RSS

Arhive pe categorii: Creştinism

Destinul îmblânzit – „Silence”

Martin Scorsese își invită spectatorii în inima tenebrelor. Silence este o profundă reflecție asupra credinței, dar și o magistrală lecție de cinema, pledând pentru înțelepciune în pofida oricărei dâre de prozelitism deplasat. Scenariul a fost scris de Scorsese, împreună cu Jay Cocks, şi are la bază romanul publicat în 1966 de Shusaka Endo/Endō Shūsaku (japonez convertit la creștinism). Acesta pune sub semnul întrebării lipsa răspunsului divin în faţa suferinţei umane. Cineastul italo-american își ține sub  tăcere / Silence ambițiile comerciale și livrează o peliculă de două ore și patruzeci de minute – un prilej de adevărată contemplare, pe un auster fundal religios. Autorul revine la spiritualitate (precum în The Last Temptation of Christ sau Kundun) lăsând deoparte acțiunea, aici, aproape inexistentă, în ciuda apariției (de pe ecran) lui Liam Neeson.

Andrew Garfield & Adam Driver © Paramount Pictures

Recenta producție este povestea pusă într-un context istoric insolit: doi misionari (preoți iezuiți) portughezi pornesc într-o călătorie periculoasă în Japonia secolului al XVII-lea pentru a răspândi catolicismul, dar și în căutarea mentorului lor dispărut (Părintele Ferreira). Europenii (spaniolii  și portughezii) descoperiseră acolo un ținut nesigur, în care creștinismul fusese declarat ilegal. De aceea, acțiunea lor devine o probă extrem de periculoasă. În Japonia medievală, elita samurailor ducea o luptă de eradicare a creştinismului, prigonind toți adepții/«kirishitan» care erau vânaţi şi torturaţi, forţaţi să renunţe la credinţă sau ucişi în chinuri greu de imaginat astăzi. Tema este pasionantă, ne menține țintuiți în fotolii timp de multe ceasuri într-o urmărire, cu sufletul la gură, a europenilor care-au încercat mondializarea unui  cult.

Silence își trage forța dintr-o inedită uniune între tenebre și lumină, un “big-bang” ivit din șocul cultural care duce la contradicții și rezistență. Într-o epocă cvasibiblică, lupta dintre proaspăt-creștinii și cruzii niponi se desfășoară pe teritoriul mâlos din Țara Soarelui Răsare. Deși abia fuseseră convertiți de misionarii de la Vatican, locuitorii sunt umiliți, torturați cu scopul de a-i face să renunțe la crez. Resursa narativă a filmului se regăsește în supliciul îndurat de unul dintre preoții creștini, apostat, care-a fost copleșit de torturi până a cedat negându-și credința, deturnată spre filosofia fără zei.

Liam Neeson © Paramount Pictures

Subiectul acestui thriller original în care cuvintele, gândurile și deciziile sunt grave ne îndeamnă la reflecție. Vizibil șocat de atrocitățile comise în numele credinței – masacrarea creștinilor, războaiele, terorismul – cineastul substituie epocii noastre barbare o perioadă a imperialismului creștin printre barbarii japonezi. Desigur, religia catolică e prezentată în toată generozitatea și bunătatea, când populația din satele nipone  e scoasă din tenebrele ignoranței grație luminii credinței.

Yoshi Oida & Andrew Garfield © Paramount Pictures

Cu un fel de maniheism (asumat) la vedere, Scorsese expune  paradoxurile gândirii religioase, confruntând dogmele, arătând contradicții și – mai ales – indicând relativitatea cultelor și-a culturilor. Indirect, invită spectatorii la întoarcerea spre intim, către respectul față de celălalt/diferit și pledează pentru pluralism în această perioadă în care se reîncearcă impunerea unor ierarhii (a cultelor).

Din acest voiaj ezoteric și metafizic, se naște o stare de apăsare, dar sentimentele fiecărui spectator sunt prezervate. Pe fundalul cinemaului total, maestrul artei narative de tip vizual își surprinde din nou fanii, iar noii săi “recruți” sunt Andrew Garfield și Adam Driver, respectând toate rigorile cinematografice scorsesiene, așa cum făceau, la vremea lor, DiCaprio sau De Niro. Cel mai “pop-corn” cineast al introspecției renunță la grandilocvența formală: la planurile accelerante, la travellingurile amețitoare și reduce efectul muzicii dintr-o nevoie agresivă de realism. Căile autoflagelării țin acum de tăcere și de frumusețile interiorizate. Cineastul italo-american a ajuns la un alt nivel al maturității artistice, acela în care cinemaul nu se definește doar prin stilul propriu, ci și prin maniera în care ne învață să trăim și să acceptăm imperfecțiunea. A ierta înseamnă a trăi cu conștiința păcatului/greșelii, dar și cu speranță în evoluție. Adoptând tăcerea în detrimentul retoricii și argumentelor, părintele Rodrigues și-a exprimat credința, apoi a s-a adaptat vieții locale (prin extensie, America – imperialismul cultural prin limba engleză și convențiile hollywoodiene).

Yoshi Oida, Shin’ya Tsukamoto, Andrew Garfield, Adam Driver Photo: Kerry Brown © Paramount Pictures

Silence devine un anti-western, apostat de stil, încrăcat de slăbiciune, dar o demonstrație de forță. Reprezintă victoria unei credințe care-a eșuat să se impună prin intransigența retorică, dar a recucerit prin căile liniștite, integrând inima în credința pură (fostul preot va arde, după obiceiurile nipone, într-un imens butoi din lemn, dar ținând în mâinile sale un minuscul crucifix, abil sculptat ca să evite suspiciunile japonezilor). După un inedit traseu moral, rebusul metafizic își găsește soluția în destinul îmblânzit: spiritualitatea intimizată. Martin Scorsese continuă să domine lumea filmului, precum un zeu al cinemaului de autor din America, nelăsându-se doborât de grozăviile comercialului facil.

Martin Scorsese @ ”Silence” (2016) © Paramount Pictures

Silence

Regia: Martin Scorsese
Scenariul: Jay Cocks, Martin Scorsese (după romanul Silence de Shûsako Endô)
Imaginea: Rodrigo Prieto
Decorurile: Dante Ferretti
Costumele: Dante Ferretti
Montajul: Thelma Schoonmaker
Muzica: Kim Allen Kluge, Kathryn Kluge
Producători : Martin Scorsese, Emma Tillinger Koskoff, Randall Emmett, Barbara De Fina, Gastón Pavlovich, Irwin Winkler, Vittorio Cecchi Gori

Distribuția: Andrew Garfield – Părintele Sebastião Rodrigues
Adam Driver – Părintele Francisco Garupe
Liam Neeson – Părintele Cristóvão Ferreira
Tadanobu Asano – Interpretul
Ciarán Hinds – Părintele Alessandro Valignano
Yôsuke Kubozuka – Kichijiro
Yoshi Oida – Ichizo
Shinya Tsukamoto – Mokichi
Durata: 2h41

