RSS

Arhive pe categorii: Cinema

O eroină tandră și pacifistă – Wonder Woman

 Cu siguranță, o femeie puternică, ivită din mitologia antică, dar plasată în plin război mondial, dornică să iubească, dar și să se lupte, nu poate fi decât incitantă, având în vedere legiunile de supereroi (Superman, Batman, Spiderman, X-Men, Iron Man, Hulk, Ant Man, Dr. Strange) care populează marile ecrane. Ingenioasă, dar și spectaculoasă, superproducția studiourilor Warner Bros alimentează dorința de egalizare a unora dintre femei, dar păstrează și linia tradiționalist-femeiască.
Wonder Woman poate fi categorisit drept un superfilm! Bunăoară, putem spune: «Misiune îndeplinită !» – divertisment, eroism și devotament într-o cauză nobilă, scene de acțiune ultramoderne, într-un lungmetraj semnat de o femeie (Patty Jenkins). Apărută în secolul trecut, în perioada anilor ’40, printre supereroii masculini, «Femeia Fantastică»/Wonder Woman a cunoscut vicisitudinile universului benzilor desenate, păstrându-și, totuși, popularitatea, într-o descendență feministă. De-a lungul timpului, a fost eroina din benzile desenate, apoi a trecut în rândul eroinelor de desene animate, urmând să facă pasul către cinematograf. În fapt, cuvântul englez „super-heroes” este o marcă înregistrată de DC Comics și Marvel Comics.

Grație unei intrigi abil construite și datorită efectelor vizuale, aproape copleșitoare, Wonder Woman și-a croit propriul său drum, câștigând teren, alături de ceilalți eroi ai mitologiei actualizate. În deceniile 7-8, din veacul trecut, seria televizată – despre eroina minunată – a cunoscut un enorm succes de public mulțumită actriței Lynda Carter. Prin urmare, look-ul acesteia (șort, cizme înalte, bustieră în culorile drapelului american, diademă și un lasou la centură) a devenit o adevărată emblemă. În versiunea din 2017, femeia minunată care ne este adusă în prim-plan face parte din familia amazoanelor. Încredințându-i rolul titular israeliencei Gal Gadot, realizatoarea n-a făcut decât un pariu pentru un chip atipic într-un trup de manechin, în postura unei eroine cu alură dulce-naivă, dar combativă.

Așadar, înainte de a deveni Wonder Woman, Diana a fost prinţesa din Amazon, crescută într-un paradis izolat şi antrenată pentru a deveni de neînvins în orice luptă. În acel Eden îndepărtat (utopica insulă Themyscira), se prăbuşeşte un pilot american (combatant în Primul Război Mondial). Tânărul o avertizează că urmează să izbucnească un război care va zdruncina lumea. Prin urmare, Diana decide să renunţe la liniştea căminului său, convinsă că intervenţia ei poate opri ameninţarea. Această hotărâre de a lupta alături de oameni pentru a opri toate războaiele o va ajuta pe Diana să își descopere marile puteri şi adevăratul său destin. Prima parte a lungmetrajului, semnat de realizatoarea Patty Jenkins (Monster), fixează rădăcinile personajului într-o solidă mitologie, cu scopul de-a îl plasa apoi într-un context lărgit. Prologul (destul de lung!) remarcabil din punct de vedere vizual este menit să relanseze eroina. Nu trebuie să omitem faptul că, la origine, «Femeia Fantastică» a apărut în perioada 1940-1950 (eroină de benzi desenate/Comics).

În blockbusterul produs de Warner Bros, Diana-Femeia-Fantastică va deveni combatant în prima conflagrație mondială, încercând să îl învingă pe Ares, zeul războiului. Linia de demarcație e clară: războaiele trecutului, cu toate ororile sale și era industrială. Cu acțiunea plasată în 1918, filmul capătă aspectul unui veritabil steampunk, fidel primei revoluții industriale. Salturile temporale sunt realizate armonios datorită iscusitului scenarist Allan Heinberg (Sex & the City, Grey’s Anatomy, Scandal) și mulțumită directorului de imagine Matthew Jensen. Acestora li se alătură Gal Gadot, ce revine în rolul super-eroinei, alături de Chris Pine, Robin Wright, Danny Huston, David Thewlis, Connie Nielsen şi Elena Anaya.

Ca și în cazul celorlalți supereroi, Diana se va confrunta cu o forță opusă. Antagonsimul se regăsește în scriitura de la bază: personaje total opuse (unul solar, care levitează, traversând cerul pentru o cauză nobilă; celălalt, nocturn, ivit din adâncurile lumii, justificând mizantropia abia voalată). În Wonder Woman, regăsim câteva dintre fundamentele esteticii snyderiene: relantiul, lumini puternice vs. tenebre, tablouri (deliberat) kitsch care glorifică figurile olimpiene.

Întreaga imaginerie demonstrează fascinația pentru acel „Übermensch” care jongla cu regulile omenești într-un cadru baroc. Trebuie să nu pierdem din vedere faptul că Diana este fiica lui Zeus și e decisă să părăsească lumea amazoanelor, iar statura sa depăşeşte realitatea; e o fiinţă fabuloasă ale cărei aventuri ţin de fantastic, legendă, mitologie, în ciuda cadrului parțial realist. Super-eroina cu chip de fetiță uimită e un amestec fermecător de naivitate contrabalansată de o siderantă forță fizică (se luptă precum Thor), dar și de aptitudinea ireproșabilă de combatant întru dreptatea absolută. Îndrăgostită de un spion britanic (charismaticul Chris Pine), șăgalnica eroină alege să apere pacea mondială chiar în perioada în care soldații Kaiserului mitraliau orice le apărea în cale. Așadar, în costumația sa colorată, Diana-Femeia-Fantastică glisează între tranșeele germane și cele franceze, într-un soi de „No Man’s Land” cu vocație metaforică. Frisoanele sunt garantate dacă nu ești familiarizat îndeajuns cu universul supereroilor.

Minunea poate funcționa și două ceasuri jumătate dacă încă mai crezi în puterea iubirii, în discursul pacifist și agreezi tușele feministe. În fond, Wonder Woman reactivează cultul miraculosului, dar pledează pentru pace și iubire, nu doar ca o simplă figură iconografică, ci devine chiar un simbol.

Regia: Patty Jenkins

Scenariul: Zack Snyder, Allan Heinberg, Jason Fuchs după personajul Wonder Woman din seria de benzi desenate (William Moulton Marsto, DC Comics)

Imaginea: Matthew Jensen

Decorurile: Aline Bonetto

Costumele: Lindy Hemming

Montajul: Martin Walsh

Muzica: Rupert Gregson-Williams

Distribuția: Gal Gadot (Diana/Wonder Woman), Chris Pine (Căpitanul Steve Trevor), Connie Nielsen (Hippolyta), Robin Wright (Antiope), Danny Huston (Generalul Ludendorff), David Thewlis (Sir Patrick Morgan), Elena Anaya (Dr Maru), Lucy Davis (Etta Candy)

Durata: 2h21

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la O eroină tandră și pacifistă – Wonder Woman

Scris de pe noiembrie 19, 2019 în Blockbuster, Cinema, Film, Modernitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Adâncimea sufocantă a iubirii – Plonger

Mădălina DumitracheÎntre focurile iubirii, doi îndrăgostiți – César și Paz – descind în infern, înoată în apele tulburi ale pasiunii și explorează fundul mărilor. Plonger aduce în prim-plan iubirea pasională și ecologia. Imagini submarine fabuloase alternează cu cele din viața de cuplu, pe fundalul sonor aparte.

