoirse Ronan). Ea este o fiinţă rară, care opune rezistenţă când Căutătoarea (Diane Kruger) îi implantează în trup un „suflet”/una dintre entităţile eterice extraterestre. Între cele două forţe se va da o permanentă luptă: Melanie nu cedează, încercând să-şi păstreze sufletul în trupul invadat. Wanda/Invadatoarea găseşte la gazda-i rebelă tot ceea ce este mai dificil în interiorul unei fiinţe umane: emoţii, pasiuni şi amintiri. Mai mult decât atât, Melanie opune rezistenţă în faţa acestei încercări de deposedare. Într-un final, o convinge pe Wanda să-i devină aliată.

Saoirse Ronan (Melanie Stryder)© Invision

Căutătoarea, interpretată de Diane Kruger – ce afişează un aer glacial germanic – o hărţuieşte pe Wanda pentru a obţine informaţiile necesare ca să descopere unde se ascundeau ultimii locuitori ai Terrei, neinvadaţi. Aici, Melanie îi va regăsi pe unchiul ei, Jeb (William Hurt), pe mătuşa Maggie (Frances Fisher) şi pe frăţiorul de numai unsprezece ani, Jamie (Chandler Canterbury) trăind într-o peşteră bine adaptată pentru orice tip de invazie.

Cu toată atmosfera cvasiapocaliptică prezentată, interesul spectatorilor se îndreaptă spre un imbroglio sentimental. Odată ajunsă în comunitatea celor din „mişcarea de rezistenţă”, se confruntă cu alt gen de probleme. Eroina „cu dublă personalitate” nu este crezută de oameni, iar fostul ei iubit se-ndoieşte şi el de existenţa reală a lui Melanie; Jared (Max Irons) nu vede decât extraterestra care i-a uzurpat trupul iubitei sale. Pe de altă parte, Ian (Jake Abel) – tânărul său amic – dezvoltă o pasiune pentru „sufletul” găzduit de trupul lui Melanie. Putem spune, prin urmare, că avem de-a face cu un veritabil „ménage à quatre„.

Saoirse Ronan & Max Irons Photo by Alan Markfield © Open Road Films

Dacă în relaţia cu Jared, lucrurile sunt cât de cât clarificate, la Ian relaţia devine mai ambiguă. Duoul Melanie/Wanda şi Ian se confruntă cu o situaţie neclară. Aflaţi în faţa unui superb peisaj stâncos (filmările realizate în Albuquereque, New Mexico), cei doi se găsesc într-un impas căci Ian încă nu ştie dacă este atras de trupul lui Melanie sau de sufletul Wandei. Sufletul care nu se stinge şi-şi forţează ocupantul să-i devină aliat naşte dileme binare. Abia la finalul filmului, găsim soluţionarea acestei ambiguităţi născute dintr-o separare între minte şi trup.

Saoirse Ronan & Max Irons/Photo by Alan Markfield © Open Road Films

Coexistenţa a două suflete într-un singur trup a atras-o pe tânăra actriţă Saoirse Ronan, care deja s-a făcut remarcată pentru abilităţile ei de a atinge registre largi (gingăşie mixată cu forţă) în filmul Hanna (r. Joe Wright, 2011). Aici, suava actriţă este un fel de Kristen Stewart (Bella din saga The Twilight) mult mai combativă, ea trebuie să arbitreze două spirite contradictorii. În creierul său de tip faţă-verso, se dă o permanentă luptă deoarece există şi doi pretendenţi opuşi (unul senzual, celălalt mai grijuliu).

Diane Kruger & Saoirse Ronan Photo: Alan Markfield © Open Road Films

Vânătoarea de oameni îndeamnă la o reflecţie filosofică asupra naturii umane, dilemă născută dintr-o frustrare. Cele 125 de minute ale peliculei predispun la plictiseală, ritmul şchiopătează, căci regizorul se concentrează, mai degrabă, asupra dilemelor sentimentale. Melanie este sfâşiată între dragostea ei pentru Jared şi pasiunea Wandei pentru Ian. În acest fel, regizorul se îndepărtează de la subiectul central al unui S.F., care priveşte lupta pentru libertate, preferând dilemele romantice adolescentine (inter-specii).

Filmul The Host este departe de a fi o reuşită, dar nu displace în totalitate. Este de apreciat maniera în care un subiect atrăgător, cu intrigă amoroasă, este plasat într-un S.F. cu alură distopică, având şi o distribuţie la fel de atrăgătoare.

