RSS

Arhive pe categorii: Creştinism

Și Dumnezeu în toate astea? – „Omul care vedea dincolo de chipuri”

Ce leagă, într-un mod universal și atemporal, violența de credințele într-un Dumnezeu care se presupune că este protectorul turmei sale”? Adesea confruntați cu violența, occidentalii lumii actuale se trezesc interogându-se: Și Dumnezeu unde e în toate astea?” Dincolo de ceea ce ar putea părea doar o poveste nutrită de preocupările unui Occident mereu amenințat de efectele terorismului islamic, regăsim relația paradoxală dintre rău și religie. Éric-Emmanuel Schmitt își trimite cititorii către The Sixth Sense /Al șaselea simț (impresionantul film semnat de de M. Night Shyamalan) în noua sa carte, Omul care vedea dincolo de chipuri. Bizara apropiere dintre lumea celor vii și cea a spiritelor celor plecați dintre vii e plasată într-o carte bine ancorată într-o realitate tulbure, mereu confruntată cu sângeroasele fenomene ale radicalizării islamiste. Neobositul autor se strecoară printre personaje cu mult farmec și umor, așa cum îi șade bine unui scriitor a cărui operă de căptușită cu autoderiziune. Regăsim un nou și tulburător roman încărcat de suspans și judecăți de natură filosofică. Éric-Emmanuel Schmitt aduce în prim-plan reflecții ludice, dar puternice, despre dumnezeire și încearcă să fixeze raporturile dintre moarte, terorism și media.

Coperta: Angela Rotaru

Așadar, Augustin, un tânăr jurnalist stagiar la ziarul local «Demain», acest ins care trăiește la limita subzistenței, supraviețuiește unui atentat terorist din Charleroi (Belgia). Un kamikaze strigase «Allah Akbar !»/«Allah e mare!» înainte de a se detona și de a lăsa în urmă opt morți și 25 de răniți. Hipersensibil, de o timiditate maladivă, Augustin Trolliet, deși are un fizic ingrat, se bucură, totuși, de un dar: poate vedea ceea ce alții nu pot. După atac, a văzut un spirit rău în jellaba (haină marocană) de pe umărul teroristului. Bunăoară, el devine un martor prețios pentru poliție. Când îi pun întrebări, oamenii legii nu bănuiesc însă că timidul Augustin are această capacitatea care-i permite să vadă dincolo de limitele percepției și deducției dintr-o anchetă. Ajutat de vocile unor prezențe inefabile, protagonistul pornește pe un drum la capătul căruia va reuși să afle răspunsuri la marile întrebări neliniștitoare și să devină un adevărat erou. Autorul remarcă faptul că oamenii Cărții” nu dețin monopolul masacrelor, dar paginile abundă de sânge. Éric-Emmanuel Schmitt conchide: Cei care lovesc vor să aibă dreptate și să nu fie contraziși. Nefericiții! Își doresc marmură acolo unde curge doar apă.” Scriitorul îl pune pe Augustin Triollet în contact cu Dumnezeu. Cititorii nefamiliarizați cu opera lui Schmitt nu trebuie să își imagineze vreun bătrân bărbos, într-un nimb luminos, cu brațele larg deschise, ar fi pe o cale greșită. Creatorul apare sub forma „hugoliană” a unui «Mare Ochi». Tonul glumeț, adesea ireverențios, îi va familiariza, totuși, cu pilde din Vechiul și Noul Testament. Oare cine s-ar plânge?

Ediția franceză (2016): Éric-Emmanuel Schmitt, L’homme qui voyait à travers les visages, Paris, éd. Albin Miche

Sub privirile sale de visător solitar, acest doctor în Filosofie – membru al Academiei Goncourt – adună interogațiile literaților parizieni și caute să afle, din spatele eroilor săi, misterul divin. În acest roman a încercat să sintetizeze componentele operei sale, fascinându-și cititorii devotați. Aflat pe marginea patului său de spital, dorind să ascundă această viziune, Augustin este bănuit că a mințit. Îl știa pe Hocine Badadi? Pe drumul tânărului apare  un anume romancier, Éric-Emmanuel Schmitt. Acesta e disponibil pentru un halucinant interviu cu Dumnezeu, numit «Marele Ochi» (denumire care se regăsește în cele  trei mari religii monoteiste), acordat lui Augustin, explicându-i calm că textul religios este o sursă de adevăr, dar că citirea lui a fost în orice moment riscantă. Grație pasiunii sale pentru spiritualitate și filosofie, Augustin combină cele două misiuni pentru a atinge apoteoza existenței sale: să discute cu Dumnezeu însuși și să-I pună direct întrebarea. Prin urmare, sub efectul medicamentelor, Augustin îl intervievează pe Dumnezeu despre activitatea sa literară. Dar Dumnezeu și-a oprit „cariera” pentru că oamenii nu au înțeles cărțile sale. Metafora este clară, iar reflecția scriitorului pare simplistă: „Trebuie să știi să citești cărți, începând cu cărțile sacre. Lectura este cea care face cartea, ci nu cartea pe care o citește. Pentru Éric-Emmanuel Schmitt, aceeași carte poate fi citită ca „un apel la crimă, violență sau ca un stimul pentru a fi mai grijuliu, mai primitor, mai deschis”. Într-o societate lipsită de profunzimea unei veritabile culturi religioase, ultimul roman semnat de Schmitt devine un luminos breviar; chiar și „crezând agnostic”.