Aflată la al treilea lungmetraj, Mélanie Laurent, șarmanta blondină distribuită de Tarantino în blockbuster-ul Inglourious Basterds, ecranizează, într-o manieră lirică, romanul omonim al lui Christophe Ono-dit-Biot: «Plonger». Să poți transpune pe ecran o carte de 450 de pagini necesită un dezvoltat simț al elipsei. Cineasta ilustrează, sub formă de instantanee, mărirea și decăderea unui cuplu, aflat între Paris și fundul Mării Omanului. Tinerii reprezintă cuplul total, dar complementar: ea – o focoasă spanioloaică, o febrilă fotograf-artistă, iar el, un fost reporter în zone de conflict, dornic să se adăpostească de tumultul vieții de teren. În nordul Spaniei, aveau tot ce le trebuia: libertatea, pasiunea devoratoare și intimitatea unei vieți colorate, pline de lumină și magie. Întoarcerea în Paris și o sarcină neașteptată, nedorită de Paz, marchează începutul declinului. Cei doi tineri se iubesc cu patimă, dar, imediat după apariția copilului, se ivește și tristețea. Absorbită de viața de mămică, Paz își neglijează munca/activitatea de creație și pică, lent, dar sigur, pradă deznădejdii. Odată cu maternitatea, a apărut și disperarea.

1- Plonger

În prima parte a peliculei, María Valverde depășește ecranul prin forța jocului actoricesc, dar și grație uluitorului său farmec personal; disperarea ei de-a trăi ferecată în sine umple tot spațiul. Personajul ei este o artistă frisonată în permanență de focul creației, genul care punea munca deasupra vieții personale. Cu toate că o adora, César nu a întrevăzut această latură a ei și părea să nu o înțeleagă. Pentru el, nașterea micuțului valora mai mult decât orice alte ambiții profesionale. Cu toate acestea, hiatusul e semnalat atunci când Paz mărturisea: „Je devrais être remplie, je me sens vide”/„Ar trebui să fiu împlinită, fiindcă mă simt golită.”- setea de experiențe nu fusese potolită. Aidoma unei păsări închise într-o colivie, fotografa plonjează în valurile dezamăgirii. Prea des chinuită de îndoieli, Paz va lua o decizie neașteptată. Așadar, Mélanie Laurent nu ezită deloc să adapteze în stilul său, reducând din povestea întâlnirii amorezilor și acordând mult spațiu evoluției, pasiunii dintre cei doi îndrăgostiți.

2 - Plonger

Reușita acestei sensibile pelicule a constat și în distribuirea rolurilor principale unor actori uimitori: Gilles Lellouche & Maria Valverde. Dacă ea este fascinantă și seducătoare, în contrapondere, el este îndrăgostitul terre à terre, care temperează – atât cât i se permite – pasiunea. Într-una dintre zile, César descoperă țiuitul unei balize GPS. Uimit, el află că Paz „adoptase” un rechin care se strecura între apele Mării din Oman, aflată la mii de kilometri distanță. Declinul cuplului este evident, decalajul dintre preocupările lor se accentuează, iar amorul începe să fie șters de apele tulburi ale neîncrederii, „plictiseala din dormitor” se instalează și le acaparează definitiv viețile. În vreme ce Paz se frământă cum să dea de rechin, César e preocupat de creșterea micuțului. Rutina domestică devine poveste. Cea care cedează prima este fragila artistă, care își părăsește și soțul și copilul, abandonându-și traiul de dinainte. Marea iubire va atinge fundul marin; o a doua parte a filmului va începe, dar fără Paz. Cel care câștigă simpatia publicului este Gilles Lellouche, actorul interpretează, cu mult farmec, un bărbat îndrăgostit până peste cap, teribil de stângace, dar incredibil de tulburător. Actorul dă multă culoare rolului de soț abandonat și întrupează cu sinceritate un tată iubitor, devastat de pierderea soției.

3 - Plonger

Tragic, Plonger rămâne fidel spiritului cărții din care s-a inspirat. Serenitatea din prima parte a filmului ar putea să-l plaseze sub influența cineastului-estet Terrence Malick; instantaneele fericirii sunt întretăiate mereu de o lumină pudrată. Criza conjugală transformă partea a doua într-o cursă în căutarea unui adevăr bine ascuns sub undele marine. Aflat în contratimp, bărbatul bulversat de șocul pierderii definitive înțelege prea târziu că ar fi trebuit să plonjeze mult mai devreme alături de fragila/„capricioasa” Paz. Soția sa ilustrase perfect butada: «Qui trop embrasse mal étreint.»

4 - Plonger

Aflat între romanță și dramă, Plonger tulbură prin sinceritatea abordării, grație unui duo actoricesc de excepție și îndeamnă la meditație. Filmul – în două părți (incongruente) – abordează cu sensibilitate teme ale actualității (maternitate vs. creație artistică, deschidere vs. închidere în sine, eroziunea cuplului și iubirea) oferind teme de reflecție și de sinceritate, într-un răsfăț vizual/imagistic.

5 - Plonger

Regia: Mélanie Laurent
Scenariul: Mélanie Laurent
Montajul: Guerric Catala
Ilustrația muzicală: Thomas Jamois
Distribuția:
Gilles Lellouche – César
María Valverde – Paz Aguilera
Ibrahim Ahmed – Marin
Marie Denarnaud – Patroana hotelului
Noémie Merlant – Tânăra artistă
Albert Delpy – Léo
Durata: 102 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Adâncimea sufocantă a iubirii – Plonger

Scris de pe noiembrie 16, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Agenți speciali într-o misiune cam… neserioasă – The Man from U.N.C.L.E.

Guy Ritchie, cu stilul-i inconfundabil, oferă spectatorilor o poveste care să-I țină cu sufletul la gură. Inspirat din popularul serial difuzat în 1960, filmul The Man from U.N.C.L.E reunește spionajul, comedia și acțiunea într-o formulă nouă din care va rezulta un adevărat “team movie.

uncleQuentin Tarantino și Steven Soderbergh au fost și ei aproape de un astfel de proiect, dar fostul soț al Madonnei a câștigat, după ce dăduse tonul cu Sherlock Holmes (avându-i în distribuție pe Robert Downey Jr. și Jude Law). Guy Ritchie plonjează în anii ’60 odată cu adaptarea unei serii de televiziune difuzate în Statele Unite în perioada 1964-1968 (cu Robert Vaughn și David McCallum). Dacă spectatorii au avut un gând apriori, potrivit căruia acest film ar putea fi unul de spionaj clasic s-au înșelat. Guy Ritchie livrează o peliculă care încalcă regulile, dar care face o risipă de umor british, evitând parodia à la Austin Powers, modernizând dialogurile și scenele de acțiune, păstrând, totuși, cadrul anilor ’60. Născut în 1968, cineastul pare să fi rămas sensibil la atmosfera din perioada în care-au apărut Beatles, The Rolling Stones și Mary Quant (creatoarea minijupei).

