RSS

Arhive pe categorii: Cultură

Nicio viaţă nu poate fi citită ca o simplă probă într-un dosar – „The Reader”

La mai bine de un deceniu de la premieră, ecranizarea romanului lui Bernhard Schlink – The Reader – (re)aduce în atenție dualitatea: condamnarea și necesitatea înțelegerii. The Reader abordează chestiunea Holocaustului dintr-o perspectivă aparte: un bărbat din „a doua generație” din Germania postbelică. Sumbra pagină din istoria omenirii, Holocaustul, e întoarsă cu subtilitate de cineastul britanic, dornic să ilustrează, aici, «Vergangenheitsbewältigung/working through the past». Amestec de vinovăție, frustrare și reproș, lungul termen definește ceea ce, probabil, au simțit adolescenții germani din deceniile cinci și șase, când au conștientizat implicarea (fie și pasivă !) a părinților în perioada Holocaustului. Realizat într-un sistem narativ de tip academic, antrenând anumite greutăți cu facilitățile, The Reader indică multe chestiuni îndrăznețe, ce țin de morală și sunt bine articulate. Totuși, în centrul poveștii, se poziționează romanța dintre un adolescent și o femeie matură.

„Noțiunea de «secret» este centrală în literatura occidentală” – le explică un profesor elevilor săi, în film. Secretul și literatura devin «piesele de bază» în lungmetrajul lui Stephen Daldry. Încă de la apariție, acest proiect a suscitat atenția atât a criticilor, cât și-a publicului larg. Autorul celebrelor pelicule Billy Elliot și The HoursStephen Daldry – știe să păstreze spiritul cărților pe care le-a ecranizat. Prin urmare, în The Reader, după ce a dansat în Billy Elliot și a făcut slalom între Statele Unite și Regatul Unit (în The Hours), Stephen Daldry se rezumă la „a răsfoi” o istorie (individualizată) a Germaniei ultimelor decenii din veacul al XX-lea. Grație fascinantei Kate Winslet, pelicula furnizează câteva minute prețioase, intime, sublim conturate de talentata britanică. Germania începuse să se refacă încet, dar sigur. Copiii mergeau la şcoală, străzile erau pline de viaţă; războiul rămăsese departe, închis ermetic în gândurile celor care i-au supravieţuit.

Theatrical release poster © Impawards.com

Așadar, când  introvertitul adolescent în vârstă de cincisprezece ani – Michael Berg (David Kross)  – se îmbolnăvește de scarlatină și se prăbușește pe stradă, este ridicat și condus până acasă de Hanna Schmitz (Kate Winslet). Această misterioasă femeie, având dublul vârstei lui, avea să-i marcheze existența lui Michael. La scurt timp după ce-și revine, tânărul o caută pe străină ca să îi mulțumească pentru ajutorul acordat. Deși există diferențe majore, între cei doi se naște o legătură amoroasă pasională și intensă. Următoarele luni Michael şi Hanna îşi trăiesc idila departe de lumea dezlănţuită, fără ştie prea multe unul despre celălalt. Fericirea se termină brusc, în momentul în care Hanna dispare fără nicio explicație din viața lui Michael.

Kate Winslet & David Kross © The Weinstein Company

Opt ani mai târziu, în Germania de după cel de-Al Doilea Război Mondial, Michael Berg – student la Drept, urmărind cu interes procesele naziștilor acuzați de crime de război – o reîntâlnește (în împrejurări total diferite) pe cea care i-a frânt inima și l-a părăsit într-o stare de confuzie totală. Hanna Schmitz era judecată pentru o crimă și, întrucât refuză să se apere la proces, Michael începe să suspecteze faptul că femeia pe care a iubit-o cu aproximativ o decadă în urmă ascundea un secret pe care îl consideră mai rușinos chiar și decât crima: a fost gardiană la Auschwitz și ar putea fi răspunzătoare pentru moartea a sute de  ființe. Procesul ei, care face vâlvă în epocă, e considerat obligatoriu de urmărit de către profesorul de Drept al de-acum studentului Michael.

David Kross & Bruno Ganz © The Weinstein Company

Realizatorul nu aruncă anatema asupra nimănui, lasă privitorul să decidă singur cine e vinovat într-un război atât de mare și hrănește năzuința spre idilă. Așa se explică tandemul  fizico-spiritual, mănos ilustrat: scenele de pasiune carnală alternează cu lungi sesiuni de lectură, Michael citindu-i Hannei ba Odiseea, ba Lady Chatterlay. Cineastul întinde capcane spectatorului care se aventurează să pătrundă miezul acestei relații. Ambiguitatea pune stăpânire și nu te lasă să înțelegi exact ce anume trebuie să fi simțit o femeie trecută de prima tinerețe atunci când un june îi citește cu voce tare pasaje romantice din marea literatură. Gardiana SS se volatilizează treptat, lăsând-o  în urmă doar pe Hanna, o femeie în care nu mai poți avea încredere, dar pe care ți-e greu s-o acuzi. Permanent, flashbackurile abat atenția de la ororile războiului. Cineastul pune în evidență privirea plină de omenesc pe care Michael o aruncă asupra Hannei, o privire intensă și contradictorie, care-i va tulbura întreaga viață. Studentul Michael, viitorul avocat, conchide de parcă ar dori mai degrabă să se autoconvingă: „motivul acestor procese, este ca lumea să priceapă tot ce s-a petrecut.” Omul legii nu a reuşit să înţeleagă şi nici să depăşească cele întâmplate în tinereţe, precum nici Hanna nu a reuşit să înţeleagă monstruozitatea faptelor ei chiar și după deceniile petrecute în închisoare.

Kate Winslet (Hanna) © The Weinstein Company

Această peliculă ar putea, indirect, să răspundă unei întrebări simple, dar legitime: „Cum de astfel de orori au putut să se nască într-o lume civilizată ?” Pe alocuri, mizerabilă, dar și pardonabilă, eroina portretizată perfect de Kate Winslet (recompensată cu un premiu Oscar) nu e deloc detestabilă în pofida acelor fapte de care se face (indirect) responsabilă. Ceea ce au realizat tinerii din „a doua generație” râmăne o mărturie clară a capacității de înțelegere și detașare: ei au căutat resorturile ascunse dintre culpabilitate și oroare și-au găsit sensuri acolo unde totul părea de neînțeles. Michael, tânărul taciturn, care păstrează distanța față de propria sa familie, se lansează într-o relație incertă, plină de tăceri.