Pentru că abordează problemele esențiale prin intermediul noutății: clarifică relația dintre sacralitate și violență, are îndrăzneala de a-L pune pe Dumnezeu în discuție și de a plasa oamenii în fața responsabilităților lor. „Sunt bolnav de oameni”, spune Dumnezeu în interviul său cu Augustin. Oamenii nu s-au gândit niciodată la lietratură, ci au născocit dogme pe care le-au apărat cu multă violență. Éric-Emmanuel Schmitt își provoacă cititorii, îi face să gândească, să cântărească, să comenteze, așa cum făcuseră înaintea sa Diderot sau Pascal. Conștient de faptul că romanele nu schimbă lumea, Éric-Emmanuel Schmitt consideră că – ocazional – unele dintre ele chiar pot schimba complet o persoană. „Întotdeauna trebuie să aruncați cartea peste bord și, da, poate că va fi tocmai cartea de care a fost nevoie pentru acea persoană dornică să gândească mai corect. O carte este întotdeauna o mână întinsă.”

Éric-Emmanuel Schmitt: „Omul care vedea dincolo de chipuri”, Editura Humanitas Fiction, București, 2018

Roman, Colecția: Seria de autor Eric-Emmanuel Schmit, Traducere și note de Liliana Donose Samuelsson

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Și Dumnezeu în toate astea? – „Omul care vedea dincolo de chipuri”

Scris de pe noiembrie 2, 2019 în Creştinism, Cultură, Cărți de colecție, Cărţi

 

„Inferno” – Twist ezoteric în formulă Old School

Noua incursiune cinematografică a tandemului Tom Hanks & Ron Howard în universul sui-generis al lui Dan Brown – Inferno – aduce cu o încercare căznită de revitalizare a epocii filmelor din anii 2000. Așadar, laureatul premiului Oscar, Ron Howard, a adaptat pentru ecran cel mai recent bestseller din seria scrisă de Dan Brown  – Da Vinci Code -, care-l are, drept protagonist pe Robert Langdon: Inferno.

În noua ecranizare, reputatul profesor de Istoria Artei, expert în descifrarea unor coduri, se află prins într-o conjuctură deloc prietenoasă, dar pe urmele renascentistului Dante Aligheri. Dacă  în urmă cu șapte secole, ilustrul scriitor italian oferea lumii o reprezentare a Infernului (după experiențele triste ale Evului Mediu) și atenționa cititorii asupra modului în care păcatele îi duc pe oameni la pierzanie, în mileniul al treilea, istoria se repetă, dar la alt nivel.

De astă-dată, Răul capătă forme mai viclene: tehnologia și, implicit, virusurile create în laborator. Așadar, amenințarea cu o nouă primejdie, care va duce omenirea la o nouă “Molimă Neagră” – cum a fost epidemia de ciumă din Evul Mediu -, se ivește odată cu declarațiile lansate de excentricul milionar furios, Bertrand Zobrist (Ben Foster). Într-o conferință, acesta considera că suprapopularea actuală a planetei este un alt fel de cancer, care prin consecințele sale, aduce catastrofa, de aceea Zobrist găsește o soluție “potrivită” – suferința (în linie dramatică cu cea zugrăvită de Dante în Infernul).

Blestem, profeţie sau doar un puzzle al unui geniu malefic?

Profesorul Langdon (Tom Hanks) trăiește el însuși un “infern” pentru că se trezește într-un spital din Florența, pălit de-o amnezie retrogradă, supravegheat de o jună doctoriță, Sienna Brooks (Felicity Jones). În agitația ivită odată cu apariția unei misterioase vizitatoare, pe holurile spitalului, Vayentha (interpretată de tânăra actriță româncă, Ana Ularu), profesorul de la Harvard este nevoit să se aliaze cu Sienna. Speră el că numai așa poate să-l ajute să-şi redobândească memoria și să scape de urmărirea amenințătoare a femeii în uniformă.

Ana Ularu © Columbia Pictures

Când situația începe să i se contureze, Langdon are surpriza să constate că, pe lângă misteriosul cilindru găsit în buzunarul hainei sale, mai este implicat și în ceea ce pare a fi un “complot împotriva întregii lumi”. Alături de Sienna, aleargă într-o cursă contracronometru prin (aproape) toată Europa pentru a dejuca un complot la nivel planetar.

Tom Hanks © Columbia Pictures

Dan Brown nu a renunțat le obiceiurile sale ficționale și a pus la punct, în roman, un joc de piste false, care-au devenit rapid acele “trompe-l’œil” scenaristice și mesaje codificate, care funcționează fără timpi morți. În pelicula semnată de Ron Howard, acestea toate au devenit imagini apocaliptice (ce par desprinse din jocurile video) și flashback-uri, într-un soi de aventură regresivă, în dorința de a fi pe înțelesul marelui public.

