RSS

Arhive pe categorii: Educaţie

Minunata lume a poveștilor

Atelierul – căsuța poveștilor scrise și nescrise

Nepieritoare rămâne o frază a genialului om de știință, Albert Einstein: “Dacă vrei ca ai tăi copii să fie inteligenţi, citeşte-le poveşti. Dacă vrei ca ei să fie şi mai inteligenţi, citeşte-le mai multe poveşti.”

Copii, părinți, bunici –  generații întregi – au crescut cu poveștile nemuritoare: Mica Sirenă, Rățușca cea urâtă, Lebedele, Crăiasa Zăpezii și altele într-un proces de auto-cunoaștere pe termen lung. Cităm, cu însuflețire, o sensibilă frază rostită de marele Brâncuși, dar niciodată nu ne săturăm să-i sorbim înţelesurile: “Atunci când am încetat să mai fim copii, înseamnă că deja am murit.”

Mansarda Cărturești din București s-a dovedit a fi un spațiu magic în seara de 8 decembrie 2016, când acest loc ademenitor a devenit Atelierul unui scriitor contemporan – Petre Crăciun. Așadar, Cărtureștii propun aventuri intelectuale, nu comercializează produse culturale, așa cum mulți s-au obișnuit să creadă. La această provocare cordială – dinspre carte, personaje, autor și magie – au răspuns, cu promptitudine, cititori de vârsta Fetiței cu chibrituri sau de vârste apropiate, însoțiți de părinți, bunici, frați ori dascăli iubitori de povești. Întâlnirea cu un autor de literatură pentru copii și tineret ar trebui încadrată la simptomele normalității și chiar ale obligativității.

Pentru micuții sufocați, pe toate căile, de superproducții comerciale și gadgeturi, o întâlnire cu un autor “în carne și oase” este un serios punct de pornire pentru a intra pe tărâmul cunoașterii. Copilăria reprezintă cugetul neîntinat de presimţiri grele, regrete şi porniri pătimaşe, veselie nedisimulată, bucurie fără margini, dar şi privilegiul de-a zugrăvi, în culori de vis şi basm, realitatea. Principiile de viaţă, conduita şi convingerile omului matur nu sunt, la urma urmei, decât reflexul copilăriei sale. Așadar, fiind conștienți că orice basm surprinde o predispoziție pe care copilul învață să o domolească, adulții le-au mijlocit, în acea seară, o întâlnire cu valorile umane deghizate în “cărți-prietene”. Întâlnirea cu lumea fermecată a cărţii trebuie făcută sub aceleaşi auspicii sub care doreşti să-ţi regăseşti cel mai bun prieten.

Cu un aer firesc, prietenos și sfătos, autorul și-a invitat oaspeții la o călătorie printre darurile-cărți.Ținuta grafică (ilustrații de Anca Smărăndache) a minunatelor obiecte (volumele: Fetița din Floare, Basme pentru familia mea, Basme, Cu Andersen în Regatul Poveștilor) provoacă imediat un coup de foudre”, iar copiii le răsfoiesc cu nerăbdare în vreme ce ascultă glasul domol al scriitorului. Tainele sale sunt împărtășite lin, astfel, participanții au descoperit că textele propuse de Petre Crăciun se înscriu în genul basmelor culte, iar micuții au aflat, pe această cale, ceea ce la școală li se povestea despre folclor și prelucrarea acestei surse. Cu toții se gândesc, imediat, la marele Andersen, pe care îl cunosc din lectură, dar și prin mijlocirea cinematografiei (și-a industriei adiacente/gadgeturi) și rememorează pasaje din opera celebrului autor danez.

Apoi, Petre Crăciun și-a condus oaspeții prin împărăția în care Floarea Înțelepciunii este mai importantă decât Iarba Puterii. Glumele și povestirile sale țin cu sufletul la gură auditorii ce află despre lupta pe care Victoraș o duce cu Vrăjitorul Talpă-Neagră pentru a readuce Adevărul în Țara unde Minciuna se înstăpânise. Pe acest parcurs / discurs duios-moralizator, autorul prezintă personaje fantastice care schimbă anotimpurile, vorbesc cu florile și cu plantele, care trec prin Țara Vânturilor Dezlănțuite, prin Țara Oamenilor Nefericiți sau prin… Împărăția Femeilor Leneșe. Deși contextualizează, în tradiție postmodernă, autorul păstrează tradiția și, mai ales, specificul românesc.