Kate Winslet & David Kross © The Weinstein Company

Totuși, legătura aceasta bizară se plasează sub semnul literaturii, simbol al culturii, dar și al elevației sentimentale. Regia rafinată, scenele intimiste dintre Michael și Hanna oferă momente de reflecție și de bucurie vizuală. Acestea contrabalansează porțiunile care vizează procesul și conferă anumită gravitate în a doua parte a peliculei. Scenele se justifică prin intenția realizatorilor de-a conferi greutatea cuvenită istoriei în contextul unei vieți întregi. Într-o interpretare (doar) justă, rafinatul Ralph Fiennes caută explicații pentru ceea ce a trăit. Expresia răvăşită a lui Ralf Fiennes, la ultima lor întâlnire, nu lasă loc de speranţă. El încercă să o ajute pe prima lui iubită, dar nu găseşte puterea de a o ierta sau de a o înţelege pe Hanna, fostă gardiană analfabetă. În pofida machiajului și-a îmbătrânirii, Hanna/Kate Winslet portretizează o tipologie feminină greu de uitat. „Nu contează ce simt, nu contează ce gândesc, contează că morţii rămân morţi“, sunt cuvintele rostite apăsat, cu pumnii strânşi de Hanna Schmitz întrupată de fascinanta Kate Winslet.

Chiar dacă nu reușește să satisfacă toate nivelurile (istoria, iubirea, morala), The Reader rămâne o peliculă emoționantă, elegantă, doldora de înțelesuri profunde.

Regia: Stephen Daldry

Scenariul: David Hare după romanul omonim (în germ. Der Vorleser) scris de Bernhard Schlink

Imaginea: Chris Menges

Montajul: Claire Simpson

Muzica: Nico Muhly

Distribuția:

Kate Winslet – Hanna Schmitz

Ralph Fiennes – Michael Berg la maturitate

David Kross – Michael Berg în adolescență

Bruno Ganz – Professor Rohl, supraviețuitor al Holocaustului

Alexandra Maria Lara – Ilana Mather, victimă a lagărului de concentrare

Durata: 124 min

 

Premiile Oscar (2009)

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film
Anthony Minghella Nominalizat
Donna Gigliotti Nominalizat
Redmond Morris Nominalizat
Sydney Pollack Nominalizat
Cel mai bun regizor – Stephen Daldry Nominalizat
Cea mai buna actrita in rol principal – Kate Winslet Câștigător
Cel mai bun scenariu adaptat – David Hare Nominalizat
Cea mai buna imagine
Roger Deakins Nominalizat
Chris Menges Nominalizat

Premii Globul de Aur (2009)

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film (drama) Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai buna actrita in rol secundar – Kate Winslet Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu – David Hare Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun regizor – Stephen Daldry Nominalizat

Premiile BAFTA (2009)

Categoria Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cel mai bun film
Donna Gigliotti Nominalizat
Anthony Minghella Nominalizat
Redmond Morris Nominalizat
Sydney Pollack Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol principal – Kate Winslet Câștigător
Premiul BAFTA pentru cea mai bună imagine
Chris Menges Nominalizat
Roger Deakins Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună regie – Stephen Daldry Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun scenariu adaptat – David Hare Nominalizat

Premiile  Academia Europeana de Film (2009)

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film Nominalizat
Cel mai bun actor – David Kross Nominalizat
Cea mai buna actriță – Kate Winslet Câștigător

 

 

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

Reclame
 
Comentarii închise la Nicio viaţă nu poate fi citită ca o simplă probă într-un dosar – „The Reader”

Scris de pe august 13, 2019 în Cinema, Cultură, Feminin, Filme de dragoste, Filme de Oscar, Morală, Moravuri

 

În căutarea visului pierdut – Slipaway

“Să fie, oare posibilă o prietenie sinceră între un bărbat și o femeie ? Ce te faci dacă el e narcoman, iar ea are…optzeci de ani?” Unei întrebări cu un așa grad înalt de dificultate i-au găsit răspunsul realizatorii Julia Butler și Daniel Mentz în pelicula Slipaway.

Pe linia cuplurilor diferite, dar complementare, eroii din istorioara adusă în prim-plan confirmă nevoia de povești aparent imposibile, dar care să ne dea iluzia (necesară) că totul e…posibil.  Prin urmare, regăsim clasica poveste cu bătrâna neglijată de “copiii ajunși la casele lor”. Fall –     o văduvă cu intenții bune, dar  cu apucături bizare – nu întâlnește prea multe persoane agreabile și disponibile în această lume înspăimântătoare. Când  îl întâlnește, întâmplător, pe Adam, un tânăr muzician homeless, care se afla într-o mare jenă financiară  din pricina căreia încerca să   își vândă orga la care cânta în parcuri, Fall cumpără de la el instrumentul. Suspicios, prudent și încordat, tânărul cade, totuși, la învoială cu excentrica pensionară și se lasă condus la ea la …domiciliu. Nu mică i-a fost surpriza când a descoperit că bătrânica în roz locuia pe o barcă. Sub pretextul că avea nevoie de lecții private de muzică, bunicuța șugubeață îl tocmește pe Adam preparator/profesor. Încet-încet,  se stabilește o trainică legătură între două ființe total opuse,   dar unite de suferință și abandon. Replicile încărcate de umor completează ineditul cadru general (Adam: “It’s a little cheesy, don’t you think”? Fall: “Cheesy? Well, guess that means my whole life has been… cheesy”).

Duioasa melodramă alătură două caractere antagonice: Fall, octogenara atinsă de o fază incipientă a necruțătorului Alzheimer, fusese asistentă medicală, iar după moartea soțului ei, fiica lor o internase la un azil de bătrâni; Adam, tânărul chipeș și talentat, dar neglijent, crescuse lângă o mamă alcoolică și ajunsese consumator de narcotice în urma multiplelor eșecuri din viața socială. Ca și în cazul altor pelicule (Philomena, Victoria & Abdul) tandemul bătrânică puternică și june onest și devotat funcționează perfect, fiindcă și în Slipaway o adevărată prietenie se leagă între două suflete diferite. Dar, înainte că Adam să-și recapete încredere în viață, trecutul lui plin  de pete iese la suprafață și amenință să distrugă totul. Când familia lui Fall se implică în poveste, cei doi prieteni încearcă să se protejeze unul pe celălalt, în timp ce lumilor lor se prăbușesc.

Slipaway examinează dragostea necondiționată, instinctul matern pe care cele mai multe femei ar trebui să îl aibă. Fall, întrupată magistral de Elaine Partnow, devine mama iubitoare pe care Adam (admirabil tânărul Jesse Pepe) nu o avusese în copilărie. De factură clasică, Fall face parte dintre sufletele frumoase și voioase. Hotărârea, aproape nebunească, de a salva din ghearele dependenței un narcoman o menține pe Fall pe linia de plutire. Slăbită de boală, cvasi-abandonată de unica ei fiică, pe care o crescuse cu dragoste și devotament, risca să piară izolată, deși se aflase printre atâta lume. Cel care o salvează (și se salvează pe sine de la alunecare) este tocmai rebelul Adam. Strânsa legătură dintre Fall (în traducere – Cădere) și Adam (rezonanță biblică a întâiului bărbat) intră în registrul dramatic și emoțional.