Felicity Jones & Tom Hanks © Columbia Pictures

Fără prea multe implicații și referințe religioase, Inferno se dovedește a fi mai mult decât un “popcorn movie” grație aspectului său sobru datorat imaginii (adesea, în flashback-uri, sunt utilizate editările în Cinemascope), imageriei de factură botticelliană și prezenței lui Tom Hanks (deși are vârsta 60+, actorul este atașat statutului de erou hollywoodian, rezistent în fața impresionanetei armate de apariții noi, mai bine ancorate în epoca actuală). Cu toate că scenariul e țesut pe arhetipala cursă  contracronometru pentru a împiedica Apocalipsa, filmul are meritele sale. Acest nou duet actoricesc, Tom Hanks și Felicity Jones, contribuie la evitarea ridicolului din povestea cinematografică: cursele nesfârșite, ba pe holuri de spital, ba printre turiștii de pe străzile Florenței, printre culoarele întunecate ale unor clădiri-monument iconice, câteva scene aproape burlești (furtul măștii mortuare a lui Dante, acrobațiile involuntare prin podurile muzeelor, bătăile din trenul de mare viteză), grupările misterioase, virusuri biologice și explozii).

Felicity Jones, Tom Hanks & Omar Sy © Columbia Pictures

Spectatorul poate, lesne, găsi scuze pentru toate aceste excese acceptând surâsul complice al eroului principal. De asemenea, în acest uriaș twist, cu aspect ezoteric, modificarea unor personaje din carte pare nimerită, deși se pierde din esență, se câștigă în plăcere (culpabilă). Prezența admirabilelor actrițe Felicity Jones și Sidse Babett Knudsen, mult mai interesante decât cele ale colegilor de platou, Omar Sy și Irrfan Khan, dinamizează pelicula și mențin trează atenția privitorului. De asemenea, imaginile unei Italii turistice (Palazzo Vecchio, Piazza del Duomo) sau a Istanbului asaltat de turiști (Hagia Sophia) mai domolesc ritmul frenetic al cursei infernale.

Felicity Jones & Tom Hanks © Columbia Pictures

Peripețiile de expresie ezoterică, imaginile de album turistic din Italia, șarmul lui Tom Hanks, muzica creată de Hans Zimmer și  reverența (indirectă) pentru marea cultură europeană (Renașterea) fac din Inferno, mai degrabă, un telefilm de lux decât un blockbuster.  Fără a fi vreo nouă capodoperă a cineastului care-a realizat Backdraft, Apollo XIII și Rush, lungmetrajul poate decepționa cititorii devotați romancierului Brown, dar, la fel de bine, poate încânta spectatorii amatori de astfel de spectacole vizuale.

Inferno

Regizor: Ron Howard
Scriitor: Dan Brown
Scenarist: David Koepp, Dan Brown
Operator: Salvatore Totino
Muzica: Hans Zimmer
Producător: Michael De Luca, Andrea Giannetti, Brian Grazer
Monteur: Tom Elkins, Daniel P. Hanley, Daniel P. Hanley

Distribuţia

Tom Hanks (Robert Langdon)
Felicity Jones (Dr. Sienna Brooks)
Ben Foster (Bertrand Zobrist)
Irrfan Khan (Harry Sims ‘The Provost’)
Omar Sy (Christoph Bruder)
Sidse Babett Knudsen (Dr. Elizabeth Sinskey)
Ana Ularu (Vayentha)
Ida Darvish (Marta)

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la „Inferno” – Twist ezoteric în formulă Old School

Scris de pe iunie 27, 2019 în Blockbuster, Cinema, Creştinism, Cultură, Filme de Oscar, Morală

 

Etichete:

Când învingătorul strigă: “I am the law!” – Becket

 Ce mai poate reprezenta, astăzi, când întreaga Europă este măcinată de lupte interne sau de atacuri din rândul „barbarilor”, o peliculă despre fragilitatea relațiiilor politice, religioase și personale. Iată de ce merită să revedem – prin prisma unei astfel de actualități – tumultoasa poveste a unei prietenii dintre doi mari bărbați, care au împărțit scena istoriei în perioada cimentării temeliilor europene.
Așadar, bazat pe o piesă scrisă de Jean Anouilh, Becket, a fost mai întâi, un succes pe Broadway (cu Lawrence Olivier și Anthony Quinn în rolurile principale), apoi în West End, cu Eric Porter și Christopher Plummer. Așadar, Peter Grenville – regizorul versiunii anglo-americane – a realizat producția din 1964 în legendarele studiouri Shepperton, din Anglia.

Prin urmare, dialogurile subtile, construcția scenică suplă, surprinderea în detaliu a chipurilor expresive ale actorilor sunt atuuri care pot trezi interesul cinefililor pentru vizionarea acestui film, realizat în buna tradiție a ecranizărilor după dramele istorice, dar Glenville reduce textul  lui Anouilh la înfruntarea celor doi monștri sacri care mitizează personajele: Becket și regele Henric. Regele Henric al II-lea (1133-1189), când capricios sau crud, când isteric sau vesel (magistral interpretat de Peter O’Toole), îşi doreşte un prieten, pe care îl găseşte în persoana lui Thomas Becket (Richard Burton).