Povestea de pe ecran se desfășoară în perioada Războiului Rece, când Berlinul era divizat și separat de un zid. Așadar, agentul CIA – Napoleon Solo (Henry Cavill din Superman) – şi agentul KGB-Ilia Kuriakin (Armie Hammer din The Social Network) – sunt nevoiţi să facă echipă şi să participe la o misiune împotriva unei misterioase organizaţii criminale, care inteționa să prolifereze armele și tehnologia nucleară. Cei doi se transformă din rivali în aliaţi, cel puţin cât durează această aventură. Singura pistă, către organizaţia secretă, este fiica unui om de ştiinţă german dispărut, prin intermediul căreia cei doi se pot infiltra în organizaţie și ar putea împiedica, astfel, cataclismul planetar.

Acest duo de șoc – desprins dintr-o serie televizată – funcționază de minune, mai ales când își face apariția fermecătoarea Alicia Vikander. Deja faimoasă, actrița suedeză întrupează, cu aplomb, eroina care temperează nivelul de testosteron și echilibrează magnificul binom masculin ruso-american. După o cursă teribilă, pe alocuri ludică, printre spionii siguri pe ei, în Berlinul de Est, se (cam) epuizează cartușele.  Astfel, se încheagă o amiciție și se-nfirifă o idilă – sentimente contrabalansate de necesitatea unei alianțe inedite pentru a salva omenirea de amenințarea nucleară.

Între schimbările de rol, piste false și dârele james bondiene, filmul ne amintește de granița fragilă dintre parodie și originalitate, așa cum se regăsește în multe dintre producțiile hollywoodiene actuale (Kingsman). În fond, aceasta conferă savoare scenelor tensionate dintre eroii care par a fi în opoziție, singură – secvența finală – îi dă valoare filmului. Realizarea “supervitaminizată” de Guy Ritchie face dreptate epocii, subliniind farmecul vestimentației (costume create de Joanna Johnston), al decorului (filmări efectuate în Old Royal Naval College, Greenwich, Londra, Napoli și Roma) oferind o estetică (asumată) aparte. Alegerile pentru anumite unghiuri de filmare (îndeosebi pentru flashbackuri) descriu cu acuratețe punctele de vedere ale personajelor. Grafica acestei pelicule este calibrată (split-screen și patină) în așa fel încât să atenționeze privitorul asupra unor “obiecte-cult”.

Tandemul ruso-american este camuflat în ironie, iar energia de pe ecran indică originile publicitare ale cineastului britanic. Personajele negative (precum blonda fatală interpretată de Elizabeth Debicki) aduc o undă de sofisticare voită (costumații cu marca Paco Rabanne sau Dior), în cheie parodică. Această pastișă vintage, în care raporturile dintre “brun” și “blond” se îmbină cu flegmatismul londonez salvează un scenariu lipsit de consistență grație interpretărilor artistice (Henry Cavill, Elizabeth Debicki, Armie Hammer, Hugh Grant și Alicia Vikander)  imaginii și coloanei sonore (Ennio Morricone, Roberta Flack, Jerry Goldsmith, Nina Simone) doar pentru amuzamentul spectatorilor dornici de seducție, glamour și de acțiune.

Deși nu este cel mai reușit film de spionaj, The Man from U.N.C.L.E., devine o alternativă à la Quentin Tarantino pentru spectatorii amatori de divertisment administrat în doze egale de “cool” și “vintage.

The Man from U.N.C.L.E

Regizor: Guy Ritchie
Scenarist: Guy Ritchie, Sam Rolfe, Lionel Wigram
Operator: John Mathieson
Producător: Steve Clark-Hall

Distribuţia

Henry Cavill (Napoleon Solo)
Elizabeth Debicki (Victoria Vinciguerra)
Armie Hammer (Illya Kuryakin)
Hugh Grant (Waverly)
Alicia Vikander (Gaby Teller)
Jared Harris (Sanders)
Luca Calvani (Alexander)

Durata: 116 min

Articol publicat în revista WebCultura

 
 

Etichete: , ,

O scrisoare de amor pentru L.A. – Once upon a time in… Hollywood

Salvează

«Mă gândeam să mă opresc la zece», așa declara Tarantino, în mai, când își lansa noua peliculă. Dacă realizatorul (veritabil simbol al unui cinema rezervat spectatorilor blindați cu referințe, capabili să găsească îndată citate cinematografice) își poate schimba părerile, tonul ultimelor sale lungmetraje nu se modifică, ci capătă profunzime și gravitate. După ce a dinamitat codurile unui western clasic, în Django Unchained și The Hateful Eight, a revenit, în această vară, cu re-compunerea unei epoci care mereu l-a făcut să fantasmeze. La un sfert de veac după filmul-cult, Pulp Fiction, Tarantino semnează omagiile sale pentru „uzina de vise”, în Once Upon a Time in Hollywood.

Celebrul realizator demonstrează, încă o dată, că poate transforma orice pagină din istorie într-un produs pop-cultural, invitându-te să tinzi să ajungi la următorul nivel al narațiunilor sale. Vândut ca un produs tarantinesc, Once Upon a Time in Hollywood, riscă să-și surprindă chiar și fanii. Materialele promoționale anunțau un meta-spectacol, doldora de referințe atât ludice, cât și teribile din această poveste. Distribuția faraonică îi așează în prima linie pe admirabilul Leonardo DiCaprio, Brad Pitt și Margot Robbie; Quentin Tarantino rămâne permanent în umbra lor. Așadar, Quentin Tarantino adaugă un nou capitol în filmografia sa din zona «revizionistă», corijând tragediile din istoria adevărată, grație celei de-a șaptea arte.

După ocupația nazistă în Inglorious Basterds, după America sclavagistă din Django Unchained, recompune atmosfera din Los Angeles-ul anului 1969, când uciderea lui Sharon Tate (soția lui Roman Polanski în acea epocă) de membrii sectei lui Manson, a uimit întreaga lume. Tarantino rescrie istoria în maniera sa personală, prin intermediul privirilor unor glorii apuse ale Hollywoodului: vecinii fictivi ai cuplului Tate-Polanski: Rick – Dalton (Leonardo DiCaprio, impecabil în rolul acestui clovn capricios), un actor obișnuit cu rolurile negative din serialele televizate și dublura sa, cascadorul Cliff Booth (Brad Pitt, iconic). Bunăoară, în anul 1969, o nouă lume se întrevede pe platourile de filmare de la Hollywood, iar realitatea îi cam prinde pe picior greșit pe vedeta TV Rick Dalton (Leonardo DiCaprio) și dublura, care îi interpretează cascadoriile, Cliff Booth (Brad Pitt). În vreme ce aceştia se străduiesc să se afirme în noul context, actrița Sharon Tate (Margot Robbie), vecina lui Dalton, este implicată într-o poveste suspectă, legată de crimele odioase ale clanului Charles Manson.