Cu toate că e o dramă familială, cu accente melodramatice, pelicula nu ocolește teme ale actualității: drogurile, nesiguranța socială, alienarea. Un efect subtil și liniștitor îl are întreaga coloană sonoră (Muzica: Tao Liu). Odată sudat, acest duo – atât de diferit – va oferi momente de încântare spectatorului.  Adevărate cocktailuri de emoţie, scenele dintre Martin şi Philomena creează dinamica filmului. Legătura profundă dintre eroi se consolidează la bordul micii ambarcațiuni, iar imaginile din largul Oceanului vin ca o mângâiere pentru sufletele zbuciumate (Imaginea: Yash Khanna).

Rezolvarea problemelor finaciare ale lui Adam puseseră în pericol situația venerabilei doamne, iar perioada în care tânărul urmează sfaturile primite de la Fall aduce în discuție o făgăduială neîmplinită față de Fall, o promisiune la fel de controversată pe cât este de umană (Fall:Watching my husband wither away like that, I… I decided that was never gonna happen to me. I’m gonna live my life, and chase my dreams, and when I go, I’m gonna go. I need you to understand that.Adam: [Silence] “I understand”). Această călătorie în căutarea visului pierdut, plină de farmec, relevă, încă o dată, forţa cinemaului lipsit de artificii, dar bogat în sensuri, Slipaway reflectă problematica condiției umane.

Slipaway

Regia: Julia Butler și Daniel Mentz
Scenariul: Julia Butler și Daniel Mentz
Imaginea: Yash Khanna
Montajul: Charlie Sporns
Muzica: Tao Liu
Distribuția:
Elaine Partnow – Fall
Jesse Pepe – Adam
Sadie Johannsson – Janet
Alisa Vilena – Hannah
Durata: 89 min

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la În căutarea visului pierdut – Slipaway

Scris de pe august 3, 2019 în Cinema, Cultură, Educaţie, Film

 

Etichete: , , ,

Eliberarea de rupturi și repetiții – Le Charme discret de la bourgeoisie

Pentru cinefili, devine aproape inutil, dacă nu imposibil să mai rezumi astăzi Le Charme discret de la bourgeoisie, antepenultimul film al renumitului Luis Buñuel, al cincilea din “perioada (sa) franceză”, adevărată colecție de capodopere. Pelicula (cu premiera pe 15 septembrie 1972, la Paris) a fost distinsă cu Premiul Palme d’Or la Cannes, iar Jacques Chevallier îl rezuma explicit în 1972: “Oricare ar fi impactul unei replici sau al alteia, al unei scene sau al alteia, pamfletul nu este decât aspectul cel mai evident al operei, ca și partea vizibilă a aisbergului. Critica unei clase – burghezia – este dublată de fapt de critica oricărei societăți bazate pe clase”.

Ce s-ar putea povesti despre acest ingenios amestec de satiră, comedie de moravuri, vodevil cu tentă suprarealistă, poem oniric? Că șase personaje înstărite tot încearcă și nu reușesc să ia masa împreună, deci există șase personaje din marea burghezie, două cupluri și doi celibatari – trei bărbați (Fernando Rey, Jean-Pierre Cassel, Paul Frankeur) și trei femei (Stéphane Audran, Delphine Seyrig, Bulle Ogier) – care nu reușesc să cineze? Nu, mai degrabă să încercăm să spunem cu ce seamănă acest film. Este reflectarea vieţii plate, cu plictisitoare steoreotipii burgheze, pe care preocupările mondene o adâncesc într-o mediocră şi ridicolă lipsă de semnificaţie. Regăsim, aici, în Le Charme discret de la bourgeoisie, două motive buñueliene, indisociabile: blocajul și repetarea; gustul cineastului pentru „discul zgâriat”.

Urmărite de blestem, cele șase personaje trebuie – mereu – să-şi amâne agapele. De fiecare dată, imprevizibilul le perturbă planurile. Filmul devine, parcă, o suită de încercări repetate și ratate de a ajunge la un punct convergent între nevoia primară de a se hrăni și un ritual social: o cină. Există, de nenumărate ori, un factor perturbator (doliul, anumite pulsiuni sexuale sau unele manevre militare) care aruncă totul într-un joc continuu între frustrare și uimire; de exemplu: musafirii care stau la masă sunt întrerupţi de o armată care face manevre militare, apoi află că sunt doar personaje într-un spectacol, deci nu pot cina împreună. Alternând planurile epice, combinarea realului cu imaginarul, formează în final o parabolă în care narațiunea se desfășoară pe două planuri. Totul se află la dispoziția întâmplării, nu există o logică. Orice evidență logică e negată de alta fantastică și invers. Vizitele, petrecerile, scenele de adulter sunt, de fapt, viciile de care e minată societatea asupra căreia țintește filmul.

Buñuel începe prin a prezenta realitatea plată (sosirea unui cuplu la amicii lor pentru serată: lumea se dezbracă, se bea vin, se mai schimbă câteva banalități), totul pare destul de palpabil, apoi ne duce într-o zonă a fantasticului (visul, moartea, spectrele). E mai degrabă o progresivă alunecare spre o inversare bruscă. Această bizară neputinţă duce la defulări onirice, din care Buñuel construieşte o comedie-pamflet cu principală miză antiteza dintre așa-zisa respectabilitate a celor din înalta societate şi trivialul existenţei lor reale. Acest  magician rafinat, Buñuel, își deturnează mereu spectatorul pentru că păstrează mereu un „colț” în care aduce imprevizibilul. Își meșterește atât de bine planul, încât spectatorul se va trezi, fără să se fi așteptat, cu surpriza în față, apoi se trece lejer la scena următoare. În fapt, cineastul spaniol descrie cu acuitatea spiritului şi cu un umor extraordinar toate aceste dineuri de o sută de ori întrerupte, aceste acte sexuale dezordonate, acest apetit pentru bani, această luptă pentru a păstra aurul și puterea. Sub aparența acelui «air de rien» fals, Buñuel pune în scenă totul cu multă rigoare și precizie. Acolo unde pare să se mulțumească doar cu însoțirea personajelor sale, el face mult mai mult – permite un subtil joc de focalizare.

