RSS

Arhive pe categorii: Cinema

Mitologii compensatorii – Supereroii

“Banda desenată ne învaţă să visăm. Ea ne trimite la vocaţia cea mai importantă a artei, cea pe care cinematograful, după literatură, s-a crezut dator s-o dispreţuiască: cultul miraculosului.” (Claude Beylie) Echivalent american al basmelor europene, născut pentru a satisface nevoia de poveşti a conglomeratului culturalo-etnic din Statele Unite, supereroii se confundă cu istoria BD-ului american.

Eroii din mitologia antică au fost detronaţi rapid, încă din secolul al XX-lea, de nişte personaje născute în era tehnologiei şi a informaţiei. Astăzi, în plin secol XXI, în epoca formatelor de tip 3D a jocurilor online şi a romanelor de tip BD pentru copii (vezi succesul fulminant al seriei Jurnalul unui puşti de Jeff Kinney), încercăm să aflăm care sunt rădăcinile acestor mitologii moderne şi originile supereroilor.

Superman a  fost creat, în 1933, de doi adolescenţi: Jerry Siegel şi Joe Shuster. După  o perioadă în care sunt respinşi de toate ziarele importante din Statele Unite, cei doi reuşesc să-şi vândă creaţia companiei National Comics. Astfel, odată cu Superman, în Action Comics (1 iunie 1938) se naşte în  BD-ul mondial un nou personaj: supereroul. Personajul împrumută substanțial din romanul SF Gladiator (Philip Wylie, 1930), bazându-se pe trei motive devenite astăzi clişee: extraterestrul, supraomul şi dubla identitate.

Christopher Reeve in Superman © Courtesy Warner Bros. Pictures

Născut pe planeta Krypton, Superman supravieţuieşte exploziei lumii sale şi ajunge pe Pământ, unde este adoptat şi crescut de familia Kent. Datorită constituţiei fizice, adaptată masivei planete “natale” şi soarelui nostru galben, tânărul Clark Kent beneficiază de puteri superioare celor umane. Stabilit în Metropolis, ca reporter la cotidianul Daily Planet, el îşi dedică existenţa de Superman luptei pentru “adevăr şi dreptate pe cale americană”. Capacitatea de a zbura, de a vedea cu raze X sau suflul termic sunt doar câteva dintre atributele ce-i conferă cvasi-invulnerabilitatea. Puterile îi sunt atât de mari, încât scenariştii îi inventează “un călcâi al lui Ahile” – Kryptonita verde, substanţă letală pentru erou, provenind din fragmentele planetei Krypton, ajunse pe Pământ sub formă de meteoriţi. Succesul fenomenal al lui Superman l-a determinat pe Bob Kane să creeze, împreună cu scenaristul Bill Finger, un supererou: Batman, care apare în Detective Comics 27 (mai 1939).

Batman, spre deosebire de Superman, nu are superputeri, e un om normal, foarte bine antrenat în exerciţii fizice şi are o inteligenţă ascuţită. Teatrul său de acţiune sunt străzile din Gotham City, pe care le colindă noaptea, terorizând lumea interlopă. În realitate, Batman este milionarul Bruce Wayne, ai cărui părinţi ucişi în faţa sa îl fac să jure răzbunare împotriva tuturor criminalilor. Batman urmăreşte cu îndârjire acest scop, exploatând din plin masca înfricoşătoare arborată şi spaimele ancestrale de întuneric ale omului. Deseori, obsesiv şi maniacal, Batman nu ezită să ucidă cu sânge rece; departe de a fi un justiţiar fără reproş, portretul său e mai degrabă unul sumbru.

Batman © Polygon. com

Ambele personaje se dovedesc longevive comercial: beneficiază de strip-uri, foiletoane radio, romane, antologii, seriale TV, desene animate şi, evident, filme: Superman a fost jucat de Christopher Reeve în patru serii, regizate de Richard Donner (1978), de Richard Lester (1980-1983) şi de Sidney Furie (1987); iar Batman a împrumutat chipul lui Michael Keaton, în 1989 şi 1992, sub bagheta lui Tim Burton. Superman şi Batman sunt, împreună, supereroii arhetipali. Creaţiile de gen care le urmează le sunt – mai mult sau mai puţin – tributare.

Cultul miraculosului

S-au avansat multe teorii privind naşterea lui Superman şi colosala priză la public a personajului.    Într-o oarecare măsură, în Superman, pot fi găsite atributele christice: levitaţia, înălţarea la cer, părinţii tereştri, superputerile care împlinesc miracole, schimbarea la faţă (dubla identitate), învierea din morţi. Ca justiţiar, Superman e totodată oficiant religios şi substitut al lui Dumnezeu, cu care împarte puterile şi atributele legendare şi căruia îi răspândeşte  cuvântul pe Pământ. Reacţie a subconştientului colectiv american în faţa ameninţării  naziste (de amintit că în acei ani, în Europa, Hitler propovăduia arianismul, superioritatea rasei blonde), invincibilitatea lui Superman garantează compensarea frustrărilor şi împlinirea rolului său divin: triumful căii americane. În lipsa costumului, Superman se transformă în Clark Kent, reporter silitor, împiedicat şi timid, cu un şef pisălog, care trăiește într-un apartament modest, în permanentă şi inegală competiţie cu dublul său eroic pentru dragostea lui: Lois Lane. El este imaginea vie a funcţionarului obscur, bine ancorat în valorile tradiţionale ale societăţii americane, pierdut în masa anonimă a mulţimii. Superman reprezintă eroul celor mulţi salvând cel mai adesa un colectiv (Metropolis, SUA, Pământul) şi nu un individ. Statura sa depăşeşete realitatea; e o fiinţă fabuloasă ale cărei aventuri ţin de fantastic, legendă, mitologie, în ciuda cadrului realist.