Regizor: Andrew Niccol
Scriitor: Stephenie Meyer / Scenarist: Andrew Niccol
Operator: Roberto Schaefer / Producător: Stephenie Meyer, Paula Mae Schwartz, Steve Schwartz, Nick Wechsler / Monteur: Thomas J. Nordberg
Distribuţia: Saoirse Ronan (Melanie Stryder), Diane Kruger (Căutătoarea), William Hurt (Jeb Stryder), Frances Fisher (Maggie Stryder), Boyd Holbrook (Kyle O’Shea), Jake Abel (Ian O’Shea), Max Irons (Jared Howe), Chandler Canterbury (Jamie Stryder)

(Via LiterNet)

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revistaBel-Esprit

 
Comentarii închise la Ménage à quatre – „The Host”

Scris de pe aprilie 28, 2020 în Blockbuster, Cinema

 

Etichete:

Arta de-a înghiţi pastila – „Side Effects”

Filmul lui Soderbergh, Side Effects, povesteşte despre seducţie, în multiplele ei ipostaze. Realizatorul peliculei Erin Brockovich (2000) se dovedeşte un adevărat „cameleon” prin disponibilitatea de exprimare în varii forme artistice. În calitate de regizor, a abordat fresca istorică în Che, filmul de acţiune în Haywire sau un SF-dezastru în Contagion. Iar acum revine la producţiile cu substrat social în pelicula Side Effect (2013).

Jude Law, Catherine Zeta-Jones, Channing Tatum, Rooney Mara © Open Road Films

Se cuvine menţionată atenţia vădită de acest cineast, în cele mai recente pelicule ale sale, pentru corporalitate. În sensul ăsta, regizorul a apelat la persoane specializate – actriţe porno, campion MMA sau stripper – la realizarea filmelor Girlfriend Experience, Haywire, Magic Mike. De data aceasta, a folosit actori cu care a mai colaborat (Channing Tatum în Magic Mike) şi a apelat la serviciile scenaristului Scott Z. Burns precum şi ale compozitorului Thomas Newman, realizând o peliculă cu accente de thriller.

Channing Tatum and Rooney Mara / Photo by Eric Liebowitz – © Open Road Films

Emily Taylor (Rooney Mara), o newyorkeză de 28 de ani, îşi redobândeşte soţul, „băiatul de aur” (Channing Tatum), întors de la puşcărie graţie bunei purtări. Nu pare uşoară reluarea vieţii conjugale după o absenţă de patru ani. Emily prezintă o simptomatologie a depresiei cu tendinţe de suicid. Acest fapt o va duce la psihiatru – Jon Banks (Jude Law), mare amator de „soluţii” chimice. Convins de către Victoria Siebert (Catherine Zeta- Jones), fostul psihiatru al tinerei, Banks o va trata cu Ablixa, un medicament din ultima generaţie de antidepresive. Graba lui de-a prescrie astfel de tratament se justifică prin „dărnicia” producătorilor. Laboratoarele farmaceutice îi oferă 50.000 de dolari pentru a-şi transforma pacienţii în cobai. Suma obţinută astfel îi permite să-şi ducă traiul într-un apartament chic şi să achite taxele de şcolarizare ale fiului său vitreg. În ciuda efectelor secundare (somnambulism), Emily insistă să i se administreze tratamentul pentru a-şi revitaliza viaţa conjugală (inclusiv libidoul). Toată lumea profită până când este descoperit cadavrul soţului lui Emily, iar aceasta nu îşi aminteşte nimic. Ce se petrecuse? Cine e vinovat? Banks îşi pierde controlul, reputaţia şi pică pradă acceselor de paranoia.

Jude Law & Catherine Zeta-Jones © Open Road Films

Thrillerul medical virează spre filmul noir, injectând în procesul narativ abateri seducătoare. Scenaristul, Scott Z. Burns, s-a documentat minuţios şi a răstălmăcit povestea, transformând situaţii. Filmul realizat de Soderbergh amestecă tehnici à la Hitchcock şi Brian De Palma, aducând schimbări de perspectivă şi jucându-se atât cu protagoniştii, cât şi cu spectatorii. În acest amestec, regăsim cam multe „condimente” puse laolaltă: crimă, manipulare, şantaj, climat paranoic, fraudă la Bursă, femei fatale. Singură, muzica new-age nu reuşeşte să creeze suspansul, ci doar să incite. Secvenţele se leagă mecanic una de cealaltă, le lipseşte un crescendo şi pauza necesară pentru revigorarea electrocardiogramei de thriller.

Jude Law, Steven Soderbergh (Ragizorul filmului), Rooney Mara, Scott Z. Burns (Scenaristul filmului) Photo by Sean Gallup © Getty Images

Filmul creionează, în filigran, portretul generaţiei Prozac / Zoloft, rătăcită printre ofertele generoase ale unor producători lipsiţi de scrupule. Regizorul plasează pelicula sub semnul dublului sens, ca în celebrele filme ale lui Hitchcock, Vertigo şi Psycho.