În stilul Pulp Fiction, care l-a consacrat pe Tarantino, și aici, povestea are mai multe filoane narative, păstrând linia de pastișă. Este de remarcat, totuși, că în Once Upon a Time… in Hollywood, montajul nu e guvernat de eficiență și apar unele rupturi de ritm și chiar se instalează melancolia. Prin urmare, fluiditatea din Kill Bill: Volume 1 e înlocuită de anumite lentori așa cum prezentarea actorului de televiziune magistral interpretat de Leonardo DiCaprio (secvența în care se îmbracă cu costumul lui Steve McQueen ne reamintește maniera în care el obținuse rolul, în viziunea lui Schwarz, agentul interpretat de Al Pacino). La fel, scena din mariajul lui Cliff Booth (dublura lui Dalton), în care defuncta lui soție piere induce ambiguitate; nu știm sigur dacă a fost sau nu un accident domestic. Acel duo Dalton-Booth reflectă doza de patetism necesară pentru a parcurge întreaga evocare anunțată încă din titlu. Așa cum există și acea seducătoare secvență în care Sharon Tate intră într-un cinematograf ca să urmărească proiecția filmului The Wrecking Crew, în distribuția căruia se regăsea și ea.

Pitulată printre spectatorii care păreau să-i ignore prezența, actrița este fermecată de propria sa apariție pe marele ecran. Printre hohotele de râs ale spectatorilor vecini, după o scenă de bătaie în care personajul ei ieșea învingător, actrița chicotea ca o fetișcană, aureolată la propriu de lumina proiectorului din sală. Astfel, prin efectul flare, se desenează un halou în jurul chipului frumos al lui Margot Robbie. Acest miracol luminos îmbogățește filmul, organizat pe mai multe linii narative, devenit un dialog între doi poli opuși, dar interdependenți. Margot Robbie devine reflecția adevăratei Sharon Tate (secvența din filmul produs în 1968) într-un montaj care integrează o a treia temporalitate – intermediară între real și ficțiune (Margot Robbie mimează, în întunericul sălii, repetiția luptei coregrafice de pe ecran, în compania lui Bruce Lee). Prin urmare, fabricarea unui film este lăsată la vedere, expunând astfel, conceperea unui anumit tip de cinema (funcția arhivistică a imaginii, conjugată cu anecdote și micro-povestiri).

În așa context, Los Angeles apare ca un decor în care se ciocnesc elemente exogene pentru a forma un ansamblu dominat de aceeași logică. Urmărind dinamica acestei scene, filmul înnoadă un dialog pe trei voci între imagine (sub diferite forme: cinema, televiziune, publicitate, afișe), realitate și agentul intermediar: actorul. Această logică tripartită se regăsește în centrul foietajului narativ articulat în jurul celor trei personaje: un actor de televiziune (Rick Dalton), o actriță de cinema (Sharon Tate) și un cascador (Cliff Booth, magistral întrupat de Brad Pitt). Am putea să îl considerăm pe acesta din urmă „inima filmului” pentru cel puțin două motive. Primul ține de modul în care se raportează Tarantino la cascadori, o hibridizare care hrănește realul pentru a-l sublima (secvența cu Cliff turnând o cascadă pentru un divertisment italienesc cu James Bond). Al doilea motiv este faptul că personajul se găsește atât la marginea, cât și în miezul poveștii, jalonând mereu etapele acesteia. Cliff “James Bond” joacă rolul indispensabilului intermediar dintre cinema și televiziune, cei doi poli ai intrigii.

De altfel, Cliff este singurul personaj care-și câștigă traiul grație mâinilor sale, într-un oraș în care realitatea e mereu dublată de imaginea sa dublată (afișul cu chipul lui Dalton deschide filmul); își formează un microcosmos unde fiecare element deține un loc anume, într-o largă perspectivă. Spre exemplu, la cererea lui Rick, Cliff se cațără pe acoperișul locuinței acestuia ca să-i repare antena de televiziune, demonstrând în altă manieră dexteritatea cascadorului-amic. În vreme ce își executa sarcina, aude muzica ce invadase locuința cuplului Polanski-Tate, apoi îl zărește, de departe, pe Charles Manson, venit în vizită la Dennis Wilson, membru al trupei Beach Boys, fost locatar al acelei proprietăți. Astfel, devine martorul tăcut al unei istorii în curs de scriere. Cliff ghidează, cumva, progresia decupajului narativ, dar și reorganizează logica internă a montajului (un edificiu bazat pe diferite straturi temporale, ficționale sau reale, adevărate sau false, publicitare sau spoturi televizate).

Devine vizibil modul în care Tarantino face ca partea de postmodernitate nu doar să irige scriitura, ci să devină pivotul central. Pe de-o parte, Los Angeles-ul oferă un cadru mitologic, pe de altă parte, o lume în care fiecare e văzut în măsura în care inițiază un dialog cu ea (televiziunea devine, aici, principalul vector de circulație). În rulota aproape insalubră în care locuia Cliff, îl revedem cum își hrănește câinele, în timp ce urmărește un serial de duzină. Așa cum el răspunde imaginilor televizate, Rick repetă în luxoasa lui piscină replicile din scenariul pe care se căznea să îl rețină. Tarantino indică, în umbra strălucitorului Hollywood, o contra-replică mai modestă. Laitmotivul e susținut de coloana sonoră… California Dreamin‘.

Capacitatea de sintetizare e imensă la Tarantino, așa se explică/ justifică și prezența acelei secte – Manson Family. Istoricește, noapte acelui 8 august 1969 a reprezentat un atac asupra cinema-ului, într-un plan fizico-simbolistic. Inconfundabilul Tarantino materializează acel fatidic atac cu imagini din filmul semnat de Polanski, Rosemary’s Baby, dar și cu scene violente derulate înainte la Spahn Ranch, apoi în locuințele din L.A., glisând permanent între un Hollywood nobil și un alt Hollywood, ingrat. Sincretismul tarantinian implică mixarea nobleței cu impuritățile. Detaliul important la Tarantino – picioarele – marchează și în Once Upon a Time… etapele narațiunii (picioarele lui Sharon Tate pe străzile din L.A sau la petrecerea Playboy, dar și cele ale tinerei hippie care îl însoțește pe Cliff la Spahn Ranch și-și lipește tălpile de parbrizul mașinii acestuia). Mixarea pur-impur o regăsim și în jocul de lumini care inundă Los Angeles-ul; în fatidica noapte de august se întreba uimită, în fața unui cinematograf pentru filmele XXX: « Dirty movies have premieres too? / Și filmele deocheate au premieră?». Rock-ul melancolic (The Mama & The Papas, Jose Feliciano, Billy Stewart), costumele, coafurile și machiajul fidele epocii devoalează un Tarantino îndrăgostit de o epocă în care i-ar fi plăcut să mai trăiască. Apoi, ca un puști insolent, pulverizează granițele genurilor cinematografice (comedie, western, horror) și recreează o atmosferă unică.