Clark Kent & Lois Lane © Polygon. com

Într-un fel, Batman e răspunsul intelgenţei la popularitatea Omului de Oţel. Batman și Superman alcătuiesc un binom ai cărui termeni sunt antagonici: miliardar-reporter; flirt condamnabil şi chiar umbrit de perversitate/iubire pură pentru Lois Lane; antrenament fizic şi gadgeturi/superputeri; mondenitate sclipitoare/timiditate stângace; nocturn-diurn; violenţă realist/conflict idealizat; mască /chip descoperit. Până şi adversarii celor doi suferă o evoluţie inversă. Dacă iniţial, Superman înfruntă criminali pe potriva lui, adversarii lui Batman sunt fiinţe demne de milă, respinse de societatea aşa-zis normală şi la fel de obsedate de răzbunare ca şi eroul. Ulterior, pe măsură ce adversarii unui Superman tot mai dotat, coboară spre caricatură şi autoparodie, Batman e tot mai des implicat în intrigi minate de clişeele SF-ului. Superman acţionează în numele unor idealuri generoase, altruiste. Batman e mânat de înverşunare şi motivaţii personale. Luaţi laolaltă, ca simbol, Superman şi Batman sunt două ipostaze primare ale supereroilor: unul luminos, celălalt întunecat; unul e zeu, celălalt e om; unul luptă în numele unui sistem politic, celălalt în numele său propriu; unul menţine staus-quo-ul, celălalt e un anarhist reformator.

Superman Vs. Batman © Polygon. com

Batman nu e doar o simplă figură iconografică: el devine un simbol violent al dezintegrării idealismului american. Forţă elementară, născut de o societate aflată în căutare de eroi, Batman devine ţinta establishmentului. Echivalent american al basmelor europene, născut pentru a satisface nevoia de poveşti a conglomeratului culturalo-etnic din Statele Unite, supereroii se confundă cu istoria BD-ului american. Nu numai că au preluat şi continuat tradiţia aventurii eroice, dar în decursul a peste opt decenii de existenţă, şi-au diversificat publicul, captându-i alături de copii şi de adolescenţi, pe adulţi. Astfel, BD-ul cu supereroi demonstrează că rămâne forma cea mai deschisă spre reînnoire, oricând capabilă de lărgire a spectrului stilistic şi tematic. Este foarte probabil că-şi va păstra acest rol şi în anii ce vor urma.

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Via WebCultura
Mădălina Dumitrache Editor

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

Reclame
 
Comentarii închise la Mitologii compensatorii – Supereroii

Scris de pe august 24, 2019 în Cinema, Modernitate

 

Etichete: , ,

Starul resuscitat – Birdman: Or (The Unexpected Virtue of Ignorance)

A început cu producția de filme publicitare, seriale Tv, apoi s-a lansat – la promițătoarea vârstă de 37 de ani – în realizarea unui lungmetraj (Amores Perros), Alejandro González Inárritu dă impresia că a sosit în cinema cu tolba plină de trucuri – un adevărat arsenal de idei uimitoare – cu scopul de-a seduce spectatorii. În primele sale patru filme (Amores Perros, 21 Grams, Babel, Biutiful), și-a folosit această comoară pentru a-i conferi un aer de seriozitate muncii sale. Virtuozitate de netăgăduit i-a adus mexicanului Inárritu patru premii Oscar (cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai bun scenariu și cea mai bună imagine) pentru Birdman, totodată, oferindu-i lui Michael Keaton rolul vieții sale.

Pelicula Birdman este o comedie, o fantezie dezlănțuită, este ocazia perfectă pentru Inárritu de-a da strălucire lumii artistice. A plasat filmul în Times Square și-a încredințat rolul principal unui actor american ultracunoscut: cel care l-a interpretat, cândva, pe celebrul erou de benzi desenate: Batman. “Monstrul” care-a înghițiti cariera unui actor vine să-și continue prada și-n Birdman. Riggan Thomson, dublul de pe ecran al lui Michael Keaton, este un actor “has been”care-a devenit aproape schizofrenic din pricina greutății impresionante a personajului căruia i-a dat viață cu douăzeci de ani în urmă.

Regizorul, un subtil analist al traumelor contemporaneității și briliant comentator al epocii pe care-o parcurgem, ne introduce în lumea starurilor hollywoodiene. Riggan Thomson este acel tip de actor decăzut de pe firmamentul gloriei care, în speranța de-a-și revigora celebritatea, încearcă să monteze pe Broadway un text (What We Talk About When We Talk About Love) de Raymond Carver, încercând să-și răspundă întrebărilor legitime despre condiția artistului. Inárritu dă perdeaua deoparte și lasă la vedere cortegiul de probleme cu care fosta glorie trebuie să se confrunte: familia, problemele financiare, apropiații, ostilitatea criticii de specialitate, visurile sale dar, mai ales, egoul și… alter-ego-ul.

Acest bărbat simte că a fost absent în propria-i viață, crezând că-și iubește cariera și trădându-i pe cei care-l iubiseră. “Mereu ai confundat iubirea cu admirația” – îi reproșa fosta soție. Birdman nu este un film care povestește, pe larg, numai despre profesia de actor, ci și despre iubire. Amorul propriu sufocă adesea existența unui artist și-i bulversează mai toate acțiunile. În timp ce Riggan Thomson se pregătește să monteze un spectacol pe scenă, se simte nevoit să-l înlocuiască pe incontrolabilul actor Mike Shiner (Edward Norton) și, totodată, să gestioneze relațiile cu Sam – fiica și asistenta lui, proaspăt ieșită de la dezalcoolizare, și cu Laura (amanta sa) care-l anunțase că este însărcinată.