Jude Law & Rooney Mara © Open Road Films

În acest comerţ de suprafaţă, identificăm cu uşurinţă fragilitatea umană şi deriva morală. Realizatorul este foarte atent să obţină o peliculă sofisticată, totuşi pierde din adâncimea personajelor. Jude Law este  bine ancorat în personaj, deşi are un aer uşor depăşit în scena în care pare un fel de Carrie Mathison, din seria Homeland, construind un zid din fotografii şi documente. Channing Tatum, chipeş şi optimist, este doar frumuşel. Catherine Zeta-Jones îngroaşă în exces tuşele şi disipează ambiguitatea personajului. Singura care glisează cu farmec între fragilitate şi perversiune este Rooney Mara. Această frumuseţe palidă şi atipică, care a început timid, cu apariţii în seriale, şi-a depăşit teama de eşec şi a început să participe la castinguri serioase. Partitura din The Girl with the Dragon Tatoo i-a adus nominalizarea la premiul Oscar, în anul 2012. De data aceasta, rolul complex din Side Effects o ajută pe această tânără aparent fragilă şi delicată să demonstreze că a dezorienta este, uneori, o artă.

Rooney Mara Photo by Barry Wetcher © Open Road Films

Filmul cu teză denunţă devierile mercantile ce se nasc din durerea psihică, dar o face într-o manieră prin care thrillerul se abandonează în faţa unei viziuni cu multe variaţiuni cromatice şi stilistice. Filmul conţine chiar şi o pată strălucitoare, prin acele flashbackuri ca o reclamă cu conace idilice. Efectele secundare pot lăsa un gust amărui, acela al înşelătoriei de după „perdea”, devoalând un „le mal de vivre” contemporan.

Regizor: Steven Soderbergh
Scenarist: Scott Z. Burns
Compozitor: Thomas Newman
Producător: Lorenzo di Bonaventura, Scott Z. Burns, Gregory Jacobs
Distribuţia: Rooney Mara (Emily Taylor), Jude Law (Jonathan Banks), Channing Tatum (Martin Taylor), Catherine Zeta-Jones (Dr. Victoria Siebert), Gummer Mamie (Kayla), Vinessa Shaw (Dierdre Banks), Greg Paul (Agent securitate), David Costabile (Carl Millbank), James Martinez (Poliţist comunitar), Andrea Bogart (Tracey Sutton)

(Via LiterNet)

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit
 
Comentarii închise la Arta de-a înghiţi pastila – „Side Effects”

Scris de pe aprilie 24, 2020 în Blockbuster, Cinema, Moravuri, Relativitate

 

Etichete:

Ce se-ntâmplă după epilog? – „Into the Woods”

Ce se-ntâmplă, totuși, după acel… “și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”? Un posibil răspuns ar putea fi chiar adaptarea pentru ecran a musicalului Into the Woods (montat pe Broadway în 1987) de Stephen SondheimJames Lapine. Filmul  propune o nouă viziune despre ceea ce știm că reprezenta divertismentul pentru “copiii de orice vârstă”. Copii, părinți, bunici – generații întregi – au crescut cu poveștile despre Cenușăreasa, Jack și vrejul de fasole, Scufița Roșie și altele într-un proces de auto-cunoaștere pe termen lung. Laitmotivul muzical (“No One Is Alone”) este, însă, unul cu dublu mesaj. După succesul repurtat cu Frozen (2013), producătorii de la Disney au pedalat pe infuzia de realism și de ambiguitate, dar la Into the Woods, procentele par destul de ridicate.

Into the Woods (2014), realizat de Rob Marshall (Chicago, Nine), păstrează ceva din spiritul basmelor clasice, dar le mixează și le re-condiționează într-o viziune postmodernă, cu accente psihanalitico-parodice. Întreaga pleiadă de personaje – Cenușăreasa (Anna Kendrick), Scufița Roșie (Lilla Crawford), Rapunzel (Mackenzie Mauzy), Jack (Daniel Huttlestone) – devine o galerie de ființe umane aflate în schimbare. În acest imens mash-up al poveștilor, regăsim o doză din influența lui Bruno Bettelheim (care puncta necesitatea cruzimii şi chiar a terorii, în poveste,  pentru a se ajunge la catharsis), dar și prinți care cântă “Foolishness can happen in the woods” și încearcă să le seducă pe tinerele întâlnite în cale.