Stilul autentic, expresiv și convingător, potențat de un strop de suspans (la turație minimă, atât cât să stârnească apetitul pentru citit) convinge publicul răsfirat printre mese, rafturi doldora de cărți și îi determină pe micuți să pornească într-o nouă aventură – aceea a căutării / identificării valorilor umane. Odată acceptată provocarea, “Ambasadorii Poveștilor” vor descoperi că cel mai sigur exerciţiu de fericire îl constituie lectura cărţilor frumoase, a cărţilor-prietene, acelea care poartă lumina mesajelor calde, întremătoare.

Seduşi de parfumul speranței, care nu moare niciodată, cititorii – mici și mari – vor rescrie optimiști “inventarul” năzuinţelor, cu dorinţe şi idelauri noi, mereu mai înalte, în compania cărților.

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Minunata lume a poveștilor

Scris de pe mai 25, 2020 în Cultură, Cărţi, Educaţie, Poveşti

 

Etichete:

Miraculosul domn Jules Verne

O călătorie pe tărâmul imaginației

De peste un secol, Jules Verne rămâne scriitorul cel mai tradus, editat şi citit în România. Începând cu 1897, când romanul său, Castelul din Carpaţi, a fost publicat de o revistă literară din Sibiu şi până astăzi, au fost traduse în româneşte peste 60 de romane din ciclul  Călătorii extraordinare. Numai la editura Ion Creangă au fos publicate între 45.000 şi 145.000 de exemplare. Cifrele indică astfel un lucru extraordinar: perenitatea acestui autor.

Jules-VerneDe ce au fost şi sunt editate şi reeditate aceste volume? Un posibil răspuns îl vom găsi analizând mentalităţile epocilor în care au fost editate volumele. Se pare că Jules Verne a fost unul dintre puţinii scriitori “capitalişti”, adoptat de la început ca “tovarăş de drum” de către regimul comunist, de aceea a fost tradus, tipărit şi difuzat în milioane de exemplare. Trecând prin multiple “transformări” (editura Tineretului, editura Albatros), ajunge să fie înfiinţată “Colecția Jules Verne”, la iniţiativa directorului de atunci al Editurii Ion Creangă, Tiberiu Utan.

Între anii 1972 şi 1989, apare o colecţie de 40 de volume, în format mare, cu coperte cartonate şi cu reproduceri ale ilustraţiilor din ediţiile originale franţuzeşti, într-o prezentare grafică unitară, realizată de graficianul Val Munteanu. O altă garanţie  a calităţii acestei colecţii a constituit-o şi faptul că unele volume au fost traduse de autori precum: Ion Hobana, Gellu Naum, Radu Tudoran sauVladimir Colin. În această colecție – “Bibliotecă Jules Verne” – au fost editate şi cele patru romane “româneşti”, mai exact, a căror acţiune se petrece în România sau ale căror personaje principale sunt români: Castelul din Carpaţi, Pilotul de pe Dunăre, Claudius Bombarnac, Keraban încăpăţânatul.

În paralel – în mod sporadic -, apar romane ale lui Jules Verne şi în Colecţia “Biblioteca pentru toţi” a aceleiaşi edituri Ion Creangă: Căpitan la 15 ani, Copiii căpitanului Grant, Testamentul unui excentric, 800 de leghe pe Amazon. La alte edituri, mai apar tituluri precum Stăpânul lumii (la editura Albatros) ori Ţinutul blănurilor (la editura Junimea).

Scriitorul Ion Hobana rămâne cel mai important promotor şi exeget al operei julesverniene din România. A tradus zece romane şi numeroase povestiri, a semnat patru din cele opt volume de exegeză românescă şi a susţinut o serie de conferinţe despre viaţa şi opera acestui autor. După 1989, editurile au exploatat din plin această sursă inepuizabilă care este opera lui Jules Verne. La începutul anilor ’90, a fost publicată – pentru prima oară în România – o piesă de teatru de Jules Verne, Călătorie prin imposibil. Această “piesă în trei acte de domnii D’Ennery şi Jules Verne” a beneficiat de traducere, comentariu şi concepţie grafică realizate de Ion Hobana, un adevărat volum bibliofil, tipărit în condiţii bune şi bogat ilustrat cu reproduceri după originalele franţuzeşti.

După anul 2000, artiştii Valentin Tănase şi Albin Stănescu desenează copertele mai multor romane ale lui Jules Verne, apărute la editurile Herra şi Tedit FZH. Aceasta din urmă a publicat două romane de mici dimensuni reunite într-un acelaşi roman: Stăpungerea blocadei şi Paznicul timpului.