Așadar, realizatorul descrie ritualul social din exterior (anumite tipologii în mediul lor), dar și din interior (schimburile dintre membrii acestor adunări). Pelicula devine, prin întreruperile succesive, un tunel sinuos, o veritabilă noapte de coșmar căreia îi corespunde perfect imaginea realizată din spatele parbrizului unei mașini care rulează pe un drum de țară. Treptat, filmul ajunge să se scufunde în lumea oniricului. Nimic nu pare aici autentic, totul este mimat. Non-acţiunea, tăcerile lungi care ascund vidul, mimarea eleganţei, „farmecul discret” care încearcă să scufunde locurile comune ale unei vieţi inexpresive, devin punctele de sprijin ale inautenticului.

Pornind de la o realitate solidă, zguduită în mod regulat de bizarerie (vezi priveghiul dintr-un han), pelicula este treptat străpunsă de povești de vise – un personaj secundar, întotdeauna un soldat, întrerupe masa și vorbește – până când totul se transformă într-o ștafetă neîntreruptă de coșmaruri. Fiecare episod fantezist din această suită dezvăluie fantasmele personajelor, repercusiuni asupra inconștientului. În această cursă cu obstacole pentru un act elementar (mâncatul) regăsim nota de nonconformism care a devenit o trăsătură a cineastului. Este bine știut că explorarea visului, experimentarea dicteului automat, mutat printr-un straniu paralelism în imaginarul vizual – au fost trăsături tipic suprarealiste în prima perioadă a creaţiei lui Buñuel.

În această veritabilă colivie cu tipologii, căutăm înțelegerea unei obișnuințe/habitus, dar prin reluarea unor interminabile amânări. Existența devine o eternă întoarcere către sine. Acele ruperi contrafăcute au rolul de a scoate la iveală pulsiunile primare care zăceau în anticamera politeții poleite. Revăzând astăzi filmul, identificăm o linie dreaptă care traversează sinuozitățile: povestea lui Don Rafael (Fernando Rey). Din această istorioară, Buñuel își trasează pilonul narativ al filmului. Ambasadorul unei ipotetice republici bananiere (Miranda/o posibilă Spanie franchistă) este furnizorul de cocaină în valize diplomatice; acesta e amenințat de un tânăr rebel din țara sa. Masculul dominator, șeful găștii, care se culca pe ascuns cu soția amicului său, Thévenot e tipul «animalului suprem». Abuziv, ofensat de un colonel (admirabil interpretat de Claude Piéplu), Don Rafael scoate din vestă un revolver și îl împușcă.

Apare întrebarea: Care este fondul acestei angoase din acest prelungit coșmar? Se impune conștientizarea ieșirii din așa-zisul cod al bunei-cuviințe, desființarea falsului protocol. Falsa conversație e dată cu un lac care se sparge la prima divergență de opinie, iar adevărul nu mai poate fi negat. În fond, Le Charme discret de la bourgeoisie nu prezintă o acuzație contra burgheziei (chiar dacă rebeliunea e periferică și e percepută în filigran), ci împotriva unui cod social autonom, pe care doar o grupare de tip «comando» l-ar putea elibera, căci în eliberare regăsim „farmecul discret”.

Regia: Luis Buñuel

Scenariul: Luis Buñuel, Jean-Claude Carrière

Imaginea: Edmond Richard

Montajul: Hélène Plemiannikov

Decorurile: Pierre Guffroy

Distribuția:

Fernando Rey – Don Rafael Acosta

Paul Frankeur – M. Thévenot

Delphine Seyrig – Simone Thévenot

Bulle Ogier – Florence

Stéphane Audran – Alice Sénéchal

Jean-Pierre Cassel – Henri Sénéchal

Julien Bertheau – Mgr Dufour

Claude Piéplu  –  Colonelul

Michel Piccoli – Ministrul

Durata: 102 min

Data premierei: 15 septembrie 1972 (Paris)

Premii :

Premiul Méliès (1972)

Premiul Oscar pentru „Cel mai bun film străin” (1973)

Regia: Luis Buñuel

Scenariul: Luis Buñuel, Jean-Claude Carrière

Imaginea: Edmond Richard

Montajul: Hélène Plemiannikov

Decorurile: Pierre Guffroy

Distribuția:

Fernando Rey – Don Rafael Acosta

Paul Frankeur – M. Thévenot

Delphine Seyrig – Simone Thévenot

Bulle Ogier – Florence

Stéphane Audran – Alice Sénéchal

Jean-Pierre Cassel – Henri Sénéchal

Julien Bertheau – Mgr Dufour

Claude Piéplu – Colonelul

Michel Piccoli – Ministrul

Durata: 102 min

Data premierei: 15 septembrie 1972 (Paris)

Premii :

Premiul Méliès (1972)

Premiul Oscar pentru „Cel mai bun film străin” (1973)

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Eliberarea de rupturi și repetiții – Le Charme discret de la bourgeoisie

Scris de pe august 1, 2019 în Cinema, Cultură, Film, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Istoria unui copil – „Copilul lui Noe”

„L’essentiel n’est-il pas invisible ?”

Cu siguranță, cititorii care au îndrăgit scrierile Oscar și Tanti Roz sau Domnul Ibrahim și florile din Coran, vor avea plăcuta surpriză de-a regăsi – în volumul Copilul lui Noe – tot „o carte cu suflet de copil”, fiindcă Éric-Emmanuel Schmitt își confirmă extraordinarul talent și sfidează, încă o dată, barierele genurilor literare. Schmitt glisează – în paginile acestui roman – între reflecții filosofice și interogații spirituale. De această dată, aduce în prim-plan legăturile și afinitățile dintre evrei și creștini.
Copilul lui Noe – coperta: Angela Rotaru © Humanitas Fiction

De o rară intensitate, inspirat din întâmplări adevărate, romanul Copilul lui Noe a fost tradus în treizeci de limbi și se înscrie (alături de Milarepa) în „Ciclul invizibilului” (serie despre marile religii ale lumii). Scriitorul (de formație, filosof) franco-belgian s-a născut în anii ’60, iar în perioada în care și-a desăvârșit studiile se spunea că «Dumnezeu este mort/Dieu était mort» și că religia năștea angoase. Poate tocmai de aceea a considerat necesară o abordare care să aducă mai multă lumină. În opinia autorului, necesitatea respectării alterității reprezintă, astăzi, un imperativ într-o lume violentă, traversată de controverse. Cu subtilitate, autorul caută să afle și să releve arhitectura invizibilă a omului. Parafrazându-l, adesea, pe Antoine de Saint-Exupéry (se) justifică afirmând:„L’essentiel n’est-il pas invisible ?”.