În plină eră post-#Metoo, Tarantino face din personajul întrupat de Brad Pitt bruta machistă despre care se zvonea că și-a ucis soția, un erou demn, loial. El îi excută pe acei «f#cking» hippioți ca pe niște zombi, indicând degenerarea moravurilor și nevoia unei noi ordini. Punctează, așadar, ambiguitatea și cruzimea care sălășuiesc în venerabila „uzină de vise” (vezi secvența cu fetița care citea, pe platourile de filmare, biografia lui Disney) de la Hollywood. Punând cap la cap toate firele poveștii, regăsim omagiul oferit de Quentin Tarantino unei lumi de mult apuse. Frumoasa reverență se-ntinde pe durata celor 161 de minute ale peliculei în care sunt reunite mai multe epoci, iar realizatorul se retrage strategic, în postura de observator. Once upon a time in… Hollywood rămâne un film dens, complex (violent, puternic, cathartic), menit să emoționeze și să avertizeze pericolul latent. Tarantino decide să inoculeze o formă de ficțiune, sub formă de antidot, ca o ultimă șansă pentru a putea visa cu adevărat. Dublul discurs, lăsat la vedere, indică un cineast matur, cu un ton moralizator, fără să fie deloc autoritar.

Regia: Quentin Tarantino

Scenariul: Quentin Tarantino

Imaginea: Robert Richardson

Decorurile: Richard L. Johnson

Costumele: Arianne Phillips

Sunetul: Michael Minkler

Montajul: Fred Raskin

Distribuția:

Leonardo DiCaprio – Rick Dalton

Brad Pitt – Cliff Booth

Margot Robbie – Sharon Tate

Margaret Qualley – Pussycat

Al Pacino – Marvin Schwarz

Emile Hirsh – Jay Sebring

Timothy Olyphant – James Stacy

Durata: 161 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la O scrisoare de amor pentru L.A. – Once upon a time in… Hollywood

Scris de pe noiembrie 15, 2019 în Blockbuster, Cinema, Filme de Cannes, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , ,

Când visul devine coșmar – Joker

 Societatea e răspunzătoare de apariția “monștrilor săi”? Vreți să știți cum dansează Joaquin Phoenix? Ca un nebun suplu, pe o sârmă invizibilă, deasupra unei lumi aflate în descompunere. Răspunsurile le aflăm în Joker: pelicula ce aruncă o privire întunecată asupra “visului american”, într-o versiune clovnească a seriilor din anii 60/«swinging 60’s». Bunăoară, în America segregaționistă a lui Trump, figuri grotești din benzile desenate (re)desenează tipologii celebre din cultura pop: “Joker”.

A fost nevoie ca studiourile Warner Bros să născocească o adaptare în concordanță cu celebrele DC Comics pentru a da la iveală uimitoarea versiune pentru Joker. Warner-DC Comics s-a lăsat influențat de Marvel, cu care e în concurență loială, și nu a copiat nimic de la Disney. Dansul morții, efectuat de un «copil teribil», într-o coregrafie halucinantă transformă pelicula semnată de Todd Phillips într-o performanță deja răsplătită cu “Leul de Aur” la Mostra de la Veneția.

Este violentul apel la haos și la distrugere într-o societate care îi disprețuiește pe cei mai vulnerabili. E adusă în prim-plan otrava care infuzează lent viața viitorului inamic al lui Batman. În fapt, povestea care urmăreşte destinul unui comic ratat își are originea în benzile desenate Batman: The Killing Joke. Joaquin Phoenix are o prestație de zile mari. Aleargă, aleargă mereu, ba încălțat cu pantofii de clovn, ba desculț, aflat mereu într-o cursă infernală: cade, se ridică, iar cade și tot așa, bântuie ca un posedat sinistrul oraș Gotham (orașul fictiv cunoscut drept căminul lui Batman). Joaquin Phoenix e un Joker singular, care suferă enorm, dar care devine puternic/«super-vilain».

Noua adaptare de pe ecran reprezintă povestea originilor lui Joker: o istorie despre identitate. Somnambulic și profund tulburat, Joaquin Phoenix va fi, totuși, Joker. De-a lungul filmului,   este fragilul și infantilul Arthur Fleck, care găzduiește în longilinul trup osos sufletul unui copil; viețuiește alături de bătrâna sa mamă într-un sărăcăcios apartament, în care doar televizorul pare că ține pasul cu realitatea. Fragila și totodată debila sa mamă folosește apelativul “Happy” pentru clovnul trist, plin de afecțiuni. Arthur Fleck visează să stea sub lumina reflectoarelor, pe scena de “stand-up comedy”, așa cum visase înaintea sa Rupert Pupkin, magistral interpretat de Robert De Niro, în The King of Comedy de Martin Scorsese. De altfel, e comic faptul că, acum, Robert De Niro îl întrupează pe Murray Franklin, moderatorul unui show umoristic televizat și e, totodată, modelul preferat, inspirațional, al tânărului Fleck, artistul ratat, ale cărui sclipiri din priviri pălesc sub orbitoarele reflectoare ale unei lumi lipsite de omenie. Artificialul cedează în fața adevărului din spatele omenescului.

Așadar, Joker își concentrează acțiunea originală în jurul unuia dintre cele mai controversate personaje negative din universul DC. Cu o amplă viziune, cineastul explorează traiectoria sociopatului Arthur Fleck (Joaquin Phoenix), un ins ignorat de societate, cu o personalitate imprevizibilă, dar fascinantă, care nu poate fi subsumat niciunui stereotip. Joker devine un studiu de personaj disprețuit de societate, nu doar un sumbru caz social, ci și o poveste moralizatoare.

Joker e un marginal, un exclus, dar și un supraviețuitor. Ar fi vrut să avanseze, dar societatea i-a plasat mereu ziduri nemiloase; cadavericul erou urcă întruna interminabile scări, ca într-o Golgotă christică, dar acestui chin îi contrapune un râs sinistru. Hohotele înnebunitoare reflectă nebunia și neputința în fața disperării. Mereu lovit, respins brutal, copilul inofensiv își pierde inocența. Loviturile violente i-au provocat leziuni cerebrale, de unde și afecțiunea: incontrolabilul râs cvasi-isteric. Odată pierdută încrederea în sine, se  transformă într-o ființă aptă de orice barbarie. Jokerul lui Todd Phillips e un “copil al traumelor”, tulburat de viziuni de coșmar. Singuraticul băiețel adoptat, odinioară, de o femeie cu tulburări psihice, care îi devorează și-i intoxică copilăria, devine “copilul teribil ” al unei lumi dure care îl tot respinge. Despuiat de speranță, scheleticul Joker întruchipat deuimitoarul Joaquin Phoenix ajunge un “cadavru ambulant” cu alură de erou tragic shakespearian, ce umblă în căutarea propriului destin. De sub machiajul clovnesc, de o paloare morbidă, actorul imprimă o maladivă fascinație eroului ambiguu. În acel oraș sumbru – Gotham City-, bântuit de șobolani și de violeță, focul privirilor sale străpunge obscuritatea și imprimă acelui chip osos o stupefinată frumusețe de antierou. Filmul construiește o poveste credibilă – într-o mecanică bine unsă – între Arthur Fleck și Thomas Wayne, candidatul la primăria orașului Gotham (tatăl viitorului Batman).