În Franţa, între anii ’80 -’90 ai secolului al XX-lea, opera lui Jules Verne a fost obiectul unei vaste campanii de reabilitare şi revalorizare, graţie pasiunii şi entuziasmului membrilor societăţii Jules Verne. În acest mod, s-au descoperit şi publicat manuscrise inedite ale lui Jules Verne, refuzate la vremea lor de editorul Pierre-Jules Hetzel, precum şi versiunile originale ale operelor sale postume, modificate şi profund schimbate de fiul său, Michel Verne. Toată lumea a citit Jules Verne şi a experimentat imensa putere de a visa, schimbul dintre geniul său şi savantul naiv. Mai are Jules Verne ceva de spus despre lumea noastră?

În mod tradiţional, clasificat drept un scriitor de literatură pentru copii, ducând o viaţă burgheză din veniturile obţinute din activitatea sa, opera îndrăgitului  Jules Verne a cunoscut anumite limite. Nu s-a declarat el “cel mai necunoscut de oameni”? Fără a decide între viaţă şi operă, Jean Chesneaux ne oferă un portret complex, nuanţat: vom descoperi un Jules Verne de patruzeci şi opt de ani în suflet, influenţat de utopiile lui Saint-Simon, lucid între o posibilă derivă între raţionalism şi pozitivism. Plonjeul în aventurile extraordinare, ne creează oportunitatea de a (re)descoperi. Ele  ne amintesc – de asemenea – de unele virtuţi ale lui Verne, încă valabile, împotriva modernităţii agresive: chemarea în mijlocul naturii, solidaritatea umană, puterea dizidenţei.

Dincolo de imaginea tradiţională a omului de ştiinţă, care a anticipat călătoria omului pe Lună, care a prevăzut submarinul, critica literară, după Raymond Roussel, suprarealiştii, Michel Butor şi Georges Perec, au descoperit încet-încet, în Jules Verne, scriitorul la care el însuşi aspira. Astfel, munca lui se consumă între exegeze şi constrângerile de producţie. Analizând operele verneniene, putem identifica modele de inspiraţie şi tipuri de compoziţie, personaje precum căpitanul Nemo care sfida lumea, cu braţele încrucişate, lumea care se sfârşea înaintea lui sau Phileas Fogg, un model de punctualitate. Putem înţelege imaginaţia debordantă, precum locomotiva Crampton, dragă lui Verne, imaginaţie care a dat naştere unor capodopere în care îndrăzneala, fantezia şi umorul leagă şi dezleagă situaţii dintre cele mai neaşteptate, demne de dramaturgul care a fost la începuturile sale literare. Putem descoperi în acest mod, urmărind opera lui Jules Verne, apariţia unui gen nou, şi anume, romanul ştiinţific.

În volumul Jules Verne.Visul de progres, apărut la Gallimard Discovery, autorul Jean-Paul Dekiss identifică în Jules Verne un scriitor angajat în a imortaliza marşul progresului, oferind noi mitologii. Descoperirea de noi teritorii, recunoaşterea altor popoare, rolul ştiinţei, instrucţia pentru mase şi educaţia morală pentru copii sunt valorile republicane uşor de identificat în opera lui Jules Verne. Susţinut de unul dintre cei mai mari editori ai vremii, Pierre-Jules Hetzel, creionează cu calm figura eroului modern şi reconfigureză universul uman. Este omul singur în mijlocul fermentului, bombardamentului de idei.

Nu putem să omitem faptul că Jules Verne este unul dintre cei mai pupulari autori francezi, tradus în  lumea întreagă. Este – totodată – un autor cu o dimensiune universală, un veritabil creator de galerie de personaje animate într-o lucrare capricioasă şi meticuloasă. Deseori, cu ironie şi umor, Verne devine un povestitor minunat. Călătoriile sale extraordinare sunt reflectate într-o lume prinsă în accelararea timpului, apariţia unor noi valori. Exegeţii lui Verne au descoperit în acest autor un destin îmbibat în fermentul ideilor, un om al progresului.

Opera lui Jules Verne este legendară, iar viaţa sa, aparent liniară, a fost afectată de o tragedie profesională şi personală. Deşi a cunoscut admiraţia şi succesul literar, el a avut şi numeroşi detractori. Practic, mult timp, el a fost considerat un “autor minor”, dar strunit de către editorul său, Hetzel, a recreeat numeroase dintre textele sale. În pofida tuturor aspectelor nefericite din viaţa sa, creativitatea şi geniul celui care este considerat “părintele science-fiction-ului” au supravieţuit secole de-a rândul, iar textele sale s-au constituit în obiecte de cercetare a numeroase lucrări ştiinţifice (teze), texte dispărute, din nefericire, din arhive.

