RSS

Arhive pe categorii: Democraţie

Forță și perseverență femeiască – On the Basis of Sex

Perență femeiască – On the Basis of Sex

O tânără și idealist avocată, din America anilor ’50, caută de lucru, dar niciun cabinet de avocatură nu îi oferă vreo șansă. Frumoasa Felicity Jones ne incită din capul locului să urmărim o peliculă al cărei afiș prezintă o avocată „la patru ace”, sprijinită de o machetă a Curții Supreme de Justiție. Zâmbind șăgalnic și degajând aerul unei luptătoare gata de atac, actrița ne provoacă să urmărim o poveste, care nu e lipsită deloc de asperități, despre justiție și egalitate.

Așadar, lupta feministelor s-a făcut simțită și în anul 2018, când regizoarea Mimi Leder, în colaborare cu scenaristul Daniel Stiepleman (nepotul avocatei Ruth Bader Ginsburg), a ales să ecranizeze povestea vieții unei avocate de succes. Nimic mai potrivit la Hollywood-ul căptușit de mișcarea #metoo decât un lungmetraj cu accente progresiste față depozițiile ultra-conservatoare ale lui Donald Trump.

RB Ginsburg, 1977, ©Lynn Gilbert

În biografia cinematografică – On the Basis of Sex -, regăsim povestea celebrei Ruth Bader Ginsburg (născută în 1933). Această avocată a fost cofondatoare la prima revistă de Drept privind egalitatea de gen și a devenit prima Profesoară de la Universitatea Columbia. În 1993, Președintele Bill Clinton a numit-o membră a Curții Supreme de Justiție, devenind astfel prima judecătoare de origine evreiască în această poziție. Venerabila doamnă/‘The Notorious RBG’ inflamează și astăzi rețelele de socializare ori de câte ori sunt încălcate drepturile cetățenești în America lui Trump.

RBG 2010

Bio-drama capătă, pe alocuri, aspectul unui documentar minuțios realizat despre remarcabila femeie supranumită «RBG». Rolul principal i-a fost încredințat fermecătoarei Felicity Jones (cunoscută și din rolul soției faimosului Stephen Hawking, din pelicula The Theory of Everything). Pelicula a avut premiera la Festivalul de Film American (AFI Fest) din 2018 și a beneficiat de o distribuție care a reunit valoroși actori precum Armie Hammer, Justin Theroux, Jack Reynor, Cailee Spaeny, Sam Waterston și Kathy Bates. Bunăoară, este povestea adevarată a lui Ruth Bader Ginsberg, promotoarea drepturilor egale pentru femei într-o Americă dominată de bărbați.

Pornit de la fapte reale, filmul ilustrează doar începuturile eroinei: viața tinerei studente la Drept, apoi – la zece ani distanță -, primul ei caz. On the Basis of Sex devine o poveste despre curaj și determinare. Prin urmare, pelicula se concentrează în jurul tinerei avocate, în timp ce se aliază cu soțul ei, Martin/Marty, pentru a aduce un caz revoluționar în fața Curții de Apel din Statele Unite. Acest caz avea să răstoarne un secol de discriminare de gen. În 1956, Ruth, în vârstă de 23 de ani, era deja căsătorită cu Martin și mamă a unei fetițe. Ca și soțul ei, studiase Dreptul la Harvard (Harvard Law School), unde era una dintre cele nouă femei dintr-o grupă de cinci sute de studenți. Cinismul anilor ’50 este bine ilustrat și de scena în care decanul le cere studentelor să își justifice alegerea „de a ocupa un loc care se cuvenea bărbaților”. Ulterior, o vom regăsi în poziția de a fi refuzată la angajare doar pentru că „e femeie, are un copil și e (și) evreică.” Revedem, pe ecran, imagini care reflectă primii ei ani de activitate, în calitate de avocat, dar și începutul exigențelor feministe. În timp ce Ginsburg își clădește cariera, dărâmă – rând pe rând – multe bariere pentru apărarea drepturilor femeilor. Pe măsură ce Ginsburg încearcă să schimbe legea, se confruntă  cu schimbările culturale, dar și cu sexismul înrădăcinat al lumii patriarhale din acea perioadă.

Declicul (un ’landmark discrimination case’)  – care a modificat destinul acestei femei de excepție – a constat în afacerea, din 1972, în care a fost implicat soțui ei, Martin, avocat specializat în domeniul finaciar (zona impozitelor). Așadar, filmul cronicizează un caz în care a fost implicat Charles Moritz, un bărbat necăsătorit, căruia i s-a refuzat o deducere fiscală de 296 dolari pentru că avea în îngrijire o persoană în vârstă. Guvernul, sub conducerea decanului Griswold, a făcut greșeli foarte mari. În loc să modifice regula, a decis să lupte. Cu toții au subestimat-o pe Ruth Bader Ginsburg. Ruth și soțul ei au susținut cu succes că refuzul reprezintă o discriminare bazată pe considerente de gen.

Realizată într-o manieră clasică, pelicula se sprijină enorm pe farmecul duoului actoricesc: Felicity Jones și Armie Hammer, care  conferă veridicitate unui cuplu extraordinar. Desigur, există și unele scene – în special cele cu soțul ideal, întruchipat impecabil de Armie Hammer – care au un iz de «soap opera»/telenovelă americană dulceagă. Din păcate, Martin fusese diagnosticat cu cancer, Ruth rămâne fermă pe poziții: ia cursuri/notițe  și pentru el, învață și pentru sine; îngrijește un soț bolnav, crește un copil și își croiește și o carieră. Totuși, lungmetrajul este abil construit și se concentrează (și) pe obstacolele pe care o femeie «de carieră», mamă a unei fetițe, trebuia să le depășească în dificila perioadă a anilor ’50. Eroina     și-a trasat cu multă inteligență și cu mult curaj un drum printre „cursele” lansate din toate părțile. Ulterior, ea s-a străduit să găsească un loc de muncă atât în ​​domeniul academic, cât și în cel de afaceri, deoarece discriminarea sexuală era predominantă în lumea juridică. Păcat, touși, că povestea de pe ecran este pe alocuri „plombată” cu digresiuni sau lungi teoretizări.

Realizatoarea și-a justificat alegerea acestei eroine pentru pelicula sa, explicând rolul esențial pe care Ruth Bader Ginsberg l-a avut în schimbarea mentalităților. Ca multe alte femei, Ruth a rezistat în fața discriminărilor excesive și a trecut peste multele ofense care i s-au adus. Pelicula On the Basis of Sex a fost nominalizată pentru Premiul decernat (în 2019) de Cinema for Peace: «Award of Woman’s Empowerment». E bine să existe, în fiecare generație, câte o femeie decisă să lupte pentru drepturile semenelor sale („I wanted to be the one fighting for change!”). Ruth Bader Ginsberg rămâne în categoria acelor femei de care ți-e mai mare dragul.

Regia: Mimi Leder

Scenariul: Daniel Stiepleman

Imaginea: Michael Grady

Montajul: Michelle Tesoro

Muzica: Mychael Danna

Distribuția:

Felicity Jones -Ruth Bader Ginsburg

Armie Hammer -Martin D. Ginsburg

Justin Theroux – Melvin “Mel” Wulf

Kathy Bates – Dorothy Kenyon

Sam Waterston – Erwin Griswold

Cailee Spaeny – Jane C. Ginsburg

Callum Shoniker – James Steven Ginsburg

Durata: 120 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Forță și perseverență femeiască – On the Basis of Sex

Scris de pe iulie 25, 2020 în Cinema, Democraţie, Film

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Solidare întru durere – „Le choix d’Adèle”

Ce te poate scoate dintr-o criză ? În unele cazuri, o altă situație care să-ția ctiveze puterile pe care nu știai că le ai. Așa se precipită lucrurile în cazul opțiunilor pe care urmează să le facă Adèle, eroina din tele-drama franțuzească, realizată de Olivier Guignard.    Așadar, în Franța anului 2010, într-o școală de cartier, o regăsim pe profesoara pentru învățământ primar, Adèle Massy, cernită de durere. În urmă cu doi ani, își pierduse soțul, un pictor fără prea mare faimă, iar acum își ducea existența între bornele fixe ale programului școlar și cele câteva prietenii mai vechi.

1- Le Choix d'Adèle

Miou-Miou (Adèle) © France3

Olivier Guignard ne propune o cronică socială a Franței douămiiste, când exodul migranților ogliga autoritățile franceze să opereze expulzări rapide. Grație interpretărilor actoricești sobre, scenariul simplu și trist capătă dimensiuni dramatice. O dramă personală se va conjuga cu cea a unor imigranți, aflați în căutarea unei țări în care drepturile omului (și ale copilului) să fie deplin respectate.  Propunerea lui Olivier Guignard invită la reflecție. Singur, spectatorul va afla dacă «la république française» din 2010 mai reprezintă spațiul în care s-a născut, odinioară (1789), prima ‘Declarație Drepturilor Omului și ale Cetățeanului’.

Așadar, după ce și-a pierdut soțul, această profesoară și-a petrecut viața în amintirea soțului ei.  În mijlocul anului școlar, sosește – în clasa la care ea preda -, micuta Kaniousha, o refugiată albaneză. Adèle încearcă să o integreze în clasa ei, dar copila de opt ani este rebelă și sfârșește prin a-i exaspera pe profesori. Procesul integrării este dureros și avem parte de portrete destul de schematice. Bunăoară, micuța albaneză „își face debutul” prin acțiuni ce ar încadra-o imediat la categoria «soi rău»: fură telefonul profesoarei, o bate pe o blondină care nu o lăsase să stea lângă ea la cantina școlii, refuză să participe activ la lecții. Cu toate acestea, profesoara nu se lasă copleșită și, cu mult tact pedagogic, încearcă să-i întindă o mână acestei ființe rănite. Desigur, toate desenele copilei trădau traume: asistase la numeroase lupte armate, iar uniformele de orice fel o tulburau până la limită (sângerări nazale însoțite de scăpări urinare).