Pe fundalul acestor catastrofe, el așteaptă să-ntâmpine premiera. Microcosmosul scenei newyorkeze scoate la iveală o hipersensibilă actriță cvadragenară (Naomi Watts), un actor vanitos și vorbăreț (Edward Norton), capabil de mari grozăvii masculine pe scenă, o exigentă comentatoare a vieții teatrale, surprinși în relațiile deloc amiabile, printre labirintice coridoare în care colcăie omenescul nud: cinismul, disperarea și euforia. Intriga respectă (cu mici excepții) unitatea de loc (un teatru de pe Broadway), de acțiune (regizorul a realizat planuri lungi în care nu se văd racordurile). Cu o cameră mobilă, imprimă fluiditate și dinamism povestirii sale (înțesată de dialoguri). Cineastul se joacă cu schizofrenia personajului său și-și permite unele libertăți vizuale și scenaristice, adesea derutante, dar necesare istorioarei sale, filmând într-un registru comico-fantastic. Dorința de-a monta textul lui Raymond Carver pe scândură devine pretextul cineastului Inárritu de a ilustra lumea ca o scenă. Regăsim o parte dintre motivele folosite și-n alte pelicule: profunzimea personajelor, obsesia pentru sentimentalism lacrimogen și voyeurism.

Din loja lui, nefericitul Riggan Thompson se lasă răvășit de vocea sa interioară, cea a lui Birdman, supereroul care-i adusese efemera glorie planetară, fără a-i acorda, însă, și respectabilitate. Omul-Pasăre de odinioară, din pene și latex, își desconsideră proiectul intello care devine, brusc, unul minat. Regele blockbusterelor consideră că reabilitarea unui actor printr-un spectacol de teatru este începutul declinului. Inárritu îl filmează pe acest Birdman ca pe o himeră, deopotrivă, grotescă și fatală. În elanul său, cu accente mizantropice, cineastul ia în zeflemea mai toate formele de celebritate: cele arhicunoscute, ale star-systemului, dar și pe cele mai noi, fulgurante, obținute în doar câteva minute pe internet.

Un virtuoz al obiectivului de filmare, Emmanuel Lubezki, face ca întreaga distribuție să apară pe ecran tulburător de veridică. Michael Keaton, eternul Batman, ajunge monstrul sacru într-un rol-provocare. Hăituit de vocea obsedantă a unui alter-ego tiranic, devine patetic, emoționant, neliniștit, odios sau rizibil, mereu la granița dintre realitate și fantasmă.

Viziunea iconoclastă, fără mari menajamente pentru lumea glamouroasă din N.Y., dar plină de poezie și plasticitate, vine să confirme talentul cineastului Alejandro González Inárritu. Birdman oferă multiple piste de abordare și momente de reflecție, îndeosebi asupra naturii efemere a celebrității, dar și alternativa salvării prin…iubire.

Birdman

Regizor: Alejandro González Inárritu
Scenarist: Alejandro González Inárritu, Nicolás Giacobone, Armando Bo
Compozitor: Antonio Sanchez
Operator: Emmanuel Lubezki
Producător: Alejandro González Inárritu, John Lesher, Arnon Milchan, James W. Skotchdopole
Monteur: Douglas Crise

Distribuţia

Michael Keaton (Riggan Thomson)
Emma Stone (Sam)
Edward Norton (Mike)
Naomi Watts (Lesley)
Andrea Riseborough (Laura)
Zach Galifianakis (Jake)
Amy Ryan (Sylvia)
Merritt Wever (Annie)

Premii, nominalizări, selecţii

Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun actor – categoria film muzical şi de comedie: Michael Keaton
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun scenariu: Alejandro González Inárritu, Nicolás Giacobone, Armando Bo
Oscar (2015) – Cel mai bun film
Oscar (2015) – Cel mai bun regizor: Alejandro González Inárritu
Oscar (2015) – Cel mai bun operator: Emmanuel Lubezki
Oscar (2015) – Cel mai bun scenariu original: Alejandro González Inárritu, Nicolás Giacobone, Armando Bo
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun operator: Emmanuel Lubezki
Festivalul de film de la Veneţia (2014) – Leul de Aur, nominalizat: Alejandro González Inárritu
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Alejandro González Inárritu
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Edward Norton
Globurile de Aur (2015) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Emma Stone
Globurile de Aur (2015) – Cea mai bună coloană sonoră, nominalizat: Antonio Sanchez
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun film – musical şi comedie, nominalizat
Oscar (2015) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Edward Norton
Oscar (2015) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Emma Stone
Oscar (2015) – Cel mai bun actor, nominalizat: Michael Keaton
Oscar (2015) – Cel mai bun montaj sonor, nominalizat
Oscar (2015) – Cel mai bun mixaj de sunet, nominalizat
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun film, nominalizat: James W. Skotchdopole, John Lesher, Alejandro González Inárritu
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Alejandro González Inárritu
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Edward Norton
Premiul BAFTA (2015) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Emma Stone
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun scenariu original, nominalizat: Armando Bo, Alejandro González Inárritu, Nicolás Giacobone
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun cântec, nominalizat
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun montaj, nominalizat: Douglas Crise
Premiul BAFTA (2015) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Antonio Sanchez
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun actor, nominalizat: Michael Keaton

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

Când visul devine coșmar – Nocturnal Animals

Cum se face, oare, că o femeie matură, frumoasă, bogată, căsătorită cu un prosper om de afaceri, ajunge a se întreba:„What right do I have not to be happy?” (…)„ I have everything.”? Atmosfera glacială, din recenta peliculă semnată de Tom Ford, se încălzește pe măsură ce ne lăsăm purtați pe firul unei tumultoase istorisiri: Nocturnal Animals.

