RSS

Arhive pe categorii: Cultură

Imensul tribut din peneluri – Loving Vincent

Recenta coproducție Loving Vincent aduce vibrațiile magnificelor tablouri flamande direct pe marele ecran. Cvasi-novici, autorii – Dorota Kabiela și Hugh Welshman – au câștigat pariul cu pânzele celebrului Vincent Van Gogh. Oare cine nu a avut impresia, contemplând faimoasele tablouri, că le poate vedea prinzând viață (să vezi stelele strălucitoare din Starry Night, zborul păsărilor din Wheatfield with Crows sau să auzi clienții stând de vorbă la Café Terrace at Night)? Așadar, filmul de animație calchiază temele lui Vincent, menținând interesul spectatorilor pentru opera binecunoscutului autor. Mult timp, s-a crezut că Van Gogh s-a sinucis aproape de Auvers-sur-Oise (unde a realizat tabloul Wheatfield with Crows). Din povestirile fiului unui fost poștaș, aflăm că nu au fost găsite, în acel spațiu, urmele vreunei arme. Bunăoară, o anchetă de factură polițistă ce se derulează, de fapt, e doar pretextul evocării genialității, suferinței, vieții și operei celui pe care cu toții îl știm datorită faimoaselor sale picturi. Protagoniștii din pelicula semnată de Dorota Kabiela și Hugh Welshman au fost portretizați de… Van Gogh. Realizatorii îi prezintă în stilul inconfundabil și incomparabil al celebrului artist. Izbânda e cu atât mai mare cu cât imaginile de pe marele ecran aduc mult cu originalele, de parcă însuși Vincent le-ar fi translat. Identificarea e totală – toți sunt reuniți: Armand Roulin („anchetatorul”) și tatăl său (poștașul), medicul Gachet și fiica sa, barcagiul, Adeline Ravoux, hotelul în care a murit pictorul, părintele Tanguy, stelele, camera lui Vincent, biserica din Auvers.

1- Loving Vincent

Dacă ideea de a-l evoca pe artist printr-un intermediar (Armand Roulin) părea inspirată, din păcate, nu e pe deplin convingătoare. Autorii își concentrează atenția mai mult asupra poveștii. Cu toate acestea, lipsa ritmului narațiunii duce la o succesiune de imagini purtate de dramaturgie. Dacă te lași sedus de tonuri, observi că racursiul împiedică, pe alocuri, povestea.

2- Loving Vincent

Așadar, în vara anului 1891, la Paris, Armand Roulin a fost însărcinat de tatăl său, poștașul Joseph Roulin, să îi predea, în propriile mâini, o scrisoare fratelui pictorului Vincent van Gogh. Vestea sinuciderii artistului căzuse ca un trăsnet. Deloc încântat de amiciția dintre tatăl său și pictor, Armand primește cu greu misiunea. La Paris, Theo, fratele lui Van Gogh e de negăsit. Tânărul află de la Père Tanguy, comerciantul de vopseluri care-l servise pe artist, că Theo, vizibil afectat de dispariția fratelui său mai mare, nu i-a putut supraviețui decât câteva luni. Înțelegând că l-a judecat greșit pe Vincent, Armand se întoarce la Auvers-sur-Oise, locul în care pictorul își petrecuse ultimele luni din viață, ca să poată înțelege ce l-a determinat să recurgă la acel gest disperat. Tot interesându-se, pe la cei care îl cunoscuseră, descoperă cât de neliniștită și de pasionantă i-a fost viața artisului. Filmul realizat de Hugh Welchman și Dorota Kobiela prezintă viaţa şi moartea controversată a lui Vincent van Gogh printr-o animaţie desprinsă din picturile lui şi populată cu personajele pictate de el. Intriga se înfiripă datorită interviurilor realizate cu personajele apropiate de Vincent, dar şi prin reconstruirea dramatică a unor evenimente care au dus la moartea pictorului.

3- Loving Vincent

Nu mulți artiști plastici au suscitat atâtea fantasme precum Vincent Van Gogh. Calificat, adesea, drept martir, satir lubric, nebun, geniu, leneș, adevăratul Vincent se lasă descoperit printre epistolele sale. Chiar el mărturisea în ultima sa scrisoare: „We cannot speak other than by our paintings”/„Nu ne putem exprima decât prin tablourile noastre/opera noastră”. Iată de ce Dorota Kobiela (licențiată a Academiei de Arte Frumoase) a găsit mai potrivită această ocazie de-a povesti prin intermediul tablourilor în defavoarea clasicului scurtmetraj animat. Al șaselea scurtmetraj – Loving Vincent – a reunit, așadar, pasiunea sa atât pentru pictură, cât și pentru cinema. Soțul artistei, Hugh Welchman, a convins-o să realizeze și un lungmetraj, iar el a devenit co-producător (co-scenarist, co-realizator).

4- Loving Vincent

Mai întâi, turnat ca o narațiune filmică cu actori adevărați (perfect pentru a lăsa libere emoțiile sugerate de picturile din tinerețea artistului olandez), pelicula s-a constituit din lucrările a peste 125 de artiști din lumea întreagă. Rezultatul e un subtil joc dintre actori și munca unor pictori – animatori. Grație acestui tip de reconstituire, neexplorată până acum, opera lui Van Gogh prinde viață sub ochii spectatorilor. Filmul se derulează precum un gigantic tablou și focalizează atenția asupra ultimelor luni din viața lui Vincent Van Gogh. Începe la doar câteva luni după moartea artistului și urmărește – ca un fir roșu -, purtat de tânărul Armand care nu se simte foarte atras de misiunea încredințată de tatăl său. Primele secvențe ar putea deruta spectatorul dacă avem în vedere lejeritatea abordării lui Armand. Chiar nu părea interesat de „acest Vincent Van Gogh”. Încet-încet, descoperă complexitatea acestui om, iar arogantul june se descoperă și pe sine, pe tot parcursul acestui veritabil traseu inițiatic, odată cu adevăratele valori de care nu avusese cunoștință până la acel moment. Intriga se articulează în jurul controversei iscate de moartea artistului (în mijlocul miilor de culori de pe ecran, amintirile cunoscuților lui Vincent Van Gogh sunt marcate prin numeroase flashbackuri în alb-negru): faptele istorice și evocările mai mult sau mai puțin reale (ambiguitatea din viața artistului a lăsat loc pentru speculații) care-au condus la dispariția lui. Suspansul menține interesul, chiar dacă pare dificil de separat ficțiunea de adevăr. Cele peste   opt sute de scrisori pe care le-a adresat prietenilor, familiei și în mod special fratelui său, Theo, alimentează dialogurile și contribuie la înviorarea acestui documentar original. Forța acestui inedit lungmetraj (gen aflat în premieră mondială) constă în pofta de-a descoperi opera și fascinanta personalitate a celui care astăzi trece drept unul dintre cei mai mari pictori ai vremurilor sale.

5- Loving Vincent

Rezultatul e o incredibilă imersiune într-un univers al tablourilor pe care, astăzi, le poate recunoaște oricine. Sensibilitatea artistică a celor doi realizatori a conferit puterea de seducție a filmului, iar performanțele grafice au oferit șansa de-a urmări o adevărată anchetă… polițisto-estetică. Loving Vincent deschide porți, povestește despre complexitatea și fragilitatea vieții, dar și despre nemuritoarele opere ale lui Vincent Van Gogh, care „odihnesc” ochii privitorilor.

Articol publicat în revista Catchy

Regia: Dorota Kobiela și Hugh Welchman

Scenariul: Dorota Kobiela, Hugh Welchman și Jacek Dehnel

Imaginea: Tristan Olivier

Montajul: Dorota Kobiela și Justyna Wierszynska

Muzica: Clint Mansell

Distribuția:

Robert Gulaczyk – Vincent van Gogh

Douglas Booth – Armand Roulin

Jerome Flynn –  Paul Gachet

Saoirse Ronan –  Marguerite Gachet

Helen McCrory –  Louise Chevalier

Chris O’Dowd –  Poștașul  Joseph Roulin

John Sessions  – Părintele / Père Tanguy

Eleanor Tomlinson – Adeline Ravoux

Aidan Turner –  Barcagiul

Durata: 95 min

Premii, nominalizări, participări la festivaluri:

Premii Oscar – 2018:

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film de animație (lungmetraj)
Dorota Kobiela Nominalizat
Ivan Mactaggart Nominalizat
Hugh Welchman Nominalizat

Premii Globul de Aur – 2018:

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film de animație Nominalizat

Premii BAFTA – 2018:

Categoria Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cea mai bună animaţie
Dorota Kobiela Nominalizat
Ivan Mactaggart Nominalizat
Hugh Welchman Nominalizat

Premii Academia Europeana de Film – 2017

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film de animație
Dorota Kobiela Câștigător
Hugh Welchman Câștigător

 

 
Comentarii închise la Imensul tribut din peneluri – Loving Vincent

Scris de pe iulie 16, 2020 în Cinema, Cultură, Film, Filme de Cannes

 

Etichete: , , ,

Eternul feminin – Femeia în fața oglinzii de Éric-Emmanuel Schmitt

Éric-Emmanuel Schmitt revine cu un roman de peste 330 de pagini încărcate cu istoria vieții a trei femei, din trei epoci diferite: Femeia în fața oglinzii.