Olivier Dumas, preşedintele societăţii Jules Verne, a relevat pasiunea autorului pentru cercetările sale în ţinuturile necunoscute ale universului. Cercetările lui Olivier Dumas au dus la corectarea miturilor calomniatoare care ținteau figura lui Jules Verne. Lucrarea sa, Călătorie prin lumea lui Jules Verne, se constituie într-o veritabilă expediţie cu scopul de a releva secretele unui “gigant al literelor”. În lumea întreagă, există milioane de cititori ai lui Jules Verne.Oare toţi aceşti oameni au descifrat bine universul plin de maşinării fabuloase?

Se pare că Jules Verne a fost port-drapelul unei societăţi secrete în care era infiltrată o bună parte din lumea literară şi artistică a secolului al XIX-lea şi cea a începutului de secol al XX –lea şi a ascuns, în spatele textelor sale, aparent romane la acea vreme, un mesaj care putea fi decriptat doar de iniţiaţi. Dincolo de ficţiune, dincolo de aventuri şi de invenţii sunt misterele Francmasoneriei, mistere ce par a fi accesibile doar iniţiaţilor.

În lucrarea lui Eric Weissenberg, Jules Verne. Un univers fabulos, volum extrem de bogat în ilustraţii despre Jules Verne, bulversează ideile preconcepute. Nedrept clasificat doar  ca scriitor de literatură ştiinţifico-fantsatică sau autor de literatură pentru copii, lui Jules Verne i se ignoră calităţile sale literare. Autorul  acestui volum scoate în evidenţă talentul literar al lui Jules Verne, talent care l-a ajutat pe acesta să suplinească informaţiile ştiiţifice cu descrieri (decoruri, accesorii) de excepţie, făcând totul posibil avant la lettre.

Dacă ştiinţa a făcut obiectul romanelor  sale, mai degrabă decât să fie o scuză sau decor, munca sa literară o depăşeşte. Forţa literară a lui Verne a crescut şi-a scăzut deopotrivă, căci cititorii de astăzi îi redescoperă umorul acestui autor şi gustă poezia scrierilor sale. Graţie universului fabulos descris de Jules Verne, adulţii de astăzi redescoperă plăcerea lecturilor din adolescenţă, care-i fac să înţelegă mai bine de ce l-au iubit aşa de mult pe acest autor.

De ce oare, astăzi la ora realităţii televizate, eroii pentru o zi şi informaţiile spectaculoase funcţionează precum farmecul Expediţiilor lui Jules Verne? Deoarece – copii ai lui Jules Verne – noi trăim ca cetăţeni ai lumii prin cunoaştere şi prin vise. Jules Verne este – de un secol – liantul dintre ştiinţă şi cultură, iar noi – astăzi – trăim în imaginarul acestui autor.

Articol publicta în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Miraculosul domn Jules Verne

Scris de pe mai 22, 2020 în Cultură, Cărţi, Educaţie, Eseu

 

Etichete: , ,

Nume ale păcatelor

Uneori, a trăi înseamnă a trăda…

Viaţa este o trădare; oricine are sufletul nemuritor şi a primit viaţa e un trădător. Nu există o formă de viaţă care să poată satisface postulatul nemuririi. A trăi înseamnă (şi) a trăda ceea ce avem mai preţios. Aşa cum harta nu este teritoriu, literatura nu este realitatea, ci reprezentarea comică, nihilisă sau romantică a lumii. Aflăm, astfel, că iubirea trădează iubirea fiindcă trebuie să fie mai prejos decât visul despre iubire.

Eroii sunt vanitoşi, iar geniile leneşe. Conducătorii, chiar şi cei mai buni dintre ei, se transformă, adeseori, în monştri. Proştii sunt plini de trufie, chiar şi ucigaşii caută aplauzele. Negustorii înşală la cântar, iar înţelepţii la argumente. Preoţii sunt cuprinşi de disperare, deşi ei cântă bucuria. Femeile frumoase îşi machiază chipurile, iar bancherii fură aur.

Nume-ale-pacatelor(foto: Christine von Diepenbroek)

Şi marii scriitori ai omenirii au fost preocupaţi să redea cele şapte păcate capitale. Astfel, lăcomia e rabelaisiană, iar lenea e oblomoviană (Goncharov) şi aristocratică. Moliciunea, surdina, dulceaţa reveriei i se potrivesc perfect lui Oblomov; el e liniştit ca apele stătătoare.