Axul principal al interpretării romanului Tony and Susan de Austin Wright îl reprezintă teroarea (întâlnirilor) erotizată. Construită cu dublă ramificație, narațiunea filmică prezintă povestea unei femei de succes, bulversată de lectura unui manuscris al unui roman/thriller și cea a unei familii care este răvășită de intervenția unor străini. Într-un cadru mereu împărțit: de-o parte, lumea snoabă a galeriștilor din New York, de cealaltă, imensitatea unor autostrăzi texane, populate cu ființe primitive. Între burlesc și cathartic, printre vernisaje și imobile luxoase ori printre interioarele unor case sordide, regăsim aceeași specie de animale: omul.

Nocturnal Animals 0

Susan Morrow (Amy Adams), reputată galeristă, primește – de la fostul ei soț – manuscrisul romanului intitulat Nocturnal Animals. Deși l-a iubit cândva pe Edward Sheffield (Jake Gyllenhaal), l-a părăsit și s-a recăsătorit cu un elegant om de afaceri (Armie Hammer). În fața acelor pagini proaspăt scrise, Susan parcurge (nocturna) stranie din povestea, pe care i-o dedică  cel care-i fusese soț. Al doilea pivot narativ, din filmul lui Tom Ford, redă peripețiile lui Tony (interpretat tot de Jake Gyllenhaal) care își ducea familia în vacanță. Alături de soție (Isla Fisher) și de fiica adolescentă (Ellie Bamber), străbate un drum lung, în Texas, noaptea și devin ținta șicanelor unor localnici/rednecks. Disputa ajunge o nedreaptă luptă, în care soția și fiica sunt luate cu de-a sila (violate apoi ucise) de către periculosul Ray (Aaron Taylor-Johnson), iar Tony este forțat să conducă undeva în pustiul texan. Ororile acelei nopți îl vor văduvi pe „neputinciosul” Tony de tot ceea ce avea mai de preț: soție și fiică. Își va trăi agonia gândului de răzbunare, căutând sprijin la șeriful din zonă (Michael Shannon), într-o atmosferă à la Twin Peaks.

Lectura se derulează în paralel cu retrăirea idilei din urmă cu două decenii, când tânăra Susan se îndrăgostise de idealistul scriitor, dar și cu momentele din actualitate, când eroina trebuie să accepte, cu demnitate și-o notă de remușcare, infidelitatea chipeșului ei soț. Asaltată de năvălnicia sentimetelor desprinse din aceste acțiuni, Susan pare total pierdută, dialogurile cu excentricele ei colege redau accentele acelui balet social, în care fiecare se face că nu bagă de seamă drama pe care celălalt se chinuie să o camufleze (excelentă Jena Malone, în postura sarcasticei Sage, iar Andrea Riseborough admirabilă în rolul excentricei Alessia, căsătorită cu  un bărbat gay). Anii petrecuți alături de Edward o prezintă pe Susan ca pe o tânără voluntară, dar cinică, care preluase din prejudecățile mamei sale, ultra-snoabă (admirabilă, cameleonica Laura Linney). Într-un final, îl părăsește, nu înainte de-a face o întrerupere de sarcină (acompaniată fiind de viitorul soț, atunci atent și interesat). Încă bântuită de insomnii, Susan nu-și mai găsește liniștea în acel microunivers strălucitor – în care arivismul pare o simplă monedă de schimb – și încearcă să reia legătura cu cel căruia îi sfâșiase inima.

50805_AA_6087 print_v2lmCTRST+SAT3F Academy Award nominee Amy Adams stars as Susan Morrow in writer/director Tom Ford’s romantic thriller NOCTURNAL ANIMALS, a Focus Features release. Credit: Merrick Morton/Focus Features

Fiica acelei republicane materialiste, homofobă și rasistă, se vede învăluită în acea vacuitate de care se temuse. Destinul tragic al eroilor din cartea pe care-o citește o îndeamnă și la o profundă introspecție, iar viața ei devine o acrobație între un trecut încărcat de regrete și o letargică acceptare a unor convenții. Stratificările narative induc neliniște, iar pendulările între glamour și sordid imprimă un ritm neliniștitor, iar muzica (specifică filmelor noir din anii 40 – 50) amplifică starea. Toate acele flashback-uri vin să lămurească privitorul care asistă uluit la o construcție bine structurată. Tom Ford își plasează, cu subtilitate, pionii, iar imaginile contribuie din plin la senzația de siderare: mâini pe o capotă murdară, în plin film noir, altele pe exponate de artă modrnă; punctul comun – narcisismul. Trupurile care asudă din cauza violenței, precum și cele ale femeilor ucise denotă o monstruoasă bestialitate, în concurență cu aseptica lume a publicității (în care trupul vinde cel mai bine). Nu știi cui i se potrivește mai bine formula „animal de noapte” în toată această diatribă purificatoare. Jake Gyllenhaal interpretează nuanțat și expresiv slăbiciunea și nebunia destructivă, perfect egal în ambele situații, iar Amy Adams îi dă replica pe măsură.