2 - Le Choix d'Adèle

Luàna Bajrami (Kaniousha) © France3

Pe tot parcursul acțiunilor de integrare școlară, fetița albaneză era susținută de întreg corpul profesoral din acea unitate școlară. Directoarea inimoasă „acoperă” neajunsurile elevei și încearcă să o ajute și pe Adèle, care se afla în perioada de susținere a gradului didactic (în vederea obținerii unei cote salariale mai mari la pensionare). Viața acestei femei retrase – întrupată de fermecătoarea Miou-Miou – se modifică radical. În afara orelor de curs, nu mai avea prea multe contacte sociale. O excepție va fi vecinul ei de scară, un simpatic bătrânel de origine evreiască. Joseph era născut în Hexagon, dar din părinți care se refugiaseră din pricina sovieticilor. Apropierea dintre cei doi se face destul de greu, din temerile femeii, care nu-și revedea dina cel doliu prelungit. La școală, se achita cu succes de toate sarcinile, dar refuza alte legături, în afara celor strict profesionale. Tușa melodramatică e fină, chiar dacă privirile triste ale eroinei ne amintesc de suferințe bine ascunse. Montajul indică clar, fără întorsături, parcursul acestei eroine, care străbate zilnic aceleași trasee monotone. Din când în când, cadrele sunt pigmentate cu prezența pitorească a bătrânelului Joseph plin de haz sau de micile răutăți /„bârfe” de cancelarie.

După „poznele” micuței Kaniousha, Adèle e prinsă în acțiunea întregului colectiv didactic: o asociație umanitară nonguvernamentală contacteaza școala pentru a anunța că părinții lui Kaniousha se confruntau cu deportarea. Școala este mobilizată împotriva acestui lucru, cu excepția Adèlei. Dar în ziua când poliția a aparut în fața școlii pentru a ridica copila, Adèle schimbă totul. Surprinzător, taciturna profesoară se lansează într-o veritabilă cursă prin oraș pentru a ajunge la casa în care trăiau părinții micuței Kaniousha. Totul se precipită de-acum, iar ritmul devine alert, se modifică radical toate prejudecățile, iar Adèle este prima care înțelege că boicotul pe față al celor din Ministerul Educației (nu i se putea valida acordarea gradului didactic, deși la inspecție primise aprecieri formidabile) era, de fapt, o „atenționare” pentru acțiunile în care se angajase. Pe toată perioada în care îi găzduiește în cochetul ei apartament, are loc «dezghețul» general: ea gătește alături de Vlora (mama fetiței), bea ceaiul pregătit de Arben (simpaticul tătic albanez), se lasă antrenată de Kaniousha în vârtejul lecțiilor de albaneză. Frageda Luàna Bajrami realizează cu sensibilitate portretul uni copil talentat, dar greu încercat de soartă. Sudează relații de apropiere cu toți colegii din școală, iar aceștia o vor aplauda cu sârg, mai ales după demonstrațiile de vituozitate (cântă impecabil la vioară). Nu întâmplător, parcursul actoricesc al Luànei Bajrami se va continua, iar rebela va păstra și „va cânta în aceeași gamă” și în rolul din L’Heure de la sortie.

4 - Le Choix d'Adèle(1)

Chiar dacă i se pot reproșa lungimea, sentimentalismul condescendent și stilistica rece, această bulversantă peliculă realistă rămâne o veritabilă lecție despre generozitate, optimism și despre modul în care e bine să știi cum să încasezi loviturile vieții, de orice natură ar fi ele. Finalul trist (deportarea albanezilor) lasă, totuși, o portiță deschisă: legăturile omenești profunde se pot realiza și în condițiile unui stat foarte vigilent în materie de „acte în regulă”. Departe de toate chestiunile ce vizează direct politica sau morala, Le choix d’Adèle nu chiar o peliculă didacticistă. Cele două personaje întruchipate cu justețe de Miou-Miou și Luàna Bajrami reprezintă două tipologii aparte de revoltați social ai lumii actuale.

3 - Le Choix d'Adèle

Miou-Miou (Adèle) & Luàna Bajrami (Kaniousha) © France3

 

 

Scenariul: Nadine Lermite în colaborare cu Pauline Rocafull

Regizor: Olivier Guignard

Muzica: Arland Wrigley

Distribuția:

Miou-Miou – Adèle

Luàna Bajrami – Kaniousha

Marie-Hélène Lentini – Josiane

Marc Citti – Olivier

Elina Löwensohn – Vlora

Imer Kuttlovici – Arben

Jacques Herlin – Joseph

Durata: 90 min

 

 
Comentarii închise la Solidare întru durere – „Le choix d’Adèle”

Scris de pe aprilie 4, 2020 în Democraţie, Educaţie, Film, Filme franțuzești, Morală

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Simfonia durerii la Casa Albă – Jackie

Cu toate că există tone de materiale (articole și cărți publicate, înregistrări video, filme artistice) despre viața acestei doamne, se pare că misterul încă plutește în preajma celei care-a rămas în memoria colectivă cunoscută drept „Jackie”. Admirată pentru eleganța și pentru cultura sa, Jacqueline Bouvier Kennedy, Prima Doamnă a Statelor Unite, în 1963, scrie o nouă pagină în istorie, odată cu prezentarea versiunii cinematografice, Jackie – primul lungmetraj în limba engleză al cineastului din Chile.

Acțiunea a fost plasată în noiembrie 1963, după ce John F. Kennedy, al 35-lea președinte al S.U.A., fusese asasinat în Dallas. Martoră încremenită a morții violente a soțului său, confruntată cu dramatismul evenimentelor  de după acel tragic sfârșit, văduva fostului Președinte american încearcă să ridice vălul. Cineastul Pablo Larraín o surprinde pe Jackie Kennedy (Natalie Portman) imediat, înainte și după uciderea soțului ei, Președintele John F. Kennedy,  într-o inedită, dureroasă formulă de film biografic. Printre numeroase flashback-uri și re-vitalizări ale peliculelor de arhivă, spectatorul este invitat să descopere intimitatea unei soții după o mare suferință. Așadar, un reporter (Billy Crudup) este acceptat în casa tinerei văduve pentru a primi unele răspunsuri legate de întrebările despre viața de Primă Doamnă, apoi de văduvă a lui JFK (interpretat în film de actorul danez Caspar Phillipson). Chipul înăsprit de durere al eroinei este mai mereu surprins în prim-plan, iar perplexitatea jurnalistului face ca permanenta glisare între trecut-prezent, zâmbet-plânset, bucurie-groază ajută spectatorul să pătrundă grozăvia acelor momente. Chiar de la primele întrebări, Jackie știe să puncteze și să-și etaleze forța (aproape brutal cu replica: „Are you giving me professional advice?”).

Jackie 5

Utilizând tehnici multiple, realizatorii ne arată cum poate fi văzută Jackie la faimoasa White House / Casa Albă, în acea surprinzătoare transmisie televizată, în care tânăra Doamnă deschidea larg porțile reședinței prezidențiale, urmărită fiind de milioane de cetățeni americani („A Tour of the White House”, CBS, 1962). Apoi, la doar câteva minute distanță, dispar imaginile galvanizate și reapare figura cernită a fostei First Lady care exprimă oroarea retrăită prin povestirea clipelor de coșmar petrecute în mașina care îl transporta pe fostul Președinte împușcat în cap. O vedem pe Jackie cum îl însoțea, în acel taior roz Chanel împroșcat cu sânge, devenită un fel de spectru al durerii îngrozitoare.

Jackie 3

Poziția cineastului Pablo Larraín (No), față de personajul Jackie, se poate citi printre rânduri în replicile rostite pe ecran de expresiva Natalie Portman: „I lost track somewhere what was real, what was performance.” Talentata actriță a redat, evidențiat, dicția – în mod vădit pronunțată à la Marilyn Monroe (overdeliberate finishing-school) – din acel tur televizat de la Casa Albă.  Totuși, când vorbea cu reporterul sau cu Robert Kennedy (Peter Sarsgaard), vocea mult-prea-studiată (antrenată de Tanya Blumstein) a lui Natalie Portman sună artificial. În pofida acestui mic detaliu, uimitoarea Jackie-Portman este briliantă: armonizează timiditatea cu stilul, fiecare dintre calități recalibrându-se în această surprinzătoare combinație. Apropierea de reala Jacqueline Bouvier Kennedy se face firesc prin distribuirea acestei actrițe poliglote, care posedă datele fizice în concordanță cu portretul din epocă, făcând aproape inutile tehnicile de machiaj, dar și distincția izvorâtă din cultura acestei fine actrițe. De asemenea, artista evidențiază faptul că femeia/Jackie înțelesese însemnătatea Casei Albe pentru sine. În marea tradiție a americanilor care-au studiat literatura europeană, Jackie simțea nevoia să demonstreze elitelor de pe bătrânul continent că și în America se poate face în mod serios cultură. Chiar acel dureros moment al înmormântării s-a constituit într-o procesiune solemn, de răbdare în suferință, cu demnitate și forță.

Jackie 4

Departe de a fi o biografie siropoasă, plină de glamour și artificii, Jackie dezvăluie și o mică parte din mecanismele Puterii (Jackie îi mărturisește reporterului că acea comparație cu legendarul  rege Arthur, folosită de administrația americană în campania electorală – melodia Camelot  – din musicalul interpretat de Richard Burton) desemna un ideal, dar era și marketing. Realizatorul chilian și-a imaginat și a oferit privitorilor scene în care femeia /„First Lady”care îi fusese alături și la greu, dar mai ales la rău, lui JFK, trăia spaima coșmarului de după asasinat; de aceea, parada de rochii de gală, alternând cu nenumărate serii de cocktailuri de vodcă și calmante nu surprinde pe nimeni și pare chiar firească. Așa cum și acele moment în care jurnalistul o întrerupe sau în care încearcă să îi modifice discursul (notițele verificate și corectate ulterior de fosta jurnalistă Jacqueline Bouvier Kennedy) dau o notă de firesc asupra unui altfel de moment din intimitatea fostei Prime Doamne. Clipele cruciale din istoria personală, care pentru  o perioadă, s-a confundat cu Marea Istorie, se derulează punctând – ca într-un film cu valențe psihologice – groaza și trauma femeii „Jackie”. În acest fel, Larraín contrabalansează imaginea acelei Jackie care-a simbolizat, pentru milioane de femei de pe planetă, proiecția unui ideal (soție, văduvă, mamă îndurerată încercând să-și țină departe de moarte propriii copii, așa cum a salvat numeroase aparențe, mascând infidelitatea faimosului ei soț). Camera de filmare o urmărește îndeaproape pe fragila și delicata ființă care a suportat grozăvia trecerii bruște de la mărire la decădere, fără să lase măcar o dată impresia că ar fi lipsită de putere.