Mânia e shakespeariană (de fapt, cam toate păcatele pot fi shakespeariene). Lear e unul dintre cei mai renumiţi mânioşi ai scenei lumii. E un tiran “afectiv”: îi alungă, îi pedepseşte pe cei care îl iubesc şi-i înalţă pe ipocriţii care-l măgulesc. El se-nrudeşte cu regele din povestea Sarea în bucate. Orgoliul e dostoievskian. Are îndrăzneala lui Raskolnikov de a stabili cine merită să trăiască şi cine nu şi are febra gândului – urâtul care-l macină pe Ivan Karamazov. Orgoliul e o boală a inteligenţei şi, când nu e hybris, e hamartia. Şi, precum în Antichitate, se pedepseşte.

Adeseori, literatura îi face pe tineri generoşi, pe bătrâni strânşi la pungă. Zgârcenia e molièrească. Toţi zgârciţii literaturii – de la personajele lui Plaut la cele balzaciene, de la Inimă rece a lui Wilhelm Hauff la Scrooge şi de la Hagi Tudose la Moş Costache – au ceva înduioşător, ca orice bolnav care suferă atât de mult, încât i se iartă totul. În forma ei poetică, concupiscenţa e baudelairiană, dar are şi o formă comică – la Boccaccio sau în poveştile corosive ale lui Creangă. Invidia e mioritică. Păcatul-păcatelor e, însă, plictiseala. În mare parte, păcătoşii par mai degrabă bolnavi decât răi. Ei acţionează orbeşte.

***

Uneori, a trăi înseamnă a trăda, a fi mai prejos de Valoare, de Cerinţe. La toate acestea, se adaugă şi comicul livrat de “trufia” datelor. Fiecare zi vrea să aibă “numărul ei” – tot atâtea roluri de jucat. Pentru a ne mistui lumea, fugim în “universuri” – Plaut şi Sofocle, Molière şi Dostoievski, Caragiale şi Kafka şi, mai ales, Shakespeare. Căutăm solidarităţi profunde pentru a ne păstra solitudinea. Epuizarea prin trăire nădăjduită şi disperată în umanitate ne mai poate echilibra.

Calendar Metafora

Lumea e dublă, mereu ruptă. Viaţa e mereu… nuanţată.
Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

În căutarea fericirii cu Chris Gardner

Auzim, tot mai des, în vorbirea cotidiană: „Viața bate filmul”, că omul nu se mai poate mira de nimic. Auzim, apoi, „Nu lăsa niciodată pe cineva să-ți spună că nu poți realiza ceea ce îți dorești cu adevărat.” Nedumeriți, căutăm deslușiri într-un film inspirat din viața lui Chris Gardner. Replica – rostită pe ecran de Will Smith, în pelicula The Pursuit of Happyness (2006) – poate fi oricând un îndemn de-a persevera pe calea spre fericire:Don’t ever let someone tell you, you can’t do something.” Autobiografia lui Chris Gardner a devenit rapid un bestseller și-a ajuns la producătorii de la Hollywood. În felul acesta, The Pursuit of Happyness (greșeala de tipar a fost deliberată) a pătruns în viața reală.

chris-gardner

Chris Gardner a trăit în condiții dificile, alături de o mamă cu doisprezece copii și un tată vitreg alcoolic, ignorant și violent. Acesta din urmă a constituit, pentru micul Chris, modelul de „Așa nu”. Într-o zi, a avut parte de-o întâlnire providențială – tânărul (brokerul Bob Bridges) care descindea dintr-un Ferrari roșu și care avea să-i schimbe definitiv cursul vieții. Curierul de Bursă (plătit lunar cu 80 000 dolari) va deveni modelul demn de urmat. Așadar, în anii ’80, obține licența, ajunge agent, apoi va lucra la „Dean Witter Reynolds” pentru o perioadă (1981-1983). Motivarea, personalitatea sa și dorința de-a munci îl fac să se remarce. Băiatul sărman de odinioară, acum, excelează profesional  înainte de a pătrunde, în 1983, la „Bear, Sterns & Company”.

Povestea vieții lui Chris Gardner demonstrează că trebuie să ai curajul și forța pentru a face schimbări. Saltul de la statutul de „om fără adăpost” – care curăța podele în toaleta publică – la multimilionarul cu afaceri prospere s-a făcut treptat, cu multă trudă, dar mereu cu dorința de-a reuși. Mama lui Chris, femeia fără suportul financiar al vreunui bărbat, a acceptat să-și crească cei doisprezece copii muncind, în paralel, la mai multe slujbe, doar pentru a-și întreține singură familia. Chris, ca și ceilalți frați ai lui, a trecut pe la multe familii sociale. Prin urmare, mama lor a fost de două ori închisă fiindcă a primit alocațiile copiilor, deși muncea, apoi pentru că ar fi încercat să incendieze casa tatălui vitreg al lui Chris, care o adusese în pragul disperării, totuși, mereu îi spunea fiului ei: „Son, you can do or be anything that you want to do or be.”