nocturnal animals 2

Nocturnal Animals este, în egală măsură, un thriller, o tragedie familială, portretul unei femei aflate în criză, cât și cronica unei crude răzbunări. Încă de la primele cadre, ambiția estetică a filmului impresionează. De la generic, care pare să impună cu cinism trupurile nude, până la reprezentarea minuțioasă a mediului șic pe care Tom Ford pare să îl cunoască bine, totul confirmă viziunea intens moralizatoare, pe care acest realizator a lansat-o. Există o ordine perfectă în viața cotidiană a personajelor (ici empatie, dincolo, lașitate), geometrie a locurilor, a vestimentației, a coafurilor și a machiajelor. Acel lifestyle afișat de eroina lui Ford este cel rezervat revistelor glossy care se distanțează izbitor de cel al deșertului texan. Contrastul izbitor dintre perfecțiunea mobilierului de lux din Los Angeles și geometria drumurilor drepte din înăbușitorul Texas constituie arhitectura acestei pelicule. Singurele incoveniente sunt acele trucuri prin care realizatorul atenționează privitorul că se face tranziția de la real la ficțional: ba țipătul unei păsări, ba o căzătură (cartea lui Susan); totuși, vertijul se prefigurează, iar senzația de sufocare se accentuează. Răzbunarea este un fel care se savurează „la rece”. Astfel, scena finală devine una magistrală: pe chipul lui Amy Adams se reflectă decepția promisiunii neonorate și regretul unei povești înăbușite de trufie.

nocturnal animals 4

Nocturnal Animals este o emoționantă lecție de viață despre arena vanității, în care nu se știe sigur care e învingătorul și cine a fost învins. De-o frumusețe rece, pelicula lui Tom Ford rămâne un veritabil telescop  prin care pot fi văzute erorile săvârșite de făptura umană.

nocturnal animals 5

Regizor: Tom Ford

Scenarist: Tom Ford (după romanul Tony et Susan de Austin Wright)

Imagine: Seamus McGarvey

Decoruri: Shane Valentino

Costume: Arianne Phillips

Sunet: Kris Fenske

Montaj: Joan Sobel

Muzică: Abel Korzeniowski

Producători:Tom Ford, Robert Salerno

Nocturnal-Animals-3

Distribuție:

Amy Adams (Susan Morrow), Jake Gyllenhaal (Tony Hastings / Edward Sheffield), Michael Shannon (Bobby Andes), Aaron Taylor-Johnson (Ray Marcus), Isla Fisher (Laura Hastings), Ellie Bamber (India Hastings), Armie Hammer (Hutton Morrow), Karl Glusman (Lou), Laura Linney (Anne Sutton), Andrea Riseborough (Alessia), Michael Sheen (Carlos), Jena Malone (Sage Ross).

Articol publicat în revista Catchy

 

 
Comentarii închise la Când visul devine coșmar – Nocturnal Animals

Scris de pe august 21, 2019 în Cinema, Film, Filme indie (independente), Morală, Relativitate

 

Etichete: , , ,

Dacă Bridget Jones ar fi lucrat la Cosmetică – I Feel Pretty

Când auzi refrenul I Feel Pretty, te gândești cel mai adesea, la chipul frumos, de păpușă, și la trupul mlădios al actriței Natalie Wood, care o întrupa pe Maria în filmul muzical West Side Story. Mizând pe bogăția de sensuri a simplei afirmații de acum multe decenii, realizatorii Abby Kohn și Marc Silverstein aduc în prim-plan tematica frumuseții în condițiile lumii actuale.

Tirania frumuseţii este la fel de urâtă ca şi tirania complexelor. Politica frumuseţii este, probabil, aspectul cel mai interesant care pune în discuţie modelele actuale ale esteticii în sensul larg al noțiunii. Aceasta descoperă uzura vampei şi apariţia top-modelului – noul simulacru de „păpuşă sexuală dezinvoltă” – care eclipsează depășita femeie fatală /femme fatale. Producătorii de comedii romantice au livrat (mai ales în anii ’90) numeroase pelicule care să demonteze mitul perfecțiunii, acel  model de perfecţiune pe care nici chiar manechinele de profesie nu-l reprezintă în viaţa cotidiană.

Așadar, comedia I Feel Pretty (2018) se înscrie în lunga serie de producții de divertisment, care pledează pentru armonie și pentru acceptarea de sine, cu tot pachetul de „imperfecțiuni” fizice. Desigur, ideea nu e originală, dar mesajul rămâne actual într-o perioadă în care nu poți apăsa butonul niciunui dispozitiv fără să fii invadat de chipuri și trupuri ce par a fi… perfecte. Totul e să ajungi la acel teribil «self-confidence»! Astăzi, mai abitir ca oricând, criteriile de frumusețe sunt impuse de echipele de marketing al diverselor companii de produse și sunt acompaniate de acel «body shaming», servit prin intermediul internetului. Există și o întreagă literatură de specialitate care sufocă rafturile librăriilor, dacă există interes pentru această zonă (dezvoltare personală). Realizatorii au mizat pe o distribuție care le reunește pe Amy Schumer, Michelle Williams, Emily Ratajkowski, Rory Scovel, Aidy Bryant, Busy Philipps, Tom Hopper, Naomi Campbell și Lauren Hutton, umor și multă înțelegere.

Bine, închidem ochii în fața unui scenariu previzibil (o tinerică nesigură pe sine, à la Bridget Jones, suferă un accident în urma căruia își schimbă atitudinea față de ea însăși) și de-a dreptul caraghios, dacă nu ar susține o idee care adesea duce la izolarea multor tinere («fat shaming») și acceptăm bunele intenții ale mesajului. Iar dacă actrița din rolul principal e simpatica Amy Schumer, șansele de reușită sunt mari. Așadar, blondina Renee Bennett nu stă deloc bine la capitolul stimă de sine, e singură și se întreține din traiul de manager al unui website pentru produse cosmetice. Visează  să devină recepționeră la o renumită firmă, în speranța că de acolo i se vor deschide (nesperatele) căi ale oportunității.