Premii, festivaluri, nominalizări

– Chicago Film Critics Association Awards 2016 – Nominalizări: Cea mai bună adaptare pentru ecran (Martin Scorsese, Jay Cocks)
– Indiewire Critics’ Poll 2016 – Nominalizări: Cel mai bun regizor (Martin Scorsese)
– International Cinephile Society Awards 2017 – Nominalizări: Cel mai bun actor (Andrew Garfield), Cea mai bună adaptare pentru ecran (Martin Scorsese, Jay Cocks), Cea mai bună imagine (Rodrigo Prieto)
– London Critics Circle Film Awards 2017 – Nominalizări: Cel mai bun actor britanic/Actorul Anului (Andrew Garfield)
– Academy Awards, USA 2017 (Oscar) – Nominalizare: Cea mai bună imagine (Rodrigo Prieto)
– AFI Awards, USA 2017 – Câștigător la categoria “Filmul Anului”
– Gold Derby Awards 2017 – Nominalizări: Cea mai bună imagine (Rodrigo Prieto)
– International Online Cinema Awards (INOCA) 2017 – Nominalizări: Cel mai bun film, Cel mai bun regizor (Martin Scorsese), Cea mai bună imagine (Rodrigo Prieto)

(Via WebCultura)

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Destinul îmblânzit – „Silence”

Scris de pe iunie 8, 2020 în Cinema, Creştinism, Film, Filme de Oscar, Morală, Uncategorized

 

Etichete:

Mai… către lumină (Mai – paradisul miresmelor neîncepute)

Salcâmii sunt înfloriţi, străjuind ca nişte lumânări de nuntă la cununia cerului cu zborul de ciocârlii.  Este cea mai frumoasă vârstă a anului, când livezile îşi strecoară prin uluci parfumul florilor, când lalelele inundă pieţele, într-un vacarm de culori, când albinele adună licoarea florilor pentru mierea cea mai bună, tămâiată cu iz de brebenea şi de iasomie. În nicio altă lună a anului, cerul nu se înveşmântează cu hlamida aceasta, de un albastru indescriptibil, ireproductibil, obţinut printr-o formulă secretă, asemenea nuanţelor zugrăvite pe ctitoria de la Voroneţ.

Dintotdeauna, omul s-a simţit irezistibil provocat, atras de sondarea profunzimilor infinite ale spaţiului. Privind, mai întâi, spre sine omul caută să privească şi în ceilalţi. El caută să înţeleagă însăşi viaţa, să-i pătrundă miezul. Vrea să-i priceapă determinările şi rosturile. Face lucrul acesta cel puţin din două motive – pentru a încerca să-şi domine propria existenţă, măcar în punctele ei nodale şi pentru a-şi armoniza propria fiinţă şi viaţă cu ordinea universală.

”Primăvara” ©️ Etsy.com

Experienţa îndelungată a permis configurarea unor concluzii ferme: zestrea de aptitudini, trăsături de caracter şi temperament, structura afectivă şi mentală a individului, dispoziţiile lui sufleteşti sunt determinante şi de momentul ivirii sale pe această lume (lăsăm deoparte speculațiile numerologilor). Fiinţa umană va acţiona şi va  reacţiona într-un fel sau altul nu numai datorită zestrei genetice, nu numai datorită educaţiei, ci şi profilului  său moral. În mijlocul acestei degringolade perpetue, în care trăieşte, un singur strigăt merită să fie slobozit: bucuria, lauda, speranţa profetică în pofida deselor provocări ale deznădejdii.

Viaţa îşi pierde sensul,  totul ajunge neant şi zădărnicie, de ce să te plângi? Simpla ta prezenţă vie, omule, calcă sub picioare tot neantul lumii. “Eroarea” de a te fi născut se răscumpără prin “osânda” de    a te înfrupta cu bucurie din fiecare întâmplare, din  fiecare clipă care ți-a fost dată să o trăiești. Prima lecție de optimism – timpul este prielnic nu doar  trecerii noastre, ci şi disprețului  pentru condiția noastră efemeră şi, deopotrivă, a aventurii de a fi. Viaţa trebuie luată aşa cum vine, să încerci numai să înfrunţi neplăcerile şi greul ei cu tot ceea ce este Bun şi Frumos.

Luna Mai – explozia Naturii, singura certitudine, singura breşă în plasa de semne de întrebare care ne înconjoară existenţa, invazie de miresme şi de culori.

”1 Mai” ©️ Etsy.com

Haideţi să gustăm din această simplitate nobilă, prin care să (re)descoperim poezia vieţii, a bucuriei de –a culege, de-a mirosi şi de-a oferi, o floare, odată cu sărbătoarea de Armindeni.

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Mai… către lumină (Mai – paradisul miresmelor neîncepute)

Scris de pe aprilie 30, 2020 în Creştinism, Relativitate

 

Etichete: , ,

Lumina Sfântă

E primăvară iar şi aripi proaspete leagănă ornicul vremii deasupra speranţelor noastre. Muguri cruzi, muguri calzi înţeapă aerul de April. Cu sufletul hoinărind prin livezile năpădite de flori şi parfumuri de-nceput, n-ai cum să te laşi doborât de melancolii păguboase, resemnare, disperare sau apatie. E primăvară iar şi căutăm din nou drumul speranţei!

De mai bine de două mii de ani, sărbătoarea Învierii se aşteaptă împodobită de mâinile curate ale celor care o văd ca pe o speranţă a renaşterii şi înălţării spre o altă Lumină. Religia, dar, mai ales, creştinismul, este un mod de viaţă – un fel de-a fi în Univers, un fel de-a vedea Natura şi pe aproapele tău; ea dă sens şi profunzime existenţei, oferă nesperate şi înviorătoare răspunsuri. Dintotdeauna, la români, Paştele a semnificat sărbătoarea Învierii, dar a fost şi metafora mirifică a descătuşării de moarte. Sfânta taină a Învierii devine însemnul – cu aură divină-, triumfului unui adevăr de credinţă, de existenţă umană. Paştele rămâne, pentru că a fost şi va fi, sărbătoarea de suflet a românilor ortodocşi, rămâne simbolul sfânt al descătuşării şi al credinţei în mai Bine şi mai Frumos.

Reperele nerătăcitoare ale spiritualităţii creştin-ortodoxe nu se constituie în dovezi evidente ale existenţei lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu stă sub semnul “dovezilor”. Pentru acela care crede în Dumnezeu şi în Sfânta Lumină (de la Ierusalim) este un semn al faptului că Cel de Sus nu stă departe de noi, ci ne veghează şi ne poartă de grijă atâta vreme cât nu ne rupem de Adevăr. “(…) Iar acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Dar mai mare decât toate acestea este iubirea”. (1 Corinteni 13,)

În lumea de astăzi, uşor se poate sesiza o greşită “ierarhizare” sufletească. Au fost date uitării iubirea aproapelui, cinstea, sinceritatea, dragostea curată (fără meschinării şi interese ascunse), respectul faţă de părinţi; lumea a uitat cinstirea înaintaşilor şi smerenia în faţa icoanei sfinte.

Sărbătoarea Învierii este încărcată de semnificaţii, dă omului încredere şi speranţă: încă nu suntem singuri şi neocrotiţi în faţa sorţii. Speranţa şi viaţa nu se termină aici, existenţa spiritului este veşnică. Sărbătoarea Învierii are darul de-a sădi şi de-a (re)deştepta în fiecare dintre noi Iubirea, Cinstea, Adevărul, Binele, Iertarea. Nimic din ceea ce are frumos şi înălţător omenescul nu-i este străin credinţei.

Jertfa de sine a Mântuitorului este cea mai înaltă şi mai emoţionantă pildă din câte se pot oferi omului. Exemplaritatea absolută: ispăşind prin Sine, Mântuitorul ispăşeşte pentru om şi în locul omului. Ridicându-se pe cruce, Hristos se ridică în noi, jertfa Lui este preţul credinţei noastre, iar Învierea Lui este leagănul etern al speranţei omeneşti într-o altfel de lume, mai bună şi mai drept aşezată. Respectând legile universale, rămânem în acord cu Natura din care facem parte. Să luăm exemplul ei! Să vedem în explozia de viaţă şi de puritate a Naturii, în bucuria şi frenezia de viaţă pe care Domnul le dăruieşte – în aceste clipe -, tuturor vieţuitoarelor, calea izbăvirii noastre, şansa unică de-a deveni ori redeveni Oameni.