În asemenea condiții, puțini ar fi crezut că un copil asemenea luiChris ar fi putut avea șansa de a se salva dintr-un mediu ostil. Totuși, întâlnirea cu agentul care conducea un Ferrari roșu  i-a marcat destinul și l-a motivat să intre în domeniul investițiilor bursiere. Bineînțeles, obstacolele majore – lipsa unei educații adecvate, experiența în specialitate, conexiunile – îl vor împiedica să își îndeplinească visul de-a fi un om de succes și bogat. Ambiția de a-și depăși condiția l-a îndreptat spre acele programe destinate persoanelor dornice să se formeze într-un domeniu și, astfel, a găsit locul care să accepte micile sale sarcini în schimbul facturilor sosite mereu la intervale regulate. Dean Witter, o societate din San Francisco, a fost printre primele interesate de Chris, dar cu condiția ca acesta să accepte stagiul de zece luni. Prima lui șansă se dovedește un eșec, fiindcă la interviu, Chris s-a prezentat într-un tricou și cu niște jeanși murdari. Ar fi putut să inventeze o poveste care să explice bizara apariție, în acea ținută, în acel context, dar Chris a preferat să spună adevărul: că era falit și soția sa îl părăsise împreună cu copilul lor. Din fericire, o personană dintre cele care îl chestionau în vederea angajării trecuse recent printr-un divorț dificil și a empatizat cu Chris. Drept urmare, i-au acordat râvnita șansă de a face parte dintr-un program de formare în acea antrepriză. În 1987, Chris și-a fondat la Chicago, prima sa societate: Gardner Rich. Printre primii săi clienți s-au numărat membrii corpului profesoral (pensionari) din Chicago. Nimic din trecutul său nu-l făcea să mai privească în urmă.

15909810_10210970000100954_1035195025_n

Cele trei secrete ale lui Chris Gardner:

1) Trebuie să fii pasionat de o anumită activitate.

Prima regulă, esențială, este aceea de a avea o pasiune, un mare interes și mult entuziasm pentru o activitate. Acest „foc interior” va arde toate barierele și obstacolele. Trebuie avute mereu în vedere dificultățile care se pot ivi pe parcurs; va exista tendința de a abandona și asta s-ar putea repeta destul de des. Totuși, dacă motivația pentru ceea ce vă pasionează este puternică, ea poate călăuzi pașii spre succes. Și Chris a avut de plătit facturi, de cumpărat hrană atât pentru el, cât și pentru copilul pe care îl avea în grijă, dar a găsit mereu ceva care să îi placă și munca nu i se mai părea o corvoadă. Găsiți acele resorturi care să vă facă să vă treziți din pat în fiecare dimineață; nu trebuie să câștigi enorm pentru a fi fericit în pielea ta, de altfel, nu e bine să devii sclavul muncii și al banilor, ci doar să îți găsești echilibrul.

2) Să fii mereu mai bun decât crezi tu că poți fi.

Chiar dacă vei avea eșecuri, nu trebuie să capitulezi. Dimpotrivă, dacă te lași copleșit, vei fi secătuit de energie și, astfel, se reduc șansele de a te redresa și de a-ți relua activitatea. Prin urmare, nu scuzele sunt cele de care ai nevoie, ci motivația. Mama lui Chris l-a încurajat tot timpul și a susținut că visurile mărețe pot face parte și din viața lui. Ea însăși i-a fost un prim model, fiindcă nu e lesne să ai doisprezece copii, să te părăsească soțul și să te descurci mereu singură. Pentru a-și întreține familia, mama lui Chris a abandonat școala, dar și-a ambiționat fiul să își valorifice potențialul și să prețuiască educația. Chris spunea adesea: „Dacă ai moștenit ochii de la tatăl tău, iar nasul de la mama ta, chiar nu poți schimba nimic, fiindcă este patrimoniul tău genetic, dar pe cel (patrimoniul) spiritual îl poți modifica. Eu chiar așa am făcut. Chiar dacă mama mea și-a refuzat împlinirea multror visuri, mi-a inoculat altele: Fiule, dacă vrei, tu chiar poți să câștigi un milion de dolari.” Cultivându-ți, cu atenție, aptitudinile, urmându-ți aspirațiile, având mereu obiective clare și ambițioase, poți face asemenea eforturi încât vei putea obține, pe merit, cinci mii de dolari. Gardner respinge teoriile potrivit cărora cu toții suntem „rezultatele” mediului în care am copilărit: „According to that school of thought I should have become another alcoholic, wife-beating, child-abusing, illiterate loser.” Din contră, el mărturisește că alegerile pozitive, încrederea în sine, insuflate de mama sa, dar și sprijinul primit din partea altor persoane l-au călăuzit pe drumul bun: „I chose light, from my mother, and from others with whom I don’t share a single drop of blood, and I embraced it.