Spre deosebire de celebra Bridget Jones, Renee nu e vreo legionară a autoderiziunii. Deși are două amice (Vivian & Jane) de același calibru, dar mai relaxate în privința aparențelor fizice, Renee frecventează asiduu sălile de întreținere corporală. În urma unei căzături de pe bicicletă, dolofana simpatică se simte o altă persoană. Lovitura de la cap îi produsese „magica mutație”: se percepea frumoasă, cu trup de top model, și seducătoare.

Odată căpătată râvnita încredere în sine, Renee începe un nou capitol din viață – ajunge în postul la care râvnise, se împrietenește cu Ethan, un modest, dar simpatic cameraman pe care l-a agățat într-o spălătorie, convinsă fiind că timiditatea junelui se datora impresionantelor sale calități fizice. Mai mult decât atât, uimește privitorii dintr-o cârciumioară în care intraseră pentru a asista la un concurs de «bikini body». Lunganele anorexice devin palide umbre în fața dezlănțuitei Renee, care dansează ca o veritabilă profesionistă din branșă (animatoare a localurilor frecventate de șoferii de tir). Seducția nu se rezumă doar la duiosul Ethan, ci ajunge în grațiile șefei sale, Avery LeClaire.

Încet-încet, abilitățile sale în materie de vânzări și conexiunile cu lumea fetelor care nu-și permiteau produse de lux o conduc spre o poziție privilegiată în firmă. Călătorește, așadar, la Boston, alături de sofisticatele Lilly & Avery LeClaire. Scurtul intermezzo cu Grant, chipeșul nepot al patroanei, o conduce spre ieșire. Căci, da, un nou accident o readuce la starea inițială a întregii uverturi. Devastată, se întoarce singură la New York, ratând „crucialul” eveniment, la care prezentarea sa ar fi reprezentat centrul de greutate. Urmează vechea „traiectorie”: deznădejde stropită din plin cu alcool și hrănită cu produse nesănătoase, izolarea și scuzele prezentate amicelor pe care anterior le părăsise. Twistul se produce în momentul în care un manechin (Mallory) i se confesează accidental (fata sexy fusese părăsită de iubitul nestatornic). Aflând că și „frumoasele suferă”, revine la firma de lux și participă la o prezentare în care discursul ei ajunge direct la inimile femeilor. Cheia o reprezenta modul în care trebuie să te poziționezi față de o anumită percepție. Clasica butadă „Frumusețea e în ochii privitorului” funcționează și devine eficientă, ornând finalul fericit pentru acest «feelgood movie».

Amy Schumer ține bine în frâie scenariul și se achită cu brio de ingrata sarcină de a fi o trentagenară plinuță, blonduță și deloc senzuală. Formând un duo antitetic cu Michelle Williams (dă dovada potențialului ei comic) eliberează presiunea acelui clișeu: drăguță-slăbuță. Serafica blondină, snoabă și pițigăiată, nu stă nici ea prea bine cu încrederea în sine, așa că alăturarea cu tonica Renee (cea de după primul accident) e benefică. Lăsând deoparte suita de clișee și situații improbabile, trebuie să ajungem la substratul acestei „comedii cu teză”: focurile încrucişate, toxice ale publicităţii, revistele glossy, joacă un rol important în idealul legat de obsesia pentru trupul perfect. Frumuseţea nu trebuie să devină o normă luată de la televizor; este justificat să năzuieşti să fii cât mai frumoasă, dar să nu faci din asta o obsesie.

În fapt, blondina cu coamă ponytail, fără buze senzuale și cu ținute în culori acidulate ne amintește că frumuseţea este un atribut al perfecţiunii, dar magia aparţine imperfecţiunilor. În fond, succesul poate fi isteţimea de a şti mereu să te plasezi în avangarda „imaginii”.

Regia: Abby Kohn și Marc Silverstein

Scenariul: Abby Kohn și Marc Silverstein

Imaginea: Florian Ballhaus

Montajul: Tia Nolan

Muzica: Michael Andrews

Distribuția:

Amy Schumer – Renee Bennett

Michelle Williams – Avery LeClaire

Tom Hopper  –  Grant LeClaire

Rory Scovel –  Ethan

Adrian Martinez –  Mason

Emily Ratajkowski – Mallory

Aidy Bryant – Vivian

Busy Philipps – Jane

Lauren Hutton  –  Lilly LeClaire

Durata: 110 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Dacă Bridget Jones ar fi lucrat la Cosmetică – I Feel Pretty

Scris de pe august 20, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Glumiţă

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Magic în the Moonlight

Coerența operei lui Woody Alllen poate fi verificată și-n recenta peliculă Magic in the Moonlight. Producția din 2014 reia câteva dintre temele-fetiș ale cineastului (qui-pro-quo amoros, magia iluziei, perioada anilor 1920, cu tot alaiul său de costume și coafuri) ambalate într-o comedie sentimentală.