 

Coloana sonoră, realizată de Mica Levi, atenționează spectatorul încă de la primele acorduri-bocet că eroina avută în prim-plan se află într-o dezordine emoțională. Muzica marchează diferența dintre un banal film documentar și cel realizat de Pablo Larraín, care i-a conferit lui Jackie o „voce” unică. Concordanța dintre imagini, ilustrație sonoră și interpretarea artistică dau veridicitate și plasticitate peliculei, iar eroina își poate etala nenumăratele ei fațete, ca într-un veritabil caleidoscop emoțional. Obiectele, veșmintele, clădirile care o împresoară o sperie, dar nu o dărâmă, Jackie se re-compune și renaște precum legendara pasăre Phoenix. Lovită crunt de soartă, dar conștientă că va deveni o figură mitică (lungile confesiuni făcute preotului interpretat de regretatul John Hurt ne îndreptățesc să credem) Jackie / Jacqueline Bouvier Kennedy, de sub vălul cernit, își asumă numeroase riscuri și antipatii, își dezvăluie și partea vulnerabilă a naturii sale, dar nu se lasă învinsă. Jackie rămâne versiunea, plină de pathos, a unui cineast care-a realizat o adevărată „simfonie a durerii” la Casa Albă.

jackie 5

Articol publicat în revista Catchy

Distribuția:

Natalie Portman – Jacqueline Kennedy

Peter Sarsgaard  – Robert Kennedy

Greta Gerwig  – Pamela Turnure

Billy Crudup  – The Journalist (Jurnalistul)

John Hurt  – The Priest (Preotul)

Max Casella  – Jack Valenti

Sunnie Pelant  – Caroline Kennedy

Beth Grant  –  Ladybird Johnson

Regia: Pablo Larraín

Scenariul: Noah Oppenheim

Imaginea: Stéphane Fontaine

Montajul: Sebastián Sepúlveda

Muzica: Mica Levi

Durata: 100 min

Premii, nominalizări, festivaluri:

Premiile Oscar, 2017:

Categoria Rezultatul
Cea mai bună actriță în rol principal – Natalie Portman Nominalizat
Cea mai bună coloană sonoră – Mica Levi Nominalizat
Cele mai bune costume – Madeline Fontaine Nominalizat

Premii Globul de Aur, 2017

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cea mai bună actriță (dramă) – Natalie Portman Nominalizat

Premii BAFTA, 2017

Categoria Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol principal – Natalie Portman Nominalizat
BAFTA pentru cea mai bună muzică originală de film – Mica Levi Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cele mai bune costume – Madeline Fontaine Nominalizat

Premii Veneția, 2016

Categoria Rezultatul
Leul de Aur – Pablo Larraín Nominalizat
Osella de Aur pentru cel mai bun scenariu – Noah Oppenheim Câștigător
 

Etichete: , ,

Lumini printre umbre – „En kongelig affære/A Royal Affair”

Scenarist al renumitei saga Millennium, danezul Nikolaj Arcel a realizat, în 2012, un proiect ambiţios abordând, pe ecran, o pagină din istoria ţării lui Hamlet. Pelicula evocă un episod turbulent din viaţa capetelor încoronate din ţările nordice. Deşi, în Danemarca, povestea se regăseşte în manualele şcolare şi este des abordată în opere literare, subiectul era aproape necunoscut pentru restul lumii, care ştia doar că „e ceva putred în Danemarca”.

Pendulând între dramă romantică şi thriller politic, filmul En kongelig affære / A Royal Affair se dovedeşte a fi o interesantă frescă a efervescenţelor revoluţionare de la finele secolului al XVIII-lea. În anul 1766, Caroline Mathilde de Hanovra părăseşte Anglia natală pentru a se căsători cu regele Christian al VII-lea al Danemarcei. Tânărul monarh, extravertit şi versatil, se dovedeşte a fi interesat mai degrabă de femeile rubensiene şi de jocuri, în detrimentul responsabilităţilor politice sau civile. Ca multe dintre contemporanele ei, Caroline Mathilde era o persoană bine instruită. Abilă, încearcă să se adapteze cu rapiditate la viaţa şi la cultura daneză, deşi, aici, i se interzice accesul la anumite cărţi filosofice. După ce a dat naştere unui moştenitor, tânăra regină se adânceşte într-o singurătate profundă şi devine tot mai dezgustată de soţul care-o ignora. Rutina vieţii de la castel este izgonită odată cu apariţia unui medic german, solicitat de unii miniştri pentru a-l îngriji pe rege, căci instabilitatea psihologică (vecină cu schizofrenia) a monarhului pune în pericol viaţa politică. Johann Friedrich Struensee, un modest medic german progresist, va fi o alegere periculoasă pentru Curte. Practic, acestui om carismatic i se încredinţa amărăciunea Curţii. Legătura dintre Christian al VII-lea şi Struensee conferă o statură unică monarhului, care va fi alimentat de acesta cu idei prerevoluţionare.

ARoyalAffair
”A Royal Affair” Movie Poster © Magnolia Pictures

La început, incitată de prezenţa misteriosului medic german, regina descoperă, încet-încet, o persoană educată şi senzuală deopotrivă. Graţie lui, tânăra regină îi descoperă pe Voltaire, Rousseau şi Montesquieu dimpreună cu bucuria de a influenţa progresul politic al ţării sale de adopţie (gratuitatea vaccinării contra variolei, taxe pentru cei înstăriţi). Din relaţia lor intelectuală şi amoroasă se vor naşte numeroase reforme inspirate de ideile iluministe, dar şi o fiică. Curtea va fi nevoită să sfărâme acest triunghi amoros, cu importante consecinţe istorice. Nikolaj Arcel a reuşit să dea o notă de natural acestei drame de epocă. De asemenea, tinde să obţină unele efecte sofisticate pentru a întineri aspectul muzeal al filmului, continuând o practică deja consacrată la Joe Wright (Pride & Prejudice şi Atonement). Ambii regizori au încercat, prin efectele de montaj dinamic, să surprindă unele expresii pentru a indica emoţiile personajelor dintr-un mediu apăsător. În cazul lui En kongelig affære / A Royal Affair, travellingul prelungit în jurul lui Struensee, în aşteptare după revelaţia aventurii cu regina, nu funcţionează perfect. Acest efect, surprinzător într-un film istoric, ne trezeşte suspiciuni legate de un soi de anacronism vizual. Procedeul, folosit prima oară de Alfred Hitchcock în Vertigo, se asociază cu genurile de film poliţist, de aventuri sau thriller. Spectatorul contemporan poate fi deranjat de acest efect formal, utilizat în afara contextului generic.

Lăsând deoparte unele minusuri ce ţin de disconfortul vizual, En kongelig affære rămâne o peliculă cu un subiect captivant. Premiat la Festivalul de la Berlin 2012, acest film surprinde o perioadă importantă din istoria Danemarcei, bazându-se pe un scenariu împletit cu fineţe. Deşi este înţesat cu intrigi de Curte şi cu numeroase probleme politice, nu pică în melodramatic. În felul acesta, filmul reuşeşte să redea, cu graţie, relaţia dintre regina Caroline, regele Christian al VII-lea şi medicul Struensee, relaţie iţită pe coridoarele şi în camerele reci ale castelului, relevând violenţa unui mediu schilodit de manipulare. Poporul – centrul de interes al amanţilor iluminişti – rămâne în afara ecranului. Esenţialul din acest film se derulează într-un palat imens, unde cei trei protagonişti sunt blocaţi atât fizic, cât şi psihologic. Destinele lor sunt la fel de fatale (regina a fost decapitată în 1772, la Copenhaga). Regele încornorat este aproape de a-şi ierta mentorul-prieten, dar cedează presiunilor Curţii şi ale reginei-mamă, dornică de putere. Prizonieri ai unei monarhii în care clerul avea toate drepturile, cei trei sunt prinşi într-un sistem distructiv. Regizorul Nikolaj Arcel dezvăluie, într-un mod iscusit, echilibrul dintre Caroline – Christian VII – Struensee, amiciţia rege-medic şi amorul regină-medic. Cu siguranţă, realizatorul a abandonat câteva aspecte din istoria reală (gustul reginei pentru travestiuri sau plăcerile sodomice ale regelui) profilând pelicula pentru gustul marelui public. Nu este doar o banală poveste despre trădare şi adulter, ci un complex de pasiune, unde sentimentele circulă între aceste persoane. Cu toate că este departe de flacăra din Marie Antoinette, de pasiunea din Les Adieux à la Reine, filmul En kongelig affære nu plictiseşte, folosind din plin condimentul prin care stima şi manipularea se confundă.

Starul danez, Mads Mikkelsen, în rolul medicului-confident candid, aduce o notă de dulceaţă în acest triunghi amoros, dar este aproape umbrit de interpretarea lui Boe Følsgaard în rolul bufonului tragic din istoria Danemarcei, regele Christian al VII-lea. Prestaţia fantastică din rolul monarhului destrăbălat şi nebun i-a adus acestuia din urmă premiul de interpretare masculină la Festivalul de Film de la Berlin. Alicia Vikander, în rolul reginei militante pentru reformarea monarhiei, este o apariţie uşor neurastenică între cei doi parteneri carismatici. Adesea, ţările nordice sunt luate drept exemple pentru modelele sociale şi psihologice. En kongelig affære conţine, în filigran, reputaţia predecesorilor pentru a fi oferită şi astăzi model. Suflul revoluţiei angajează protagoniştii într-o dramă romantico-politică, care a deschis ţara către reformele anticlericale şi a prevestit schimbările din restul Europei.