Orgoliosul rege nu suportă dezaprobarea prietenului său când greşeşte. Regele va fi iritat, ostil, îl va urî, sfârşind prin a-l ucide pe cel pe care îl adoră, rostind replica: „Acum, o să trebuiască să învăţ să fiu singur”. Becket, care a devenit dintr-un petrecăreţ un soldat al lui Iisus, este dispus să moară, nu atât din credinţă religioasă, cât dintr-o pornire a vanității – dorința de a juca rolul de „slujitor al lui Dumnezeu”.

Contextul istoric este bine delimitat: la aproape o sută de ani după invazia normandă (bătălia de la Hastings), clasa stăpânitoare a Angliei continua să se afle în conflict cu saxonii invadați. Există, evident, și unele mici scăpări ale restituirii istorice: furculița a fost introdusă în Anglia la o distanță de aproape 400 de ani de la moartea lui Henric, deși în film, acest instrument îi produce mult amuzament. Totuși, dimensiunea politică a textului era clară la Anhouilh, piesa fiind scrisă și montată pe scenă întâia oară, la Paris, la 15 ani de la eliberarea Franței și sfârșitul perioadei de colaborare cu ocupanții germani. Se iscă și acum  întrebarea: „Reprezintă Thomas Becket asumarea unui act de colaborare cu ocupanții, atunci când se știe că rezistența violentă nu poate duce la mai mult de o moarte eroică?”

Dilema aceasta este prezentă mai ales în prima parte a piesei și-a filmului, apoi, treptat, conflictul religios și cel din plan personal ajung în prim-plan. Personajul Becket e altoit pe motivul martirului, dar din punct de vedere istoric, dreptatea era de partea regelui Henric. Centralizarea statală și aplicarea principiilor de drept pentru toți cetățenii vor pune bazele primei constituții scrise, de facto, în istoria europeană. Sângele vărsat  la Canterbury, reconcilierea și penitența asumate de rege vor cimenta națiunea engleză și vor reglementa raportul de forțe între regatul și biserica Angliei.

Citiţi şi Leoaice în arena istoriei – Mary Queen of Scots

Deși poartă „robele puterii”, personajele păstrează petele corupției până în cel mai mic detaliu, iar manevrele pentru putere sunt vizibile în fiecare cadru. Deși erau prieteni apropiați (romanță homosexuală) și își petrecuseră tinerețea chefuind, Becket este cel care își expune mai clar motivațiile. Mai întâi, în raport cu femeile, pe care le tratează suferficial și cu răceală: „Your body, madam, was a desert that duty forced me to wander in alone. But you have never been a wife to me!”, apoi viclenia îl plasează în zona evazivului în raport cu regele său. El este un saxon, unul dintre cei cuceriți, și trebuie să împace onoarea și colaborarea. Când este instalat în funcția de arhiepiscop, vorbirea lui despre Dumnezeu și puritatea spiritului pare prea sfințitoare, o renaștere prea rapidă pentru acest cinic, iar Richard Burton este impacabil când redă goliciunea sufletească, răzbunarea și dezgustul.

Chiar dacă nu putem rezona cu resorturile unei astfel de relații dintre rege și supusul său, nu se poate să nu îți stârnească interesul replicile monarhului, mai ales dacă acesta e interpretat de Peter O’Toole: „Let us drink, gentlemen. Let us drink, till we roll under the table in vomit and oblivion.” Astăzi, când tehologia digitală aduce detaliile istorice aproape până la suprapunere cu datele reale, exactitatea reconstituirii istorice fiind perfecționată de-a lungul timpului în multe alte producții, elementul care menține viu interesul pentru această peliculă îl reprezintă doar „turnirul” actoricesc dintre doi „grei ai ecranului”: Peter O’Toole și Richard Burton. Miracolul provine din unirea farmecului fascinant și tulburător al lui O’Toole cu seducția dominatoare și liniștită a lui Burton. În vreme ce personajul Becket evoluează destul de previzibil, pe alocuri, monoton, de la naționalism saxon către sfințenie, regele Henric pendulează între încrederea oarbă în prietenie, dezamăgirea din fața a ceea ce el percepe a fi trădare, neînțelegere a motivelor trădării (machiavelism și fariseism). Thomas Becket era în realitate normand, dar filmul/ficțiunea ecranizată îl face să fie un saxon pentru a genera tensiuni culturale și etnice cu Henry, monarhul normand cuceritor.

Aristocraticul O’Toole a conturat – cu pasiune și cruzime – un personaj cinic, cu motivații la vedere (justificările psihologice pentru faptele comise): „I am the law!” Ultima scenă conține  premisele împăcării dintre stat și biserică – aparenta penitență și sanctificarea celui a cărui moarte o poruncise chiar el. Henric pune bazele subordonării bisericii Angliei față de coroană. Raportul de forțe dintre cele două personaje se va răsturna în istorie. Chiar dacă Becket este plasat printre simboluri sfinte, resemnat cu ideea că poartă o luptă pentru onoare față de rege, nu pare deloc convins că acțiunile sale vor aduce dreptate, pace sau egalitate între normanzi și saxoni. Din spusele sale, reiese clar că dacă saxonii ar fi fost la putere, nedreptățile ar fi fost identice. Tot el este cel care știe că îndeplinirea obligației poate fi singura onoare evidentă într-o lume coruptă.