În veacul trecut, unul dintre cei mai vestiți magicieni din lume era chinezul Wei Ling Soo. În anii ’20, marele artist făcea – cu ușurință – ca un elefant să dispară sub privirile uluite ale publicului berlinez sau își “teleporta”asistenta dintr-un sarcofag direct pe un fotoliu pivotant. Nimeni dintre cei care asistau nu bănuia că sub masca lui se ascunde un englez mai british decât profesorul Higgins din My fair Lady: doct, arogant, scorțos, dar șarmant. Redevenit Stanley Crawford (Colin Firth), acceptă – în culise – o propunere venită din partea unui vechi amic, Howard Burkan, magician ca și el. Provocarea consta în demascarea unui pretins medium, în persoana junei Sophie Baker (Emma Stone), o aventurieră din America, sosită în viligiatură, pe riviera franceză (Côte d’Azur).

film

De-ndată ce-a poposit în sudul Franței (la reşedinţa familiei Catledge), sub o falsă identitate, începe “operațiunea” deconspirării, știut fiind faptul că îl pasiona demascarea șarlatanilor specializați în spiritism. Singura formă de supranatural pe care Crawford o acceptă este aceea care vine prin surprindere, neprovocată. Tânăra Sophie este drăguță și vizibil înzestrată, are darul de-a ghici ceea ce nu…știe. Desigur, scepticismul unora va avea de suferit, la şedinţele unde sunt toţi invitaţi întâmplându-se destul de multe lucruri stranii sau pur şi simplu magice, care vor influenţa până şi relaţia tensionată dintre cele două personaje. Splendoarea peisajelor franceze și farmecul tinerei de peste Ocean încurcă planurile britanicului. Încet-încet, Stanley simte cum i se mișcă pământul de sub picioare căci se înșelase: invizibilul ar putea exista.

film 2

Prin urmare, viața ar putea avea un sens? Universul ar  fi în stare, totuși, să implice existența lui Dumnezeu! Nietzsche își reglase bine socoteala. Buimăcit și destabilizat, Stanley imploră milă divină. Să vezi, într-o producție, marca Woody Allen, un bărbat care se roagă este  șocant. Cu toate astea, cineastul rămâne la fel de cinic și, parcă, mai posomorît ca oricând; nu mai încearcă să pătrundă gândurile oamenilor, le acceptă așa cum sunt, contradictorii și extravagante. Desigur, mulți dintre pesimiști se vor regăsi în optica sa: traseul nostru pe pământ este un dezastru, viitorul nu poate fi decât unul întunecat, iar eternitatea este…interminabilă. Privind figura lui Stanley, pesimiștii vor resimți doar un disconfort și   vor regăsi o viețuire atroce. Cu toate acestea, Woody Allen admite, odată cu acest film, că pot exista și ființe precum Sophie: nu este tocmai candidă, dar nici perversă. Ea este doar o magiciană ce-și exploatează farmecul personal pentru a-și face viața mai plăcută. Tânăra este întruchiparea perfectă pentru acel  “je-ne-sais-quoi”, ce o face să devină indispensabilă pentru oricine.

film 3

Magic in the Moonlight este unul dintre cele mai savuroase filme noi produse de Allen. Lumina excepțională (Darius Khondji) ajută privitorul să descopere supranaturalul din opera artistului, într-o sărbătoare coloristică à la Gatsby. Neobositul cineast și-a plasat comedia în pitorescul peisaj din Provence ca să-și asigure un cadru propice pentru intriga ce presupunea participarea înaltei societăți (cosmopolită) de la acea vreme. În acest twist scenaristic, dialogurile cizelate de Allen antrenează un cuplu actoricesc plin de talent și de inspirație.

Regăsim un ursuz Colin Firth ce nu-i poate rezista seducătoarei Emma Stone, amorezi captivi într-un veritabil marivodaj. Așa cum deja ne-a obișnuit, Woody Allen se bizuie, mai mereu, pe aportul actorilor, bine aleși. Dacă în Blue Jasmin (2013), povara tramei narative a dus-o Cate Blanchett, în Magic in the Moonlight, interpreții par să radieze în sclipirile orbitoare ale luminii. Jocul lor induce o lejeritate înrudită cu beția simțurilor, amorțite de șampania savurată sub înăbușitoarea căldură a soarelui de după-amiază de vară. După un amețitor joc de-a șoarecele și pisica, Colin Firth și Emma Stone se lasă purtați de fericire. Bucuria contagioasă pare să fie motivul principal al acestei comedii: jocul, bluful, deliciul tentației și confruntarea. Magia se naște când două ființe diametral opuse cedează în fața farmecului celuilalt. Vraja și desfătarea sunt, apoi, induse și publicului.

Cu Magic in the Moonlight,Woody Allen a reușit să facă să vibreze – la unison – speranța, umorul și melancolia, fără pathos sau complezență.

Regizor: Woody Allen
Scenarist: Woody Allen
Operator: Darius Khondji
Producător: Letty Aronson, Stephen Tenenbaum, Edward Walson
Monteur: Alisa Lepselter

film 4
Distribuţia:
Emma Stone (Sophie Baker)
Colin Firth (Stanley Crawford)
Marcia Gay Harden (Dna. Baker)
Jacki Weaver (Grace Catledge)
Hamish Linklater (Brice Catledge)
Eileen Atkins (Vanessa)
Erica Leerhsen (Caroline

Articol publicat în revista Catchy

 

 

Etichete: , , ,

A greși e omenește/ Errare humanum est -Truth

Regăsim academismul și rigoarea la pelicula Truth, o re-transcriere a unor întâmplări reale: investigațiile controversate  din emisiunea 60 Minutes II‘s 2004. Acest pamflet  jurnalistic –  care dezvăluie fapte mai puțin cunoscute despre George W. Bush – îmbracă straiele unei adaptări cinematografice după memoriile celebrei ziariste Mary Mapes (Truth and Duty: The Press, the President, and the Privilege of Power). Având suportul unor vedete incontestabile: Cate Blanchett și Robert Redford în rolurile iconicilor ziariști și penița „antrenată” a lui James Vanderbilt (scenaristul de la White House Down și Zodiac), Truth devine un proiect cinematografic incitant.