3) Nu uita niciodată de unde vii.

Trebuie să ai întotdeaua în vedere ajutorarea celor din jurul tău. Chiar și Chris a avut o contribuție semnificativă în comunitatea sa. Și-a ținut mereu promisiunile, a rămas disponibil și accesibil. În Chicago, a construit o antrepriză care să le ofere ajutor tinerilor dornici să îndeplinească anumite stagii în companiile financiare. Drumul către izbândă a fost unul lung și plin de obstacole, mărturisește Chris. Tocmai de aceea, și-a amintit mereu care îi sunt rădăcinile și nu s-a dat deoparte de la a oferi, la rândul său, ajutor. Oricine are nevoie de un imbold pentru a înainta pe calea succesului. Gardner mărturisește că: „Chiar dacă sunt foarte ocupat, încerc să ies și să mă plimb pe stradă cu scopul de a-mi aminti de unde vin și unde am ajuns; numai așa pot realiza fiecare etapă parcursă. Cel mai simpatic mod poate fi să te plimbi pe străzile din Chicago, New York ori San Francisco și să te întâlnești cu cineva care să-ți spună: „Hei, nu vă mai aduceți aminte de mine, cu siguranță, dar aș vrea să vă mulțumesc pentru că m-ați ajutat să intru în antrepriză.” Nu mă pot gândi la un mod mai bun decât acesta de a-i aduce, astfel, un omagiu mamei mele.”

Astăzi, multimilionarul Chris Gardner se află la conducerea unor antreprize (cotații de bursă), ține conferințe, are public fidel în peste cincizeci de țări și duce o viață superconfortabilă din punct de vedere financiar. A făcut numeroase donații unor orfelinate, ba chiar i-a vândut, lui Michael Jordan, acel Ferrari roșu (declicul din viața sa). Subliniază, stăruitor, că succesul depinde doar de forța de a te lupta mai întâi cu tine:„You can be down and out, but only as down as you let yourself be.

Urmați, cu tenacitate, cele trei „secrete” ale lui Chris Garder – găsiți-vă o activitate care să vă pasioneze, fiți mereu mai bun decât credeați că sunteți și nu uitați niciodată care vă sunt rădăcinile -, viața poate va avea un alt fel de gust.

 

Articol publicat în revista Catchy

 

Etichete: , , , , ,

Brăţara de aur

Inteligenţa – ca dat al condiţiei umane – respinge lenea

Cândva, am auzit: “Munceşte, chiar dacă nu ţi se plăteşte, tot ai un câştig: nu te înveţi leneş.” Nu-mi place să cred că lenea există, ea trebuie să fie numai o închipuire negativă sau manifestarea vreunei suferințe ascunse. Când se retrage de la o activitate, omul (inteligent, precum se cuvine să fie) se refugiază în alta, mai potrivită structurii şi posibilităţilor lui – aşa aş vrea să cred.

Inteligenţa – ca dat al condiţiei umane – respinge lenea, iar aceasta din urmă ar trebui pusă în relaţie cu prostia, care ştirbeşte imaginea făpturii umane. În exerciţiul gândirii, ea reprezintă una dintre cele mai dificile îndeletniciri. Cu toate acestea, de când e lumea, mentalitatea simplistă şi comună acordă o importanţă excesivă muncii fizice, supraevaluând-o, în defavoarea intelectului, pentru că efortul fizic este spectaculos.

Din această perspectivă, demnă de interes este lecţia oferită în Cartea Cărţilor, ilustrată cu două personaje feminine în proiecţie parabolică: surori. Trecând printr-un sat din Betania, Iisus intră, ca oaspete, în casa Martei. Sora acesteia, Maria, i se aşază la picioare şi îl ascultă cu nesaţ. Marta, cea harnică, trudeşte pentru a face față împrejurării, silindu-se cu multă slujire. Dar, neajutată fiind, ea nu-şi dojenește sora, ci se plânge copilăreşte chiar Domnului, de altfel, răspunzător într-o înţelegere mai înaltă: “Doamne, oare nu socoteşti că sora mea   m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute.” Învăţătorul o corijează, surprinzător poate pentru mentalitatea comună: “Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; ci un lucru trebuie; iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea” (Luca 10, 38-42).