Lilla Crawford (Scufița Roșie) © Walt Disney Studios Motion Pictures

Cineastul menține linia impusă de scenariul musicalului, apoi “întoarce foaia” și transportă personajele și privitorul într-un teritoriu ce seamănă izbitor cu lumea reală. Înfricoșătoarea imagine a lumii dezvrăjite din aceată a doua parte este locul în care gândirea magică nu mai există. Este o lume devastată de o catastrofă. Personajul negativ este soția uriașului din povestea Jack și vrejul de fasole și exprimă consecințele traumei cauzate de pierderea soțului. Lipsită de repere și devastată de suferință, ea distruge tot ce-ntâlnește în cale, producând calamități (cutremure) și nenorociri. Procesul de “trezire” este unul brusc și aproape brutal, încercând, parcă, să închidă ușa în nas copilăriei de odinioară.

Dacă în prima parte a filmului, s-a menținut atmosfera de poveste, fie și mai întunecată, în epilog, pădurea devine un spațiu aproape arid, în care mai toate viețuitoarele suferă. Pădurea a fost considerată – încă de la Shakespeare, apoi în romantism -, zona tradițională a dragostei, a delirului erotic şi a onirismului emoțional. După un prolog (prezentare a personajelor) de cincisprezece minute muzicale, eroii se vor intersecta în pădure, fiecare cu misiunea sa, angrenați fiind în diferite călătorii.

Meryl Streep & James Corden © Walt Disney Studios Motion Pictures

Antrenată în Devil Who Wears Prada să fie mereu pusă pe arțag, Meryl Streep este, aici, zgripțuroaica ce pune în mișcare toate personajele și incită spiritele. Într-un tur de forță dramatico-muzical (“Last Midnight”), ea ne demonstrează că nu toate vrăjitoarele sunt rele pe de-a-ntregul. Relațiile dintre părinți și copii sunt reflectate și prin legătura – destul de bizară – Vrăjitoare-Rapunzel (Mackenzie Mauzy). Biata fată trebuie să se rupă total de trecutul ei și să iasă din “poveste”, ieșind de sub protectoratul copleșitoarei sale mame. Brutarul (James Corden din Gulliver’s Travels) și soția sa (Emily Blunt) intră în cursa contracronometru pentru găsirea totemurilor (condurul din aur, cosița blondă, pelerina roșie și vaca cu lapte) înainte  de-a răsări luna albastră. În acest fel – înduplecând vrăjitoarea -, poate vor reuși să devină părinți.

James Corden & Emily Blunt © Walt Disney Studios Motion Pictures

În pădure, ca și în lumea noastră, orice pas greșit făcut declanșează o serie de urmări neplăcute. Toată lumea prezentată se află mereu la granița dintre bine și rău. Filmul prezintă două versiuni ale lui Făt-Frumos: unul pentru Cenușăreasa, interpretat de Chris Pine, altul pentru Rapunzel, întrupat de Billy Magnussen. Acești tipi dandy oferă o partitură savuroasă, în cheie parodică, a songului “Agony“, într-un duet comico-muzical. Durerea pricinuită de urmărirea romantică, dar neconsumată, este exprimată în torente, în jurul apelor unei cascade. La rândul ei, Cenușăreasa (talentata Anna Kendrick) este departe de supusa fată în casă din basm. De astă dată, juna – ce are o soartă grea și e sabotată de surorile vitrege – știe să-și tempereze sentimentele, dovadă fiind acel joc muzical de pe treptele palatului (“On the Steps of the Palace”). Legăturile familiale sunt analizate de ea și din perspectiva spațiului, castelul prințului fiind unul de vis pentru noua Cenușăreasă (“My father’s house was a nightmare, yours a dream“).

Anna Kendrick (Cenușăreasa) © Walt Disney Studios Motion Pictures

Cele mai apropiate personaje de corespondentul original din basm rămân mama vitregă a Cenușăresei (Christine Baranski) și surorile vitrege Florinda (Tammy Blanchard) și Lucinda (Lucy Punch) – adepte ale “operațiilor estetice” ad-hoc (tăierea unui deget de la picior sau a călcâiului). O altă apariție care stârnește admirația spectatorilor este Scufița Roșie (Lilla Crawford). Aparent naiva fetiță înțelege rosturile și-și reconsideră atitudinea prin cântecul “I Know Things Now“. Driblingurile comice din dialogurile cu Lupul (admirabilul Johnny Depp) vor fi continuate de pofticioasa dolofană în partituri muzicale ce vor stârni simpatia publicului. La rândul său, seducătorul Lup provoacă spiritele cu acel “Hello, Little Girl!“. În replică, o apariție naturală –  plină de duioșie –  este cea a bietului Jack (Daniel Huttlestone), naivul care-o pierde pe Milky White și ațâță furia mamei (Tracey Ullman), dar și-a uriașei (Frances de la Tour). Portretul său întregește galeria victimelor din familiile în care relațiile nu sunt tocmai fericite, pe canavaua ticsită de vicii (infidelitate conjugală, lăcomie, lipsă de onestitate, furt). Prințul îi explică Cenușăresei infidelitatea sa (aventura cu soția brutarului): “I was raised to be charming, not sincere/Am fost crescut să fiu seducător, nu sincer” – iată semnele realului.