Măiestria artistică a acestui autor „reconciliază” orientări și emoționează orice cititor dornic de a se îmbogăți spiritual, mai ales că scriitorul a reușit să extragă, din tenebrele Istoriei / Holocaustului, o poveste luminoasă, plină de speranță. Povestea este cu atât mai fascinantă, deoarece este inspirată de viața unui copil ascuns, Pierre Perelmuter, căruia autorul i-a dedicat această carte. Bunăoară, acest roman luminos este inspirat de povestea adevărată a lui Pierre Perelmuter şi a protectorului său, abatele Andre, vicarul parohiei Saint-Jean-Baptiste de Namur, care a salvat mulţi copii de la moarte în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Copilul lui Noe devine, așadar, o poveste plină de curaj, împărtăşită cu umorul şi inocenţa unui copil de șapte ani care îşi descoperă identitatea şi menirea într-o lume ameninţată de autodistrugere. Misiunea autoasumată a abatelui Andre de a salva copii inocenţi capătă, aici, dimensiunile simbolice ale salvării moştenirilor culturale periclitate de nesăbuinţa semenilor.

Acțiunea are loc în Belgia anului 1942, când Cel de-al Doilea Război Mondial nu și-a decis încă învingătorii. Evreii sunt siliți să se ascundă sau să fugă, alternativa fiind doar lagărul nazist. Cei care nu reușesc să se salveze încearcă măcar să-și pună copiii la adăpost. Micuțul Joseph se numără printre copiii care trebuie să se ascundă. El învață să uite, să-și anuleze identitatea, povestea, amintirile, familia. Pentru a-și pierde urma, băiatul este înscris la un internat catolic, alături de alți copii de evrei. Aici, Joseph îl întâlnește pe părintele Pons. Figura acestui preot catolic îi va lumina destinul, căci misiunea lui va este una profundă. Părintele îl ajută să nu își piardă speranța și să creadă necontenit în existența și în puterea Binelui. Alături de farmacista anarhistă atee, Marcelle, încearcă să îi scape de potopul naziștilor pe copiii evrei. Asemenea lui Noe, părintele Pons salvează făpturile Domnului din fața cataclismelor Istoriei. În catacombele bisericii catolice, el construiește o Arcă a spiritului pentru Joseph: o sinagogă unde pot fi studiate atât Tora, cât și Cabala. Alături de părintele Pons, Joseph se va îmbarca într-o călătorie spre limanul vremurilor care se reașază în matcă. Preotul reprezintă speranța, este perfecta întrupare a celui care pornește de la rațiune și ajunge la spiritualitate.

Ca orice copil, Joseph își punea multe întrebări despre sine. Precum în fața unei oglinzi, preotul și copilul formulează interogații despre propria lor identitate:„Joseph, ție ți-ar plăcea să știi care dintre cele două religii e cea adevărată. Dar nici una dintre ele nu e! O religie nu e nici adevărată, nici falsă! Ea propune un mod de a viețui.” Suferințele unui copil stârnesc rapid emoția și, adesea, anulează orice parti-pris. Mai târziu, Joseph își va asuma întreaga sa identitate și îi va respecta pe toți ceilalți, chiar dacă «pământul lui Israel» era mereu amenințat de intoleranță. În volumele din acest ciclu, personajele-copii acceptă să se schime pe sine pentru a-i înțelege mai bine pe ceilalți.

Schmitt folosește, în scrierile sale, vocea copiilor aflați la vârsta interogațiilor tocmai pentru a se descotorosi de prejudecăți, mirarea copiărească fiind prima calitate a unui filosof. Așadar, narațiunea e sensibilă, pe alocuri, voit-caraghioasă, dar profund emoționantă. Scriitorul mai mult întreabă decât afirmă. Prin urmare, limbajul e unul lipsit de artificii și de ornamente inutile, ajutând cititorul să pătrundă miezul scriiturii sale. Frazele sunt pline de calm, fără a fi deloc simpliste. Narațiunea e condusă cu o nebănuită forță calmă, menită să transmită liniștirea cititorului. Oricare dintre cititori ar putea să se identifice cu un copilaș bătut de soartă (orice aspect ar căpăta aceasta, în funcție de context). Adept al lui Diderot, Éric-Emmanuel Schmitt a ales formula poveștii filosofice pentru a scrie despre religie, când Dumnezeu pare absent: „Într-o clipă am înțeles totul: Dumnezeu era acolo. Pretutindeni în jurul nostru. Pretutindeni deasupra noastră. El era aerul care să clătina, aerul care cânta, aerul care țâșnea de sub bolți, aerul care se mlădia sub cupolă. El era aerul care colora în nuanțele vitraliilor, aerul care strălucea, aerul care scotea scântei, aerul care mirosea a mir, a ceară de albine și a parfum dulce de crin.”

În această carte, totul e vesel, dar și trist, inocența e un dar ceresc, dar și experineța își spune cuvântul. Copilul lui Noe poate fi considerată o carte mistică – e doldora de interogații pe care orice om și le formulează/adresează într-o viață, dar poate converti pe oricine la toleranță și acceptare a celuilalt. Încă o dată, Éric-Emmanuel Schmitt s-a jucat cu genurile literare, inventând «filosofia clandestină» și-a dat dovada talentului scriitoricesc autentic.

Copilul lui Noe (Bestseller Gaudeamus 2018)

Traducere de Ileana Cantuniari

Humanitas Fiction, Literatură/Colectia: Seria de autor Eric-Emmanuel Schmitt

Mădălina Dumitrache Editor

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.
Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Istoria unui copil – „Copilul lui Noe”

Scris de pe iulie 28, 2019 în Înţelepciune, Cultură, Cărți de colecție, Cărţi

 

Farmecul feminității autentice – Doamna T.

Prin acuitatea intelectuală, grație puterii de creație, Camil Petrescu rămâne în literatura română unul dintre cei mai de seamă romancieri, un veritabil analist al lucidității și autenticitatii. Estetica modernă a romanului Patul lui Procust face posibil să întâlnim, astăzi, opinii ce țin de-o anume urbanitate erotică: „Doamna T, categoric. Pentru că sexiness-ul nu stă atît în calităţile personale, cît în aura de mister cu care învăluie pe cineva privirea admiratorului sedus.” – răspundea T. O. Bobe, în urma anchetei «Cel mai sexy personaj feminin din literatura română» realizate pentru Dilemateca de Marius Chivu.