Regia: Peter Glenville

Scenariul: Edward Anhalt (după piesa Becket or the Honour of God/Becket ou l’honneur de Dieu de Jean Anouilh)

Imaginea: Geoffrey Unsworth

Montajul: Anne V. Coates

Muzica: Laurence Rosenthal

Distribuția:

Richard Burton – Thomas Becket, Episcop de Canterbury

Peter O’Toole – Regele Henric al II–lea al Angliei

John Gielgud – Regele Ludovic al VII–lea al Franței

Paolo Stoppa – Papa Alexandru al III-lea

Siân Phillips – Gwendolen

Durata: 148 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Când învingătorul strigă: “I am the law!” – Becket

Scris de pe mai 31, 2019 în Cinema, Creştinism, Filme de Oscar, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

Nunțile barbare – Hacksaw Ridge

Mădălina DumitracheUnul dintre cei mai surprinzători realizatori rămâne australianul Mel Gibson, care  uimește încă o dată cu producția Hacksaw Ridge, a cărei premieră a avut loc la Festivalul de Film de la Veneția (anticamera Oscarului). Prolificul cineast a pregătit un pachet cu surprize vizuale ce marchează o ideologie aparte: deși detești războiul, trebuie să elogiezi combatanții. Mel Gibson a construit o fabulă cinematografică despre pacifism, bazându-se pe excese de violență. Vizionar în concepție, Hacksaw Ridge derutează și iscă interogații, dar, în egală măsură, emoționează prin măiestrie artistică.

Țesută din adevăruri istorice, povestea cinematografică plină de suferință evocă un trecut nu prea îndepărtat (al doilea Război Mondial) pentru asanarea morală a privitorilor contemporani. Așadar, filmul aduce în prim-plan imaginea lui Desmond Doss (1919-2006), un voluntar american, care a refuzat să ucidă sau să poarte arme, rămânând fidel convingerilor sale religioase (adventist de ziua a șaptea), dar a servit ca medic, alături de soldații americani care au luptat împotriva japonezilor, în Pacific.

Hacksaw Ridge 0

Confruntat cu ostilitățile din partea camarazilor, dar și cu dogmele și ierarhiile militare, Doss va reuși să ofere o magnifică lecție de eroism în bătălia de la Hacksaw Ridge (Okinawa), salvând 75 de răniți căzuți între liniile japoneze, chiar sub focul inamicului necruțător. A fost decorat, în 1945, cu Medalia de Onoare a Congresului, pentru curajul său, chiar de președintele american Harry Truman. Băiatul timid, din Virginia, a devenit o pildă vie de abnegație, spirit de sacrificiu și patriotism (Captain Glover: „All I saw was a skinny kid. I didn’t know who you were. You’ve done more than any other man could’ve done in the service of his country. Now, I’ve never been more wrong about someone in my life, and I hope one day you can forgive me”).

Hacksaw Ridge 1

Interpretarea rolului acestui soldat, ieșit din canoanele clasice, i-a fost încredințată actorului Andrew Garfield, al cărui aer de adolescent rebel s-a potrivit perfect tipologiei. Mel Gibson excelează  în găsirea unei chei potrivite pentru armonizarea emfazei hollywoodiene și fermitatea unui individ/caracter unic. Filmul a fost croit pe tiparul unui parcurs moral: antrenamentul recrutului urmărește punerea în abis a mentalității cazone, apoi triumful final: Doss probează vitejia care îl va face să apară în ochii camarazilor ca un veritabil luptător. Regăsim toate ingredientele unui blockbuster radical fiindcă filmul realizat de Gibson oferă din plin realism vizual (aproape de naturalism) care „izbește” (mutilări, cadavre sângerânde roase de șobolani, detonări în lanț) și irită retina privitorilor.

Hacksaw Ridge 3

Ecuația în care sunt implicate violența și adevărul traversează mai toată filmografia lui Mel Gibson (Braveheart, The Passion of the Christ, Mad Max, Apocalypto). Idealismul pacifist etalat pe un fond de ultraviolență ține de filosofia personală a  celebrului realizator, mai toate elementele fondatoare ale barbarului din Braveheart și Apocalyto sunt reunite în Hacksaw Ridge, redând cu fidelitate un scenariu dantesc. Abil mânuitor al secvențelor care emoționează, Mel Gibson introduce și o elegantă romanță, un subtil contrapunct pentru imensul câmp de luptă ce acaparează ecranul, după cum și violența tatălui (abrutizat de ororile Primului Război Mondial) va fi „îndulcită” prin salvarea lui Doss de la pericolul Curții Marțiale (grație intervenției paterne).

Hacksaw Ridge 2

Facilitatățile metaforice ale maestrului Mel Gibson sunt la ele acasă și în acest film: verbiajul religios, modelul de abnegație, confruntarea cu realitățile multiple, complementare și comprehensive – toate ilustrează legitimitatea unei diversități de convingeri (Cpt. Glover: „Most of these men don’t believe the same way you do, but they believe so much in how much you believe”). Să nu pierdem din vedere și planul second, în care sălbăticia și cruzimea inamicilor japonezi „reechilibrează” inocența eroului, iar imaginile de pe ecran ne reamintesc de tablourile lui Goya.