Susținut de paracomentariul sonor – hipnotic și tulburător -, semnat de Hildur Guðnadóttir, Joaquin Phoenix își deplasează eroul către burlesc, devine antierou, nu un «villain». Dansează, se unduiește și execută gesturi ce denotă disperarea. Caută energia interioară necesară să îl salveze de la cădere, dansul morții și al libertății sfidează haosul ce irupe. Nihilistul anonim, ivit de niciunde, la mai bine de zece ani după sinistrul “11 Septembrie” și la șapte ani după Occupy Wall Street (OWS), reface pe ecran traseul terorismului și-al anarhiei. Todd Phillips se aliniază alături de Nolan, cu acest personaj care «nu crede în nimic»; portretizează (anti)eroul pesimist, inedită figură în peisajul ecranizărilor de benzi desenate ori romane grafice și un film de autor cu supereroi. Printre tipologiile grotești din jur, Arthur Fleck cântă melodiile lui Frank Sinatra și repetă întruna: «That’s Life!». Prezențele feminine sunt de culoare (în America lui Trump!), singura albă e mama sa, dar e una de coșmar, așa cum și funcționarii de la serviciile publice sunt  tot de culoare, câtă vreme bogații sunt albii venali, care-l țin departe de ei. În secvențele în care bietul «om-sendviș»/Fleck pătrunde, pentru câteva minute, în lumea bogaților, eroul se confundă cu imaginea inconfundabilă a lui Charlot, eternul vagabond din zorii capitalismului timpuriu. Antagonismul e afișat la vedere, iar confruntările sunt violente.

În spatele nevrozelor și fantasmelor lui Arthur Fleck, spectatorul postmodern regăsește o mare parte dintre propriile temeri. Oare cum poate un public nutrit cu cabaret și reclame să rămână insensibil la dramele marginalilor și cum poate să se încreadă în ideea de contract social fondat pe individualism într-un stat liberal non-interveționist ? Cineastul sugerează, oare, că injustiția socială e sursa haosului și-a violenței ? Fiecare spectator trebuie să decidă, în parte, pentru răspunsul său. Joker  examinează o cultură în care slăbiciunea e taxată, autoritățile îi lasă fără medicație pe bolnavii mintali (orice handicapat e transformați în «loser»), dar lasă liber accesul la arme de foc, iar clovnii sunt persoane de succes. Sub straiele unei povești din benzile desenate, Joker trece granița spre poveștile moralizatoare, susținându-se pe figuri mitologice și politice și invită la alternative.

De departe, performanța actoricească a lui Joaquin Phoenix ne reamintește zicerile lui Jacques Lacan: “Nu înnebunește cine vrea.”

Regia: Todd Phillips

Scenariul: Todd Phillips, Scott Silver

Imaginea: Lawrence Sher

Decorurile: Laura Ballinger

Costumele: Mark Bridges

Sunetul: Tom Ozanich

Montajul: Jeff Groth

Muzica: Hildur Guðnadóttir

Distribuția:

Arthur Fleck / Joker – Joaquin Phoenix

Robert de Niro – Murray Franklin

Zazie Beetz – Sophie Dumond

Frances Conroy – Penny Fleck

Brett Cullen – Thomas Wayne

Durata: 2h02

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Când visul devine coșmar – Joker

Scris de pe noiembrie 14, 2019 în Blockbuster, Cinema, Film, Filme de Oscar, Modernitate, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Cu dragoste, pentru toate femeile „rele” și pentru bărbații care le înțeleg, Angelina

 Angelina Jolie strălucește din nou pe coperta ediției americane a revistei Elle. Populara actriță, care se pregătește pentru lansarea unui nou blockbuster (Maleficent: Mistress of Evil) e șic și strălucitoare (stilist: Elizabeth Stewart) într-o serie de fotografii realizate de fotograful Alexi Lubomirski.
Pornind de la rolul interpretat de celebra actriță, Maleficent, în care a fost nevoie de apariţia unui curent postmodern care să acorde o şansă personajelor negative din cultura pop, jurnaliștii americani o „descos” pe Jolie, căutând să dezvăluie „întăriturile” acestei femei celebre. Recent realizată, pelicula Maleficent 2/ Suverana Răului propune o abordare modernă, ce închide ochii în faţa conservatorismului şi-i dă amploare personajului hulit. Iată cum explică Angelina Jolie necesitatea existenței acelor „fete rele” într-un material ce va apărea în ediția din septembrie 2019 a revistei Elle.

«Care este de fapt puterea unei femei libere (trup și spirit) și de ce a fost percepută drept periculoasă atâta timp? În trecut, chiar în Vechiul Testament, exista o frază care a fost tradusă literal: „Nu lăsa o vrăjitoare să trăiască”. Așa se explică de ce mii de persoane au fost persecutate și ucise pentru presupuse acte de vrăjitorie/ magie, numai dacă amintim procesele din epocile timpurii din Europa, apoi din Lumea Nouă/ America. Majoritatea acestora era formată de femei.

Ca și în cazul teoriei conspirației, orice lucru pe care nu îl poți explica (fie și o simplă îmbolnăvire a unui copil) ar putea fi pus pe seama activității unei presupuse femei malefice. În astfel de cazuri, ele erau văduvele, acele femei aflate în zonele marginale ale societății sau chiar tinere seducătoare, calitățile lor fizice fiind atribuite practicilor ce țin de magie.

Femeile ar putea fi acuzate de vrăjitorie doar pentru că au avut o viață sexuală liberă, pentru că și-au exprimat opiniile despre politică, religie sau pentru că pur și simplu s-au îmbrăcat diferit. Cu siguranță, dacă aș fi trăit în acele vremuri, aș fi fost pusă să ard pe rug doar pentru că am ales să fiu eu însămi.

Acuzația de vrăjitorie a fost folosită pentru deținerea unui anumit control și pentru punerea sub tăcere a femeilor în aproape toate societățile și în fiecare secol. Ioana dArc a fost mistuită de foc în Franța secolului al XV-lea pentru idolatrie și erezie, inclusiv pentru faptul că a purtat straie bărbătești. Inițial, acuzaţiile la adresa ei pomeneau despre anumite practici (dansa la miezul nopții în jurul unui copac) ce erau descrise ca fiind vrăjitorești.