La sărbătoarea Învierii, când Lumina Sfântă biruieşte întunericul, sufletul îşi află din nou nădejdea că dincolo de viaţă este VIAŢĂ.

Să luăm, dară, Lumină!

lumanare

 

 

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

Noile veșminte ale mitului – „Mary Magdalene”

Controversele de natură biblică au stârnit dintotdeauna interesul cineaștilor, de aceea viața lui Iisus Hristos a cunoscut numeroase adaptări pentru marele ecran. Mai întâi au fost, The Last Temptation of Christ de Martin Scorsese, apoi The Passion of the Christ, realizat de Mel Gibson, trecând și prin versiunile parodice din Monty Python sau musicalul Jesus Christ Superstar de Norman Jewison sau polemicul Son of God de Christopher Spencer. Recent, tânărul cineast australian Garth Davis (realizatorul filmului Lion) alege o cale mai puțin bătătorită și prezintă, în Mary Magdalene, punctul de vedere al uneia dintre cele mai enigmatice și neînțelese figuri spiritual ale creștinătății: Maria Magdalena. Timp de mai multe secole, Maria Magdalena a fost considerată o păcătoasă (prostituată), în urma deciziei emise de papa Grigore I, în 591. Abia în modernitate, în anul 1969, conciliul de la Vatican  a revenit asupra acestei hotărâri și-a considerat că tânăra femeie era doar un discipol al lui Iisus. Apoi, în 2016, Vaticanul a recunoscut-o drept Apostol al Mântuitorului. Totuși, o decizie a Bisericii nu va putea împiedica perpetuarea mitului prostituatei, așa cum au prezentat-o de cele mai multe ori sursele populare. Pelicula Mary Magdalene devine o versiune-reflexie (actualizată) a condiției femeii  în mijlocul unei povestiri biblice.

Garth Davis dorește să reactualizeze mesajul evanghelic. Chiar dacă titlul face referire la Maria Magdalena, filmul nu este construit precum o biografie cinematografică, ci ca adaptare a unui episod biblic cu scopul de-a schimba o anumită perspectivă asupra acestui personaj. Cineastul își construiește pelicula pe această problematică – cum să scoți “din tipare” o povestire din Noul Testament. Scrierile biblice au minimalizat rolul Mariei Magdalena, ba mai mult, Biserica medievală a redus-o doar la funcția carnală – întrupare a unei potențiale ispite trupești capabile să deturneze misiunea spirituală a Mântuitorului.

Bunăoară, înȚara Sfântă, în primul secol al lumii noastre, o tânără femeie din Magdala părăsește satul natal, sfidând regulile familiei sale tradiționale, pentru a se alătura unei noi mișcări sociale radicale. În fruntea acestei grupări se află un lider charismatic, Iisus din Nazaret (Joaquim Phoenix), care le făgăduiește că lumea se va schimba. Maria (Rooney Mara) refuzase constrângerile rigide, dorind autenticitatea, de aceea căuta un nou mod de trai. Mary Magdalene nu alunecă pe panta controversatelor teorii despre relația erotică dintre Iisus și Magdalena, ci subliniază intensitatea legăturilor personale fără echivocuri dintre Mântuitor și Fecioară. Garth Davis realizează un fascinant portret al Mariei Magdalena, o tânără care a preferat să renunțe la tot ce avea pentru a-și urmeza convingerile proprii. Pe măsură ce notorietatea grupului se răspândește și mai mulți adepți sunt atrași de mesajul inspirat al lui Iisus, călătoria spirituală a Mariei o plasează în centrul unei povestiri care o va duce la Ierusalim. Acolo, trebuie să se confrunte cu realitatea destinului lui Iisus și să își găsească locul ei în cadrul mișcării. Deși pelicula se derulează înfățișând creștinătatea timpurie, lasă deschisă portița spre interpretările filosofice, umaniste și chiar feministe, stabilind o paralelă cu actuala epocă, dar și cu un context particular (scandalurile hollywoodiene). De altfel, lungmetrajul este una dintre cele mai recente producții ale companiei Weinstein (The Weinstein Company).

Rooney Mara (Mary Magdalene) © IFC Films

Preocupat, probabil, prea îndeaproape de puternicul mesaj introdus într-o narațiune-epopee biblică, realizatorul nu a acordat atenția cuvenită ritmului poveștii cinematografice. Aici, a “păcătuit”, deși le-a oferit spectatorilor magnifice imagini/peisaje (filmate în Sicilia, Apulia, Matera și Napoli de Greig FraserZero Dark Thirty, Rogue One) și paracomentariul sonor (realizat de regretatul Johan Johannsson), regia  se mulțumește doar cu maniera contemplativă.

O lungă perioadă de timp, producțiile (peplum) de la Hollywood cu tematică biblică ofereau perspectiva romanilor creștinați, iar evreii rămâneau sub unghiul barbariei. De această dată, lungmetrjul tratează cu mai multă îngăduință problematica iudaică, personajele fiind evrei care discută despre asuprirea lor de căre romani, aşteptând un Mesia mai apropiat de regele David decât de Hristos. Distribuția din Mary Magdalene îi reunește pe actorii francezi: Denis Ménochet, Tchéky KaryoAriane Labed și Tahar Rahim (viziunea asupra lui Iuda e foarte incitantă), pe discretul Chiwetel Ejiofor (Petru), pe charismaticul Joaquin Phoenix, dar – mai ales – pe delicata Rooney Mara. Desigur, centrul de greutate  îl reprezintă figura Mântuitorului; Joaquin Phoenix îl ilustrează pe Iisus măcinat de frământările interioare, aspru dar și vulnerabil.

Joaquin Phoenix & Rooney Mara în ”Mary Magdalene” © IFC Films

Deși e de sorginte divină, suferă și își anticipează moartea pe cruce. Viziunea personajului asupra propriei morți iscă fiori. Maria Magdalena apare, într-adevăr, aşa cum ne-am aştepta să o vedem: tânără, pură, cu trăsături fine. În pofida imaginii fragile, Magdalena apare ca cel mai inteligent discipol: o femeie sigură pe sine, dar cuminte, sensibilă și inteligentă. Rooney Mara e o prezență aproape eterică. Haloul de lumină proiectat asupra femeii, la prima întâlnire cu Iisus, semnifică  și pătrunderea în câmpul luminos al acestuia, iradierea locurilor cu lumină semnalând prezența sa divină. Magdalena ipostaziată de tânăra actriță e o femeie puternică; cu siguranţă, e una dintre femeile care aparţine mai puţin vremii sale, ci mai degrabă timpurilor de astăzi. În primă instanţă, pare că doar ea înţelege corect învăţătura Noului Testament, în vreme ce Apostolii înclină, adesea, spre eliberare prin violenţă. Se face simțită linia “Political Correctness”, prin urmare, Petru e “o pată de culoare” (actorul s-a remarcat, de altfel, încă de la pelicula 12 Years   a Slave), deși originea mediteraneană a personajului ar îndreptăți și o astfel de reprezentare.