Chris Pine (Prințul) © Walt Disney Studios Motion Pictures

Într-o pădure fermecată, plină de copaci noduroși, ca și personalitățile eroilor, inocența stă la hotarul dintre realitate și ficțiune. Temele adunate și conjugate în acest mash-up devin un real sprijin pentru spectatorii care-și doresc să se înțeleagă mai întâi pe ei înșiși, pentru a-i putea înțelege – apoi – pe alții. Totuși, situațiile problematice nerezolvate (inclusiv moartea unor personaje), referințele sexuale implicite și imaginile tulburătoare nu devin o ofertă tocmai potrivită pentru privitorii mai puțin dispuși la introspecții. Pentru cei care pot să treacă cu vederea aceste neajunsuri, Into the Woods rămâne un divertisment de calitate, o călătorie muzicală într-o lume magică, dar nu prea departe de cea reală.

Afiș © Walt Disney Studios Motion Pictures

Into the Woods

Regizor: Rob Marshall
Scriitor: James Lapine
Scenarist: James Lapine
Producător: John DeLuca, Rob Marshall
Monteur: Wyatt Smith

Distribuţia

James Corden (Brutarul)
Emily Blunt (Soţia brutarului)
Meryl Streep (Vrăjitoarea)
Johnny Depp (Lupul)
Anna Kendrick (Cenuşăreasa)
Lilla Crawford (Scufița Roșie)
Daniel Huttlestone (Jack)
Mackenzie Mauzy (Rapunzel)
Lucy Punch (Lucinda)
Tammy Blanchard (Florinda)

Premii, nominalizări, selecţii

Globurile de Aur (2015) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Meryl Streep
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bună actriţă – musical/comedie, nominalizat: Emily Blunt
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun film – musical şi comedie, nominalizat

(Via WebCultura)

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Ce se-ntâmplă după epilog? – „Into the Woods”

Scris de pe aprilie 23, 2020 în Blockbuster, Cinema, Film, Filme de Oscar, Poveşti

 

Etichete:

Mecanica inimii – „The Best Offer ”

Oriunde s-ar afla, în artă, ca şi în viaţă, aparenţele înşală. Regizorul Giuseppe Tornatore (Cinema Paradiso, 1988) filmează cu eleganţă o paradă amoroasă, prin uşa întredeschisă de “Frumoasa adormită“. În The Best Offer, eroul principal – Virgil Oldman (întrupat de talentatul Geoffry Rush) –  este o veritabilă “instituţie” a artei. El este un bărbat singur, educat în înalta societate a Europei, recunoscut pentru obsesia și devotamentul faţă de meseria sa, dar şi pentru reticienţa în legăturile cu oamenii din jur.

Geoffrey Rush, Jim Sturgess, Giuseppe Tornatore © Warner Bros Italy

Pe afiş, acest personaj este aşezat în faţa unei fresce renascentiste, reprezentând visul sfântului Martin – în vis, îi apare Iisus, înconjurat de sărmani. Hristos pare să îl arate cu degetul pe Virgil, întrebându-se parcă de misterele care îl învăluiesc pe acesta. Elevatul iubitor de artă trăieşte departe de oameni, înconjurat de colecţia sa impresionantă (realizată în secret, cu ajutorul singurului său prieten, excelent interpretat de Donald Sutherland). Singura sa relaţie cu sexul frumos se rezumă la admiraţia acelor  minunate chipuri de femei ilustrate în tablourile din colecţia sa privată.

Geoffrey Rush (Virgil Oldman) © Warner Bros Italy

Totuşi, în viaţa acestui mizantrop misogin intervine o jună. În ziua în care împlineşte 63 de ani, primeşte un telefon de la o tânără, care doreşte evaluarea obiectelor de artă moştenite de la familia sa. Misterioasa femeie refuză o întâlnire cu Virgil, invocând maladia de care suferea, agorafobie. Agasat de apelurile acestei cliente, dar şi incitat deopotrivă, se lasă implicat în acţiunea de evaluare a bunurilor moştenite. În dorinţa de a-i afla identitatea, Virgil cere ajutor unui restaurator de obiecte mecanice. Astfel, el îşi dă voie să  intre în jocul de şah al femeii necunoscute, care trăieşte într-o permanentă teamă de lumea exterioară.