Femeia-in-fata-oglinziiAna trăiește la Bruges în timpul Renașterii (secolul al XVI-lea), curtată de unul dintre cei mai chipeși bărbați, Hanna – în Viena imperială de la începutul secolului XX -, alături de un soț care nu dorește decât să aibă un copil, iar Anny – în paradisul artificial din Hollywoodul actual. Anne – tânăra modestă din Bruges – fuge de acasă în ziua nunții pentru a nu fi victima unui destin pe care nu și-l dorește, Hanna von Waldberg – răsfățată a lumii bune din Viena lui Freud – își părăsește soțul care o adoră pentru a se descoperi pe sine cu ajutorul psihanalizei, iar Anny Lee – actrița a cărei frumusețe nu e întrecută decât de pofta ei de a se autodistruge prin droguri și alcool – rupe tiparele industriei entertainment-ului și refuză tertipurile la modă, care ar transforma-o într-un adevărat star. Prin urmare, trei epoci diferite, pe care le unesc doar ipostazele unei femei libere, femeia nesupusă, aflată în căutarea adevărului și-a iubirii. Toate trei eroinele se consideră diferite de contemporanii lor. Și dacă ele reprezintă una și aceeași femeie, amintind de “eternul feminin”/Das Ewig Weibliche?

Pur și simplu, eroinele nu rezonează cu o viață care nu le face deloc fericite și se împotrivesc la tot ceea ce alții le impun. Se despart de tot ce au, pentru a stabili un acord între o viață bogată în experiențe spirituale, grație unei lente introspecții, prin descoperirea autoanalizei pe calea psihanalizei sau printr-o cură de dezintoxicare.

Aparent, subiectul este unul banal, totuși, romanul se devorează cu poftă, fiindcă Schmitt evită clișeele și sentimentalismul ieftin. La fel de bine, cele trei eroine sunt lucide și, în acest mod, sunt ocolite lamentările agasante. Mai mult decât atât, autorul manifestă o sinceră afecțiune pentru eroinele sale care își exprimă, prin cuvinte, disconfortul și iau propria soartă în mâini. Fără nicio îndoială, scriitura lui Schmitt este limpede, fără înflorituri, iar meditația de natură filosofică își croiește calea în mod natural – printre rândurile autorului – fără pretenții și fără   note false. Povestea celor trei femei ne călăuzește, cu abilitate, spre revenirea lor la sursă.

Cititorul gustă, cu uimire, contemplare mistică a naturii, bucuria în fața surselor de spiritualitate sau fericirea descoperită odată cu schimbarea. Fiecare dintre cele trei femei mărturisește: “Je me sens différente/Mă simt diferită.” Niciuna dintre ele nu-și cunoaște destinul, dar își asumă riscul de a-l descoperi ele însele; și nu este vorba despre a-și inventa o nouă identitate, ci de-a o descoperi. Legătura animal-vitalitate-umanitate aminteşte despre o axă cosmică, străveche, ce asigură stabilitatea societăţilor tradiţionale şi care, în afara instituţiilor moderne, fie că sunt politice, ideologice, morale sau religioase, pare să prindă tot mai multă forţă şi vigoare în zilele noastre.

Éric-Emmanuel Schmitt este un fin analist al naturii feminine și mărturisește, prin scriitura sa, că labirintul social este mai puțin generos cu femeia decât este natura. Raporturile dintre corpul femeiesc și natură, extazul cosmologic, căutarea plăcerii sau invadarea trupului de drog sau alcool denotă o profundă cunoaștere a femeii. Din perspectiva acestui scriitor, personajele sale nu devin rebele din proprie dorință, ci din necesitate. Prin temeperament, ele sunt dulci, vesele, deschise către ceilalți. Din păcate, normele  sociale cu care ele se confruntă – fiecare la epoca sa – le obturează orizontul fiindcă nu corespund cu aspirațiile lor. Totul a început de la Anne, belgianca solitară, din secolul al XVI-lea, care găsea în pădure viața însăși: principiul vital (“Urma să se căsătorească de îndată și, cu toate acestea, încă de când se trezise, nu se gândea decât la primăvara care dezghioca florile. Natura o atrăgea mai mult decât mirele ei”).

Scriitorul ne reamintește mereu că dorinţa, pasiunea şi spiritul formează o “nouă alianţă”: aceea  a materialismului şi a intelectului. Raţiune sensibilă al cărei motor este femininul, prin aceea că aminteşte de “humusul” din care este alcătuit umanul, pentru a-l face să dea ce e mai bun în el şi să exprime cele mai mari bucurii ale sale.

În ceea ce-o privește pe Hanna, burgheza vieneză din veacul al XIX-lea, deși avea un mariaj aparent fericit, nu reușea să devină mamă (“Nici motivată de natură, nici chinuită de pofte, nu cunosc cine știe ce plăcere, cu excepția mulțumirii de a fi fost generoasă și a emoției de a-l vedea pe voinicul acesta ghiftuit adormind pe umărul meu.” ). Așadar, începe căutarea plăcerii și ajunge pe divanul unui discipol al lui Freud. Starleta din Los Angele – Anny – este un fel de copil teribil, care trăiește tumultuos printre droguri și alte excese, experimentând solitudinea starului în fiecare dimineață, în fața oglinzii; simte acut nevoia de-a avea pe cineva apropiat și sincer, în egală măsură (“Adevărata Anny, reluă ea pe un ton plângăcios, se ascunde, se păzește. Nimeni  n-o cunoaște. Singurul care o s-o descopere va fi bărbatul care o va iubi. Va fi unicul, primul și cel de pe urmă”).

Cu siguranță, de-a lungul timpului, concepția de metafizică a evoluat, gândirea dominantă a evoluat – Dumnezeu, psihanaliza, story-telling-ul sunt contururi ale aceleiași dimensiuni: căutarea. Așteptările femeilor în fața convențiilor unor epoci se transformă într-un hiatus ontologic (“Divinul, psihicul, chimicul, iată cheile pe care diferitele epoci le propuseseră ca să desferece porțile misterului. Anne, Hanna, Anny”).

Stilul este concis, fără mari pretenții de originalitate, dar eficient, capitolele se-nlănțuie firesc, cursiv, iar detaliile sunt suficiente pentru a nu oferi mult timp de reflecție pănă la următorul capitol. Deși există descrieri de natură, abilul autor nu le-năbușă cu ornamente inutile, strecoară puțină psihologie și simți că ai pătruns rapid sensul. Acest volum se poate, cu ușurință, transforma într-un film. Totuși, nu divertismentul este scopul. Așa cum spunea Claudel, fiecare cititor posedă acel “animus” și acel “anima”, intelectul și imaginația.

Femeilor li s-a rezervat mereu imaginația. De aceea, explorarea spiritului feminității – grație stilului distinct al lui Schmitt – ne poate îmbogăți. Îndepărtarea eroinelor de imaginea pe care alții, mereu alții, o proiectau despre ele le conduce spre regăsirea identității. Femeia din fața oglinzii este aceeași, femeia voluntară însăși. De la un roman la altul, Éric-Emmanuel Schmitt a conturat – cu lejeritate sau gravitate – numeroase portrete feminine. Sub penelul acestuia autor, destinele femeilor par mai fascinante decât cele ale personajelor masculine, făcându-le să uite că sunt considerate “al doilea sex”. Sfântă sau vrăjitoare, strălucitoarea mondenă “convertită” la psihanaliză, starul teribilist, trei personaje efervescente se reunesc într-un singur portret. Așadar, cele trei – Anne, Hanna, Anny – devin doar una, marcă a eternului feminin.

Într-o lume a misoginilor, Éric-Emmanuel Schmitt așază femeia pe piedestal.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

Viața ca o enigmă – „The Imitation Game”

La al patrulea lungmetraj, norvegianul Morten Tyldum, veritabil cameleon capabil să studieze arta vizuală la New York și să o transforme în clipuri publicitare, știe să se învelească în tweed  britanic și să extragă o captivantă poveste personală din evenimentele istoriei.

The Imitation Game narează epopeea intimă a genialului matematician Alan Turing (1912-1954), sufocat de codurile morale din epocă. Pelicula prezintă anumite fațete ale personajului adesea prezentat drept co-inventator al computerului, bazându-se (și) pe opera lui Andrew Hodges (Alan Turing: The Enigma): El însuși matematician, Hodges a redactat biografia lui Alan Turing, pionier al programelor informatice și logice. S-au tot realizat filme despre codul Enigma, cod din timpul celui de-al doilea război mondial, dar aici urmărim chiar povestea matematicianului englez criptanalist şi erou de război.