Toate decupajele subiective din această peliculă relevă o constantă problemă: iertarea, mizericordia (misericordia). Așa cum acel flash forward prin care Iisus e devastat de viziuni e doar un răspuns emoțional și subiectiv, la fel și mânia provocată de farisei reprezintă contrastul dintre primirea călduroasă și condamnarea sa. Mișcarea rectilinie, lipsită de relief ia sfârșit odată cu informațiile (rezumate in fine) privitoare la reabilitarea Mariei Magdalena, considerată de Vatican martor privilegiat al Evangheliilor și al Învierii.

Mary Magdalene rămâne un film sobru, cu o scriitură eliptică, dar viguroasă și “personală”, care-i conferă spiritualității locul cuvenit într-o lume tulbure.

Mary Magdalene

Regia: Garth Davis
Scenariul: Philippa Goslett, Helen Edmundson
Imaginea : Greig Fraser
Decorurile: Fiona Crombie
Costumele: Jacqueline Durran
Sunetul: Robert Mackenzie
Montajul : Alexandre De Franceschi, Melanie Oliver
Muzica: Hildur Guðnadóttir, Jóhann Jóhannsson

Distribuția:
Rooney Mara – Maria Magdalena
Joaquin Phoenix – Iisus din Nazareth
Chiwetel Ejiofor – Simon-Petru
Tahar Rahim – Iuda
Denis Ménochet – Daniel
Zohar Shtrauss – Ioan
Tchéky Karyo – Elisei
Ariane Labed – Rahela
Charles Babalola – Andrei
Michael Moshonov – Matei
Theo Theodoridis – Lazăr

Durata: 120 min
Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Noile veșminte ale mitului – „Mary Magdalene”

Scris de pe aprilie 18, 2020 în Cinema, Creştinism, Cultură

 

Etichete:

Brăţara de aur

Inteligenţa – ca dat al condiţiei umane – respinge lenea

Cândva, am auzit: “Munceşte, chiar dacă nu ţi se plăteşte, tot ai un câştig: nu te înveţi leneş.” Nu-mi place să cred că lenea există, ea trebuie să fie numai o închipuire negativă sau manifestarea vreunei suferințe ascunse. Când se retrage de la o activitate, omul (inteligent, precum se cuvine să fie) se refugiază în alta, mai potrivită structurii şi posibilităţilor lui – aşa aş vrea să cred.

Inteligenţa – ca dat al condiţiei umane – respinge lenea, iar aceasta din urmă ar trebui pusă în relaţie cu prostia, care ştirbeşte imaginea făpturii umane. În exerciţiul gândirii, ea reprezintă una dintre cele mai dificile îndeletniciri. Cu toate acestea, de când e lumea, mentalitatea simplistă şi comună acordă o importanţă excesivă muncii fizice, supraevaluând-o, în defavoarea intelectului, pentru că efortul fizic este spectaculos.

Din această perspectivă, demnă de interes este lecţia oferită în Cartea Cărţilor, ilustrată cu două personaje feminine în proiecţie parabolică: surori. Trecând printr-un sat din Betania, Iisus intră, ca oaspete, în casa Martei. Sora acesteia, Maria, i se aşază la picioare şi îl ascultă cu nesaţ. Marta, cea harnică, trudeşte pentru a face față împrejurării, silindu-se cu multă slujire. Dar, neajutată fiind, ea nu-şi dojenește sora, ci se plânge copilăreşte chiar Domnului, de altfel, răspunzător într-o înţelegere mai înaltă: “Doamne, oare nu socoteşti că sora mea   m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute.” Învăţătorul o corijează, surprinzător poate pentru mentalitatea comună: “Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; ci un lucru trebuie; iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea” (Luca 10, 38-42).

Maria alesese învăţătura, efortul formativ al minţii.

Bratara de aur

Actrița Felicity Jones în rolul Catherine Morland din serialul ”Northanger Abbey” realizat de Jon Jones © Granada Productions

De aceea, e bine ca tinerii de astăzi să ştie că lecturile, alese cu grijă, ascut și sudează spiritul. E la fel ca “mersul la sală”: ajungi să faci muşchi de oţel şi să parezi loviturile fără crâcnire. În fond, cultura este cea mai subtilă şi solidă formă de supravieţuire. O carte este o monedă de schimb. Aşa îi poţi evalua pe cei din jurul tău, indiferent de venituri şi de funcţii: au acumulat sau nu informaţii şi dacă da, de ce valoare. Civilizaţia unei societăţi se apreciază după importanţa (şi implicit răsplata!) acordată inteligenţei, spiritului, preocupărilor de natură intelectuală. Ambiţia, bine controlată, ne poate duce în vârf, însă trebuie să fim tot timpul conştienţi de graniţa fină dintre ea şi orgoliul stupid. Un succes clădit pe motive egoiste nu are să dureze. Vei ajunge acolo unde îţi doreşti, dacă ţi-ai stabilit termene realiste. Restul e doar “istorie personală”. Cultura poate să ajute, dacă ambiţia şi orgoliul sunt îndeajuns strunite, altfel viaţa poate lesne deveni un “bâlci al deşertăciunilor”chiar şi pentru cei care scriu despre ea.

Împlinirea noastră – ca desăvârşire umană – se bazează pe acea civilizaţie care preţuieşte mai mult “comorile adunate în cer” decât banala brăţară de aur, deoarece cunoaşterea este cea mai mare cucerire.

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Brăţara de aur

Scris de pe aprilie 18, 2020 în Înţelepciune, Creştinism, Educaţie, Eseu, Lectură

 

Etichete: , , , , , , , ,

Noile veșminte ale mitului – „Mary Magdalene”

Controversele de natură biblică au stârnit dintotdeauna interesul cineaștilor, de aceea viața lui Iisus Hristos a cunoscut numeroase adaptări pentru marele ecran. Mai întâi au fost, The Last Temptation of Christ de Martin Scorsese, apoi The Passion of the Christ, realizat de Mel Gibson, trecând și prin versiunile parodice din Monty Python sau musicalul Jesus Christ Superstar de Norman Jewison sau polemicul Son of God de Christopher Spencer. Recent, tânărul cineast australian Garth Davis (realizatorul filmului Lion) alege o cale mai puțin bătătorită și prezintă, în Mary Magdalene, punctul de vedere al uneia dintre cele mai enigmatice și neînțelese figuri spiritual ale creștinătății: Maria Magdalena. Timp de mai multe secole, Maria Magdalena a fost considerată o păcătoasă (prostituată), în urma deciziei emise de papa Grigore I, în 591. Abia în modernitate, în anul 1969, conciliul de la Vatican  a revenit asupra acestei hotărâri și-a considerat că tânăra femeie era doar un discipol al lui Iisus. Apoi, în 2016, Vaticanul a recunoscut-o drept Apostol al Mântuitorului. Totuși, o decizie a Bisericii nu va putea împiedica perpetuarea mitului prostituatei, așa cum au prezentat-o de cele mai multe ori sursele populare. Pelicula Mary Magdalene devine o versiune-reflexie (actualizată) a condiției femeii  în mijlocul unei povestiri biblice.

Garth Davis dorește să reactualizeze mesajul evanghelic. Chiar dacă titlul face referire la Maria Magdalena, filmul nu este construit precum o biografie cinematografică, ci ca adaptare a unui episod biblic cu scopul de-a schimba o anumită perspectivă asupra acestui personaj. Cineastul își construiește pelicula pe această problematică – cum să scoți “din tipare” o povestire din Noul Testament. Scrierile biblice au minimalizat rolul Mariei Magdalena, ba mai mult, Biserica medievală a redus-o doar la funcția carnală – întrupare a unei potențiale ispite trupești capabile să deturneze misiunea spirituală a Mântuitorului.