Distant şi cinic, la început, Virgil se lasă sedus de bizareriile tinerei femei, iar şansa unei idile cu ea i se pare irezistibilă. Totuşi, tomnaticul celibatar este prins în capcana unei  pasiuni şi trăieşte o experienţă care îi va schimba atât viaţa profesională, cât şi pe cea personală. Cei doi – evaluator şi client – devin sclavii unei idile, care le va schimba propiile existenţe. Dragostea pentru artă şi arta iubirii sunt reunite de Giuseppe Tornatore prin dialoguri erudite şi-o regie ce ţine de clasicismul voluptos.

Sylvia Hoeks (Claire) © Warner Bros Italy

În acest thriller romantic (precum în peliculele hitchcockiene), spectatorul va avea parte de obsesii amoroase, tulburări psihice şi voyeurism, Foarte bine secondat de seducătorul Jim Sturgess, Geoffrey Rush estecât se poate de convingător în rolul mizantropului ce va descoperi, cu teamă, că dragostea este singura artă ce poate rezista oricărei expertize. Fascinat de această creatură intangibilă, aşa cum era cuprins de admiraţie faţă de figurile  femeilor pictate, din colecţia sa, Virgil se lasă târât într-un vârtej sentimental. În acest joc de-a v-aţi ascunselea, regăsim, de fapt, jocul duplicităţii.

Geoffrey Rush (Virgil Oldman) © Warner Bros Italy

Ca şi eroul de pe ecran, Giuseppe Tornatore caută să descifreze ceea ce se află dincolo de cadrele de filmare, încearcă să descopere ceea ce se găseşte într-un tablou al lumii reale. Şi personajul şi cineastul vor să ştie secretul mistificării. La începutul filmului, Oldman se străduieşte să găsească un detaliu semnificativ, din planul secund, al unui tablou. Mereu există ceva care să-i activeze obsesiile acestui obsedat de artă. Ca într-un veritabil roman gotic, în care tânăra fată este “prizoniera” unui spaţiu închis, încărcat de taine, cu nenumărate camere secrete, beciuri întunecoase, mecanica inimii este bine unsă, ţinând mereu trează atenţia spectatorului. Tornatore încurcă, în mod deliberat, pistele romanului senzaţional şi derutează spectatorul, graţie capacităţilor cinemaului de-a aborda toate reţetele facile.

Geoffrey Rush (Virgil Oldman) & Sylvia Hoeks (Claire) © Warner Bros Italy

Locuinţa tinerei misterioase este ca un veritabil castel gotic. Realizatorul surprinde fiecare detaliu    într-o manieră ce orchestrează tensiunea, ajutat de muzica specială semnată de Ennio Morricone. Pe de altă parte, casa lui Virgil este un spaţiu impersonal, aproape aseptic, o insulă a solitudinii. O altă obsesie a protagonistului este misteriosul mecanism găsit în vila lui Claire. Această pasiune tăinuieşte un alt fel de mecanism, care-i este străin lui Virgil – “maşinăria” socială, umană -, ale cărei formule nu le cunoaşte.

Realizatorul nu este, de fapt, obsedat de pictură şi de codurile ei, cât de mecanismele intime ale inimii. The Best Offer rămâne o amară fabulă despre idealuri spulberate şi despre speranţe deşarte. Filmul este o veritabilă reflecţie despre arta mistificării.

The Best Offer

Regizor: Giuseppe Tornatore
Scenarist: Giuseppe Tornatore
Compozitor: Ennio Morricone
Operator: Fabio Zamarion
Producător: Isabella Cocuzza, Arturo Paglia
Monteur: Massimo Quaglia

Distribuţia

Geoffrey Rush (Virgil Oldman)
Jim Sturgess (Robert)
Sylvia Hoeks (Claire)
Donald Sutherland (Billy Whistler)
Philip Jackson (Fred)
Dermot Crowley (Lambert)
Liya Kebede (Sarah)

Premii, nominalizări, selecţii

Academia Europeană de Film (2013) – Cea mai bună muzică: Ennio Morricone

Academia Europeană de Film (2013) – Cea mai bună muzică: Ennio Morricone
Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Mecanica inimii – „The Best Offer ”

Scris de pe aprilie 20, 2020 în Blockbuster, Cinema, Cultură, Feminin, Film, Morală, Moravuri

 

Etichete:

Viața ca o enigmă – „The Imitation Game”

La al patrulea lungmetraj, norvegianul Morten Tyldum, veritabil cameleon capabil să studieze arta vizuală la New York și să o transforme în clipuri publicitare, știe să se învelească în tweed  britanic și să extragă o captivantă poveste personală din evenimentele istoriei.