Este atât de ridicol, încât pare aproape amuzant să consideri că o femeie care dansează sau cântă în public este privită ca fiind indecentă în multe țări chiar și astăzi. Iată cum, șase secole mai târziu, fetele din Iran care postează videoclipuri sau dansează sunt categorisite ca având un comportament inacceptabil și se consideră că încalcă în mod vădit dogma religioasă.

Încă din vremuri imemoriale, femeile care se răzvrăteau chiar și în mod involuntar împotriva a tot ceea ce reprezenta normă, erau etichetate imediat ca fiind „ciudate”, „nelegiuite”, „periculoase”. Ce surprinde este maniera în care acest tip de prejudecăți a persistat de-a lungul secolelor și încă mai „colorează” lumea în care trăim. Este uimitor cât de des femeile care candidează pentru funcții politice în țările democratice sunt descrise drept „vrăjitoare”. Dacă se reunesc astăzi mai multe femei puternice, imediat se va spune că se adună pentru a semna un pact cu diavolul. În multe țări, femeile care susțin drepturile omului sunt încă etichetate„deviate”, „mame rele”, „dificile” sau „libertine”.

În munca mea, deseori călătoresc în țări unde știu că, dacă aș fi cetățean acolo, opiniile și acțiunile mele ca femeie m-ar putea expedia în închisoare sau m-ar expune pericolului fizic. Apărătoarele drepturilor omului din întreaga lume sunt încarcerate pentru părerile lor politice sau pentru apărarea lor sau a celorlalți, dovedind un curaj greu de imaginat. Adesea, în numele religiei, tradiției sau culturii condamnă progresele lumii moderne, iar independența și energia creatoare a femeilor sunt încă deseori văzute ca o forță periculoasă care trebuie controlată. Să luăm în considerare aproximativ 200 de milioane de femei și fete în viață astăzi, care au suferit mutilări genitale. Sau cele aproximativ 650 de milioane de femei și fete din întreaga lume care au fost silite să se căsătorească înainte de a împlini 18 ani.

«Adesea, le spun fiicelor mele că lucrul cel mai important pe care îl pot face pentru ele însele este să își dezvolte inteligența. Nu există nimic mai atrăgător – sau încântător – decât o femeie independentă, stăpână pe propriile opinii».

Mii de femei și fete sunt ucise de membrii familiei în așa-numitele „crime de onoare” anuale, drept pedeapsă pentru exercitarea propriei voințe. În această vară, când mii de femei sudaneze au ieșit pe străzile din Khartoum cerând alegeri libere în țara lor, s-a ordonat lovirea fetelor și s-au înregistrat numeroase violuri, în mare parte făcute de forțele de securitate.

Nimic din toate acestea nu e menit să respingă sau să redea pentru o clipă abuzurile teribile făcute și împotriva bărbaților și a băieților – inclusiv acuzațiile moderne de „vrăjitorie”. Dar, uitându-ne în întreaga lume, trebuie să ne întrebăm: de ce se cheltuie atât de multă energie pentru a menține femeile într-o poziție secundară?

Analizate în această lumină, „fetele rele” sunt doar femei obosite de nedreptate și de abuzuri. Ele sunt femeile care refuză să respecte regulile și codurile în care nu cred și pe care nu le consideră cele mai bune pentru ele însele sau pentru familiile lor. Sunt acele femei care nu vor renunța la vocea și drepturile lor, chiar cu preţul vieții. Dacă există atâta răutatea, atunci lumea are nevoie de „femeile rele”.

Este de asemenea adevărat că femeile nu se trezesc în fiecare dimineață dorind să se lupte. Vrem să fim capabile de blândețe, pline de grație și de iubire – nu toată lumea se naște pentru a lupta. Și chiar nu avem puteri magice. Ceea ce avem noi este capacitatea de a ne susține reciproc și de a lucra cu bărbații valoroși, care apreciază și respectă femeile, considerându-le ca fiind egalele lor.

Îmi amintesc de un tată, pe care l-am cunoscut prima dată când am fost într-o tabără de refugiați afgani, din Pakistan, în timpul guvernării talibanilor. Fusese așa de rău bătut, încât i se îngălbeniseră ochii din pricina leziunilor la nivelul ficatului, doar pentru că și-a trimis fiicele la școală. Îmi amintesc apoi de soția unui sirian, care paralizase după ce a fost împușcată în coloana vertebrală de un lunetist. Acesta era protejată de soțul iubitor și devotat, trăind într-o tabără de refugiați, fără nicio șansă de a pleca altundeva. Nu pot să nu fiu mândră de fiii mei pentru că își respectă surorile, se respectă între ei și vor deveni bărbați adevărați. Descoperirea propriei meniri în viață trebuie să ne facă să lucrăm cu noi înșine. Și tot femeile pot ajuta, grație instinctelor lor, la adaptarea pentru noile nevoi ale societății.

Poate fi greu să ne găsim timpul necesar ca să ne întrebăm cine vrem să fim cu adevărat – nu ceea ce noi credem că ceilalți vor aproba sau vor accepta, ci cine suntem cu adevărat. Când te asculți pe tine, poți alege să faci pasul înainte și să înveți și să te schimbi. Îmi amintesc când eu am făcut acest pas: când aveam 20 de ani, întâlnind refugiați în Sierra Leone, când se încheia un brutal război civil. Am înțeles pentru prima dată nivelul de violență care există în lume și ce însemna realitatea vieții pentru milioanele de persoane afectate de conflict și prigoană. Cred că așa am descoperit sensul muncii și scopul vieții mele.

De multe ori, le spun fiicelor mele că cel mai important lucru pe care îl pot face este să-și dezvolte mintea/spiritul. Vă puteți pune mereu o rochie drăguță, dar nu contează ce purtați la exterior dacă mintea nu este puternică. Nu este nimic mai atrăgător – aș putea spune chiar fermecător – decât o femeie independentă, cu cu o voință puternică și cu păreri proprii.

Cu dragoste, pentru toate femeile „rele” și pentru bărbații care le înțeleg, Angelina».

Traducere și adaptare după articolul din revista ELLE

Articol publicat ]n revista Catchy

 
Comentarii închise la Cu dragoste, pentru toate femeile „rele” și pentru bărbații care le înțeleg, Angelina

Scris de pe noiembrie 13, 2019 în Înţelepciune, Cinema, Feminin, Film

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Zânele Placebo – Maleficent: Mistress of Evil

 La cinci ani distanță de la apariția peliculei Maleficent (2014), o nouă adaptare după poveștile clasice (Charles Perrault – La Belle au bois dormant) ne oferă secvențe ce amintesc de seria-fenomen Game of Thrones și explorează aventurile din Carabosse, în Maleficent: Mistress of Evil.
Cu un scenariu “automatic” (cusut cu ață albă) și cu o ambianță rococo, studiourile Disney livrează o peliculă fantasy epică, salvată de Angelina Jolie și Michelle Pfeiffer. Scenariul i-a reunit pe Linda Woolverton, Noah Harpster și Micah Fitzerman-Blue (specializați în «povești marca Disney»), care au scuturat de praf vechile povești și au (re)asamblat-o pe Aurora. Există două categorii de fetișcane care descoperă “Pădurea Adormită”: cea din versiunea (arhetipul) Disney 1959, în care blonda Aurora – Prințesa Adormită – e descoperită de Prinț și cea din Maleficent (2014), în care Prințasa rămâne captivă printre creaturile fantastice din Carabosse.