Bunăoară, înȚara Sfântă, în primul secol al lumii noastre, o tânără femeie din Magdala părăsește satul natal, sfidând regulile familiei sale tradiționale, pentru a se alătura unei noi mișcări sociale radicale. În fruntea acestei grupări se află un lider charismatic, Iisus din Nazaret (Joaquim Phoenix), care le făgăduiește că lumea se va schimba. Maria (Rooney Mara) refuzase constrângerile rigide, dorind autenticitatea, de aceea căuta un nou mod de trai. Mary Magdalene nu alunecă pe panta controversatelor teorii despre relația erotică dintre Iisus și Magdalena, ci subliniază intensitatea legăturilor personale fără echivocuri dintre Mântuitor și Fecioară. Garth Davis realizează un fascinant portret al Mariei Magdalena, o tânără care a preferat să renunțe la tot ce avea pentru a-și urmeza convingerile proprii. Pe măsură ce notorietatea grupului se răspândește și mai mulți adepți sunt atrași de mesajul inspirat al lui Iisus, călătoria spirituală a Mariei o plasează în centrul unei povestiri care o va duce la Ierusalim. Acolo, trebuie să se confrunte cu realitatea destinului lui Iisus și să își găsească locul ei în cadrul mișcării. Deși pelicula se derulează înfățișând creștinătatea timpurie, lasă deschisă portița spre interpretările filosofice, umaniste și chiar feministe, stabilind o paralelă cu actuala epocă, dar și cu un context particular (scandalurile hollywoodiene). De altfel, lungmetrajul este una dintre cele mai recente producții ale companiei Weinstein (The Weinstein Company).

Rooney Mara (Mary Magdalene) © IFC Films

Preocupat, probabil, prea îndeaproape de puternicul mesaj introdus într-o narațiune-epopee biblică, realizatorul nu a acordat atenția cuvenită ritmului poveștii cinematografice. Aici, a “păcătuit”, deși le-a oferit spectatorilor magnifice imagini/peisaje (filmate în Sicilia, Apulia, Matera și Napoli de Greig FraserZero Dark Thirty, Rogue One) și paracomentariul sonor (realizat de regretatul Johan Johannsson), regia  se mulțumește doar cu maniera contemplativă.

O lungă perioadă de timp, producțiile (peplum) de la Hollywood cu tematică biblică ofereau perspectiva romanilor creștinați, iar evreii rămâneau sub unghiul barbariei. De această dată, lungmetrjul tratează cu mai multă îngăduință problematica iudaică, personajele fiind evrei care discută despre asuprirea lor de căre romani, aşteptând un Mesia mai apropiat de regele David decât de Hristos. Distribuția din Mary Magdalene îi reunește pe actorii francezi: Denis Ménochet, Tchéky KaryoAriane Labed și Tahar Rahim (viziunea asupra lui Iuda e foarte incitantă), pe discretul Chiwetel Ejiofor (Petru), pe charismaticul Joaquin Phoenix, dar – mai ales – pe delicata Rooney Mara. Desigur, centrul de greutate  îl reprezintă figura Mântuitorului; Joaquin Phoenix îl ilustrează pe Iisus măcinat de frământările interioare, aspru dar și vulnerabil.

Joaquin Phoenix & Rooney Mara în ”Mary Magdalene” © IFC Films

Deși e de sorginte divină, suferă și își anticipează moartea pe cruce. Viziunea personajului asupra propriei morți iscă fiori. Maria Magdalena apare, într-adevăr, aşa cum ne-am aştepta să o vedem: tânără, pură, cu trăsături fine. În pofida imaginii fragile, Magdalena apare ca cel mai inteligent discipol: o femeie sigură pe sine, dar cuminte, sensibilă și inteligentă. Rooney Mara e o prezență aproape eterică. Haloul de lumină proiectat asupra femeii, la prima întâlnire cu Iisus, semnifică  și pătrunderea în câmpul luminos al acestuia, iradierea locurilor cu lumină semnalând prezența sa divină. Magdalena ipostaziată de tânăra actriță e o femeie puternică; cu siguranţă, e una dintre femeile care aparţine mai puţin vremii sale, ci mai degrabă timpurilor de astăzi. În primă instanţă, pare că doar ea înţelege corect învăţătura Noului Testament, în vreme ce Apostolii înclină, adesea, spre eliberare prin violenţă. Se face simțită linia “Political Correctness”, prin urmare, Petru e “o pată de culoare” (actorul s-a remarcat, de altfel, încă de la pelicula 12 Years   a Slave), deși originea mediteraneană a personajului ar îndreptăți și o astfel de reprezentare.

Toate decupajele subiective din această peliculă relevă o constantă problemă: iertarea, mizericordia (misericordia). Așa cum acel flash forward prin care Iisus e devastat de viziuni e doar un răspuns emoțional și subiectiv, la fel și mânia provocată de farisei reprezintă contrastul dintre primirea călduroasă și condamnarea sa. Mișcarea rectilinie, lipsită de relief ia sfârșit odată cu informațiile (rezumate in fine) privitoare la reabilitarea Mariei Magdalena, considerată de Vatican martor privilegiat al Evangheliilor și al Învierii.

Mary Magdalene rămâne un film sobru, cu o scriitură eliptică, dar viguroasă și “personală”, care-i conferă spiritualității locul cuvenit într-o lume tulbure.

Mary Magdalene

Regia: Garth Davis
Scenariul: Philippa Goslett, Helen Edmundson
Imaginea : Greig Fraser
Decorurile: Fiona Crombie
Costumele: Jacqueline Durran
Sunetul: Robert Mackenzie
Montajul : Alexandre De Franceschi, Melanie Oliver
Muzica: Hildur Guðnadóttir, Jóhann Jóhannsson

Distribuția:
Rooney Mara – Maria Magdalena
Joaquin Phoenix – Iisus din Nazareth
Chiwetel Ejiofor – Simon-Petru
Tahar Rahim – Iuda
Denis Ménochet – Daniel
Zohar Shtrauss – Ioan
Tchéky Karyo – Elisei
Ariane Labed – Rahela
Charles Babalola – Andrei
Michael Moshonov – Matei
Theo Theodoridis – Lazăr

Durata: 120 min

Via WebCultura


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Noile veșminte ale mitului – „Mary Magdalene”

Scris de pe aprilie 11, 2020 în Cinema, Creştinism, Modernitate, Morală

 

Etichete:

Anti-spleen

“Pentru că amintirea iubirii tale îmi aduce atâta bogăție, disprețuiesc să schimb cu regii soarta mea.” (Shakespeare – Sonete)

Februarie mi se pare unul dintre momentele cele mai confuze, cele mai controversate ale anului. În simetria anului, februarie este un fel de “noiembrie întors”. Frigul se furișează între vertebre, nevroza, plictisul și somnolența – visul urât se prelungește. În real, coșmarul glisează în cotidian, granițele dintre adevăr și închipuire se șterg. Devine din ce în ce mai greu să ne purtăm copilăria, iubirile și luciditatea maturității ca pe un steag de luptă. Suspansul și tumultul de fiecare zi lasă loc unui freamăt duios-molcom al ființei noastre risipite printre luminile și umbrele timpului, în graba noastră de a fi.

Determinismul crud al legii karmice este adesea înlocuit cu speranța mântuirii sufletului și ca o consecință a vindecării.