Cochetărie Emilian Lazarescu

„Cochetărie” – pictură realizată de Emilian Lăzărescu

Camil Petrescu o descria astfel pe faimoasa eroină: „Nu înaltă și înșelător slabă, palidă și cu un păr bogat de culoare castanie (cînd cădea lumina pe el părea ruginiu) și, mai ales, extrem de emotivă, alternînd o sprinteală nervoasă, cu lungi tăceri melancolice (avînd, pe deasupra, un comerț, la propriu și la figurat, intens cu arta și cetitul), doamna T. Ar fi dat o viață neobicinuită rolurilor de femeie adevărată. Ca fizic, era poate prea personală ca să fie frumoasă în sensul obicinuit al cuvîntului. Ca fizic, era poate prea personală ca să fie frumoasă în sensul obicinuit al cuvîntului. Avea orbitele puțin neregulate, uşor apropiate, pronunțate, cu ochii albaştri ca platina, lucind, fremătînd de viată, care cînd se fixau asupra unui obiect, îl creau parcă. Bărbia feminină, delicată, dar prelungirea ei, întinsă frumos pînă sub ureche, cam aparentă, căci era lipsită de orice grăsime. Gura, foarte mobilă, vie ca o floare, plină. Gîtul lung, robust cu tendoane lămurite la orice întoarcere a capului. E ştiut, de altfel, că marile actrițe au fost totdeauna de un soi de frumusețe incertă, am spune „pe muchie de cutit” (cum sunt, de altfel, şi astăzi vreo cîteva dintre cele mai reputate interprete ale ecranului, ca Elisabeta Bergner sau Joan Crawford, de pildă). De o tulburătoare feminitate uneori, avea ades o voce scăzută, seacă, dar alteori cu mîngîieri de violoncel, care veneau nu – sonor – din cutia de rezonanță a maxilarelor, ca la primadone, ci din piept, şi mai de jos încă, din tot corpul, din adîncurile fiziologice, o voce cu inflexiuni sexuale, care dau unui bărbat amețeli calde şi reci.” (Patul lui Procust, Camil Petrescu, Editura 100+1 Gramar, București, 1997 – citatele respectă ortografia epocii în care a fost publicat romanul, n.n)

Autorul este un veritabil organizator al «dosarului de existențe». Bunăoară, cititorul regăsește, în paginile romanului, autenticitatea trăirii în conștiință a sentimentelor și faptelor obișnuite. Eroina, care încă mai stârnește pasiunea literaților, îl tulburase nespus de mult pe Fred Vasilescu, tânărul diplomat, aviator, care își amintea momentul crucial din existența lui – al cărui martor i-a fost George Ladima – o seară de durere, înecată în alcool, petrecută în fața ferestrei celei pe care o iubea: „Era singurul om de pe lume căruia i-aș fi încredințat taina, (…), faptul cumplit care e cancerul vieții mele, care mă face să fug de o femeie iubită.“ (Patul lui Procust, Camil Petrescu, Editura 100+1 Gramar, București, 1997)

‘The Kiss”, 1943 ©️ Tom Lovell Art (American illustrator and painter)

Așadar, misterioasa Doamnă T. încă mai seduce cititorii, așa cum mărturisea – (tot) în cadrul aceleiași anchete – și Doru Pop: „Doamna T este printre puţinele femei cu carne şi creier din literatura română, altfel populată de o sexualitate primitivă şi cam de mahala, după chipul, de exemplu, al lui Zoe Trahanache, ori primitiv obiect al dorinţei, ca Otilia calofilului Călinescu. Nici femeile celuilalt Petrescu, Camil, nu sînt altfel. Doamna T este matură, dar nu (f)rigidă precum Vitoria Lipan şi nici bărbătoasă şi castratoare, precum doamna Chiajna. Doamna T are o inocenţă lipsită de artificiu, ca Otilia lui Ionel Teodoreanu, şi, în plus, acoperă aceeaşi urbanitate erotică. Asta şi pentru că nu mi-au plăcut niciodată „ţărăncile” care par să fie pe gustul elitelor masculine de la noi – de la Sultănica lui Delavrancea, la Mara lui Slavici şi pînă la Ana lui Rebreanu. Doamna T are o stranietate niciodată egalată de prozatorii de la noi, poate doar Maia, din romanul recent al Simonei Sora, se apropie de acest ideal. Aştept în continuare apariţia unor «femei de la oraş» în proza noastră, femei adevărate, femei puternice, independente, deştepte şi care ştiu ce vor. Femei neprefăcute, turnate în propria identitate, fără să se definească prin alţii şi pentru alţii, femei autosuficiente, dar nu orgolioase, femei care să încînte şi să captiveze, dar care să nu devină ţinte gratuite ale sentimentalismului patetic.”

Prin urmare, anchetele literare sunt necesare, dovedind dorul clasicilor de a coborî în actualitate și nevoia unor lecturi actualizante.

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Farmecul feminității autentice – Doamna T.

Scris de pe iulie 23, 2019 în Actualitate, Cultură, Cărți de colecție, Cărţi, Eseu, Feminin, Iubire, Modernitate, Moravuri

 

Etichete:

Stampă japoneză cu un personaj belgian – Tokyo Fiancée

Într-un Tokyo insolit și derutant, departe de ceea ce știm din banalele cărți poștale, o jună belgiană vrea să devină japoneză. Ea se-ndrăgostește de un tânăr nipon francofil. Realizatorul belgian, Stefan Liberski, a adaptat pentru ecran Ni d’Ève ni d’Adam de Amélie Nothomb, într-o peliculă, veritabilă declarație de iubire pentru Japonia. Rezultatul obținut respiră umorul și delicatețea autoarei și este iluminat de șarmul irezistibil al tinerei  actrițe Pauline Étienne. Așadar, știm că scrierile literare ale lui Amélie Nothomb se pot grupa în două secțiuni: ficțiune pură și romane autobiografice. Ni d’Eve, ni d’Adam – devenită Tokyo Fiancée – intră în a doua categorie, printre celelalte scrieri precum La Métaphysique des tubes, în care descrie copilăria sa în Japonia și Stupeur et tremblements, cea care deapănă impresii despre experiența profesională din Țara Soarelui Răsare, ecranizată de Alain Corneau. Autoarea cărții Stupeur et tremblement avea doar douăzeci de ani când a plecat în Japonia și-a trăit o înflăcărată poveste de amor cu junele tokiot, Rinri. Delicată, precum o floare de cireș, tânăra care visa să devină japoneză, după ce-și petrecuse ani buni în Țara Soarelui Răsare, redescoperă  minunățiile din acest colț al lumii, grație unui șarmant nipon, pe care-l inițiase în limba franceză. Jonglând cu dubla semnificație a termenului „maîtresse” (învățătoare/iubită),  acest unic elev al cursurilor de franceză predate de visătoarea Amélie devine – cu timpul – „iubirea de la douăzeci de ani” a unei viitoare scriitoare. Amélie traversează o gamă largă de surprize, de la șocul cultural ilar sau poetic, până la fascinația provenită de la decorurilor cubiste din arhitectura urbană, apoi tandrețea în fața arnajamentele Ikebana sau admirația față de năstrușnicia unui personaj Manga.