Cu acest tablou de epocă, susţinut de muzica lui Gabriel Yared, danezul Nikolaj Arcel a realizat un film sensibil. În ciuda unor procedee uşor manieriste, En kongelig affære găseşte un delicat echilibru între eleganţa picturală şi fluiditatea regiei, astfel încât această parabolă despre utopie demonstrează că democraţia se naşte în chinuri.

Regizor: Nikolaj Arcel
Scriitor: Bodil Steensen-Leth
Scenarist: Rasmus Heisterberg, Nikolaj Arcel
Operator: Rasmus Videbak / Muzica: Gabriel Yared, Cyrille Aufort / Producător: Karen Bentzon, Gillian Berrie, Anna Duffield / Scenograf: Niels Sejer/ Monteur: Kasper Leick, Mikkel E.G. Nielsen.
Distribuţia: Mikkel Boe Folsgaard (Christian VII), Mads Mikkelsen (Johann Friedrich Struensee), David Dencik (Ove Hoegh-Guldberg), Alicia Vikander (Caroline Mathilde), Trine Dyrholm (Juliane Marie), Cyron Bjorn Melville (Enevold Brandt).

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Lumini printre umbre – „En kongelig affære/A Royal Affair”

Scris de pe aprilie 17, 2019 în Cinema, Democraţie, Film

 

Etichete:

Focurile tentației – Spotlight

Spotlight se-nscrie în lunga tradiție americană a filmelor ce vizează anchete jurnalistice (precum capodopera lui Alan J. Pakula, All the President’s Men, 1976). Filmul – realizat de Tom McCarthy, având și nominalizări la premiul Oscar – este la fel de pasionant. Pelicula aduce în prim-plan investigaţia făcută de un grup de jurnalişti de la ziarul The Boston Globe, care a vizat deconspirarea unor cazuri de abuz sexual asupra minorilor în bisericile din Massachusetts. Acest demers jurnalistic, recompensat cu Premiul Pulitzer (în anul 2003), s-a dovedit a fi cu atât mai important, cu cât a condus, în timp, la alte dezvăluiri ale victimelor abuzului sexual în cadrul Bisericii Catolice, atât din SUA, cât şi din Irlanda, Canada sau Australia.

Într-o noapte din 1976, un preot catolic este acuzat de agresiune sexuală și arestat de poliția din Boston, care îl predă autorităților ecleziastice. În iulie 2001, același om (între timp, eliberat) este suspectat că ar fi abuzat mai mult de 80 de băieți. Marty Baron (Liev Schreiber) – proaspăt numit șef al redacției – încredințează această anchetă unei echipe formate din patru jurnaliști, coordonați de Walter („Robby”) Robinson. Jurnaliștii Mike Rezendes și Sacha Pfeiffer, împreună cu Matty Carroll, încep investigațiile. În demersul lor, se izbesc mereu de reticența martorilor și a instituțiilor locale (majoritatea catolice). Atentatul din 9 septembrie le împiedică mereu demersul. Perseverența îi face să nu renunțe și, astfel, scot la iveală o conspirație pusă la cale de arhidieceza din Boston, care avea scopul de-a tăinui abuzurile sexuale comise de peste 80 de preoți catolici. În ianuarie 2002, în ciuda amenințărilor și-a multiplelor presiuni, ancheta îl pune la zid pe cardinalul Bernard Law. Acesta a demisionat la finele anului pentru a fi reînvestit rector al bazilicii Sainte-Marie-Majeure din Roma. Succesorul său – cardinalul Sean O’Malley – este astăzi vârful de lance al Bisericii în lupta contra pedofiliei.

Spotlight 1

Cu finețe și pudoare, filmul încearcă să afle cum a putut lua naștere un astfel de femonen, fără a aduce acuze Bisericii în general, păstrând distanța necesară. Toți pașii sunt prezentați așa cum au fost: ezitările celor din interiorul redacției, aranjamentele discrete propuse de procurorul orașului, strategia de transferare a preoților acuzați. Spotlight nu se rezumă doar la a face lumină în cazurile de abuz, ci prezintă și drama existențială a victimelor. Subtilitatea interogatoriilor spirituale lasă loc pentru suferință, fără să compromită formele narative și vizuale. Cu o mică excepție (scurtul prolog care explică situația din 1976), filmul expune doar punctele de vedere ale jurnaliștilor, arată munca cotidiană a ziariștilor de dinainte de explozia internetului.Tom McCarthy se-apleacă cu grijă asupra unui subiect delicat, dar – în egală măsură – bulversant. Regia, muzica, costumele și interpretarea evită teatralizarea, care-ar fi în defavoarea acestui subiect. Fără momente de suspans, McCarthy își plimbă spectatorii prin arhive, printre convorbiri telefonice și numeroase întâlniri, având ca suport o trupă de actori talentați și-o poveste tulburătoare. Spotlight a evitat senzaționalismul ieftin relevând precizia „clinică” și calitățile realismului.

Spotlight 2

Michael Keaton și Mark Ruffalo întrupează, pe ecran, cei doi pioni de bază din echipa de investigații a cotidianului The Boston Globe. Michael Keaton este Walter („Robby”) Robinson, șeful echipei Spotlight. Deși pornește de la unui subiect atât de delicat (pedofilia), pelicula păstrează codurile și nu pică în capcana voyerismului și-a sordidului. Majoritatea scenelor (filmate just) din Spotlight se constituie din momente care surprind personajele scriind sau discutând. Fără intruziuni în viața intimă a protagoniștilor, fără emoții exacerbate, dar cu o pudoare mereu la vedere, victimele sunt prezentate ca supraviețuitori, iar ziariștii precum niște soldați aflați într-o misiune. Luminile terne, costumele bej, mesele de lucru încărcate cu dosare și travelling-urile care urmăresc personajele ridicând vocea într-un birou asediat de apeluri telefonice pun filmul în aceeași linie cu All the President’s Men.

Spotlight 3

Filmul realizat de Tom McCarthy se concentrează asupra muncii în echipă (adevărat „mușuroi de furnici”). Obligați să analizeze tone de documente, să verifice înregistrări și să redeschidă documente arhivate, toți dau dovadă de răbdare, perseverență, deși sunt permanent conștienți că ar putea să intre în impas și să dea nas în nas cu eșecul. Calitățile rare ale jurnalistului de investigație puse în evidență transformă Spotlight într-un omagiu pentru cei născuți cu această vocație. Munca pe-o perioadă îndelungată, dificilă și adesea ingrată, demontează mecanismul „protecției” (86 de preoți din ținutul Boston se regăseau în acest caz): acuzații erau pedepsiți temporar, apoi mutați în alte parohii. Mecanismul de apărare al acestor slujitori ai Bisericii avea ramificații care se întindeau până la Vatican. În acest film, orașul Boston pare ca un sat iralndez imens, în care enoriașii merg la același preot. Tocmai aici se regăsește una dintre calitățile filmului: descrie maniera în care o redacție (The Boston Globe este un cotidian pro-catolic!) a prezentat amploarea acestei surprinzătoare „afaceri”. Distribuția perfect aleasă contribuie la eficiența acestui film. Niciunul dintre actori – Mark Ruffalo, Michael Keaton, Rachel McAdams și Stanley Tucci –  nu trage spuza pe turta lui, fiecare punctează această „pânză pointilistă”.Toți se supun scenariului sobru și dialogurilor precis alcătuite. Astfel, spectatorul nu se plictisește urmărind povestea (128 minute) unei anchete care-a durat douăsprezece luni, explorează cinema-ul de astăzi. Spotlight captează interesul publicului prin forța subiectului și, mai ales, prin profesionalismul celor care l-au realizat, care și-au diluat individualitățile într-un gest colectiv pus în slujba emoționării spectatorului și trezirii simțului pentru justiția socială.

Spotlight 4

Regizor: Tom McCarthy
Scenarist: Tom McCarthy, Josh Singer
Muzica: Howard Shore
Producător: Michael Bederman, Steve Golin, Michael Sugar
Monteur: Tom McArdle
Distribuţia:
Rachel McAdams (Sacha Pfeiffer)
Liev Schreiber (Marty Baron)
Mark Ruffalo (Michael Rezendes)
Michael Keaton (Walter ‘Robby’ Robinson)
John Slattery (Ben Bradlee Jr.)
Billy Crudup (Eric MacLeish)
Stanley Tucci (Mitchell Garabedian)

Premii, nominalizări, selecţii:

Premii Veneția 2015, Trofeul Brian – Câștigător: Tom McCarthy
Globurile de Aur (2016) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Tom McCarthy
Globurile de Aur (2016) – Cel mai bun film – dramă, nominalizați: Michael Bederman, Steve Golin, Michael Sugar, Blye Pagon Faust
Globurile de Aur (2016) – Cel mai bun scenariu, nominalizați: Tom McCarthy, Josh Singer
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun film, nominalizați: Steve Golin, Michael Sugar
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Mark Ruffalo
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun scenariu original, nominalizat: Tom McCarthy, Josh Singer

Premiile Oscar 2016:

Cel mai bun film/dramă, nominalizați: Michael Bederman, Steve Golin, Michael Sugar, Blye Pagon Faust
Cel mai bun regizor, nominalizat: Tom McCarthy
Cel mai bun scenariu, nominalizat: Tom McCarthy, Josh Singer
Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Mark Ruffalo
Cea mai bună actriță în rol secundar, nominalizată: Rachel McAdams
Cel mai bun montaj, nominalizat: Tom McArdle

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Focurile tentației – Spotlight

Scris de pe ianuarie 9, 2019 în Cinema, Democraţie, Film, Filme de Oscar, Morală

 

Etichete: , , ,

Strălucirea gheţii – Hannah Arendt

La acest început de secol al XXI-lea, se poate observa sporirea interesului multor regizori pentru filmul biografic. Este posibil ca actualul climat să fie favorabil acestui gen cinematografic. Dar să realizezi un film despre una dintre cele mai controversate figuri feminine, Hannah Arendt, este un act de curaj. „Misiunea imposibilă” i-a revenit cineastei germane Margarethe von Trotta, care pare că nu se teme de polemici. S-a străduit aproape zece ani, de la apariţia ideii şi până la finalizarea filmului, pentru pelicula Hannah Arendt, un portret de femeie puternică, independentă, singură împotriva tuturor. De altfel von Trotta şi-a asumat calitatea de regizor-kamikaze încă de la filmul Rosa Luxemburg, film despre fondatoarea evreică a partidului comunist german, asasinată în 1919.