În spiritualitatea creștină, Evagrie Ponticul a introdus cele opt patimi ale sufletului – generatoare ale tuturor maladiilor sufleteşti – sub numele de “gândurile cele mai generale ale răutății”. Acestea sunt asemenea comandanţilor care trag după ei o armată de păcate. În capitolul VI al Praktikos-ului său, Evagrie Ponticul indică aceste gânduri după cum urmează: lăcomia pântecului, desfrânarea, iubirea de arginți, întristarea, mânia, trândăvia, plictiseala, slava deșartă, mândria.

Anti-spleen“Duhul akediei” este considerat de cuviosul Evagrie cel mai rău dintre demoni. Până la Evagrie, akedia/ acedia avea sensul clasic de neglijență, lipsă de interes. Evagrie este cel dintâi care a identificat demonul akediei cu “demonul amiezii” din Psalmul 90. Se poate spune că a fost precursorul părintelui psihologiei abisale: Kierkegaard. Predispoziţia nu-i numai înnăscută, ci şi întărită prin practicarea păcatului personal.

Azi, în lumea noastră secularizată, în care individul se simte adesea la fel de singur ca într-un pustiu, demonul cumplit al akediei capătă trăsăturile neurasteniei și chiar ale depresiei cu tendință la sinucidere. Raportarea obsesivă la propria  persoană produce, din păcate, o hipertrofiere a orgoliului, o autosuficiență. “Cea mai frumoasă dintre vicleniile diavolului este de a vă convinge că el nu există.” (Charles BaudelaireLe Spleen de Paris)

Rugându-ne necontenit și încordat, duhul akediei va fugi; se impune, însă rânduială şi măsură în orice lucru de la care să nu ne abatem. “Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (1 Corinteni, cap. 13)

(foto: Anka Zhuravleva)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Vaticanul à la Netflix – The Two Popes

Ciocnirea titanilor ? Ciondăneli  la Vatican ? Un subiect extraordinar, o miză cinematografică   ce rimează cu definiția „misiune imposibilă” și totuși a rezultat un film cu șanse mari la succes. La finalul anului 2019, Netflix a lansat către marele public propuneri incitante, așa se face că,    în ajunul Crăciunului, tradiționala  slujbă de sărbătoare să fie rostită de The Two Papes, aduși  în prim-plan de  cineastul care-a realizat City of God.  În The Two Papes, realizat de Fernando Meirelles, asistăm la pasionantul dialog dintre Joseph Ratzinger, pontiful demisionar și Jorge Bergoglio. Bunăoară, regizorul Fernando Meirelles și scenaristul Anthony McCarten transpun  pe ecran povestea profundă a uneia dintre cele mai dramatice „tranziții de puter” din ultimii 2000  de ani (în prajma demisiei Papei Benedict al XVI-lea – din februarie 2013- și instalarea Papei Francisc).

Așadar, avem de-a face cu o poveste biografică. În anul 2012, profund nemulțumit de direcția în care se îndrepta Biserica, Cardinalul Bergoglio (Jonathan Pryce), îi cere Papei Benedict (Anthony Hopkins) permisiunea de a se retrage. În aprilie 2005, cardinalul Jorge Mario Bergoglio, arhiepiscopul Buenos Aires, este chemat la Vatican după moartea Papei Ioan Paul al II-lea pentru alegerea noului Papă. Cardinalul german Joseph Ratzinger devine astfel Papa Benedict al XVI-lea; Bergoglio primește cel de-al doilea număr mai mare de voturi.

Șapte ani mai târziu, Biserica Catolică este târâtă în numeoase scandaluri (pornite de la surse din Vatican), iar mandatul lui Benedict a fost afectat de acuzații publice. Controversa pornise de la modul în care Biserica s-a ocupat de preoții pedofili, în special Peter Hullermann, pe care cardinalul Ratzinger l-a mutat personal într-o  altă parohie, unde preotul a continuat să abuzeze anumiți copii. Bergoglio și-a depus demisia din funcția de arhiepiscop, dar Vaticanul nu i-a răspuns. În timp ce se pregătește să meargă la Roma și să-și depună personal scrisoarea de demisie către Papa, primește solicitarea de a ajunge la Vatican. Bergoglio și Papa Benedict se întâlnesc la Palatul Castel Gandolfo, reședința de vară a Papei. Cei doi dezbat problemele arzătoare ale Bisericii, fiecare având propria viziune teologică; Benedict e un cărturar conservator, iar Francisc un om al celor mulți și săraci, un om cu viziuni moderne, care încearcă să țină pasul cu realitatea.

Asemănare

Deși se va confrunta cu scandaluri și nesiguranțe, Papa Benedict propune o întâlnire cu cel mai aspru critic al său și viitorul succesor al Romei pentru a-i dezvălui un secret care va zgudui Biserica Catolică din temelii. Totul a început cu dorința cardinalului Bergoglio de a se întoarce la «Biserica săracilor» și de a se retrage într-o parohie modestă din Argentina. Venind la Roma pentru a-și rezolva pensionarea, acest umil slujitor al Bisericii primește confidențele Sfântului Părinte, care este sigur că este un impostor. Realizatorii peliculei prezintă întâlnirea, confruntarea, apoi fraternizarea dintre cardinalul Bergoglio (viitorul Papa Francisc) și suveranul pontif  Benedict al XVI-lea. Primul dorea să i se  accepte demisia, când nu se mai regăsește în doctrina Bisericii, când al doilea voia să o reafirme și refuză să accepte ca un prelat să considere misiunea religioasă ca pe o slujbă de la care să plece. Cei doi bărbați își împărtășesc apoi îndoielile, păcatele lor (Bergoglio a avut o atitudine discutabilă  în timpul dictaturii argentiniene), temerile și credința lor. În spatele zidurilor Vaticanului, începe lupta între tradiție și progres, vină și iertare, iar acești doi bărbați – total diferiți – comentează elemente din trecuturile lor, cu scopul de a găsi un teren comun și de a construi un viitor pentru milioanele de credincioși din toată lumea. Într-un final, cei doi Papi urmăresc împreună finala Cupei Mondiale la Fotbal (FIFA 2014), partida naționalelor din Germania și Argentina.

Chiar dacă e brăzdat de flashback-uri și e înțesat de întrebări referitoare la erorile Bisericii, filmul semnat de Fernando Meirelles nu devine doar un ‘oratoriu’ servit de doi actori de excepție: Jonathan Pryce, actorul- «fetiș» al lui Terry Gilliam (Brazil, The Man Who Killed Don Quixote) și Anthony Hopkins. Pasionantul dialog e, uneori, amuzant, alteori grav, unul dintre papi poartă mocasini de culoare purpurie, celălalt are un ceas Swatch.  Niciodată nu au existat doi Sfinți Părinți la fel de diferiți ca Benedict al XVI-lea, „rottweilerul lui Dumnezeu”    și Francisc, „episcopul mahalalelor”. Fernando Meirelles realizează un dispozitiv dramatic complex, în care cele două personaje să se convingă reciproc, adoptând fiecare în cele din urmă punctul de vedere al celuilalt. Chiar nu mai are nicio semnificație disputa, purtată în alcovul din Castelul Gandolfo, dintre un „credincios de stânga” (apropiat de teologia eliberării) și un veritabil „gardian al Templului”. Perfect nuanțat de magistralii Anthony Hopkins și Jonathan Pryce, dialogul ajunge să semene cu un amuzament dintre doi „puștani răutăcioși”.