Hacksaw Ridge 4

Paradoxul acestui film rezidă în însăși omenia lui Doss în contrast cu ororile violenței (Desmond Doss: „Help me get one more”). Pentru a reliefa moralitatea înaltă a eroului, cineastul o pune în antiteză cu abjecția inamicului nipon, dând un sens profund peliculei. Precum eroul de pe ecran, care i-a răspuns afirmativ căpitanului la întrebarea: „Ești conștient că inamicul nostru este un veritabil Satan?”, Gibson are un punct de vedere inconfortabil, dar plin de sens. Hacksaw Ridge stabilește un acord între violență și mesajul religios, realizează o „nuntă barbară”, încercând să trezească conștiițele adormite ale contemporanilor.

Hacksaw Ridge 5

Regia: Mel Gibson

Scenariul: Andrew Knight, Robert Schenkkan

Imaginea: Simon Duggan

Montajul: John Gilbert

Muzica: Rupert Gregson-Williams

Distribuția:

Andrew Garfield – Desmond T. Doss

Teresa Palmer – Dorothy Schuttle

Hugo Weaving -Tom Doss

Vince Vaughn – Sergent Howell

Sam Worthington – Cpt. Glover

Rachel Griffiths – Bertha Doss

Matthew Nable – Lt. Cooney

Luke Bracey – Smitty

Durata: 139 min.

Premii, nominalizări, festivaluri:

Premiile Oscar, 2017:

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film
Bill Mechanic Nominalizat
David Permut Nominalizat
Cel mai bun actor in rol principal – Andrew Garfield Nominalizat
Cel mai bun regizor – Mel Gibson Nominalizat
Cel mai bun mixaj de sunet
Kevin O’Connell Nominalizat
Robert Mackenzie Nominalizat
Andy Wright Nominalizat
Peter Grace Nominalizat
Cel mai bun montaj – John Gilbert Nominalizat
Cel mai bun montaj de sunet
Andy Wright Nominalizat
Robert Mackenzie Nominalizat

Premii Globul de Aur, 2017:

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film (dramă) Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun actor (dramă) – Andrew Garfield Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun regizor – Mel Gibson Nominalizat

Premiile BAFTA, 2017:

Categoria Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor, rol principal – Andrew Garfield Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun scenariu adaptat
Andrew Knight Nominalizat
Robert Schenkkan Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun sunet
Robert Mackenzie Nominalizat
Andy Wright Nominalizat
Peter Grace Nominalizat
Kevin O’Connell Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun montaj – John Gilbert Câștigător
Premiul BAFTA pentru machiaj şi hairstyle – Shane Thomas Nominalizat

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Nunțile barbare – Hacksaw Ridge

Scris de pe mai 9, 2019 în Blockbuster, Cinema, Creştinism, Film, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

Lumina Sfântă

E primăvară iar şi aripi proaspete leagănă ornicul vremii deasupra speranţelor noastre. Muguri cruzi, muguri calzi înţeapă aerul de April. Cu sufletul hoinărind prin livezile năpădite de flori şi parfumuri de-nceput, n-ai cum să te laşi doborât de melancolii păguboase, resemnare, disperare sau apatie. E primăvară iar şi căutăm din nou drumul speranţei!

De mai bine de două mii de ani, sărbătoarea Învierii se aşteaptă împodobită de mâinile curate ale celor care o văd ca pe o speranţă a renaşterii şi înălţării spre o altă Lumină. Religia, dar, mai ales, creştinismul, este un mod de viaţă – un fel de-a fi în Univers, un fel de-a vedea Natura şi pe aproapele tău; ea dă sens şi profunzime existenţei, oferă nesperate şi înviorătoare răspunsuri. Dintotdeauna, la români, Paştele a semnificat sărbătoarea Învierii, dar a fost şi metafora mirifică a descătuşării de moarte. Sfânta taină a Învierii devine însemnul – cu aură divină-, triumfului unui adevăr de credinţă, de existenţă umană. Paştele rămâne, pentru că a fost şi va fi, sărbătoarea de suflet a românilor ortodocşi, rămâne simbolul sfânt al descătuşării şi al credinţei în mai Bine şi mai Frumos.

Reperele nerătăcitoare ale spiritualităţii creştin-ortodoxe nu se constituie în dovezi evidente ale existenţei lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu stă sub semnul “dovezilor”. Pentru acela care crede în Dumnezeu şi în Sfânta Lumină (de la Ierusalim) este un semn al faptului că Cel de Sus nu stă departe de noi, ci ne veghează şi ne poartă de grijă atâta vreme cât nu ne rupem de Adevăr. “(…) Iar acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Dar mai mare decât toate acestea este iubirea”. (1 Corinteni 13,)

În lumea de astăzi, uşor se poate sesiza o greşită “ierarhizare” sufletească. Au fost date uitării iubirea aproapelui, cinstea, sinceritatea, dragostea curată (fără meschinării şi interese ascunse), respectul faţă de părinţi; lumea a uitat cinstirea înaintaşilor şi smerenia în faţa icoanei sfinte.