Filosoful poate deveni o figură interesantă pentru cinema dacă este un om de acţiune prin angajament politic. De aceea, Hannah Arendt poate fi eligibilă pentru cinema. Amantă a lui Heidegger şi femeie evreică ce a ales să rămână în ţara sa în pofida unor condiţii grele sunt elemente ce o recomandă pentru un portret cinematografic.

Ea s-a regăsit, cu precădere, în centrul unor polemici ca urmare a publicării textelor sale despre procesul Eichmann, în revista New Yorker, celebrul Raport privind banalitatea răului. Chiar dacă în film sunt descrise şi unele evenimente din tinereţea acestei femei (prin flashback-uri), obiectivul central al filmului este prezentarea procesului. Alegerea acestui subiect se înţelege de la sine. Reflecţiile pe care le vom găsi despre rău sau despre problematica evreiască au devenit aproape clasice. Scandalul şi poziţia sa de intelectual „împotriva curentului”, indignările stârnite sunt mai uşor de povestit pe ecran decât redarea muncii austere şi prea puţin spectaculoase a unui filosof, în bibliotecă. Cu toate astea, filmul Hannah Arendt nu este invadat de senzaţional. Deşi adversarii ei sunt prezentaţi caricatural (mai ales Hans Jonas), gândirea filosofică este bine reflectată. Această restituire se face în contextul unor conversaţii amicale sau al unor şedinţe publice, graţie interpretării actoriceşti de excepţie a Barbarei Sukowa, aflată la a şasea colaborare cu regizoarea Margarethe von Trotta.

Regizoarea s-a concentrat asupra anului 1961, când teoreticianul german, de origine evreiască, Arendt, este trimisă la Ierusalim de către revista New Yorker, ca să urmărescă şi să analizeze procesul intentat lui Adolf Eichmann, responsabil pentru deportarea a milioane de evrei. Hananh Arendt, discipolă a lui Karl Jaspers şi Martin Heidegger, îşi publicase deja opera majoră, Originile totalitarismului şi era celebră în SUA. După ce părăsise Germania nazistă şi se refugiase la Paris, se instalează, după 1941, în SUA, unde devenise un star universitar al intelectualităţii din New York.

Studiul său despre „maşinăria umană” – Adolf Eichmann – stârneşte controverse atât în SUA, cât şi în Israel. În textele sale, apare conceptul inedit de „banalitate a răului”. În această viziune, Eichmann era un om cu o inteligenţă limitată, tragic de obişnuit, care doar a executat nişte ordine. De asemenea, Arendt ajunge la concluzia că unii dintre evrei au colaborat cu naziştii. Departe de ideea de „maşinărie umană”, cum era supranumit, comandantul deportărilor evreilor se dovedeşte a fi fost doar un mediocru, o „unealtă” care executa orbeşte ordinele superiorilor săi. Maniera în care este prezentat Holocausul stârneşte controverse în rândul intelectualilor din Israel şi din SUA.

Hannah Arendt este un film bine realizat, bine documentat, în care apar şi elemente de arhivă, căci proximitatea dintre realitate şi materialul cinematografic poate induce şi stimula spectatorul să aştepte realismul prin imitaţie (mimesis). Von Trotta utilizează arhiva într-o manieră mai subtilă decât s-a procedat în filmul Argo, de exemplu foloseşte înregistrările sonore cu Eichmann pentru a seduce spectatorul. Filmul biografic îşi poate asuma rol de interpretare sau chiar de mitologizare, nefiind circumscris zonei strict documentare. Realizatoarea alege s-o prezinte pe Hannah Arendt ca pe un simbol al unei filosofii şi al gândirii libere.

hannah_arendt

În acest gen de film, este greu să nu cazi pradă locurilor comune. Se ajunge la unele accente de psihologizare: Arendt şi-a reprimat unele trăiri fiind victimă a Holocaustului sau de banalizare: Arendt se gândeşte şi ea la sex şi-i oferă o poreclă simpatică iubitului ei, apoi accente uşoare de senzaţional: Arendt munceşte şi noaptea, iar dosarele procesului umplu până la refuz camerele apartamentului său. Ultimele două accente sunt contradictorii doar în aparenţă, căci trebuia surprins spiritul epocii. În ceea ce priveşte psihologizarea, aceasta se regăseşte în aproape orice biografie făcând ca interesul să se deplaseze de la operă la individ.

Von Trotta continuă să le deschidă ochii germanilor asupra trecutului lor, asupra marilor personalităţi feminine. Barbara Sukowa, actriţa-fetiş a acestei regizoare, pare să exprime, prin fizic, munca spiritului. Sukowa fumează non-stop (pe 4 dec.1975, Hannah Arendt avea să moară cu ţigara în mână), dezbate alături de ceilalţi camarazi, merge, se avântă, se opreşte, rezistă, restituind energia interioară a modelului. Fizicalitatea acesteia exprimă gândurile în mişcare. Înţelegem, prin intermediul imaginilor, că a gândi liber este unul dintre cele mai frumoase riscuri pe care şi le poate asuma fiinţa umană. Fraza-cheie „Vreau să înţeleg!” devine şi sloganul regizoarei care a fuzionat cu ideile filosofice ale lui Hannah Arendt, dorind să înţeleagă, nu să judece.

Hannah Arendt
Regia: Margarethe von Trotta
Scenariu: Margarethe von Trotta, Pam Katz
Compozitor: André Mergenthaler / Operator: Caroline Champetier / Producător: Bettina Brokemper, Johannes Rexin / Monteur: Bettina Böhler
Distribuţia: Barbara Sukowa (Hannah Arendt), Axel Milberg (Heinrich Blücher), Janet McTeer (Mary McCarthy), Julia Jentsch (Lotte Köhler), Ulrich Noethen (Hans Jonas), Michael Degen (Kurt Blumenfeld), Nicholas Woodeson (William Shawn).

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Strălucirea gheţii – Hannah Arendt

Scris de pe octombrie 14, 2018 în Cinema, Cultură, Democraţie, Film, Filme de Oscar

 

Etichete: , ,

Viitorul poate fi un coșmar – The Handmaid’s Tale

Terorismul, războiul, criza economică, circul politicienilor – toate reflectă o Americă fragilizată. Apoi, o catastrofă biologică l-a răpus definitiv pe „Uncle Sam” și o mare parte din populație a ajuns sterilă. Natalitatea scăzută și teama (de „Ceilalți”) au deschis calea unei grupări integraționaliste de orientare religioasă, care-a instaurat dictatura unei noi forme de organizare sociale: Gilead. Prezentată, adesea, drept o versiune a celebrelor distopii 1984 sau Brave New World, The Handmaid’s Tale a devenit o serioasă adaptare a romanului omonim scris de Margaret Atwood (publicat în 1985). Rolul religiei în arena geopolitică internațională și chestiunea sexismului rămân în actualitatea anului 2017, așadar serialul american capătă o reală pertinență. Ajunsă deja un „clasic al genului”, această serie t.v. prezintă povestea unei femei constrânse să trăiască „în concubinaj” sub o teocraţie abominabilă. Așa-zisa „republică Gilead” a orchestrat o lovitură pentru „salvarea Americii”, totul pe fundalul problematic al salvării mediului. Restabilirea raporturilor dintre bărbați și femei devine scopul acestei lumi organizate în jurul unor dogme religioase. Guvernul a deposedat femeile de orice drepturi; ele sunt divizate în trei clase: Soțiile (din fruntea Căminului), Casnicele-Marta (care întrețin casa și se ocupă de treburile de la bucătărie) și Servitoarele (cele care sunt îmbrăcate în roșu, denumite și „utere umblătoare” și-a căror menire este reproducerea speciei). Dacă vreuna dintre acestea nu își îndeplinește rolul cuvenit, este torturată, deportată în Colonie (pentru a sorta deșeurile toxice) sau este ucisă.

The Handmaid's Tale 1

Diferit de începutul cărții lui Margaret Atwood, în care debutul înseamnă lovitura de stat și moartea Președintelui, serialul t.v. o introduce, din primele minute, pe June, (excepționala Elisabeth Moss, binecunoscută din seria Mad Men), care părea cea mai fericită femeie alături  de soțul și de fiica lor. Apoi, brusc, o regăsim în postura de Servitoare în casa Comandantului. Realizată de Bruce Miller, această versiune pentru micul ecran (Hulu) este, în primul rând, povestea lui Offred (evidentă legătura cu numele comandantului/„aparținând lui Fred”), care ajunge, după capturarea din pădure, Servitoarea destinată casei Comandantului Fred Waterford (Joseph Fiennes). Chinuită de o singurătate apăsătoare, Offred se străduiește să-și reprime fluxul amintirilor care provin de pe vremea când avea o familie și o viață normală și încearcă să se resemneze pentru a supraviețui în îngrozitoarea lume în care-a fost târâtă. Curând, descoperă că regulile sunt făcute pentru a fi încălcate, ba chiar de către cei care le-au instaurat. Mai toate distopiile poartă în ele o formă de rezistență și, adesea, încuviințează unele slăbiciuni omenești. Ideea de comunitate națională aparținând lumii este aici acaparată și monopolizată de formațiuni reacționare pentru a servi unor interese oculte. Formula abordată, în asemenea condiții, este paranoia, incitarea spiritelor și alimentarea furiei pentru a accepta măsurile excepționale. Opresiunea (masculină) prezentată aici rimează perfect cu actualitatea americană de după alegerile prezidențiale. Să nu pierdem, totuși, din vedere faptul că Statele Unite au fost clădite pe ambiția unor fanatici religioși care-au traversat Oceanul pentru a-și deversa umorile într-o Lume Nouă. Costumele din acest ambițios proiect stabilesc o legătură directă cu acest fapt istoric (să ne amintim doar de The Crucible/„Vrăjitoarele din Salem” și întreg obscurantismul din perioada colonială sau segregaționismul rasial din chiar secolul trecut). Eroina din The Handmaid’s Tale era o femeie independentă, plină de viață, căsătorită cu un afro-american, înainte de-a fi prada celor de la Waterford.