The Imitation Game narează epopeea intimă a genialului matematician Alan Turing (1912-1954), sufocat de codurile morale din epocă. Pelicula prezintă anumite fațete ale personajului adesea prezentat drept co-inventator al computerului, bazându-se (și) pe opera lui Andrew Hodges (Alan Turing: The Enigma): El însuși matematician, Hodges a redactat biografia lui Alan Turing, pionier al programelor informatice și logice. S-au tot realizat filme despre codul Enigma, cod din timpul celui de-al doilea război mondial, dar aici urmărim chiar povestea matematicianului englez criptanalist şi erou de război.

Benedict Cumberbatch (Alan Turing) © Black Bear Pictures

Acest specialist în decriptarea calculatoarelor a fost cel care a reuşit să spargă “Enigma“, renumita mașinărie de coduri. Cooptat în anul 1938 de MI6, Turing este însărcinat de către autoritățile guvernamentale britanice să spargă codurile secrete ale inamicului. În 1940, împreună cu alți câțiva străluciți decriptori, savanţi, lingvişti, campioni la şah şi ofiţeri ai serviciilor secrete, el va fi capabil să ofere guvernului britanic cea mai redutabilă armă de apărare din timpul războiului. Echipa reunită la Bletchley Park va lucra cu tenacitate, în pofida unor complicații în relațiile dintre membrii echipei, din pricina caracterului asocial al lui Turing.

Matthew Beard, Matthew Goode, Keira Knightley, Benedict Cumberbatch, Allen Leech © StudioCanal

De factură clasică, filmul ilustrează – în manieră academică – istoria unui destin pasionant. Pentru o singură intrigă s-au folosit două enigme: mașinăria folosită de armata nazistă pentru a dirija operațiunile militare și viața unui om de știință asocial, constrâns să devină eroul “din umbră” aflat în serviciul țării sale. Spărgătorul de coduri este un matematician de geniu, dar și un homosexual asumat. În urma unor încurcături neguroase, în 1952, Alan Turing se va regăsi în poziția de acuzat de ultraj contra bunelor moravuri. În puritanista Anglie de după război, va fi condamnat pentru homosexualitate și supus castrării chimice. Tulburat de o depresie severă, Alan Turing se va sinucide în 1954. A fost găsit mort după ce ingerase un măr îmbibat cu cianură. Misterul ce planează asupra decesului stă la originea ideii potrivit căreia destinul funest al acestui erou a servit drept sursă de inspirație lui Steve Jobs și lui Steve Wozniak în momentul fondării societății Apple.

The Imitation Game este prototipul de film englez hărăzit să facă o frumoasă carieră în Statele Unite (numeroase nominalizări pentru Oscar și pentru Globurile de Aur): este eficient, are în distribuție actori faimoși (Benedict Cumberbatch, Sherlock Holmes din seria BBC) și se bucură de-o coloană sonoră (Alexandre Desplat) demnă de oscarizat. Destinul excepțional al unui om de știință este redat publicului într-o narațiune sofisticată, cu nenumărate nuanțe de omenie. Benedict Cumberbatch este uimitor în rolul lui Alan Turing: geniul solitar ce nu se simte în pielea lui printre ceilalți semeni.

Benedict Cumberbatch (Alan Turing) © The Weinstein Company

Hotărât să imprime filmului chiar spiritul eroului, Morten Tyldum lansează o provocare spectatorilor, servind informațiile sub forma unor mistere. Principalul narator ne spune povestea sa ca și cum ne-ar împărtăși din pasiunea sa pentru dezlegarea careurilor de cuvinte încrucișate. Primul moment de glorie a lui Turing a fost în 1936 când a postulat existența, teoretică, a unui aparat ce putea fi programat să efectueze rapid diferite calcule. Grație acestuia, va apărea inteligența artificială. Al doilea război mondial îi va oferi, lui Turing, posibilitatea să-și pună în practică teoriile. În mijlocul unui puzzle narativ, vom regăsi un om aflat mereu între visuri și spaime. Timp de două ore, aventura micii istorii se va împleti cu cea a marii istorii, muzica solemnă îi conferă grandoare. Pe fondul tensinilor dramatice provocate de acțiunile armatei germane, lupta dusă cu “Enigma” se desfășoară în spatele uriașului hangar în care vizionarul Turing construia imensul aparat, strămoșul actualului computer. Logica va permite găsirea soluției, dar nu vag și abstract, ci prin joc.