Sărbătoarea Învierii este încărcată de semnificaţii, dă omului încredere şi speranţă: încă nu suntem singuri şi neocrotiţi în faţa sorţii. Speranţa şi viaţa nu se termină aici, existenţa spiritului este veşnică. Sărbătoarea Învierii are darul de-a sădi şi de-a (re)deştepta în fiecare dintre noi Iubirea, Cinstea, Adevărul, Binele, Iertarea. Nimic din ceea ce are frumos şi înălţător omenescul nu-i este străin credinţei.

Jertfa de sine a Mântuitorului este cea mai înaltă şi mai emoţionantă pildă din câte se pot oferi omului. Exemplaritatea absolută: ispăşind prin Sine, Mântuitorul ispăşeşte pentru om şi în locul omului. Ridicându-se pe cruce, Hristos se ridică în noi, jertfa Lui este preţul credinţei noastre, iar Învierea Lui este leagănul etern al speranţei omeneşti într-o altfel de lume, mai bună şi mai drept aşezată. Respectând legile universale, rămânem în acord cu Natura din care facem parte. Să luăm exemplul ei! Să vedem în explozia de viaţă şi de puritate a Naturii, în bucuria şi frenezia de viaţă pe care Domnul le dăruieşte – în aceste clipe -, tuturor vieţuitoarelor, calea izbăvirii noastre, şansa unică de-a deveni ori redeveni Oameni.

La sărbătoarea Învierii, când Lumina Sfântă biruieşte întunericul, sufletul îşi află din nou nădejdea că dincolo de viaţă este VIAŢĂ.

Să luăm, dară, Lumină!

lumanare

 

 

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

Brăţara de aur

Inteligenţa – ca dat al condiţiei umane – respinge lenea

Cândva, am auzit: “Munceşte, chiar dacă nu ţi se plăteşte, tot ai un câştig: nu te înveţi leneş.” Nu-mi place să cred că lenea există, ea trebuie să fie numai o închipuire negativă sau manifestarea vreunei suferințe ascunse. Când se retrage de la o activitate, omul (inteligent, precum se cuvine să fie) se refugiază în alta, mai potrivită structurii şi posibilităţilor lui – aşa aş vrea să cred.

Inteligenţa – ca dat al condiţiei umane – respinge lenea, iar aceasta din urmă ar trebui pusă în relaţie cu prostia, care ştirbeşte imaginea făpturii umane. În exerciţiul gândirii, ea reprezintă una dintre cele mai dificile îndeletniciri. Cu toate acestea, de când e lumea, mentalitatea simplistă şi comună acordă o importanţă excesivă muncii fizice, supraevaluând-o, în defavoarea intelectului, pentru că efortul fizic este spectaculos.

Din această perspectivă, demnă de interes este lecţia oferită în Cartea Cărţilor, ilustrată cu două personaje feminine în proiecţie parabolică: surori. Trecând printr-un sat din Betania, Iisus intră, ca oaspete, în casa Martei. Sora acesteia, Maria, i se aşază la picioare şi îl ascultă cu nesaţ. Marta, cea harnică, trudeşte pentru a face față împrejurării, silindu-se cu multă slujire. Dar, neajutată fiind, ea nu-şi dojenește sora, ci se plânge copilăreşte chiar Domnului, de altfel, răspunzător într-o înţelegere mai înaltă: “Doamne, oare nu socoteşti că sora mea   m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute.” Învăţătorul o corijează, surprinzător poate pentru mentalitatea comună: “Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; ci un lucru trebuie; iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea” (Luca 10, 38-42).

Maria alesese învăţătura, efortul formativ al minţii.

Bratara de aur

Actrița Felicity Jones în rolul Catherine Morland din serialul ”Northanger Abbey” realizat de Jon Jones © Granada Productions

De aceea, e bine ca tinerii de astăzi să ştie că lecturile, alese cu grijă, ascut și sudează spiritul. E la fel ca “mersul la sală”: ajungi să faci muşchi de oţel şi să parezi loviturile fără crâcnire. În fond, cultura este cea mai subtilă şi solidă formă de supravieţuire. O carte este o monedă de schimb. Aşa îi poţi evalua pe cei din jurul tău, indiferent de venituri şi de funcţii: au acumulat sau nu informaţii şi dacă da, de ce valoare. Civilizaţia unei societăţi se apreciază după importanţa (şi implicit răsplata!) acordată inteligenţei, spiritului, preocupărilor de natură intelectuală. Ambiţia, bine controlată, ne poate duce în vârf, însă trebuie să fim tot timpul conştienţi de graniţa fină dintre ea şi orgoliul stupid. Un succes clădit pe motive egoiste nu are să dureze. Vei ajunge acolo unde îţi doreşti, dacă ţi-ai stabilit termene realiste. Restul e doar “istorie personală”. Cultura poate să ajute, dacă ambiţia şi orgoliul sunt îndeajuns strunite, altfel viaţa poate lesne deveni un “bâlci al deşertăciunilor”chiar şi pentru cei care scriu despre ea.