Seniorii în  ale actoriei profită de măiestria dialogurilor semnate de Anthony McCarten și evidențiază, cu farmec, precizia psihologică a fiecărui personaj ilustrat. Admirabil coordonați de Fernando Meirelles, transformă duelul dialogat într-un „mic tratat de confruntare filosofică”. Cu toate că este un film dens, realizatorii nu par să gestioneze cu brio problema pedofiliei din sânul Bisericii Catolice, preferând să se îndepărteze: se taie sonorul, iar contracâmpul conferă un aer (presupus) meditativ și atât. Totuși, această retragere bruscă nu afectează filmul în ansamblul său, iar The Two Papes rămâne o fabulă inteligentă, plăcută, foarte bine scrisă, iremediabil inofensivă.

Cei doi papi reali

Regia: Fernando Meirelles

Scenariul: Anthony McCarten (adaptare după piesa The Pope, scrisă în 2017 de Anthony McCarten)

Imaginea: César Charlone

Montajul: Fernando Stutz

Muzica: Bryce Dessner

Distribuția:

Jonathan Pryce –  Cardinalul Jorge Mario Bergoglio, viitorul Papă Francis Juan Minujín – Tânărul Jorge Mario Bergoglio

Anthony Hopkins – Papa Benedict XVI

Luis Gnecco – Cardinalul Cláudio Hummes

Sidney Cole – Cardinalul  Peter Turkson

Durata: 125 min.

Premii, nominalizări:

  • Oscar 2020 – Nominalizări

Cel mai bun actor în rol principal: Jonathan Pryce

Cel mai bun actor în rol secundar:Anthony Hopkins

Cel mai bun scenariu adaptat :Anthony McCarten

  • Globul de Aur 2020 – Nominalizări

Globul de Aur pentru cel mai bun film (dramă)

Globul de Aur pentru cel mai bun actor (dramă): Jonathan Pryce

Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu: Anthony McCarten

Globul de Aur pentru cel mai bun actor în rol secundar: Anthony Hopkins

  • BAFTA 2020 – Nominalizări

Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor, rol principal: Jonathan Pryce

Premiul BAFTA pentru film britanic remarcabil: Anthony McCarten, Jonathan Eirich, Tracey Seaward, Dan Lin, Fernando Meirelles

Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor, rol secundar: Anthony Hopkins

Premiul BAFTA pentru cel mai bun scenariu adaptat: Anthony McCarten

După ce-l veți vedea, urmăriți-l pe Sir Anthony Hopkins într-un scurt interviu despre rol.

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Vaticanul à la Netflix – The Two Popes

Scris de pe ianuarie 21, 2020 în Blockbuster, Cinema, Creştinism, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Și Dumnezeu în toate astea? – „Omul care vedea dincolo de chipuri”

Ce leagă, într-un mod universal și atemporal, violența de credințele într-un Dumnezeu care se presupune că este protectorul turmei sale”? Adesea confruntați cu violența, occidentalii lumii actuale se trezesc interogându-se: Și Dumnezeu unde e în toate astea?” Dincolo de ceea ce ar putea părea doar o poveste nutrită de preocupările unui Occident mereu amenințat de efectele terorismului islamic, regăsim relația paradoxală dintre rău și religie. Éric-Emmanuel Schmitt își trimite cititorii către The Sixth Sense /Al șaselea simț (impresionantul film semnat de de M. Night Shyamalan) în noua sa carte, Omul care vedea dincolo de chipuri. Bizara apropiere dintre lumea celor vii și cea a spiritelor celor plecați dintre vii e plasată într-o carte bine ancorată într-o realitate tulbure, mereu confruntată cu sângeroasele fenomene ale radicalizării islamiste. Neobositul autor se strecoară printre personaje cu mult farmec și umor, așa cum îi șade bine unui scriitor a cărui operă de căptușită cu autoderiziune. Regăsim un nou și tulburător roman încărcat de suspans și judecăți de natură filosofică. Éric-Emmanuel Schmitt aduce în prim-plan reflecții ludice, dar puternice, despre dumnezeire și încearcă să fixeze raporturile dintre moarte, terorism și media.

Coperta: Angela Rotaru

Așadar, Augustin, un tânăr jurnalist stagiar la ziarul local «Demain», acest ins care trăiește la limita subzistenței, supraviețuiește unui atentat terorist din Charleroi (Belgia). Un kamikaze strigase «Allah Akbar !»/«Allah e mare!» înainte de a se detona și de a lăsa în urmă opt morți și 25 de răniți. Hipersensibil, de o timiditate maladivă, Augustin Trolliet, deși are un fizic ingrat, se bucură, totuși, de un dar: poate vedea ceea ce alții nu pot. După atac, a văzut un spirit rău în jellaba (haină marocană) de pe umărul teroristului. Bunăoară, el devine un martor prețios pentru poliție. Când îi pun întrebări, oamenii legii nu bănuiesc însă că timidul Augustin are această capacitatea care-i permite să vadă dincolo de limitele percepției și deducției dintr-o anchetă. Ajutat de vocile unor prezențe inefabile, protagonistul pornește pe un drum la capătul căruia va reuși să afle răspunsuri la marile întrebări neliniștitoare și să devină un adevărat erou. Autorul remarcă faptul că oamenii Cărții” nu dețin monopolul masacrelor, dar paginile abundă de sânge. Éric-Emmanuel Schmitt conchide: Cei care lovesc vor să aibă dreptate și să nu fie contraziși. Nefericiții! Își doresc marmură acolo unde curge doar apă.” Scriitorul îl pune pe Augustin Triollet în contact cu Dumnezeu. Cititorii nefamiliarizați cu opera lui Schmitt nu trebuie să își imagineze vreun bătrân bărbos, într-un nimb luminos, cu brațele larg deschise, ar fi pe o cale greșită. Creatorul apare sub forma „hugoliană” a unui «Mare Ochi». Tonul glumeț, adesea ireverențios, îi va familiariza, totuși, cu pilde din Vechiul și Noul Testament. Oare cine s-ar plânge?

Ediția franceză (2016): Éric-Emmanuel Schmitt, L’homme qui voyait à travers les visages, Paris, éd. Albin Miche

Sub privirile sale de visător solitar, acest doctor în Filosofie – membru al Academiei Goncourt – adună interogațiile literaților parizieni și caute să afle, din spatele eroilor săi, misterul divin. În acest roman a încercat să sintetizeze componentele operei sale, fascinându-și cititorii devotați. Aflat pe marginea patului său de spital, dorind să ascundă această viziune, Augustin este bănuit că a mințit. Îl știa pe Hocine Badadi? Pe drumul tânărului apare  un anume romancier, Éric-Emmanuel Schmitt. Acesta e disponibil pentru un halucinant interviu cu Dumnezeu, numit «Marele Ochi» (denumire care se regăsește în cele  trei mari religii monoteiste), acordat lui Augustin, explicându-i calm că textul religios este o sursă de adevăr, dar că citirea lui a fost în orice moment riscantă. Grație pasiunii sale pentru spiritualitate și filosofie, Augustin combină cele două misiuni pentru a atinge apoteoza existenței sale: să discute cu Dumnezeu însuși și să-I pună direct întrebarea. Prin urmare, sub efectul medicamentelor, Augustin îl intervievează pe Dumnezeu despre activitatea sa literară. Dar Dumnezeu și-a oprit „cariera” pentru că oamenii nu au înțeles cărțile sale. Metafora este clară, iar reflecția scriitorului pare simplistă: „Trebuie să știi să citești cărți, începând cu cărțile sacre. Lectura este cea care face cartea, ci nu cartea pe care o citește. Pentru Éric-Emmanuel Schmitt, aceeași carte poate fi citită ca „un apel la crimă, violență sau ca un stimul pentru a fi mai grijuliu, mai primitor, mai deschis”. Într-o societate lipsită de profunzimea unei veritabile culturi religioase, ultimul roman semnat de Schmitt devine un luminos breviar; chiar și „crezând agnostic”.