Benedict Cumberbatch (Alan Turing) © Black Bear Pictures

Acest specialist în decriptarea calculatoarelor a fost cel care a reuşit să spargă “Enigma“, renumita mașinărie de coduri. Cooptat în anul 1938 de MI6, Turing este însărcinat de către autoritățile guvernamentale britanice să spargă codurile secrete ale inamicului. În 1940, împreună cu alți câțiva străluciți decriptori, savanţi, lingvişti, campioni la şah şi ofiţeri ai serviciilor secrete, el va fi capabil să ofere guvernului britanic cea mai redutabilă armă de apărare din timpul războiului. Echipa reunită la Bletchley Park va lucra cu tenacitate, în pofida unor complicații în relațiile dintre membrii echipei, din pricina caracterului asocial al lui Turing.

Matthew Beard, Matthew Goode, Keira Knightley, Benedict Cumberbatch, Allen Leech © StudioCanal

De factură clasică, filmul ilustrează – în manieră academică – istoria unui destin pasionant. Pentru o singură intrigă s-au folosit două enigme: mașinăria folosită de armata nazistă pentru a dirija operațiunile militare și viața unui om de știință asocial, constrâns să devină eroul “din umbră” aflat în serviciul țării sale. Spărgătorul de coduri este un matematician de geniu, dar și un homosexual asumat. În urma unor încurcături neguroase, în 1952, Alan Turing se va regăsi în poziția de acuzat de ultraj contra bunelor moravuri. În puritanista Anglie de după război, va fi condamnat pentru homosexualitate și supus castrării chimice. Tulburat de o depresie severă, Alan Turing se va sinucide în 1954. A fost găsit mort după ce ingerase un măr îmbibat cu cianură. Misterul ce planează asupra decesului stă la originea ideii potrivit căreia destinul funest al acestui erou a servit drept sursă de inspirație lui Steve Jobs și lui Steve Wozniak în momentul fondării societății Apple.

The Imitation Game este prototipul de film englez hărăzit să facă o frumoasă carieră în Statele Unite (numeroase nominalizări pentru Oscar și pentru Globurile de Aur): este eficient, are în distribuție actori faimoși (Benedict Cumberbatch, Sherlock Holmes din seria BBC) și se bucură de-o coloană sonoră (Alexandre Desplat) demnă de oscarizat. Destinul excepțional al unui om de știință este redat publicului într-o narațiune sofisticată, cu nenumărate nuanțe de omenie. Benedict Cumberbatch este uimitor în rolul lui Alan Turing: geniul solitar ce nu se simte în pielea lui printre ceilalți semeni.

Benedict Cumberbatch (Alan Turing) © The Weinstein Company

Hotărât să imprime filmului chiar spiritul eroului, Morten Tyldum lansează o provocare spectatorilor, servind informațiile sub forma unor mistere. Principalul narator ne spune povestea sa ca și cum ne-ar împărtăși din pasiunea sa pentru dezlegarea careurilor de cuvinte încrucișate. Primul moment de glorie a lui Turing a fost în 1936 când a postulat existența, teoretică, a unui aparat ce putea fi programat să efectueze rapid diferite calcule. Grație acestuia, va apărea inteligența artificială. Al doilea război mondial îi va oferi, lui Turing, posibilitatea să-și pună în practică teoriile. În mijlocul unui puzzle narativ, vom regăsi un om aflat mereu între visuri și spaime. Timp de două ore, aventura micii istorii se va împleti cu cea a marii istorii, muzica solemnă îi conferă grandoare. Pe fondul tensinilor dramatice provocate de acțiunile armatei germane, lupta dusă cu “Enigma” se desfășoară în spatele uriașului hangar în care vizionarul Turing construia imensul aparat, strămoșul actualului computer. Logica va permite găsirea soluției, dar nu vag și abstract, ci prin joc.

The Imitation Game este povestea unui om aflat într-o permanentă gardă: intențiile, comportamentul și cuvintele celorlalți erau mereu criptice pentru el. Lipsit de tact și de ipocrizie, Alan se confrunta adesea cu persoane care spuneau altceva decât ceea ce gândeau. Asemenea situații l-au transformat într-un om rece, distant, arogant și antipatic. Probabil, de aceea filmul nu este lipsit de unele clișee (omul de știință asocial). Jocul devine crud. În adâncul acestui mister se află homosexualitatea pe care trebuia să o disimuleze într-o epocă în care acest comportament era socotit drept maladie. O dragoste din perioada pubertății, o femeie (sensibila Keira Knightley) pe care nu o poate iubi devin piedici în calea acestui “spărgător de coduri”. Filmul prezintă aceste fațete ale diferenței (evocă inclusiv misoginia anilor’40) ca făcând parte din “marea enigmă”: însăși viața.

Keira Knightley (Joan Clarke) © The Weinstein Company

Remarcabila performanță actoricească a lui Benedict Cumberbatch trezește interesul spectatorilor pentru descifrarea enigmei din spatele vanității și a prejudecăților. Alan Turing a fost doar un om care s-a străduit să decripteze comportamentul celorlalți și să imite mecanismele inteligenței umane: crudul joc al unei existențe. Portretul unui om răvășit de singurătate este realizat cu discreție, pe fondul grozăviilor istoriei.

Keira Knightley & Benedict Cumberbatch © Black Bear Pictures

The Imitation Game ascunde, în spatele multor peripeții, melancolia și suferința unui om diferit, a cărui dramă se naște din incapacitatea de-a comunica cu alții și de a nu se face înțeles de ei. Pentru această ființă specială, bătălia matematică este una neînsemnată în comparație cu cea de natură umană. Benedict Cumberbatch exprimă – cu finețe și nuanțat – eficiența aproape robotică a lui Turing, dar și copleșitoarea suferință. Compoziția acestui actor, premiat cu Oscar, pare să lumineze destinul unui om neîțeles în epoca sa: omul viitorului, deschizător de noi căi ale tehnologiei, sacrificat în numele unor legi dintr-un trecut cvasi-arhaic. În 2009, prim-ministrul Angliei, Gordon Brown, a prezentat scuze pentru maniera în care-a fost tratat Alan Turing în țara pe care-a slujit-o cu devotament. În 2013, regina l-a reabilitat postum, iar în 2015, un mare actor i-a adus omagiul, întrupându-l pe marele ecran.

The Imitation Game rămâne o peliculă elegantă care și-a meritat pe deplin numeroasele premii, servind ca o lecție de viață bulversantă și fascinantă.

The Imitation Game

Regizor: Morten Tyldum
Scenarist: Graham Moore
Compozitor: Alexandre Desplat
Operator: Óscar Faura
Costume: Sammy Sheldon
Producător: Nora Grossman
Monteur: William Goldenberg

Distribuţia

Benedict Cumberbatch (Alan Turing)
Keira Knightley (Joan Clarke)
Matthew Goode (Hugh Alexander)
Charles Dance (Comandantul Denniston)
Mark Strong (Stewart Menzies)
Rory Kinnear (Nock)
Allen Leech (John Cairncross)
Tuppence Middleton (Helen)
Tom Goodman-Hill (Sergent Staehl)

Premii, nominalizări, selecţii

Oscar (2015) – Cel mai bun scenariu adaptat: Graham Moore
Globurile de Aur (2015) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Keira Knightley
Globurile de Aur (2015) – Cea mai bună coloană sonoră, nominalizat: Alexandre Desplat
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun actor într-o dramă, nominalizat: Benedict Cumberbatch
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun film – dramă, nominalizat
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun scenariu, nominalizat: Graham Moore

Oscar (2015) – Cel mai bun film, nominalizat
Oscar (2015) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Morten Tyldum
Oscar (2015) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Keira Knightley
Oscar (2015) – Cea mai bună imagine, nominalizat
Oscar (2015) – Cel mai bun montaj, nominalizat: William Goldenberg
Oscar (2015) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Alexandre Desplat
Oscar (2015) – Cel mai bun actor, nominalizat: Benedict Cumberbatch

Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun film, nominalizat: Nora Grossman
Premiul BAFTA (2015) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Keira Knightley
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Graham Moore
Premiul BAFTA (2015) – Cele mai bune costume, nominalizat: Sammy Sheldon
Premiul BAFTA (2015) – Cea mai bună imagine, nominalizat
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun cântec, nominalizat
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun montaj, nominalizat: William Goldenberg
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun actor, nominalizat: Benedict Cumberbatch
Premiul BAFTA (2015) – Cel Mai Bun Film Britanic, nominalizat: Nora Grossman, Graham Moore, Morten Tyldum

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 

 
Comentarii închise la Viața ca o enigmă – „The Imitation Game”

Scris de pe iulie 3, 2020 în Blockbuster, Cinema, Cultură

 

Etichete:

În căutarea visului pierdut – Slipaway

“Să fie, oare posibilă o prietenie sinceră între un bărbat și o femeie ? Ce te faci dacă el e narcoman, iar ea are…optzeci de ani?” Unei întrebări cu un așa grad înalt de dificultate i-au găsit răspunsul realizatorii Julia Butler și Daniel Mentz în pelicula Slipaway.