The Handmaid's Tale  -- "Nolite Te Bastardes Carborundorum" Episode 104 --  Punished by Serena Joy, Offred begins to unravel and reflects on her time with Moira at the Red Center. A complication during the Ceremony threatens Offred’s survival with the Commander and Serena Joy. (Photo by: George Kraychyk/Hulu)

Narațiunea cinematografică ne ajută, astfel, să pătrundem în subteranele unui sistem opresiv, fiind mărinimos alimentată cu flashback-uri. Prima parte a seriei acoperă în totalitate romanul lui Atwood, schimbările s-au efectuat doar pentru a evita problematica rasială. Echipa de scenariști a operat modificări pentru a putea urmări punctul de vedere al eroinei principale June (Elisabeth Moss). Exploatarea (trupului) unei femei doar în scopul reproducerii servește desfășurării întregii „agende personale” trecând prin manipularea din credință și alte mijloace perfide pentru a se ajunge, astfel, la regăsirea independenței și-a individualității. Gilead are propriile coduri ideologice care se răsfrâng asupra tuturor personajelor. Și din prisma lui Emily (Alexis Bledel), o altă servitoare, putem pătrunde nivelul intensității din acel regim. Realizatorii au introdus, pe ici-colo, câte o notă de umor pentru a nu provoca reacții vehemente. Întreg arsenalul estetic pus în mișcare generează o atmosferă sufocantă. Portretele personajelor principale reprezintă o mare izbândă în această tulburătoare serie televizată. June devine călăuza noastră, dar se impune și ca figura feminină care crește în dârzenie pe măsură ce mai trece peste un obstacol, iar chipul expresiv al actriței pare a fi într-un continuu morphing. Există și personaje ambivalente, precum Serena Joy (Yvonne Strahovski) sau Aunt Lydia (Ann Dowd)/Supraveghetoarea Servitoarelor.

Offred

În această teocrație înfricoșătoare, costumele, micile detalii, imaginea (identificăm unghiul kubrickian) și muzica semnată de Adam Taylor sporesc efectele până la înfiorare (de aceea, adesea, avem parte, pe micul ecran, de slow-motion). Universul angoasant e decorticat și plasat mereu între prezent și trecut pentru a înțelege mai bine ce se obține din opresiune, și nu e doar o formă de diabolizare simplistă, căci regăsim rezistența, care va deveni, în mod progresiv, speranță/viitor. Fiecare episod din această serie împinge spectatorul să pătrundă în această lume incredibilă, fascinantă  și tulburătoare, costumele à la 1600 , anumite construcții picturale și unele rupturi de ton – Don’t You (Forget About Me)/Simple Minds alternate cu acel garage punk  al lui Jay Reatard (Waiting for Something) – atrag privitorul către această distopie cu valoare de unicat, în care rolul femeii în societate este re-analizat. Personajul interpretat de Serena Joy capătă semnificație și, în timp, devine fascinat, actrița oferind eroinei sale atât cinism, cât și patetism.

The Handmaid's Tale 4

Strașnica Ann Down transformă personajul Aunt Lydia într-o figură pe care nu poți lesne uita, desprinsă parcă dintr-un îndepărtat matriarhat, așa cum și Janine (Madeline Brewer) devine o apariție emoționantă. Deși plasate strict între negru și alb, personajele sunt prizoniere ale sexului, rangului sau ale propriilor idealuri, aflate sub o monstruoasă dictatură. Bărbații plasați în prim-plan (Nick, Luck, fără a-l omite pe Comandant/ Joseph Fiennes) sunt puși doar să închidă femei. Serialul exploatează, de fapt, relațiile de tip femeie-femeie și relevă toate contradicțiile unei mișcări reacționare; constatăm că fundamentele ideologice din Gilead sunt furnizate de Serena Waterford (Yvonne Strahovski). Tulburătoare în acest serial este lipsa de solidartitate din colectivități, slăbiciunea grupurilor. June doar asistă neputincioasă la turpitudinea regimului și sesizează corupția din spatele unei fațade care revendica exemplaritatea. Întrebarea care se impune este dacă eroina va ceda/colabora sau va rezista în fața acestor presiuni, fiindcă se află în fața unui câmp cu delimitări clare între Bine și Rău.

The Handmaid's Tale 5

Chiar dacă este doar o fabulă cinematografică, realizată în buna tradiție a S.F-ului, The Handmaid’s Tale conturează cu rigurozitate tabloul general al societății occidentale de astăzi și atrage atenția asupra pericolului iminent al autoritarismului.

Creat de: Bruce Miller

Regia  (episoade): Kari Skogland, Floria Sigismondi, Kate Dennis, Mike Barker, Reed Morano

Scenariul: Bruce Miller (după romanul scris de Margaret Atwood)

Imaginea: Colin Watkinson

Muzica: Adam Taylor

Costume: Ane Crabtree

Producători: Joseph Boccia, Elisabeth Moss, Wendy Hallam, Martin Christopher Donaldson Julian Clarke, Aaron Marshall

Distribuția:

Offred – Elisabeth Moss

Serena Joy  – Yvonne Strahovski

Ofglen  – Alexis Bledel

Luke – O.T. Fagbenle

Nick  – Max Minghella

Rita – Amanda Brugel

Comandantul Fred – Joseph Fiennes

Moira – Samira Wiley

Aunt Lydia – Ann Dowd

Durata unui episod: 47-60 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Viitorul poate fi un coșmar – The Handmaid’s Tale

Scris de pe aprilie 14, 2018 în Democraţie, Film, Postmodernitate

 

Etichete: , , , , ,

Un om de cuvânt – Darkest Hour

Cinemaul chiar este o artă extraordinară – pe măsură ce cultura devine o veritabilă vitrină a sufletului unei țări, iată că întrega sa populație va putea fi considerată de cineaști drept o comoară națională. Pelicula Darkest Hour se preocupă de viața lui Winston Churchill (începând cu mai 1944, când a ajuns prim-ministru, în plină conflagrație mondială). În Regatul Unit al Marii Britanii, realizatorul Joe Wright va culege, cu siguranță, toți laurii fiind cineastul care și-a concentrat forța creatoare asupra celor mai reprezentative personalități britanice: Jane Austen (Pride and Prejudice) sau Winston Churchill (Darkest Hour) – cel care a avut curajul de a-și asuma poziția de lider adevărat și care-a influențat cursul istoriei lumii. Biografia cinematografică recent lansată îl prezintă, în plan istoric, pe omul politic care-a schimbat destinul țării sale, iar în plan artistic, îl propulsează pe un mare actor – Gary Oldman –  într-un rol de compoziție.

Darkest Hour 0

La începutul celui de-al doilea Război Mondial, când capitularea Franței era iminentă, Marea Britanie are de luat o decizie ce va schimba soarta acestui război. Forțele naziste păreau de neoprit, iar armata aliată era încolțită pe plajele din Dunkirk, destinul Europei occidentale se află  în mâinile nou-numitului prim-ministru britanic – Winston Churchill (Gary Oldman).

Centrat pe cele patru săptămâni, din 1940, care-au marcat poziția Angliei, filmul oferă un convingător portret de premier. Joe Wright oferă spectatorilor o imersiune adâncă într-o epocă delicată, bazându-se pe un scenariu original și subtil. Dacă scriitura se articulează în jurul celor trei discursuri (10 mai – 4 iunie 1940) susținute de Winston Churchill în Camera Comunelor – parlamentul reprezenta, pentru abilul diplomat, un fel de cușcă a leilor -, filmul relatează despre modul în care britanicii au ales să își schimbe, progresiv, situația politică și au optat pentru rezistență. După o succesiune de imagini de arhivă care frapează prin simetria funestă, Wright ne invită să fim părtași la febra parlamentară, cu ajutorul unui plan zenithal. Cu aerului unui fals academism, cineastul provoacă sentimente profunde: al realității și vertijul istoriei.

Darkest Hour

În vreme ce Vestul Europei se clătina în  fața armatei germane, Marea Britanie refuza cu obstinație să se supună dorințelor lui Adolf Hitler, care nu avea încredere în bonomul amator de trabucuri. „Coroana” britanică nu aprecia strădania acestui premier. În perioada în care plana amenințarea invaziei naziste, iar 200 000 de soldați britanici erau prinși la Dunkerque/faimoasa „operatiune Dynamo”, Churchill descoperă și complotul contra sa, pus la cale de partidul din care făcea parte, cât și rezerva regelui George VI, care se arăta sceptic în privința aptitudinilor sale. Timpul se scurgea, iar dilemele corneliene tulburau liniștea tribunului. Filmul distilează climatul politic, în dorința de a-i prezenta pe adversarii lui Churchill, care a rezistat atât presiunilor din interiorul țării sale, cât și celor din exterior/poartă negocieri de armistițiu cu Hitler, salvând, astfel, națiunea britanică de costul unui război, sau de a merge înainte cu războiul, deși acesta pare deja pierdut.