Împlinirea noastră – ca desăvârşire umană – se bazează pe acea civilizaţie care preţuieşte mai mult “comorile adunate în cer” decât banala brăţară de aur, deoarece cunoaşterea este cea mai mare cucerire.

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Brăţara de aur

Scris de pe aprilie 23, 2019 în Înţelepciune, Creştinism, Educaţie, Eseu, Lectură

 

Etichete: , , , , , , , ,

Nevoia de magic

Consumismul este frate cu mimetismul. Mersul cu familia la mall sau în supermarket face din copil un viitor consumist. Corect s-ar putea zice că Moș Crăciun nu aduce cadouri, ci răsplătește cumințenia copiilor, aducându-le dulciuri sau jucării. Categoria obiectelor-răsplată s-a extins cu mult peste dulciuri şi jucării, iar adulţii primesc şi ei tot felul de cadouri încât relaţia dintre Moş Crăciun şi copil nu mai este de mult una privilegiată.

“Dragă Stefano,

Se apropie Crăciunul și în curând magazinele din centru vor fi pline de tați foarte entuziasmaţi care or să joace comedia generozităţii anuale – ei care au așteptat cu bucuria ipocrită acel moment în care vor putea să-şi cumpere, pretextând că sunt pentru copii, trenuleţele lor preferate, teatrele de păpuşi, ţintele cu săgeţi și ping-pongul de interior.
Eu o să stau şi-o să mă uit, pentru că anul acesta încă nu este rândul meu, tu eşti prea mic, iar jucăriile Montessori nu mă amuză din cale-afară, poate pentru că nu-mi vine să le bag în gură chiar dacă pe etichetă scrie că n-o să le înghit…”

(Umberto Eco – Jurnal Sumar)

Misterul a cam dispărut. Moş Crăciun are, însă, o vizibilitate socială atât de mare, încât imaginarul infantil nu mai trebuie să aproximeze surprize. Acum, miracolul este tangibil, magia vine din spectacol, din exterior, din sclipiri, lumini, culori. Societatea “de vitrină” pregăteşte pentru Crăciun spaţii speciale în care marfa-ofertă este pusă în scenă după reguli teatrale sofisticate, care garantează “valoarea sa adăugată”.

Dincolo de seducţiile comerciale, mai trebuie ceva – magia. Nu există nimic strict marfă, nu este nimic care să nu aibă rezonanţe psihice. Crăciunul e menit să trezească în noi duhul blândeţii. Există o singură noapte pe an când nimeni nu ar trebui să moară de foame, când disperarea să nu-şi găsească locul printre oameni. Este acea noapte în care până şi ” fetițele cu chibrituri” au parte de mirajul unei vieți mai luminoase.

Noaptea de Crăciun ar trebui să-şi recapete semnificaţia – Sărbătoarea Naşterii

Se sărbătorește o naştere, un prunc curat…şi misterul perpetuării Lumii. Ar trebui să fie o noapte în care copiii să îşi viseze viitorul, iar maturii să primească energia continuării zilelor cenuşii, deseori lipsite de bucurii. Crăciunul e, în fapt, abandonare şi speranță. Parfumul magic al acestei sărbători ar trebui să uzurpe tristeţea şi nostalgia. Trăim, iarăşi, cu o copleşitoare evlavie voia bună legată de acest mare praznic al creştinătăţii. Taina lui Dumnezeu, ascunsă lumii vechi, n-a putut fi atinsă nici de filosofii, nici de iluminaţii acelei lumi, nici de Moise şi nici de Ilie, nici de David, nici de Solomon, cu toată înţelepciunea lor.

Naşterea Mântuitorului Hristos a marcat începutul descoperirii tainei lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu își descoperă taina și puterea în cele slabe și neputincioase ale lumii. Așa a descoperit-o păstorilor prin îngerul său, spunându-le “Iată, vă vestesc bucurie mare – că vi s-a născut azi Mântuitor, care este Hristos, Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle”. Această Naștere cu semnificaţii extraordinare o serbăm noi de Crăciun, această Naștere, care ne-a dat certitudinea că suntem fiinţe atât de importante în faţa lui Dumnezeu. Serbarea Crăciunului merită trăită ca și cum Hristos s-ar naşte, iar noi ne-am strădui să-l încălzim cu gânduri bune, să-l înfăşăm prin fapte bune, să-l ocrotim printr-un mod de viață de care să nu ne fie ruşine.

Seduşi de parfumul speranței care nu moare niciodată, rescriem optimiști “inventarul” năzuinţelor, cu dorinţe şi idelauri noi. Cu sufletele luminate de neprihană, am întâmpinat colindătorii. Magia vorbelor lor frumoase a înmuiat și coaja inimilor celor mai reci. Rănile trecutului se-nchid alinate de balsamul nădejdilor și visurilor noastre de viitor.

Vom pune zăgazuri noi întristării, amăgirilor şi tristeților, odată cu vestea minunată:

“Astăzi s-a născut Hristos/ Mesia cel luminos / Lăudaţi şi cântați / Şi vă bucuraţi”.

 

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web