Pe linia cuplurilor diferite, dar complementare, eroii din istorioara adusă în prim-plan confirmă nevoia de povești aparent imposibile, dar care să ne dea iluzia (necesară) că totul e…posibil.  Prin urmare, regăsim clasica poveste cu bătrâna neglijată de “copiii ajunși la casele lor”. Fall –     o văduvă cu intenții bune, dar  cu apucături bizare – nu întâlnește prea multe persoane agreabile și disponibile în această lume înspăimântătoare. Când  îl întâlnește, întâmplător, pe Adam, un tânăr muzician homeless, care se afla într-o mare jenă financiară  din pricina căreia încerca să   își vândă orga la care cânta în parcuri, Fall cumpără de la el instrumentul. Suspicios, prudent și încordat, tânărul cade, totuși, la învoială cu excentrica pensionară și se lasă condus la ea la …domiciliu. Nu mică i-a fost surpriza când a descoperit că bătrânica în roz locuia pe o barcă. Sub pretextul că avea nevoie de lecții private de muzică, bunicuța șugubeață îl tocmește pe Adam preparator/profesor. Încet-încet,  se stabilește o trainică legătură între două ființe total opuse,   dar unite de suferință și abandon. Replicile încărcate de umor completează ineditul cadru general (Adam: “It’s a little cheesy, don’t you think”? Fall: “Cheesy? Well, guess that means my whole life has been… cheesy”).

Duioasa melodramă alătură două caractere antagonice: Fall, octogenara atinsă de o fază incipientă a necruțătorului Alzheimer, fusese asistentă medicală, iar după moartea soțului ei, fiica lor o internase la un azil de bătrâni; Adam, tânărul chipeș și talentat, dar neglijent, crescuse lângă o mamă alcoolică și ajunsese consumator de narcotice în urma multiplelor eșecuri din viața socială. Ca și în cazul altor pelicule (Philomena, Victoria & Abdul) tandemul bătrânică puternică și june onest și devotat funcționează perfect, fiindcă și în Slipaway o adevărată prietenie se leagă între două suflete diferite. Dar, înainte că Adam să-și recapete încredere în viață, trecutul lui plin  de pete iese la suprafață și amenință să distrugă totul. Când familia lui Fall se implică în poveste, cei doi prieteni încearcă să se protejeze unul pe celălalt, în timp ce lumilor lor se prăbușesc.

Slipaway examinează dragostea necondiționată, instinctul matern pe care cele mai multe femei ar trebui să îl aibă. Fall, întrupată magistral de Elaine Partnow, devine mama iubitoare pe care Adam (admirabil tânărul Jesse Pepe) nu o avusese în copilărie. De factură clasică, Fall face parte dintre sufletele frumoase și voioase. Hotărârea, aproape nebunească, de a salva din ghearele dependenței un narcoman o menține pe Fall pe linia de plutire. Slăbită de boală, cvasi-abandonată de unica ei fiică, pe care o crescuse cu dragoste și devotament, risca să piară izolată, deși se aflase printre atâta lume. Cel care o salvează (și se salvează pe sine de la alunecare) este tocmai rebelul Adam. Strânsa legătură dintre Fall (în traducere – Cădere) și Adam (rezonanță biblică a întâiului bărbat) intră în registrul dramatic și emoțional.

Cu toate că e o dramă familială, cu accente melodramatice, pelicula nu ocolește teme ale actualității: drogurile, nesiguranța socială, alienarea. Un efect subtil și liniștitor îl are întreaga coloană sonoră (Muzica: Tao Liu). Odată sudat, acest duo – atât de diferit – va oferi momente de încântare spectatorului.  Adevărate cocktailuri de emoţie, scenele dintre Martin şi Philomena creează dinamica filmului. Legătura profundă dintre eroi se consolidează la bordul micii ambarcațiuni, iar imaginile din largul Oceanului vin ca o mângâiere pentru sufletele zbuciumate (Imaginea: Yash Khanna).

Rezolvarea problemelor finaciare ale lui Adam puseseră în pericol situația venerabilei doamne, iar perioada în care tânărul urmează sfaturile primite de la Fall aduce în discuție o făgăduială neîmplinită față de Fall, o promisiune la fel de controversată pe cât este de umană (Fall:Watching my husband wither away like that, I… I decided that was never gonna happen to me. I’m gonna live my life, and chase my dreams, and when I go, I’m gonna go. I need you to understand that.Adam: [Silence] “I understand”). Această călătorie în căutarea visului pierdut, plină de farmec, relevă, încă o dată, forţa cinemaului lipsit de artificii, dar bogat în sensuri, Slipaway reflectă problematica condiției umane.

Slipaway

Regia: Julia Butler și Daniel Mentz
Scenariul: Julia Butler și Daniel Mentz
Imaginea: Yash Khanna
Montajul: Charlie Sporns
Muzica: Tao Liu
Distribuția:
Elaine Partnow – Fall
Jesse Pepe – Adam
Sadie Johannsson – Janet
Alisa Vilena – Hannah
Durata: 89 min

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la În căutarea visului pierdut – Slipaway

Scris de pe iunie 11, 2020 în Cinema, Cultură, Educaţie, Film

 

Etichete: , , ,

Eternul feminin

Femeia în fața oglinzii de Éric-Emmanuel Schmitt

Éric-Emmanuel Schmitt revine cu un roman de peste 330 de pagini încărcate cu istoria vieții a trei femei, din trei epoci diferite: Femeia în fața oglinzii.

Femeia-in-fata-oglinziiAna trăiește la Bruges în timpul Renașterii (secolul al XVI-lea), curtată de unul dintre cei mai chipeși bărbați, Hanna – în Viena imperială de la începutul secolului XX -, alături de un soț care nu dorește decât să aibă un copil, iar Anny – în paradisul artificial din Hollywoodul actual. Anne – tânăra modestă din Bruges – fuge de acasă în ziua nunții pentru a nu fi victima unui destin pe care nu și-l dorește, Hanna von Waldberg – răsfățată a lumii bune din Viena lui Freud – își părăsește soțul care o adoră pentru a se descoperi pe sine cu ajutorul psihanalizei, iar Anny Lee – actrița a cărei frumusețe nu e întrecută decât de pofta ei de a se autodistruge prin droguri și alcool – rupe tiparele industriei entertainment-ului și refuză tertipurile la modă, care ar transforma-o într-un adevărat star. Prin urmare, trei epoci diferite, pe care le unesc doar ipostazele unei femei libere, femeia nesupusă, aflată în căutarea adevărului și-a iubirii. Toate trei eroinele se consideră diferite de contemporanii lor. Și dacă ele reprezintă una și aceeași femeie, amintind de “eternul feminin”/Das Ewig Weibliche?

Pur și simplu, eroinele nu rezonează cu o viață care nu le face deloc fericite și se împotrivesc la tot ceea ce alții le impun. Se despart de tot ce au, pentru a stabili un acord între o viață bogată în experiențe spirituale, grație unei lente introspecții, prin descoperirea autoanalizei pe calea psihanalizei sau printr-o cură de dezintoxicare.

Aparent, subiectul este unul banal, totuși, romanul se devorează cu poftă, fiindcă Schmitt evită clișeele și sentimentalismul ieftin. La fel de bine, cele trei eroine sunt lucide și, în acest mod, sunt ocolite lamentările agasante. Mai mult decât atât, autorul manifestă o sinceră afecțiune pentru eroinele sale care își exprimă, prin cuvinte, disconfortul și iau propria soartă în mâini. Fără nicio îndoială, scriitura lui Schmitt este limpede, fără înflorituri, iar meditația de natură filosofică își croiește calea în mod natural – printre rândurile autorului – fără pretenții și fără   note false. Povestea celor trei femei ne călăuzește, cu abilitate, spre revenirea lor la sursă.

Cititorul gustă, cu uimire, contemplare mistică a naturii, bucuria în fața surselor de spiritualitate sau fericirea descoperită odată cu schimbarea. Fiecare dintre cele trei femei mărturisește: “Je me sens différente/Mă simt diferită.” Niciuna dintre ele nu-și cunoaște destinul, dar își asumă riscul de a-l descoperi ele însele; și nu este vorba despre a-și inventa o nouă identitate, ci de-a o descoperi. Legătura animal-vitalitate-umanitate aminteşte despre o axă cosmică, străveche, ce asigură stabilitatea societăţilor tradiţionale şi care, în afara instituţiilor moderne, fie că sunt politice, ideologice, morale sau religioase, pare să prindă tot mai multă forţă şi vigoare în zilele noastre.

Éric-Emmanuel Schmitt este un fin analist al naturii feminine și mărturisește, prin scriitura sa, că labirintul social este mai puțin generos cu femeia decât este natura. Raporturile dintre corpul femeiesc și natură, extazul cosmologic, căutarea plăcerii sau invadarea trupului de drog sau alcool denotă o profundă cunoaștere a femeii. Din perspectiva acestui scriitor, personajele sale nu devin rebele din proprie dorință, ci din necesitate. Prin temeperament, ele sunt dulci, vesele, deschise către ceilalți. Din păcate, normele  sociale cu care ele se confruntă – fiecare la epoca sa – le obturează orizontul fiindcă nu corespund cu aspirațiile lor. Totul a început de la Anne, belgianca solitară, din secolul al XVI-lea, care găsea în pădure viața însăși: principiul vital (“Urma să se căsătorească de îndată și, cu toate acestea, încă de când se trezise, nu se gândea decât la primăvara care dezghioca florile. Natura o atrăgea mai mult decât mirele ei”).