The Imitation Game este povestea unui om aflat într-o permanentă gardă: intențiile, comportamentul și cuvintele celorlalți erau mereu criptice pentru el. Lipsit de tact și de ipocrizie, Alan se confrunta adesea cu persoane care spuneau altceva decât ceea ce gândeau. Asemenea situații l-au transformat într-un om rece, distant, arogant și antipatic. Probabil, de aceea filmul nu este lipsit de unele clișee (omul de știință asocial). Jocul devine crud. În adâncul acestui mister se află homosexualitatea pe care trebuia să o disimuleze într-o epocă în care acest comportament era socotit drept maladie. O dragoste din perioada pubertății, o femeie (sensibila Keira Knightley) pe care nu o poate iubi devin piedici în calea acestui “spărgător de coduri”. Filmul prezintă aceste fațete ale diferenței (evocă inclusiv misoginia anilor’40) ca făcând parte din “marea enigmă”: însăși viața.

Keira Knightley (Joan Clarke) © The Weinstein Company

Remarcabila performanță actoricească a lui Benedict Cumberbatch trezește interesul spectatorilor pentru descifrarea enigmei din spatele vanității și a prejudecăților. Alan Turing a fost doar un om care s-a străduit să decripteze comportamentul celorlalți și să imite mecanismele inteligenței umane: crudul joc al unei existențe. Portretul unui om răvășit de singurătate este realizat cu discreție, pe fondul grozăviilor istoriei.

Keira Knightley & Benedict Cumberbatch © Black Bear Pictures

The Imitation Game ascunde, în spatele multor peripeții, melancolia și suferința unui om diferit, a cărui dramă se naște din incapacitatea de-a comunica cu alții și de a nu se face înțeles de ei. Pentru această ființă specială, bătălia matematică este una neînsemnată în comparație cu cea de natură umană. Benedict Cumberbatch exprimă – cu finețe și nuanțat – eficiența aproape robotică a lui Turing, dar și copleșitoarea suferință. Compoziția acestui actor, premiat cu Oscar, pare să lumineze destinul unui om neîțeles în epoca sa: omul viitorului, deschizător de noi căi ale tehnologiei, sacrificat în numele unor legi dintr-un trecut cvasi-arhaic. În 2009, prim-ministrul Angliei, Gordon Brown, a prezentat scuze pentru maniera în care-a fost tratat Alan Turing în țara pe care-a slujit-o cu devotament. În 2013, regina l-a reabilitat postum, iar în 2015, un mare actor i-a adus omagiul, întrupându-l pe marele ecran.

The Imitation Game rămâne o peliculă elegantă care și-a meritat pe deplin numeroasele premii, servind ca o lecție de viață bulversantă și fascinantă.

The Imitation Game

Regizor: Morten Tyldum
Scenarist: Graham Moore
Compozitor: Alexandre Desplat
Operator: Óscar Faura
Costume: Sammy Sheldon
Producător: Nora Grossman
Monteur: William Goldenberg

Distribuţia

Benedict Cumberbatch (Alan Turing)
Keira Knightley (Joan Clarke)
Matthew Goode (Hugh Alexander)
Charles Dance (Comandantul Denniston)
Mark Strong (Stewart Menzies)
Rory Kinnear (Nock)
Allen Leech (John Cairncross)
Tuppence Middleton (Helen)
Tom Goodman-Hill (Sergent Staehl)

Premii, nominalizări, selecţii

Oscar (2015) – Cel mai bun scenariu adaptat: Graham Moore
Globurile de Aur (2015) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Keira Knightley
Globurile de Aur (2015) – Cea mai bună coloană sonoră, nominalizat: Alexandre Desplat
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun actor într-o dramă, nominalizat: Benedict Cumberbatch
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun film – dramă, nominalizat
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun scenariu, nominalizat: Graham Moore

Oscar (2015) – Cel mai bun film, nominalizat
Oscar (2015) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Morten Tyldum
Oscar (2015) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Keira Knightley
Oscar (2015) – Cea mai bună imagine, nominalizat
Oscar (2015) – Cel mai bun montaj, nominalizat: William Goldenberg
Oscar (2015) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Alexandre Desplat
Oscar (2015) – Cel mai bun actor, nominalizat: Benedict Cumberbatch

Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun film, nominalizat: Nora Grossman
Premiul BAFTA (2015) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Keira Knightley
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Graham Moore
Premiul BAFTA (2015) – Cele mai bune costume, nominalizat: Sammy Sheldon
Premiul BAFTA (2015) – Cea mai bună imagine, nominalizat
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun cântec, nominalizat
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun montaj, nominalizat: William Goldenberg
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun actor, nominalizat: Benedict Cumberbatch
Premiul BAFTA (2015) – Cel Mai Bun Film Britanic, nominalizat: Nora Grossman, Graham Moore, Morten Tyldum

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 

 
Comentarii închise la Viața ca o enigmă – „The Imitation Game”

Scris de pe aprilie 17, 2020 în Blockbuster, Cinema, Cultură

 

Etichete:

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web