Darkest Hour 2

Ca în cele mai multe dintre biografiile recente, cineastul a preferat să dedice personajului central doar câteva momente/ore-cheie, în detrimentul unei stufoase prezentări biografice. E cunoscută deja pelicula Churchill, realizată de Jonathan Teplitzky, în care legendara figură a istoriei britanice a fost surprinsă în cele 48 de ore de dinanintea memorabilului moment al debarcării din Normandia (iunie 1944). Cu toate acestea, Joe Wright – „antrenat” în adaptări după operele lui Tolstoi sau Jane Austen, lasă în umbră producția amintită, demonstrând măiestrie în reconstituirea istorică. În acest domeniu, echipele britanice își (cam) surclasează confrații americani sau francezi. Imaginea Londrei anilor ’40 este uimitoare, fiindcă este complet reconstituită de la Buckingham Palace până la 10 Downing Street sau de la Parlament până la străzile întunecate sau la celebrul metrou. Decoruri, costume și lumină – toate evocă o ambianță „british” extrem de „cosy.

Darkest Hour 3

Minoritar într-un guvern, se găsește în punctul de a abandona cursa, dar o întâlnire cu londonezii îl determină să își schimbe atitudinea. Acest episod al întâlnirii de la metrou reprezintă unul dintre punctele importante ale acestui film. Talentul său oratoric va completa restul operațiunii. Urmarea e deja literatură și… patru ani de război. Amândoi britanici, actorii Gary Oldman și Kristin Scott Thomas formează cuplul ideal pentru a întrupa eroii din istorie. El, nonșalant, coleric și „bon vivant”, iar ea cu o inegalabilă clasă. În acest mod, veridicitatea istorică e  aproape de realitatea timpurilor ilustrate. Oldman transmite faimosul „We shall fight them on the beaches” într-un mod electrizant. Susținut de cea care i-a fost timp de trei decenii soție, se apropie de poporul britanic și își adună forțele pentru idealurile sale: libertatea și independența țării sale. Resursele sale erau cuvintele profunde, iar neobosita secretară devine cel mai puternic aliat. Ca marea majoritate a politicienilor europeni, traversează ore întunecate, dar marșul său va schimba destinul istoriei. Joe Wright a conferit acestui film multă eleganță, dar și tensiune, într-o fluiditate ce îl apropie de categoria thrillerului politic. Simpatic și amuzant în acest rol, Oldman se identifică cu acest personaj irascibil (cu maniere rustice pe alocuri: „Will you stop interrupting me while I am interrupting you!”) iar privirea pătrunzătoare din spatele solidului machiaj ne amintește cu cine avem de-a face. Uzând de unele imagini (intrate în imagologia populară): ochelarii rotunzi, trabucurile și papionul, modulându-și vocea, Gary Oldman (ajutat de uimitorul machiaj realizat de Kazuhiro Tsuji) insuflă multă omenie eroului de pe ecran.

4106_D013_00374_CROP (ctr) Gary Oldman stars as Winston Churchill in director Joe Wright's DARKEST HOUR, a Focus Features release. Credit: Jack English / Focus Features

Filmul pune în evidență calitățile deosebite ale histrionicului premier, ajutat de soția sa, Clementine, care n-a ezitat să își manipuleze anturajul pentru a-și atinge scopul. Restul distribuției se găsește la înălțimea personajului central, îndeosebi Kristin Scott Thomas în rolul lui Clementine (soție și secretară personală) sau Stephen Dillane în cel al vicontelui Halifax. Mișcările camerei de filmare, adânci și dinamice, reliefează emoțiile asemenea unei scări seismice, cu scopul de a prezenta planuri generale ale tuturor protagoniștilor: englezii, politicienii, regele și Winston Churchill. Coloana sonoră, realizată de Dario Marianelli,  amplifică emoția. Retorica e punctul forte al lui Winston Churchill, iar filmul lui Wright subliniază frumusețea limbii lui Shakespeare. Intențiile cineastului au fost nobile și, astfel, i-a oferit lui Winston Churchill omagiul pe care îl merita. Glorificând figura carismatică a unui politician, filmul aduce o altfel de privire asupra istoriei, una intimistă, dar instructivă, portretizând cu finețe un personaj-cheie al istoriei universale. Încercând să aducă mai multă lumină într-un întunecat capitol din istorie, Darkest Hour oferă spectatorilor șansa de a asista la nașterea unui erou, fără a-i ascunde, însă, viciile și de-a putea, astfel, reflecta mai profund asupra evenimentelor istorice.

Regia: Joe Wright

Scenariul: Anthony McCarten

Imaginea: Bruno Delbonnel

 

Montajul: Valerio Bonelli

Costumele: Jacqueline Durran

Muzica: Dario Marianelli

Distribuția:

Gary Oldman – Winston Churchill

Kristin Scott Thomas  –  Clementine Churchill

Ben Mendelsohn  – George VI

Lily James  – Elizabeth Layton

Ronald Pickup  –  Neville Chamberlain

Stephen Dillane  –  Edward Wood,  Vicontele Halifax

Durata: 125 min

 

Articol publicat ]n revista Catchy

 
Comentarii închise la Un om de cuvânt – Darkest Hour

Scris de pe februarie 6, 2018 în Actualitate, Blockbuster, Cinema, Democraţie, Film, Filme de Oscar

 

Etichete: , , ,

Lumini printre umbre – En kongelig affære / A Royal Affair

Scenarist al renumitei saga Millennium, danezul Nikolaj Arcel a realizat, în 2012, un proiect ambiţios abordând, pe ecran, o pagină din istoria ţării lui Hamlet. Pelicula evocă un episod turbulent din viaţa capetelor încoronate din ţările nordice. Deşi, în Danemarca, povestea se regăseşte în manualele şcolare şi este des abordată în opere literare, subiectul era aproape necunoscut pentru restul lumii, care ştia doar că „e ceva putred în Danemarca”.

Pendulând între dramă romantică şi thriller politic, filmul En kongelig affære / A Royal Affair se dovedeşte a fi o interesantă frescă a efervescenţelor revoluţionare de la finele secolului al XVIII-lea. În anul 1766, Caroline Mathilde de Hanovra părăseşte Anglia natală pentru a se căsători cu regele Christian al VII-lea al Danemarcei. Tânărul monarh, extravertit şi versatil, se dovedeşte a fi interesat mai degrabă de femeile rubensiene şi de jocuri, în detrimentul responsabilităţilor politice sau civile. Ca multe dintre contemporanele ei, Caroline Mathilde era o persoană bine instruită. Abilă, încearcă să se adapteze cu rapiditate la viaţa şi la cultura daneză, deşi, aici, i se interzice accesul la anumite cărţi filosofice. După ce a dat naştere unui moştenitor, tânăra regină se adânceşte într-o singurătate profundă şi devine tot mai dezgustată de soţul care-o ignora. Rutina vieţii de la castel este izgonită odată cu apariţia unui medic german, solicitat de unii miniştri pentru a-l îngriji pe rege, căci instabilitatea psihologică (vecină cu schizofrenia) a monarhului pune în pericol viaţa politică. Johann Friedrich Struensee, un modest medic german progresist, va fi o alegere periculoasă pentru Curte. Practic, acestui om carismatic i se încredinţa amărăciunea Curţii. Legătura dintre Christian al VII-lea şi Struensee conferă o statură unică monarhului, care va fi alimentat de acesta cu idei prerevoluţionare.

ARoyalAffair

La început, incitată de prezenţa misteriosului medic german, regina descoperă, încet-încet, o persoană educată şi senzuală deopotrivă. Graţie lui, tânăra regină îi descoperă pe Voltaire, Rousseau şi Montesquieu dimpreună cu bucuria de a influenţa progresul politic al ţării sale de adopţie (gratuitatea vaccinării contra variolei, taxe pentru cei înstăriţi). Din relaţia lor intelectuală şi amoroasă se vor naşte numeroase reforme inspirate de ideile iluministe, dar şi o fiică. Curtea va fi nevoită să sfărâme acest triunghi amoros, cu importante consecinţe istorice.

Nikolaj Arcel a reuşit să dea o notă de natural acestei drame de epocă. De asemenea, tinde să obţină unele efecte sofisticate pentru a întineri aspectul muzeal al filmului, continuând o practică deja consacrată la Joe Wright (Pride & Prejudice şi Atonement). Ambii regizori au încercat, prin efectele de montaj dinamic, să surprindă unele expresii pentru a indica emoţiile personajelor dintr-un mediu apăsător. În cazul lui En kongelig affære / A Royal Affair, travellingul prelungit în jurul lui Struensee, în aşteptare după revelaţia aventurii cu regina, nu funcţionează perfect. Acest efect, surprinzător într-un film istoric, ne trezeşte suspiciuni legate de un soi de anacronism vizual. Procedeul, folosit prima oară de Alfred Hitchcock în Vertigo, se asociază cu genurile de film poliţist, de aventuri sau thriller. Spectatorul contemporan poate fi deranjat de acest efect formal, utilizat în afara contextului generic.

Lăsând deoparte unele minusuri ce ţin de disconfortul vizual, En kongelig affære rămâne o peliculă cu un subiect captivant. Premiat la Festivalul de la Berlin 2012, acest film surprinde o perioadă importantă din istoria Danemarcei, bazându-se pe un scenariu împletit cu fineţe. Deşi este înţesat cu intrigi de Curte şi cu numeroase probleme politice, nu pică în melodramatic. În felul acesta, filmul reuşeşte să redea, cu graţie, relaţia dintre regina Caroline, regele Christian al VII-lea şi medicul Struensee, relaţie iţită pe coridoarele şi în camerele reci ale castelului, relevând violenţa unui mediu schilodit de manipulare. Poporul – centrul de interes al amanţilor iluminişti – rămâne în afara ecranului. Esenţialul din acest film se derulează într-un palat imens, unde cei trei protagonişti sunt blocaţi atât fizic, cât şi psihologic. Destinele lor sunt la fel de fatale (regina a fost decapitată în 1772, la Copenhaga). Regele încornorat este aproape de a-şi ierta mentorul-prieten, dar cedează presiunilor Curţii şi ale reginei-mamă, dornică de putere. Prizonieri ai unei monarhii în care clerul avea toate drepturile, cei trei sunt prinşi într-un sistem distructiv.