Scriitorul ne reamintește mereu că dorinţa, pasiunea şi spiritul formează o “nouă alianţă”: aceea  a materialismului şi a intelectului. Raţiune sensibilă al cărei motor este femininul, prin aceea că aminteşte de “humusul” din care este alcătuit umanul, pentru a-l face să dea ce e mai bun în el şi să exprime cele mai mari bucurii ale sale.

În ceea ce-o privește pe Hanna, burgheza vieneză din veacul al XIX-lea, deși avea un mariaj aparent fericit, nu reușea să devină mamă (“Nici motivată de natură, nici chinuită de pofte, nu cunosc cine știe ce plăcere, cu excepția mulțumirii de a fi fost generoasă și a emoției de a-l vedea pe voinicul acesta ghiftuit adormind pe umărul meu.” ). Așadar, începe căutarea plăcerii și ajunge pe divanul unui discipol al lui Freud. Starleta din Los Angele – Anny – este un fel de copil teribil, care trăiește tumultuos printre droguri și alte excese, experimentând solitudinea starului în fiecare dimineață, în fața oglinzii; simte acut nevoia de-a avea pe cineva apropiat și sincer, în egală măsură (“Adevărata Anny, reluă ea pe un ton plângăcios, se ascunde, se păzește. Nimeni  n-o cunoaște. Singurul care o s-o descopere va fi bărbatul care o va iubi. Va fi unicul, primul și cel de pe urmă”).

Cu siguranță, de-a lungul timpului, concepția de metafizică a evoluat, gândirea dominantă a evoluat – Dumnezeu, psihanaliza, story-telling-ul sunt contururi ale aceleiași dimensiuni: căutarea. Așteptările femeilor în fața convențiilor unor epoci se transformă într-un hiatus ontologic (“Divinul, psihicul, chimicul, iată cheile pe care diferitele epoci le propuseseră ca să desferece porțile misterului. Anne, Hanna, Anny”).

Stilul este concis, fără mari pretenții de originalitate, dar eficient, capitolele se-nlănțuie firesc, cursiv, iar detaliile sunt suficiente pentru a nu oferi mult timp de reflecție pănă la următorul capitol. Deși există descrieri de natură, abilul autor nu le-năbușă cu ornamente inutile, strecoară puțină psihologie și simți că ai pătruns rapid sensul. Acest volum se poate, cu ușurință, transforma într-un film. Totuși, nu divertismentul este scopul. Așa cum spunea Claudel, fiecare cititor posedă acel “animus” și acel “anima”, intelectul și imaginația.

Femeilor li s-a rezervat mereu imaginația. De aceea, explorarea spiritului feminității – grație stilului distinct al lui Schmitt – ne poate îmbogăți. Îndepărtarea eroinelor de imaginea pe care alții, mereu alții, o proiectau despre ele le conduce spre regăsirea identității. Femeia din fața oglinzii este aceeași, femeia voluntară însăși. De la un roman la altul, Éric-Emmanuel Schmitt a conturat – cu lejeritate sau gravitate – numeroase portrete feminine. Sub penelul acestuia autor, destinele femeilor par mai fascinante decât cele ale personajelor masculine, făcându-le să uite că sunt considerate “al doilea sex”. Sfântă sau vrăjitoare, strălucitoarea mondenă “convertită” la psihanaliză, starul teribilist, trei personaje efervescente se reunesc într-un singur portret. Așadar, cele trei – Anne, Hanna, Anny – devin doar una, marcă a eternului feminin.

Într-o lume a misoginilor, Éric-Emmanuel Schmitt așază femeia pe piedestal.

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Eternul feminin

Scris de pe mai 29, 2020 în Cultură, Cărți de colecție, Cărţi, Feminin, Uncategorized

 

Etichete: ,

Minunata lume a poveștilor

Atelierul – căsuța poveștilor scrise și nescrise

Nepieritoare rămâne o frază a genialului om de știință, Albert Einstein: “Dacă vrei ca ai tăi copii să fie inteligenţi, citeşte-le poveşti. Dacă vrei ca ei să fie şi mai inteligenţi, citeşte-le mai multe poveşti.”

Copii, părinți, bunici –  generații întregi – au crescut cu poveștile nemuritoare: Mica Sirenă, Rățușca cea urâtă, Lebedele, Crăiasa Zăpezii și altele într-un proces de auto-cunoaștere pe termen lung. Cităm, cu însuflețire, o sensibilă frază rostită de marele Brâncuși, dar niciodată nu ne săturăm să-i sorbim înţelesurile: “Atunci când am încetat să mai fim copii, înseamnă că deja am murit.”

Mansarda Cărturești din București s-a dovedit a fi un spațiu magic în seara de 8 decembrie 2016, când acest loc ademenitor a devenit Atelierul unui scriitor contemporan – Petre Crăciun. Așadar, Cărtureștii propun aventuri intelectuale, nu comercializează produse culturale, așa cum mulți s-au obișnuit să creadă. La această provocare cordială – dinspre carte, personaje, autor și magie – au răspuns, cu promptitudine, cititori de vârsta Fetiței cu chibrituri sau de vârste apropiate, însoțiți de părinți, bunici, frați ori dascăli iubitori de povești. Întâlnirea cu un autor de literatură pentru copii și tineret ar trebui încadrată la simptomele normalității și chiar ale obligativității.

Pentru micuții sufocați, pe toate căile, de superproducții comerciale și gadgeturi, o întâlnire cu un autor “în carne și oase” este un serios punct de pornire pentru a intra pe tărâmul cunoașterii. Copilăria reprezintă cugetul neîntinat de presimţiri grele, regrete şi porniri pătimaşe, veselie nedisimulată, bucurie fără margini, dar şi privilegiul de-a zugrăvi, în culori de vis şi basm, realitatea. Principiile de viaţă, conduita şi convingerile omului matur nu sunt, la urma urmei, decât reflexul copilăriei sale. Așadar, fiind conștienți că orice basm surprinde o predispoziție pe care copilul învață să o domolească, adulții le-au mijlocit, în acea seară, o întâlnire cu valorile umane deghizate în “cărți-prietene”. Întâlnirea cu lumea fermecată a cărţii trebuie făcută sub aceleaşi auspicii sub care doreşti să-ţi regăseşti cel mai bun prieten.

Cu un aer firesc, prietenos și sfătos, autorul și-a invitat oaspeții la o călătorie printre darurile-cărți.Ținuta grafică (ilustrații de Anca Smărăndache) a minunatelor obiecte (volumele: Fetița din Floare, Basme pentru familia mea, Basme, Cu Andersen în Regatul Poveștilor) provoacă imediat un coup de foudre”, iar copiii le răsfoiesc cu nerăbdare în vreme ce ascultă glasul domol al scriitorului. Tainele sale sunt împărtășite lin, astfel, participanții au descoperit că textele propuse de Petre Crăciun se înscriu în genul basmelor culte, iar micuții au aflat, pe această cale, ceea ce la școală li se povestea despre folclor și prelucrarea acestei surse. Cu toții se gândesc, imediat, la marele Andersen, pe care îl cunosc din lectură, dar și prin mijlocirea cinematografiei (și-a industriei adiacente/gadgeturi) și rememorează pasaje din opera celebrului autor danez.

Apoi, Petre Crăciun și-a condus oaspeții prin împărăția în care Floarea Înțelepciunii este mai importantă decât Iarba Puterii. Glumele și povestirile sale țin cu sufletul la gură auditorii ce află despre lupta pe care Victoraș o duce cu Vrăjitorul Talpă-Neagră pentru a readuce Adevărul în Țara unde Minciuna se înstăpânise. Pe acest parcurs / discurs duios-moralizator, autorul prezintă personaje fantastice care schimbă anotimpurile, vorbesc cu florile și cu plantele, care trec prin Țara Vânturilor Dezlănțuite, prin Țara Oamenilor Nefericiți sau prin… Împărăția Femeilor Leneșe. Deși contextualizează, în tradiție postmodernă, autorul păstrează tradiția și, mai ales, specificul românesc.

Stilul autentic, expresiv și convingător, potențat de un strop de suspans (la turație minimă, atât cât să stârnească apetitul pentru citit) convinge publicul răsfirat printre mese, rafturi doldora de cărți și îi determină pe micuți să pornească într-o nouă aventură – aceea a căutării / identificării valorilor umane. Odată acceptată provocarea, “Ambasadorii Poveștilor” vor descoperi că cel mai sigur exerciţiu de fericire îl constituie lectura cărţilor frumoase, a cărţilor-prietene, acelea care poartă lumina mesajelor calde, întremătoare.

Seduşi de parfumul speranței, care nu moare niciodată, cititorii – mici și mari – vor rescrie optimiști “inventarul” năzuinţelor, cu dorinţe şi idelauri noi, mereu mai înalte, în compania cărților.