În  septembrie 2004, în perioada campaniei electorale din preajma alegerilor prezidențiale americane, producătoarea emisiunii  60 Minutes (de la CBS) – Mary Mapes/Cate Blanchett – a primit o informație incitantă. Existau documente care dovedeau că George W. Bush, din nou candidat, ar fi beneficiat de anumite privilegii, la începutul anilor 70 și, astfel, s-ar fi eschivat să meargă pe front în timpul războiului din Vietnam. Emisiunea, prezentată de Dan Rather/Robert Redford, a primit (imediat după difuzarea unui astfel de subiect) critici. Câteva voci s-au opus, precizând că documentele prezentate sunt contrafăcute.

Truth 1

Afișul filmului Truth rezumă perfect subiectul, ilustrând chipurile expresive ale lui Cate Blanchett și al lui Robert Redford pe fundalul drapelului american. Pentru realizatorul și scenaristul James Vanderbilt, jurnaliștii – pe care îi va prezenta spectatorilor – sunt niște patrioți adevărați. Prima oră a peliculei se constituie într-o restituire a faptelor reale de la care-a pornit ecranizarea. Scenaristul peliculei The Rundown nu pare un împătimit al fineții, ci impune gravitatea. Totuși, privitorii nu sunt scutiți de unele clișee din producțiile de gen. Așadar, echipa de anchetatori este constituită, precum cea din Mission Impossible, fiecare cu specializarea sa (un fel de geek documentarist, veteranul pușcaș marin ajuns expert militar). Descrierea vieții familiale a eroinei este de-o totală banalitate, cu un soț și un copil, parcă desprinși din clipurile publicitare pentru detergenți. Eroina însăși pare a avea aerului unei Erin Brockovich, de luptătoare contra sistemului.

Truth 2

Dacă ar fi să comparăm Truth cu recent oscarizatul Spotlight, cu siguranță vom regăsi punctul comun: spiritul. Chiar dacă s-au emisi și opinii cum regia semnată de Tom McCarthy ar fi plată, totuși, cineatul a reușit să îl pună în valoare pe fiecare dintre membrii colectivului. Meșterind câmpul și contracâmpul, James Vanderbilt nu reușește să aplice munca în echipă. În mod paradoxal, aceasta ar fi descrierea rolului mai-marilor de la canalul CBS unde se-ncheagă acțiunea. Ezitările în fața defensivei de-a prezenta informație de calitate și interesele financiare îi transformă pe jurnaliști în veritabili „cavaleri albi”. Clasicismul abordării regizorale nu lasă loc pentru tulburări sau frisoane dinspre ecran, chiar dacă subiectul este destul de „fierbinte”. Intriga se scurge „politicos”, pe alocuri somnolentă, chiar dacă conține povești/coliziuni ale puterii. Se pare că această plictiseală politicoasă nu mai trezește nici revoltă, nici indignare. James Vanderbilt își păstrează stilul destul de greoi și menține unele personaje secundare care au contururi asemănătoare cu cele din realitate. Putem spune că lungmetrajul acestui cineast își are traseul bine marcat: acela de-a glorifica jurnaliștii puși în slujba democrației, adevărați apărători ai justiției, deși oda aceasta poate fi interpretată precum o tragedie în cheie minoră.

Truth 3

Acțiunea se coagulează în jurul celor doi jurnaliști (producătoarea Mary Mapes și legendarul prezentator Dan Rather) celebri. Grație binomului Cate Blanchett- Robert Redford, spectatorul resimte uimitoarele stări trăite de personaje. Tăcerile expresive și privirile sugestive valorează mai mult decât lungile tirade explicative, iar relația (de tipul tată-fiică) dintre cei doi eroi ajunge la sufletul privitorului. Surprinzătoarea abordare – din acest lungmetraj- a principalelor valori (integritate, curaj, demnitate) prezintă o Americă aptă pentru o autoreglare, fiindcă există cea de-a patra putere (presa independentă și solidă) din stat. Truth dezvăluie și căderile protagoniștilor: echipa coordonată de Mary Mapes n-a fost victima unui complot machiavelic. Din păcate, singuri s-au urcat pe propriul eșafod pentru că au ignorat chiar fundamentele profesiunii lor – verificarea surselor, verificarea autenticității probelor și evitarea subiectivismului.

Truth 4

Truth devine un film despre eroarea umană și despre unele  consecințe ireparabile ale acesteia. Ca într-un ochean inversat, două pelicule recente înfățișează jurnalismul diferit: Spotlight aduce în prim-plan un succes al presei, câtă vreme, Truth povestește despre dezamăgirea provocată  de-o înfrângere. Deși amărăciunea din Truth tulbură, nu trebuie să rămână lipsită de interes.

Regizor: James Vanderbilt
Scenarist: James Vanderbilt
Operator: Mandy Walker
Muzica: Brian Tyler
Producător: Brad Fischer, Doug Mankoff, Brett Ratner, William Sherak
Monteur: Richard Francis-Bruce

Distribuţia:
Cate Blanchett (Mary Mapes)
Elisabeth Moss (Lucy Scott)
Robert Redford (Dan Rather)
Topher Grace (Mike Smith)
Dennis Quaid (Roger Charles)
Bruce Greenwood (Andrew Heyward)
David Lyons (Josh Howard)

Durata: 2h05

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la A greși e omenește/ Errare humanum est -Truth

Scris de pe august 18, 2019 în Blockbuster, Cinema, Film, Filme de Oscar

 

Etichete: ,

Rigoare şi luciditate – Din secretele lui Alfred Hitchcock

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Rigoare şi luciditate – Din secretele lui Alfred Hitchcock

Scris de pe august 17, 2019 în Cinema, Film

 

Etichete:

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web