Tokyo Fianc__e  2

Stephan Liberski demonstrează că are abilitate vizuală, fără să fie ostentativ, dar dublează imaginea cu narațiunea plină de farmec, grație talentatei  Pauline Étienne, o excelentă actriță belgiană, care s-a făcut remarcată în rolul titular din La Religieuse (regia: Guillaume Nicloux, 2013). Aceasta o va întrupa pe compatrioata sa, romanciera Amélie Nothomb. Cineastul își asumă, totuși, unele libertăți față de autoarea cărții care l-a inspirat, și adaugă episodul catastrofei de la Fukushima, care nu apărea în roman, dar pe care el simte nevoia să îl evoce. Însăși Amélie Nothomb și-a dat acordul în privința regiei, interpretării și scenariului în această adaptare pentru ecran. Pauline Étienne este de un mimetism ce se poate confunda cu modelul – rotind ochii mari, fiind foarte expresivă și-n gesturi și-n mișcări. Stefan Liberski pune accentul pe șocul (reciproc) cultural al celor doi amorezi din Tokyo Fiancée.

Tokyo Fianc__e 4

Personajul masculin i-a fost încredințat lui Taichi Inoue, un actor care și-a făcut, odată cu acest film, debutul pe ecran. Calitățile artistice  l-au ajutat să învețe acest rol, chiar dacă nu știa o vorbă în limba lui Molière. Vocea din off face racordul cu povestea autobiografică – povestea unei tinere, născută în Japonia, dar repatriată în Belgia pe când avea doar cinci ani, apoi întoarcerea în arhipeleag, după cincisprezece ani. Realizatorul belgian alege să introducă în această poveste și unele scene onirice, după canonul teatrului japonez . Ca și scriitoarea, regizorul iubește Țara Soarelui Răsare și acest fapt se vede în modul în care-a filmat, de la primele cadre până la final, folosind o lumină transparentă: în natură (excelentă scena de la muntele Fuji), de neon: în metropolă (orașul Tokyo văzut din mașină) și în alte cadre atent studiate, neostentative, dar fidele rigorii japoneze. Stefan Liberski transpune această alchimie dintre: tradiție și futurism, eleganță și exuberanță, coduri și libertăți, proprie societății nipone, așa cum o regăsim și la Nothomb.

Tokyo Fianc__e  3

Tokyo Fiancée surprinde esența Japoniei și toată pudoarea sa comportamentală, fie că e surprinsă în timpul mesei sau la îmbăiere, expunând acel echilibru dintre reținerea interioară și natură, totul într-o profundă notă de mister. Pelicula narează romanța dintre două ființe aflate la antipozi, dar care vibrează la fel.  Povestea de iubire, cu caracter inițiatic, este realizată cu  o debordantă fantezie și cu mult umor. În această comedie romantică, în care neînțelegerile și fascinația rimează, șarmul exotic estompează șocul cultural ivit în ambele părți. Ecranul este invadat de imagini când himerice (eroina costumată în gheișă, la brațul bărbatului iubit), când surprinse în actualitate (interiorul bucătăriei nipone, printre decorurile futuriste sau în mijloacele de transport). Povestea lasă de înțeles că Orientul Îndepărtat și Occidentul ar fuziona. Totuși, suflul asiatic (din prima parte) este estompat de punctul de vedere occidental, cel al eroinei principale. Farmecul poetic se ciocnește, progresiv, de ceea ce numim flirt și, astfel, se mai duce din pertinență. Regăsim la eroină independența și libertatea tipic europeană, iar la antipozi, Rinri rămâne foarte atașat de tradiție și de convenție, specifice țării sale. Chiar dacă cei doi „samurai” își declară iubirea, fiecare dintre ei întâmpină dificultăți când trebuie să transcendă granițele etnice. În fapt, legătura dintre cei doi eroi nu este una de inimă și una de trup – care evidențiază diferențele culturale. Fascinația cvasi-onirică a tinerei pentru Japonia nu rămâne, se estompează, odată cu trecerea timpului; nu vom ști niciodată de ce Amélie va păstra Japonia doar ca pe o fantasmă existențială.

Tokyo Fianc__e 1

În toată pelicula, vom regăsi libertatea formală de la filmele din Nouvelle Vague. Stefan Liberski nu forțează spectatorul să iubească Japonia, ci doar îi stârnește curiozitatea – prin regia îngrijită, dar cu unele inserturi delicios-licențioase – și încearcă să reconcilieze Orientul cu Occidentul. O reușită deplină o reprezintă interpretarea feminină. Actrița belgiană compune, cu mult farmec, o eroină precum o floare de cireș: proaspătă, delicată, care i-a totul à la légère, mai ales că prenumele ei este… Amélie (precum Nothomb, dar și ca Poulain).

Tokyo Fianc__e 5

Tokyo Fiancée rămâne o duioasă declarație (europeană) de iubire și-o poveste inițiatică încărcată de farmec și exotism.

Regia: Stefan Liberski
Scenariul: Stefan Liberski (după romanul lui Amélie Nothomb)

Distribuția:
Pauline Etienne (Amélie)
Taichi Inoue (Rinri)
Julie Le Breton (Christine)
Alice De Lencquesaing (Yasmine)
Muzica: Casimir Liberski
Țara: Belgia-Franța-Canada
Durata :1h40

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Stampă japoneză cu un personaj belgian – Tokyo Fiancée

Scris de pe iulie 21, 2019 în Cinema, Cultură, Feminin, Film, Filme franțuzești

 

Etichete: , , , , , ,

Lumea între alb şi negru – 12 Years a Slave

După Lincoln (R:Steven Spielberg, 2013) şi  Django Unchained (R:Quentin Tarantino, 2013), a fost şi rândul filmului  12 Years a Slave (R: Steve McQueen) să evoce, în propria-i manieră, perioada de sclavie din SUA. Aureolat de Globul de Aur pentru cel mai bun film, la categoria dramă, considerat ca unul dintre principalii favoriţi la premiile Oscar, filmul confirmă flerul cinematografic al lui Steve McQueen.