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Minunata lume a poveștilor

Scris de pe mai 25, 2020 în Cultură, Cărţi, Educaţie, Poveşti

 

Etichete:

Tihnă, stai, ești atât de frumoasă!

Povestiri pentru seri liniștite

Astăzi, literatura autohtonă pentru copii și tineret este nișată și expediată în umbra volumelor pe care editurile se grăbesc să le ia la pachet (eventual, cu vreo jucărie zâmbitoare sau un gadget) din zona etichetată imported. Sfidând aceste legi aspre ale marketingului, editura Zorio se avântă în lupta cu Balaurul comercial aducând în prim-plan autori români și eroi de pe meleagurile noastre. Cu gândul la Talismanul de safir al Elvirei Bogdan sau la parodiile după basmele autohtone, semnate de Dumitru Toma, primim o invitație din partea autoarei Anca Oprea. Așadar, printr-o parafrază de sorginte goetheană, invitația ar putea fi: “Tihnă, stai, ești atât de frumoasă!”.

După răsfoirea unor pagini din scrierile delicate, grupate în volumul sugestiv intitulat Povestiri pentru seri liniștite, cu siguranță, mulți cititori vor relua zicerea cu iz de formulă magică. Strict tehnic, cele treizeci și trei de texte sunt curate, Anca Oprea cântând, cu dezinvoltură, pe toate claviaturile disponibile din registrul prozei scurte. Volumul (debut editorial) propune o voce originală, cu suflu proaspăt și viitor promițător, licărind în entuziasmul începătorului. Inteligentă și prietenoasă, proza autoarei surprinde printr-un nonconformism simpatic (ignorând, parcă, profesia de bază – aceea de profesoară de limba și literatura română), în contextul módelor și modelelor actuale (fantasy, horror sau chic pentru fetițe).

Anca Oprea, cu un aer spontan, fără mari presiuni de articulare, oferă un diptic narativ, delimitat în secțiunile pentru vârsta primei copilării (primele șaptesprezece povestiri) și pentru puberi-adolescenți (ultimele șaisprezece texte). În tehnica decupajului cotidian lucrează, meșteșugit, subtil, glumeț, dar și ironic-amar (în partea a doua), dar neagresiv, și întoarce pe dos, în fantezie à la Lewis Caroll, mănușa realității. Din universul primei copilării, decupează tipologii de fetițe (Fetița mofturoasă, Fetița care nu se bucură niciodată, Esmeralda) sau de animale prietenos-domestice (pinguinul Zoro, pisicile și cățelușii de factură Yin&Yang, antagonici dar complementari, văcuța stresată și vrăbiile însoțite de vrăbioi). Povestirile, unele – adevărate fabule postmoderne – aduc a fotografii naive, ce (sur)“prind” obiecte, lucruri, stări familiare, domestice, iar desenele (Ilustrații: Mihaela Constantinescu) întăresc acest demers.

Printre fabulele în alb-negru, se strecoară și o nuanță duios-tradiționalistă în povestirea Animalele vorbesc înainte de Crăciun.
Micii cititori sunt poftiți în universul pălăriiilor, al tacâmurilor și-al paharelor, dobândind informații despre “etichetă” sau despre istoria (neoficială a) fabricării obiectelor din zona domestică (“Paharele de vin, cu studii în străinătate, au devenit pahare de whisky (…), cele care-au învățat germana s-au transformat în halbe și s-au îngrășat de la câtă bere au băut.”) Apoi, vocea autoarei capătă inflexiuni comico-parodice, în manieră didactică, intertextualizând pe seama nurorilor, nepoților babei și-ai moșneagului – cunoscuți din lumea manualelor școlare (textele lui Ion Creangă).

Succesiunea povestirilor este graduală, iar în partea a doua, identificăm sentimente și stări ce aparțin, mai degrabă, acțiunilor menite să te scoată din zona de confort. Precum la celebrul “tată al lui Alice”/Lewis Caroll, granițele par a fi alunecoase. Cu o privire nestatornică, Anca Oprea rătăcește peste cadențele prozaice, care nu sunt defel notații cotidiene, apoi oferă teme și motive mai grave. Cadrilajele insolite (Umbra ciudată, Cleptomanii, Ceasornicul timpului sau Călătoria fără bagaje) au de-a face în fond, cu infrarealitatea, distorsionată fantezist, în acord cu vârsta cititorilor (perioada “năvălniciei”). În această secțiune, găsim o proză zglobie, lăsând parcă la întâmplare, formulele familiare ale lumii să-și facă de cap; simțul umorului se joacă de-a v-ați ascunselea cu absurdul, rezultând geometrii (atipice) de colaj. Ceea ce poate avea toată savoarea ludicului atinge zone mai sensibile (indiferența, conformismul sau defazajul de la acesta, indolența, birocrația, precaritatea statutului de imigrant/rrom, excesul de hrană ultra-procesată și trecerea ireversibilă a timpului).

Anca Oprea dovedește talent de povestitor, disponibilitatea pentru simțul umorului, în măsură să întrețină magia lecturii care camuflează tema timpului. Sub cortina serilor liniștite (fie de iarnă, fie de vară târzie), Povestiri pentru seri liniștite se înscrie în seria cărților cu adresabilitate ce poate începe cu vârsta primei vacanțe școlare și poate ajunge până la cea a bunicilor (precum cea zugrăvită, cu duioșie, pe coperta întâi, de Alina Astăluș).

Inventiv, cu o puternică tușă originală, volumul este un motiv substanțial pentru a savura tihna unor seri liniștite.

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Tihnă, stai, ești atât de frumoasă!

Scris de pe mai 24, 2020 în Cultură, Cărţi, Lectură, Poveşti

 

Etichete: ,

Cărțile-prietene

Cum se formează cititorii activi?

“Frumusețea nu este decât promisiunea fericirii” scria Stendhal. Parafrazându-l pe clasicul francez, povestirile scrise de Petre Crăciun – reunite în volumul Povești din Țara copiilor fericiți (Editura Zorio) – dezvăluie, prin frumusețea limbii române, resorturile fericirii pentru copiii de astăzi. Experiențele cotidiene sau cele esențial-revelatorii ale unor eroi (de poveste) se îngemănează și coexistă, fără amenințarea artificialității, beneficiind, în această carte-“prietenă”, de o excelentă prezentare grafică.

Zorio

Eforturile din zona creației, dublate de programe istețe dedicate receptării, sporesc valoarea povestirilor și atractivitatea cărții. Nu poți produce/scrie dacă nu ai și o piață de desfacere, un public fidel, activ. Autorul coordonează, cu succes, activitățile editurii Zorio, promovează, cu generozitate, tineri condeieri și dialoghează activ cu cititorii creațiilor sale. Autorul și editura    au devenit, în timp, un “laborator viu”, dar și dovada reconfortantă că, în ciuda vremurilor și a crizelor de tot felul, prin pasiune, literatura stârnește interesul unui public tot mai pretențios. Așadar, Petre Crăciun se angajează într-un dialog viu, devenid propriul agent literar și propune un survol à la Nils Holgersson deasupra celor cincisprezece volume publicate.

La 3 aprilie, imediat după aniversarea Zilei Internaționale a cărții pentru copii și tineret (dată aleasă pentru a-l omagia pe unul dintre cei mai îndrăgiți autori, scriitorul danez – născut la 2 aprilie 1805 – Hans Christian Andersen) a avut loc lansarea-eveniment. Tema propusă pentru 2017 a fost îndemnul “să creștem alături de cărți”, iar scriitorul român a preluat mesajul și-a inițiat o  manifestare interesantă și atractivă, în deplin acord cu obiectivele autorilor de cărți pentru copii: descoperirea universului unic al fiecărei cărți, identificarea cititorului cu un personaj sau găsirea unui personaj model, dezvoltarea sentimentelor și a personalității cititorului, dar, înainte de toate, descoperirea lecturii ca o mare plăcere.

Cu suportul managerilor de la librăria Mihai Eminescu din București, autentică vitrină mediatică pentru literatura română, s-a creat un atractiv spațiu de comunicare. Publicul (în formare) – copii, tineri – este unul educat, vigilent și activ și savurează modul în care Petre Crăciun urmărește, cu minuțiozitate și onestitate, destinul fiecărui tom. Cartea, ca mijloc de educație și cultură, este fundamentală pentru dezvoltarea spiritului critic. Așadar, după o promovare decentă (afișul elegant), în a treia zi din Prier, s-au adunat mulți participanți în cocheta sală de la librăria bucureșteană. În principiu, două instanțe colaborează, cu pasiune și inteligență, pe acest teren al promovării literaturii române, în care “le savoir faire”presupune, deopotrivă, răbdare, tenacitate și diplomație a “infiltrării”.