Bunăoară, povestea e bine ajustată și adaptată pentru vremurile actuale, iar Maleficent / Angelina Jolie își menține frumusețea rece, accentuată de coarnele «glam rock» și devine o veritabilă «divă dark». Uimitoarea ființă e capabilă să își metamorfozeze expresiile precum o divă a filmului mut (de exemplu Gloria Swanson), să se travestească și să transforme «noaptea de foc» într-o simfonie a umbrelor. Noi alianţe se formează şi noi antagonişti apar în lupta pentru protejarea regatului şi a creaturilor magice ce-l populează (născocite și lansate pe ecran de graficianul Marc Davis).

Așadar, în vreme ce frumoasa Aurora (Elle Fanning) şi prințul Phillip (Harris Dickinson) se pregătesc de nuntă, temuta Maleficent este invitată la Ulstead pentru a-i întâlni pe părinţii  mirelui şi a pregăti relaţiile “diplomatice”. Cei doi tineri văd în căsătorie “o punte” între regatul oamenilor şi cel al fiinţelor magice, care trăieşte sub protecţia Aurorei şi a lui Maleficent. Problema este că mama lui Phillip, Ingrith (Michelle Pfeiffer), este o regină arogantă, care o consideră pe Maleficent şi lumea ei magică drept «o problemă ce trebuie înlăturată».

Ingrith este o ființă fanatică, însetată de sânge, iar discuţia dintre cele două suverane este blindată cu referinţe despre regimuri dictatoriale reale, care au existat de-a lungul istoriei. Prin urmare, avem parte de un twist, căci de astă-dată Maleficent din titlu este de fapt, belicoasa regină întrupată de Michelle Pfeiffer. Ingrith este furioasă atunci când soţul ei, Regele John (Robert Lindsay), îi cere să renunţe la invective şi să se poarte frumos în timpul petrecerii de logodnă. Aceasta reprezintă punctul culminant al poveștii, deoarece animozităţile clocotesc chiar dacă toţi doresc pacea.

Scenariștii au inserat momente care să îl pregătească pe spectator pentru escaladarea conflictului (felurile de mâncare și vesela produc alergii zânelor invitate). Intriga crește și se răsfirează: micile fire epice colaterale fiind despre ciuperci cu personalitate, un savant nebun care seamănă cu un spiriduş (Warwick Davis) ce lucrează la arme mortale, un grup de războinici care seamănă cu Maleficent, probleme din regatele învecinate cu tărâmul zânelor din mlaştini, condus de Maleficent şi de prinţesa Aurora, sau din Ulstead, un tărâm militarizat de unde vine Philip, alesul Aurorei.

O luptă între cele două lumi izbucnește, cu niște creaturi magice înaripate încercând să facă față unei armate de arcași având săgeți cu vârfuri de fier, la care zânele sunt sortite morții sigure. Lupta finală pare mai degrabă o scenă din Game of Thrones decât una de film «marca Disney». De asemenea, personajele principale petrec mult timp concentrându-se asupra intrigilor de curte (se dezbate “eficiența” unei otrăviri), în defavoarea evoluției.

Centrată pe ideea de a-i încredința fascinantei Angelina Jolie un rol pe măsura sa: antieroină tenebroasă, potrivit cu temperamentul actriței care și-a construit renumele de «badass» al cinema-ului feminin la egalitate cu Sigourney Weaver și Charlize Theron, actuala “hibridizare” reprezintă o reușită. Actrița se poate lesne confunda cu vrăjitoarea-ursitoare-nașă. Sub bagheta regizorului norvegian, Joachim Rønning, artista și-a păstrat frumusețea supranaturală, cu pomeții ascuțiți, ochii verzulii și pielea diafană. Fantastica eroină a eliberat-o de sub blestem pe Aurora și a crescut-o ca pe propria sa fiică. Din păcate, tensionata relație dintre o mamă primejdioasă și neînțeleasă cu fiica ei e plasată în umbră, în timpul pregătirilor de nuntă, şi nu în centrul acțiunii filmului.

Maniheismul e la vedere, pentru că nici blondina Michelle Pfeiffer nu e ceea ce pare. Împărăteasa neagră și Regina albă se vor război printre creaturile gotice, încercând să-și protejeze odraslele. Bătălia dintre suverane atrage din păcate și o ușoară plictiseală, pitulată după bogăția de culori și efecte speciale. Ca de obicei, Jolie se lasă, în toată maiestuoasa ei elasticitate, manipulată de efectele speciale, iar trăsăturile sale naturale sunt hipertrofiate savant.

Această peliculă pudrată cu “praf de poveste” se bazează pe tehnologie/ efecte speciale, fără risipă de violență, și livrează un divertisment cu notă personală, care să satisfacă gusturile publicului tânăr. Prin urmare, clasicul e lipsit de teama (existentă în versiunea originală) care e înlocuită cu puțin umor. Maleficent: Mistress of Evil rămâne o peliculă eficientă, cu o manieră modernă de storytelling, expusă într-un univers baroc, roz-bombon, fără să injecteze haos în jocul aparențelor, astfel încât filmul să se păstreze în registrul zânelor (Maleficent își pune voal pe coarne, la ospăț, apărând ca o aristocrată medievală). În cursa neobosită de a obține noi succese, filonul spin-off (serii centrate pe existența măcar a unui personaj dintr-o operă precedentă) cu vrăjitoare emblematice pare să reușească la Disney. În spatele ușilor închise, timp de două ore, regăsim Prințul, Frumoasa Adormită, trădări, războieli, vrăji și mariaje; nimic nu pare să destabilizeze publicul amator de rețete adaptate.

Regia: Joachim Rønning

Scenariul:  Linda Woolverton, Noah Harpster și Micah Fitzerman-Blue

Imaginea: Henry Braham

Montajul: Laura Jennings și Craig Wood

Muzica: Geoff Zanelli

Scenografie: Dominic Capon

Costume: Ellen Mirojnick

Distribuția:

Angelina Jolie – Maleficent

Elle Fanning – Prințesa Aurora

Michelle Pfeiffer – Regina Ingrith

Chiwetel Ejiofor – Conall

Sam Riley – Diaval

Ed Skrein – Borra

Harris Dickinson- Prințul Phillip

Imelda Staunton – Knotgrass

Juno Temple-Thistlewit

Durata: 1h 59 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Zânele Placebo – Maleficent: Mistress of Evil

Scris de pe noiembrie 12, 2019 în Blockbuster, Cinema, Feminin, Film, Modernitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web