Regizorul Nikolaj Arcel dezvăluie, într-un mod iscusit, echilibrul dintre Caroline – Christian VII – Struensee, amiciţia rege-medic şi amorul regină-medic. Cu siguranţă, realizatorul a abandonat câteva aspecte din istoria reală (gustul reginei pentru travestiuri sau plăcerile sodomice ale regelui) profilând pelicula pentru gustul marelui public. Nu este doar o banală poveste despre trădare şi adulter, ci un complex de pasiune, unde sentimentele circulă între aceste persoane. Cu toate că este departe de flacăra din Marie Antoinette, de pasiunea din Les Adieux à la Reine, filmul En kongelig affære nu plictiseşte, folosind din plin condimentul prin care stima şi manipularea se confundă.

Starul danez, Mads Mikkelsen, în rolul medicului-confident candid, aduce o notă de dulceaţă în acest triunghi amoros, dar este aproape umbrit de interpretarea lui Boe Følsgaard în rolul bufonului tragic din istoria Danemarcei, regele Christian al VII-lea. Prestaţia fantastică din rolul monarhului destrăbălat şi nebun i-a adus acestuia din urmă premiul de interpretare masculină la Festivalul de Film de la Berlin. Alicia Vikander, în rolul reginei militante pentru reformarea monarhiei, este o apariţie uşor neurastenică între cei doi parteneri carismatici.

Adesea, ţările nordice sunt luate drept exemple pentru modelele sociale şi psihologice. En kongelig affære conţine, în filigran, reputaţia predecesorilor pentru a fi oferită şi astăzi model. Suflul revoluţiei angajează protagoniştii într-o dramă romantico-politică, care a deschis ţara către reformele anticlericale şi a prevestit schimbările din restul Europei.

Cu acest tablou de epocă, susţinut de muzica lui Gabriel Yared, danezul Nikolaj Arcel a realizat un film sensibil. În ciuda unor procedee uşor manieriste, En kongelig affære găseşte un delicat echilibru între eleganţa picturală şi fluiditatea regiei, astfel încât această parabolă despre utopie demonstrează că democraţia se naşte în chinuri.

Regizor: Nikolaj Arcel
Scriitor: Bodil Steensen-Leth
Scenarist: Rasmus Heisterberg, Nikolaj Arcel
Operator: Rasmus Videbak / Muzica: Gabriel Yared, Cyrille Aufort / Producător: Karen Bentzon, Gillian Berrie, Anna Duffield / Scenograf: Niels Sejer/ Monteur: Kasper Leick, Mikkel E.G. Nielsen.
Distribuţia: Mikkel Boe Folsgaard (Christian VII), Mads Mikkelsen (Johann Friedrich Struensee), David Dencik (Ove Hoegh-Guldberg), Alicia Vikander (Caroline Mathilde), Trine Dyrholm (Juliane Marie), Cyron Bjorn Melville (Enevold Brandt).

Articol publicat în revista LiterNet

 

 
Comentarii închise la Lumini printre umbre – En kongelig affære / A Royal Affair

Scris de pe ianuarie 7, 2018 în Cinema, Democraţie, Film, Filme de Cannes

 

Etichete: ,

Înlocuind standardele – A Perfect Day

Adaptare a romanului Dejarse Llover, scris de Paula Farias, pelicula A Perfect Day oglindește evenimetele  din viața unor activiști ai păcii, aflați în zona bosniacă, spre finalul sângeroaselor  conflicte interetnice din Balcani.

A-Perfect-DayProblema tratată în film este una concretă: curățarea unei fântâni, purificarea apei contaminate, acțiune care capată dimensiuni existențiale în viziunea cineastului Fernando Leon De Aranoa. Practic, avem de-a face cu două filme prinse “într-o zi perfectă” – unul învăluit într-o sobră cronică despre acțiunile umanitare aflate sub egida O.N.U., iar celălalt, regăsit printre scenele umoristice ale unor personaje ce par desprinse din peliculele realizate de frații Coen. Ambele sunt străbătute de același filon: omenescul cu “O mare”. Umorul, în situații grave, are menirea, la Fernando Leon de Aranoa, de a oferi lecții despe modul în care poți sfida absurditatea războiului.

Acţiunea se petrece în 1995, undeva în Balcani. Este încă o zi de muncă pentru mai mulţi lucrători sociali dintr-o zonă de conflict armat, aici, unde fiecare sfidează moartea şi se confruntă cu absurdităţile războiului. Un grup de activiști umanitari se află într-o zonă de conflict: Sophie, la prima contribuție de acest gen, este hotărâtă să ajute oriunde și oricând; Mambrú, dezabuzat, stă în banca lui, Katya îl căuta, de fapt, pe Mambrú, Damir, localnic, vrea cu orice preț ca războiul să înceteze, iar B. nu prea știe ce vrea. De-a lungul a 24 de ore, Mambrú (Benicio del Toro) îşi conduce echipa într-o confruntare cu o criză neaşteptată: cu birocraţia şi cu reapariţia fostei sale iubite, Katya (Olga Kurylenko). Veteranul B. (Tim Robbins), noua “recrută” – specialistă în purificarea apei – Sophie (Melanie Thierry) şi Mambrú trebuie să se descurce în singurul mod în care ştiu: cu un curaj altruist şi o doză sănătoasă de umor. Alături de ei se află Damir (Fedja Stukan) în postura de ghid/traducător-interpret pentru acțiunea de salvare.

A Perfect Day nu este nici primul, probabil, nici ultimul film care denunță, cu umor, absurditatea războiului, dacă ne gândim doar la M.A.S.H. de Robert Altman sau la Catch-22    de Mike Nichols, din anii ’70. Filmul realizat de cineastul spaniol ocolește, cu abilitate, caricatura. Dacă spectatorii râd o fac din același moiv ca și personajele de pe ecran. Este un râs mobilizator, care unește, unul care susține, dar aici, nu este nicio urmă de comic sau derizoriu. Vine să ilustreze absurditatea unui conflict și decalajul dintre ceea ce trebuia făcut și ceea ce se realiza de fapt. Este acea nesăbuință lansată de cei de la “Căștile Albastre” din O.N.U., care au “respectat regulamentul”, dar au zădărnicit acțiunea de purificare a apei.

Reușita acestui film este asigurată și de distribuție, Benicio del Toro este într-o formă perfectă, mai ales după ce s-a antrenat în Sicario, iar Tim Robbins revine după o mică pauză: “B: Welcome to Konopac, the Rope Capital of the World. Population: 5. I’m B, I’ll be your tour guide this afternoon and I’m pleased to be with you on this lovely day”. Pelicula pune un dublu accent – eroic și comic în egală măsură, devoalând inutilitatea unor dispozitive guvernamentale desuete și, mai ales, rigide. Apoi, succesul rezidă în forța imaginilor puternice, așa cum sunt cele se reflectă în oglindă ruinele așezărilor distruse prin bombardament; personajele sunt caracterizate, la Aranoa, prin acțiunile lor. Mambrú “dezbate” problema culorii potrivite pentru zugrăvirea unei camere, apoi pășește printre mine plasate de combatanții aflați în retragere, B. este personajul care pare că se tot caută pe sine, dar care, la momentul potrivit, acționează cum se cuvine. Nici prezențele feminine nu sunt lipsite de autenticitate și umor, mai ales Katya, în scena nocturnă petrecută între mașinile blocate de leșul unei vaci, presupus minate. Tonalitatea ironică a scenlor rimează perfect cu titlul, iar coloana sonoră (Muzica: Arnau Bataller) pigmentează fiecare cadru (Where Have All the Flowers Gone, There Is No Time, East Infection, Sweet Dreams), în vreme ce Eros șiThanatos se furișează printre eroii de pe ecran.

Tot acest microunivers ilustrează ambivalența funcțională a unor eroi normali aflați în situații complicate. Pornind de la acel corp scufundat în fântâna dintr-o localitate aflată la o altitudine primejdioasă, jocul dramatic se va derula în jurul acestuia, justificând și titlul metaforic. După nenumăratele eșecuri, are loc confruntarea cu sensul profund – acceptarea propriei condiții (adesea, doar cea de observator neputincios). Și ca ziua să fie “perfectă”, cineastul a mizat pe aliajul perfect dintre umor și dramatism încrâncenat, lejeritate și gravitate și mereu călăuzit de ideea că, uneori, trebuie abandonată noțiunea de utopie. Eroina interpretată cu mult farmec de Mélanie Thierry ilustrează, cu măiestrie, această pierdere a “inocenței” în condițiile unei lumi guvernate de…absurd. Așa cum se coagulează asemenea echipaje și în realitate, distribuția internațională a oferit veridicitate bunilor samariteni/voluntarilor de pe ecran. În toate cele douăzeci și patru de ore, absurdul, ironia, umorul și oroarea se amestecă într-un flux debordant, gata să ne scoată din zona de confort, spre limpezirea conștiinței.

A Perfect Day rămâne o satiră, cu aer ușor insolent, dar eficientă, aflată în căutarea echilibrului, un film în care umorul cucerește și face ca mecanica absurdului și-a violenței să transforme o cronică de război într-o comedie amăruie.

A Perfect Day

Regizor: Fernando León de Aranoa
Scenarist: Fernando León de Aranoa
Operator: Alex Catalán
Muzica: Arnau Bataller
Monteur: Nacho Ruiz Capillas

Distribuţia

Tim Robbins (B)
Benicio Del Toro (Mambrú)
Olga Kurylenko (Katya)
Mélanie Thierry (Sophie)
Fedja Stukan (Damir)
Frank Feys
Antonio Franić

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web