Prin urmare, invitații au făcut cunoștință atât cu autorul, cât și cu ilustratorul cărții, Anca Smărăndache, dar au avut parte de o excelentă recenzare făcută de renumitul Alex. Ștefănescu și de o minunată rostire a unei povești în interpretarea Adrianei Ene, o storyteller de excepție. Criticul de la România literară a râs “ca    un copil mare” fericit  și-a dezvăluit celor prezenți o parte dintre calitățile scriitorului: “Petre Crăciun este unul dintre puținii autori de literatură pentru copii care a găsit tonul potrivit. Nu se exprimă pueril-peltic, nu îi maimuțărește fără grație pe cei mici (așa cum fac atâția alți autori care cultivă genul), ci scrie într-un stil voios și simpatic, cu umor, cu o încredere tonică în capacitatea copiilor de a intra în jocul relației autor-cititor.”

Spiritul alexștefănescian a stârnit admirația și bucuria celor care-au asistat la etalarea lipsei unor defecte și-au înțeles că în toate volumele semnate de Petre Crăciun nu vor identifica: exces de diminutive, o inadecvare a registrului stilistic și nici nu vor da peste enunțarea emfatică a unor banalități. Charismatic, criticul literar atenționează auditorii că e nevoie să ai un spirit de observație ascuțit dacă vrei să savurezi fericirea propusă de scriitor/“arta de-a ține urechea aproape de poveștile copiilor de azi.”

Deși pare aproape imposibil să scrii literatură (autentică) pentru copii, când ai  înaintea ta o superbă tradiție care-i include pe Frații Grimm, Charles Perrault, Hans Christian Andersen, Lewis Carroll, Edward Lear sau James Thurber și când ești asurzit de gălăgia creată în jurul acelor “dark ladies” ale zilelor noastre, capabile să-i învețe pe ucenicii lui Harry Potter cum să devină vampiri burlești la adolescență, scriitorul român se confruntă direct cu “Zmeul Concurență” și lansează un tom proaspăt.

Autorul și-a propus (deliberat sau nu) să concureze inteligent cu motivele recurente din basme. Deși problema morală rămâne constant la suprafață, aventurile nu eșuează în tezism. Dimpotrivă, Petre Crăciun știe când să fie ironic, lasă loc pentru întâlniri neașteptate între cele unsprezece povești: Țara Copiilor Fericiți, Peștișorul de Aur și Izvorul bunătății, Stelele îmi spun povești, Zmeul nespălat pe dinți, Victoria gărgăriței de lemn, Fetița și Țara fără Culori, Împăratul-Copil, Motanul fermecat și Țara Baloanelor Colorate, Petruț și mătura vrăjitoarei, Copilul care aduce învățătura, Spiridușul care schimba poveștile. Jocul cu limbajul (sensurile secundare ale unor cuvinte, etimologii) devine un alt pretext al unui scriitor care are de spus povești cu tâlc, istorioare în care se formulează întrebări despre lume și viață, într-o cheie accesibilă și atractivă.

Autorul cântă cu virtuozitate dezinvoltă pe toate claviaturile disponibile de la registrul de irizații “heroic fantasy” (autohtonizate) până la cele cuceritoare și pline de înțelepciune, dar deloc moralizator-didacticiste și oferă cititorilor texte alese. Acest volum confirmă ideea că cel mai sigur exerciţiu de fericire îl constituie lectura cărţilor frumoase, a cărţilor-“prietene”.

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Cărțile-prietene

Scris de pe mai 23, 2020 în Cultură, Cărți de colecție, Cărţi, Lectură, Poveşti

 

Etichete: , , ,

Miraculosul domn Jules Verne

O călătorie pe tărâmul imaginației

De peste un secol, Jules Verne rămâne scriitorul cel mai tradus, editat şi citit în România. Începând cu 1897, când romanul său, Castelul din Carpaţi, a fost publicat de o revistă literară din Sibiu şi până astăzi, au fost traduse în româneşte peste 60 de romane din ciclul  Călătorii extraordinare. Numai la editura Ion Creangă au fos publicate între 45.000 şi 145.000 de exemplare. Cifrele indică astfel un lucru extraordinar: perenitatea acestui autor.

Jules-VerneDe ce au fost şi sunt editate şi reeditate aceste volume? Un posibil răspuns îl vom găsi analizând mentalităţile epocilor în care au fost editate volumele. Se pare că Jules Verne a fost unul dintre puţinii scriitori “capitalişti”, adoptat de la început ca “tovarăş de drum” de către regimul comunist, de aceea a fost tradus, tipărit şi difuzat în milioane de exemplare. Trecând prin multiple “transformări” (editura Tineretului, editura Albatros), ajunge să fie înfiinţată “Colecția Jules Verne”, la iniţiativa directorului de atunci al Editurii Ion Creangă, Tiberiu Utan.

Între anii 1972 şi 1989, apare o colecţie de 40 de volume, în format mare, cu coperte cartonate şi cu reproduceri ale ilustraţiilor din ediţiile originale franţuzeşti, într-o prezentare grafică unitară, realizată de graficianul Val Munteanu. O altă garanţie  a calităţii acestei colecţii a constituit-o şi faptul că unele volume au fost traduse de autori precum: Ion Hobana, Gellu Naum, Radu Tudoran sauVladimir Colin. În această colecție – “Bibliotecă Jules Verne” – au fost editate şi cele patru romane “româneşti”, mai exact, a căror acţiune se petrece în România sau ale căror personaje principale sunt români: Castelul din Carpaţi, Pilotul de pe Dunăre, Claudius Bombarnac, Keraban încăpăţânatul.

În paralel – în mod sporadic -, apar romane ale lui Jules Verne şi în Colecţia “Biblioteca pentru toţi” a aceleiaşi edituri Ion Creangă: Căpitan la 15 ani, Copiii căpitanului Grant, Testamentul unui excentric, 800 de leghe pe Amazon. La alte edituri, mai apar tituluri precum Stăpânul lumii (la editura Albatros) ori Ţinutul blănurilor (la editura Junimea).

Scriitorul Ion Hobana rămâne cel mai important promotor şi exeget al operei julesverniene din România. A tradus zece romane şi numeroase povestiri, a semnat patru din cele opt volume de exegeză românescă şi a susţinut o serie de conferinţe despre viaţa şi opera acestui autor. După 1989, editurile au exploatat din plin această sursă inepuizabilă care este opera lui Jules Verne. La începutul anilor ’90, a fost publicată – pentru prima oară în România – o piesă de teatru de Jules Verne, Călătorie prin imposibil. Această “piesă în trei acte de domnii D’Ennery şi Jules Verne” a beneficiat de traducere, comentariu şi concepţie grafică realizate de Ion Hobana, un adevărat volum bibliofil, tipărit în condiţii bune şi bogat ilustrat cu reproduceri după originalele franţuzeşti.

După anul 2000, artiştii Valentin Tănase şi Albin Stănescu desenează copertele mai multor romane ale lui Jules Verne, apărute la editurile Herra şi Tedit FZH. Aceasta din urmă a publicat două romane de mici dimensuni reunite într-un acelaşi roman: Stăpungerea blocadei şi Paznicul timpului.

În Franţa, între anii ’80 -’90 ai secolului al XX-lea, opera lui Jules Verne a fost obiectul unei vaste campanii de reabilitare şi revalorizare, graţie pasiunii şi entuziasmului membrilor societăţii Jules Verne. În acest mod, s-au descoperit şi publicat manuscrise inedite ale lui Jules Verne, refuzate la vremea lor de editorul Pierre-Jules Hetzel, precum şi versiunile originale ale operelor sale postume, modificate şi profund schimbate de fiul său, Michel Verne. Toată lumea a citit Jules Verne şi a experimentat imensa putere de a visa, schimbul dintre geniul său şi savantul naiv. Mai are Jules Verne ceva de spus despre lumea noastră?

În mod tradiţional, clasificat drept un scriitor de literatură pentru copii, ducând o viaţă burgheză din veniturile obţinute din activitatea sa, opera îndrăgitului  Jules Verne a cunoscut anumite limite. Nu s-a declarat el “cel mai necunoscut de oameni”? Fără a decide între viaţă şi operă, Jean Chesneaux ne oferă un portret complex, nuanţat: vom descoperi un Jules Verne de patruzeci şi opt de ani în suflet, influenţat de utopiile lui Saint-Simon, lucid între o posibilă derivă între raţionalism şi pozitivism. Plonjeul în aventurile extraordinare, ne creează oportunitatea de a (re)descoperi. Ele  ne amintesc – de asemenea – de unele virtuţi ale lui Verne, încă valabile, împotriva modernităţii agresive: chemarea în mijlocul naturii, solidaritatea umană, puterea dizidenţei.

Dincolo de imaginea tradiţională a omului de ştiinţă, care a anticipat călătoria omului pe Lună, care a prevăzut submarinul, critica literară, după Raymond Roussel, suprarealiştii, Michel Butor şi Georges Perec, au descoperit încet-încet, în Jules Verne, scriitorul la care el însuşi aspira. Astfel, munca lui se consumă între exegeze şi constrângerile de producţie. Analizând operele verneniene, putem identifica modele de inspiraţie şi tipuri de compoziţie, personaje precum căpitanul Nemo care sfida lumea, cu braţele încrucişate, lumea care se sfârşea înaintea lui sau Phileas Fogg, un model de punctualitate. Putem înţelege imaginaţia debordantă, precum locomotiva Crampton, dragă lui Verne, imaginaţie care a dat naştere unor capodopere în care îndrăzneala, fantezia şi umorul leagă şi dezleagă situaţii dintre cele mai neaşteptate, demne de dramaturgul care a fost la începuturile sale literare. Putem descoperi în acest mod, urmărind opera lui Jules Verne, apariţia unui gen nou, şi anume, romanul ştiinţific.