Cineastul a narat povestea reală a lui Solomon Northup, un cetăţean american negru, om liber, un muzician, familist dedicat, răpit în anul 1841, în nordul Statelor Unite pentru a fi vândut şi vârât în sclavie, pe o plantaţie din Louisiana. Steve McQueen a ecranizat povestea spusă de însuşi Solomon Northup într-un volum, publicat în 1853, ce-a suscitat interesul public, privind condiţia de sclav şi, bineînţeles, dimensiunea morală şi spirituală a  acesteia. Realizatorul a ales să transforme această “true story” a discretului sclav anonim într-o poveste onorifică, invitând spectatorii în infernul vieţii de sclav.

Adaptarea istorică amplă, din 12 Years a Slave,  reprezintă un advărat tur de forţă, cu o mare densitate. Printre producători, s-a regăsit şi Brad Pitt, el însuşi având un rol mic în film, acela al tâmplarului aboliţionist canadian, ce-l conduce pe erou către salvare. În rolul titular, a fost distribuit un actor britanic, Chiwetel Ejiofor, aproape necunoscut pentru publicul larg. La fel ca şi în cazul celebrei producţii despre războiul de secesiune şi sclavie (Gone with the Wind, 1939, R:Victor Fleming, George Cukor), protagonista a  fost o britanică, necunoscută peste Ocean, Vivien Leigh. Realizatorii peliculei 12 Years a Slave au reconstruit lumea sudului, de dinaintea războiului dintre Nord şi Sud (1860-1861), filmând frumuseţea peisajelor naturale, folosind costume de epocă à la Hollywood şi alegând o distribuţie pe măsură (Benedict Cumberbatch, Paul Dano, Brad Pitt şi Paul Giamatti au acceptat roluri de mică întindere).

Pătrundem în viaţa omului liber, Solomon, ca într-un vis: violonistul negru cade victimă unor interlopi ce-i propuneau să îl integreze într-un circ ambulant în “sălbatica Africă”. Ca o ironie a sorţii, oferta de serviciu devine capcană transformându-l pe Solomon într-un “sălbatic” – marfă. De aici, visul se transformă în coşmarul unui deceniu, în care îl vom însoţi pe erou prin toate etapele, dar ale unui orologiu dereglat. McQueen punctează un lucru esenţial – valoarea unei hârtii e doar simbolică, în realitate, ea se poate deteriora. Filmul începe redând disperarea lui Solomon din pricina cernelii utilizate de el în scrisoarea clandestină pentru familia sa. Salvarea lui va veni dinspre înţelepciunea unui canadian (Brad Pitt, impecabil în rolul filantropului hirsut). Cineastul demonstrează că, la om, pielea este foarte importantă; fie că e albă, fie că e neagră, ea rămâne o mărturie a trecerii evenimentelor vieţii. În cazul eroului din 12 Years a Slave, pielea  este o veritabilă “amprentă digitală” a sclaviei (văzută ca o imensă cangrenă).

Mai bine de două ore, această desfăşurare de forţă face o radiografie a lumii împărţite în alb şi negru. Astfel, Patsey (Lupita Nyong’o) sclava cea mai eficientă (rapiditatea la recoltarea  bumbacului) îşi acceptă condiţia, dar nu suportă mirosul propriului ei trup. Gestul ei de-a procura puţin săpun trezeşte agitaţia stăpânului său, Edwin Epps. Trebuie remarcat efortul cu care Michael Fassbender (actorul fetiş al realizatorului) întrupează acest personaj –  un veritabil aliaj între delirul mistic şi depravarea sexuală.

Antiteza imaginilor dure, din film, reflectă ultimile zvâcniri ale patriarhilor sudului, între predicile lor acoperite de plânsul înfundat al sclavilor. Cele mai cumplite fapte de cruzime au loc în cadre naturale splendide, ilustrând perversitatea acelei lumi. În ciuda unor mici trimiteri la “faţa umană” a sclaviei (primul stăpân al lui Solomon), imaginile sunt pline de durere (amplificată şi de muzica lui Hans Zimmer) în acest ”muzeu al ororilor”.

Prin acest episod trist din istoria Americii, Steve McQueen oferă o nouă perspectivă asupra condiţiei umane. “Eu vreau să trăiesc, nu să supravieţuiesc“, spunea Solomon, un om educat, celor cu care-şi împărţea amarul sclaviei. Diferenţa dintre un sclav născut liber şi cel care n-a cunoscut decât captivitatea este considerabilă; primul ştie exact ce parte a umanităţii l-a refuzat.

Regizor: Steve McQueen. Scriitor: Solomon Northup. Scenarist: John Ridley. Compozitor: Hans Zimmer. Operator: Sean Bobbitt. Producător: Dede Gardner, Anthony Katagas, Steve McQueen, Arnon Milchan, Brad Pitt, Bill Pohlad. Monteur: Joe Walker.

Distribuţia: Chiwetel Ejiofor (Solomon Northup), Michael Fassbender (Edwin Epps), Brad Pitt (Bass), Dwight Henry (Unchiul Abram), Dickie Gravois (Overseer), Bryan Batt (Judge Turner), Ashley Dyke (Anna), Kelsey Scott (Anne Northup), Quvenzhané Wallis (Margaret Northup), Cameron Zeigler (Alonzo Northup), Tony Bentley (Dl. Moon), Scoot McNairy (Brown), Taran Killam (Hamilton), Christopher Berry (Burch), Bill Camp (Radburn), Benedict Cumberbatch (Ford), Paul Giamatti (Freeman), Lupita Nyong’o.

Premii, nominalizări, selecţii: Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun film – dramă; Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Steve McQueen; Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Michael Fassbender; Globurile de Aur (2014) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Lupita Nyong’o; Globurile de Aur (2014) – Cea mai bună coloană sonoră, nominalizat: Hans Zimmer; Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun actor într-o dramă, nominalizat: Chiwetel Ejiofor; Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun scenariu, nominalizat: John Ridley; Oscar (2014) – Cel mai bun film, nominalizat; Oscar (2014) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Steve McQueen; Oscar (2014) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Michael Fassbender; Oscar (2014) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Lupita Nyong’o; Oscar (2014) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: John Ridley; Oscar (2014) – Cele mai bune costume, nominalizat; Oscar (2014) – Cea mai bună imagine, nominalizat; Oscar (2014) – Cel mai bun montaj, nominalizat: Joe Walker; Oscar (2014) – Cel mai bun actor, nominalizat: Chiwetel Ejiofor; Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun film, nominalizat; Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Steve McQueen; Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun operator, nominalizat: Sean Bobbitt; Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Michael Fassbender; Premiul BAFTA (2014) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Lupita Nyong’o; Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: John Ridley; Premiul BAFTA (2014) – Cea mai bună imagine, nominalizat; Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun montaj, nominalizat: Joe Walker; Premiul BAFTA (2014) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Hans Zimmer; Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun actor, nominalizat: Chiwetel Ejiofor

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web