Pentru că abordează problemele esențiale prin intermediul noutății: clarifică relația dintre sacralitate și violență, are îndrăzneala de a-L pune pe Dumnezeu în discuție și de a plasa oamenii în fața responsabilităților lor. „Sunt bolnav de oameni”, spune Dumnezeu în interviul său cu Augustin. Oamenii nu s-au gândit niciodată la lietratură, ci au născocit dogme pe care le-au apărat cu multă violență. Éric-Emmanuel Schmitt își provoacă cititorii, îi face să gândească, să cântărească, să comenteze, așa cum făcuseră înaintea sa Diderot sau Pascal. Conștient de faptul că romanele nu schimbă lumea, Éric-Emmanuel Schmitt consideră că – ocazional – unele dintre ele chiar pot schimba complet o persoană. „Întotdeauna trebuie să aruncați cartea peste bord și, da, poate că va fi tocmai cartea de care a fost nevoie pentru acea persoană dornică să gândească mai corect. O carte este întotdeauna o mână întinsă.”

Éric-Emmanuel Schmitt: „Omul care vedea dincolo de chipuri”, Editura Humanitas Fiction, București, 2018

Roman, Colecția: Seria de autor Eric-Emmanuel Schmit, Traducere și note de Liliana Donose Samuelsson

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Și Dumnezeu în toate astea? – „Omul care vedea dincolo de chipuri”

Scris de pe ianuarie 7, 2020 în Creştinism, Cultură, Cărți de colecție, Cărţi

 

Euforia lunii Decembrie

Euforia lunii decembrie este, desigur, efectul eforturilor producătorilor de toate felurile de a-și comercializa cât mai profitabil marfa și serviciile. Totodată este și un efect al dorinței creștinilor consumiști de a converti sacrul la o bucurie mai lumească, mai palpabilă, la îndemână pentru, aproape, oricine. Este bucuria aceea pe care Charles Dickens o surprinde cât se poate de exact în Poveste de Crăciun, cea a dăruirii, împărtășirii și a iubirii de semeni.

În 1823, un profesor de literatură, Clement Clarke Moore, scria poemul The Night Before Christmas cu scopul de a-și distra copii. Desenatorul Thomas Nast, angajat al revistei Harper’s Weekly, îi desăvârșește portretul personajului central din poem – un bătrân rotofei, cu mantia roșie, în blăniță și săniuța trasă de reni. Cu timpul, imaginea va deveni un adevărat brand al sărbătorilor de Crăciun. Publicitatea și moda ilustratelor de Crăciun vor contribui mult la răspândirea imaginii standard a noului Moș Crăciun de tip american, mai ales compania de băuturi Coca-Cola. Astfel, Moș Crăciun va exista pentru toate vârstele, suplinind nevoia fiecăruia de miraculos și oferind oamenilor o cale mai ușoară de-a avea acces la fenomenul religios.

Euforia lunii decembrie

”Main Street @ Christmas,”December 1, 1944 ©️ AllPosters.com

Acumularea materială, apetitul pentru obiecte, este atât de evident în perioadele de sărbătoare, când magazinele devin locul de viață pentru majoritatea oamenilor, locul de întâlnire, de plăceri și des-frânare, de încântare, în care narcisismul și hedonismul au ca simptom adăugat “febra”. Imaginarul care domină lumea de astăzi este unul de tip marfă, în care fiecare individ se preferă pe sine, lumea fiindu-i disponibilă oricând și oriunde, la picioarele lui. În astfel de perioade, copilul învață de mic că el este un individ-doritor, că el se mișcă într-o lume a doleanțelor.

Dacă se spune că suntem ceea ce mâncăm, ceea ce bem etc., cel mai intim adevăr despre noi este că suntem ceea ce dorim, indiferent dacă universul dorințelor noastre este populat de persoane, obiecte, experiențe, stiluri de viață, cu toate expresiile pe care acesta le îmbracă. Confortul psihologic și imediatețea realizării dorințelor noastre nu lasă loc decât pentru dreptul la plăcere. Societatea se organizează în jurul dorințelor noastre și răspunde dorințelor noastre “personalizate”. Pentru orice doleanță de copil sau de adult, de femeie sau de bărbat etc., cineva gândește, creează, se specializează. Pentru fiecare “target comercial” cineva își pregătește “sulița”. Lumea serviciilor “în slujba” ta sau a mea se extinde mereu. Crăciunul este, fără îndoială, un eveniment scos din spațiul privat, el a devenit un eveniment public, un spectacol. Imediat apare și întrebarea: “Și ce e rău în asta?” sau “Și ce dacă contagiunea socială face ca mimetismul să troneze în lumea dorințelor, când strada devine casă și anturajul tinerilor ține loc de familie?” Totul se explică…

Poezia iernii? Ar putea fi neprihănirea omătului, care s-așterne purificator peste această lume încărcată de păcatele anului ce tocmai se sfârșește. Ar putea fi și vindcarea de regrete și gânduri pizmașe. Suntem bogați sufletește pe cât de intense în trăiri ne sunt amintirile. Iarna camuflează singurătăți viscolite și-nchideri în sine. Dunga plumburie a zării ascunde plecări și părăsiri, nopți lungi ca așteptarea unui tren întârziat pe un peron de gară. Totuși, chiar și așteptarea, care uneori se lasă așa de greu consumată, înseamnă tot trecere și numărătoare inversă.

Vom căuta în noi forța de a ne reîncrede unii în ceilalți și de a ne izbăvi prin iubire în anul ce va veni. Iarna, stările opuse coincid. Sevele se închid în rădăcini, pregătind miracolul învierii de mai târziu. Bucurie zămislită sub masca tristeții, dogoarea fiorilor de gheață. De fapt, iarna nu-i un anotimp, ci o stare de spirit, o dimensiune a spiritului uman – neprihană și întoarcere în sine ca într-o cristelniţă din care nu poți ieși decât purificat.

Începe încă o iarnă răzvrătită ca zăpezile de altădată asupra fantasmelor amintirii. Alte nopți în mătase albă, alte zile grele de culori se vor aduna peste sufletele noastre, ca reluarea unei existențe deja trăite. Ne pregătim iarăși să mai trecem un prag și nu suntem mai bătrâni, ci doar am mai adăugat o fărâmă de bogăție inimilor noastre. Să lăsăm loc, încă o dată, speranței. Un decalog al zilei de mâine pe care nu am avut curajul să îl rostim, iese în lumina răvășită și alungată de teamă: să fii curat la gânduri, la vorbe și, mai ales, la fapte, să nu urăști, să te bucuri de fiecare clipă trăită și… să iubești. În realitate, nu a alege este greu, ci a accepta să ne împărțim fericirea cu ceilalți.

Începutul sfârșitului de an răstălmăcește sensul destinului ce ne-a fost dat. De aceea, ce n-am împlinit vom avea ocazia de a încerca să izbutim, pe cine am îndurerat (din întâmplare) vom putea să bucurăm. Cine ne-a amăgit va avea șansa să se reabiliteze. Numai clipa pierdută nu se va mai întoarce, fiindcă ea, clipa, suverana destinului, e cea care ne pierde. Pentru că nimic nu-i definitiv pierdut dinainte și pentru că nimic nu se mai poate recâștiga, să reînvățăm drumul speranței.

La urma-urmei, și “filosofiile” despre viață se pot schimba odată cu viața însăși.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web