În volumul Jules Verne.Visul de progres, apărut la Gallimard Discovery, autorul Jean-Paul Dekiss identifică în Jules Verne un scriitor angajat în a imortaliza marşul progresului, oferind noi mitologii. Descoperirea de noi teritorii, recunoaşterea altor popoare, rolul ştiinţei, instrucţia pentru mase şi educaţia morală pentru copii sunt valorile republicane uşor de identificat în opera lui Jules Verne. Susţinut de unul dintre cei mai mari editori ai vremii, Pierre-Jules Hetzel, creionează cu calm figura eroului modern şi reconfigureză universul uman. Este omul singur în mijlocul fermentului, bombardamentului de idei.

Nu putem să omitem faptul că Jules Verne este unul dintre cei mai pupulari autori francezi, tradus în  lumea întreagă. Este – totodată – un autor cu o dimensiune universală, un veritabil creator de galerie de personaje animate într-o lucrare capricioasă şi meticuloasă. Deseori, cu ironie şi umor, Verne devine un povestitor minunat. Călătoriile sale extraordinare sunt reflectate într-o lume prinsă în accelararea timpului, apariţia unor noi valori. Exegeţii lui Verne au descoperit în acest autor un destin îmbibat în fermentul ideilor, un om al progresului.

Opera lui Jules Verne este legendară, iar viaţa sa, aparent liniară, a fost afectată de o tragedie profesională şi personală. Deşi a cunoscut admiraţia şi succesul literar, el a avut şi numeroşi detractori. Practic, mult timp, el a fost considerat un “autor minor”, dar strunit de către editorul său, Hetzel, a recreeat numeroase dintre textele sale. În pofida tuturor aspectelor nefericite din viaţa sa, creativitatea şi geniul celui care este considerat “părintele science-fiction-ului” au supravieţuit secole de-a rândul, iar textele sale s-au constituit în obiecte de cercetare a numeroase lucrări ştiinţifice (teze), texte dispărute, din nefericire, din arhive.

Olivier Dumas, preşedintele societăţii Jules Verne, a relevat pasiunea autorului pentru cercetările sale în ţinuturile necunoscute ale universului. Cercetările lui Olivier Dumas au dus la corectarea miturilor calomniatoare care ținteau figura lui Jules Verne. Lucrarea sa, Călătorie prin lumea lui Jules Verne, se constituie într-o veritabilă expediţie cu scopul de a releva secretele unui “gigant al literelor”. În lumea întreagă, există milioane de cititori ai lui Jules Verne.Oare toţi aceşti oameni au descifrat bine universul plin de maşinării fabuloase?

Se pare că Jules Verne a fost port-drapelul unei societăţi secrete în care era infiltrată o bună parte din lumea literară şi artistică a secolului al XIX-lea şi cea a începutului de secol al XX –lea şi a ascuns, în spatele textelor sale, aparent romane la acea vreme, un mesaj care putea fi decriptat doar de iniţiaţi. Dincolo de ficţiune, dincolo de aventuri şi de invenţii sunt misterele Francmasoneriei, mistere ce par a fi accesibile doar iniţiaţilor.

În lucrarea lui Eric Weissenberg, Jules Verne. Un univers fabulos, volum extrem de bogat în ilustraţii despre Jules Verne, bulversează ideile preconcepute. Nedrept clasificat doar  ca scriitor de literatură ştiinţifico-fantsatică sau autor de literatură pentru copii, lui Jules Verne i se ignoră calităţile sale literare. Autorul  acestui volum scoate în evidenţă talentul literar al lui Jules Verne, talent care l-a ajutat pe acesta să suplinească informaţiile ştiiţifice cu descrieri (decoruri, accesorii) de excepţie, făcând totul posibil avant la lettre.

Dacă ştiinţa a făcut obiectul romanelor  sale, mai degrabă decât să fie o scuză sau decor, munca sa literară o depăşeşte. Forţa literară a lui Verne a crescut şi-a scăzut deopotrivă, căci cititorii de astăzi îi redescoperă umorul acestui autor şi gustă poezia scrierilor sale. Graţie universului fabulos descris de Jules Verne, adulţii de astăzi redescoperă plăcerea lecturilor din adolescenţă, care-i fac să înţelegă mai bine de ce l-au iubit aşa de mult pe acest autor.

De ce oare, astăzi la ora realităţii televizate, eroii pentru o zi şi informaţiile spectaculoase funcţionează precum farmecul Expediţiilor lui Jules Verne? Deoarece – copii ai lui Jules Verne – noi trăim ca cetăţeni ai lumii prin cunoaştere şi prin vise. Jules Verne este – de un secol – liantul dintre ştiinţă şi cultură, iar noi – astăzi – trăim în imaginarul acestui autor.

Articol publicta în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Miraculosul domn Jules Verne

Scris de pe mai 22, 2020 în Cultură, Cărţi, Educaţie, Eseu

 

Etichete: , ,

Nume ale păcatelor

Uneori, a trăi înseamnă a trăda…

Viaţa este o trădare; oricine are sufletul nemuritor şi a primit viaţa e un trădător. Nu există o formă de viaţă care să poată satisface postulatul nemuririi. A trăi înseamnă (şi) a trăda ceea ce avem mai preţios. Aşa cum harta nu este teritoriu, literatura nu este realitatea, ci reprezentarea comică, nihilisă sau romantică a lumii. Aflăm, astfel, că iubirea trădează iubirea fiindcă trebuie să fie mai prejos decât visul despre iubire.

Eroii sunt vanitoşi, iar geniile leneşe. Conducătorii, chiar şi cei mai buni dintre ei, se transformă, adeseori, în monştri. Proştii sunt plini de trufie, chiar şi ucigaşii caută aplauzele. Negustorii înşală la cântar, iar înţelepţii la argumente. Preoţii sunt cuprinşi de disperare, deşi ei cântă bucuria. Femeile frumoase îşi machiază chipurile, iar bancherii fură aur.

Nume-ale-pacatelor(foto: Christine von Diepenbroek)

Şi marii scriitori ai omenirii au fost preocupaţi să redea cele şapte păcate capitale. Astfel, lăcomia e rabelaisiană, iar lenea e oblomoviană (Goncharov) şi aristocratică. Moliciunea, surdina, dulceaţa reveriei i se potrivesc perfect lui Oblomov; el e liniştit ca apele stătătoare.

Mânia e shakespeariană (de fapt, cam toate păcatele pot fi shakespeariene). Lear e unul dintre cei mai renumiţi mânioşi ai scenei lumii. E un tiran “afectiv”: îi alungă, îi pedepseşte pe cei care îl iubesc şi-i înalţă pe ipocriţii care-l măgulesc. El se-nrudeşte cu regele din povestea Sarea în bucate. Orgoliul e dostoievskian. Are îndrăzneala lui Raskolnikov de a stabili cine merită să trăiască şi cine nu şi are febra gândului – urâtul care-l macină pe Ivan Karamazov. Orgoliul e o boală a inteligenţei şi, când nu e hybris, e hamartia. Şi, precum în Antichitate, se pedepseşte.

Adeseori, literatura îi face pe tineri generoşi, pe bătrâni strânşi la pungă. Zgârcenia e molièrească. Toţi zgârciţii literaturii – de la personajele lui Plaut la cele balzaciene, de la Inimă rece a lui Wilhelm Hauff la Scrooge şi de la Hagi Tudose la Moş Costache – au ceva înduioşător, ca orice bolnav care suferă atât de mult, încât i se iartă totul. În forma ei poetică, concupiscenţa e baudelairiană, dar are şi o formă comică – la Boccaccio sau în poveştile corosive ale lui Creangă. Invidia e mioritică. Păcatul-păcatelor e, însă, plictiseala. În mare parte, păcătoşii par mai degrabă bolnavi decât răi. Ei acţionează orbeşte.

***

Uneori, a trăi înseamnă a trăda, a fi mai prejos de Valoare, de Cerinţe. La toate acestea, se adaugă şi comicul livrat de “trufia” datelor. Fiecare zi vrea să aibă “numărul ei” – tot atâtea roluri de jucat. Pentru a ne mistui lumea, fugim în “universuri” – Plaut şi Sofocle, Molière şi Dostoievski, Caragiale şi Kafka şi, mai ales, Shakespeare. Căutăm solidarităţi profunde pentru a ne păstra solitudinea. Epuizarea prin trăire nădăjduită şi disperată în umanitate ne mai poate echilibra.

Calendar Metafora

Lumea e dublă, mereu ruptă. Viaţa e mereu… nuanţată.
Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web