Maria alesese învăţătura, efortul formativ al minţii.

Bratara de aur

Actrița Felicity Jones în rolul Catherine Morland din serialul ”Northanger Abbey” realizat de Jon Jones © Granada Productions

De aceea, e bine ca tinerii de astăzi să ştie că lecturile, alese cu grijă, ascut și sudează spiritul. E la fel ca “mersul la sală”: ajungi să faci muşchi de oţel şi să parezi loviturile fără crâcnire. În fond, cultura este cea mai subtilă şi solidă formă de supravieţuire. O carte este o monedă de schimb. Aşa îi poţi evalua pe cei din jurul tău, indiferent de venituri şi de funcţii: au acumulat sau nu informaţii şi dacă da, de ce valoare. Civilizaţia unei societăţi se apreciază după importanţa (şi implicit răsplata!) acordată inteligenţei, spiritului, preocupărilor de natură intelectuală. Ambiţia, bine controlată, ne poate duce în vârf, însă trebuie să fim tot timpul conştienţi de graniţa fină dintre ea şi orgoliul stupid. Un succes clădit pe motive egoiste nu are să dureze. Vei ajunge acolo unde îţi doreşti, dacă ţi-ai stabilit termene realiste. Restul e doar “istorie personală”. Cultura poate să ajute, dacă ambiţia şi orgoliul sunt îndeajuns strunite, altfel viaţa poate lesne deveni un “bâlci al deşertăciunilor”chiar şi pentru cei care scriu despre ea.

Împlinirea noastră – ca desăvârşire umană – se bazează pe acea civilizaţie care preţuieşte mai mult “comorile adunate în cer” decât banala brăţară de aur, deoarece cunoaşterea este cea mai mare cucerire.

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Brăţara de aur

Scris de pe aprilie 18, 2020 în Înţelepciune, Creştinism, Educaţie, Eseu, Lectură

 

Etichete: , , , , , , , ,

Publicul românesc este prea cumsecade. INTERVIU cu teatrologul Mădălina Dumitrache despre starea actuală a teatrului

Publicul românescu aplaudă în picioare chiar și piese de calitate mediocră. Încă nu are curajul să huiduie un spectacol. Care să fie cauza? Aflăm de la teatrologul Mădălina Dumitrache, într-un interviu în care aceasta pledează pentru actorul total, compară publicul de capitală cu cel din țară, explică ”invazia” de trupe independente și caracterizează starea teatrului românesc, azi. Mădălina Dumitrache este singurul autor român al unei cărți despre melodramă, ”Melodrama. O interpretare socio-culturală”.

madalina-dumitrache

– De ce publicul românesc are reflexul de a aplauda în picioare orice spectacol?

– Cred că e o cumsecădenie prost înțeleasă. Nu avem școala democrației, iar asta înseamna să poți sancționa un produs ratat. Cum era pe vremea când teatrul era o artă publică, când oamenii își permiteau să huiduie, ca pe vremea lui Caragiale, care a fost huiduit la premieră? Nu era un gest de răutate, ci doar o igienă necesară pentru a penaliza răul care poate veni printr-o educare greșită a publicului. Nu trebuie să transformăm sala de spectacol într-un stadion, dar nici să aplaudăm frenetic un produs mediocru.

– În străinătate, există o specializare a actorilor, pe teatru, film, comedie ori dramă. De ce avem actori „buni la toate”?

– Eu, fiind formată de școala românească, tind să îmbrățișez modelul actorului total, asta îl definește pe actor –  să aibă registrele largi, să nu fie limitat sau pus în niște răftulețe. Asta se întâmpla la începutul teatrului, când actorii erau catalogați ca „ingenua” sau „junele-prim”. Teatrul a evoluat, la fel și școala de actorie. Nu poți să pui graniță între genuri și specii, ele fac un tot unitar. Asta e măiestria unui actor,  să poată trece de la un registru la altul.

– La conducerea teatrele românești se află actori sau regizori, în străinătate sunt manageri. Care variantă vi se pare mai potrivită?

– Cred că cea mai bună combinație era în anii ’60-’70, când conducerile erau formate dintr-un regizor și un secretar literar, oameni veniți din sfera artelor – teatrologi ori filmologi – care avea cunoștințele necesare pentru alegerea repertoriului. Erau „eminenţele cenușii” care alegeau repertoriul, fiecare trupă avea spectacolul care să o pună în valoare. Dar, trăim într-o lume a consumului care și-a pus amprenta și în zona asta, de aceea se simte nevoia unui manager care să știe să vândă produsele pentru că și un spectacol e un produs, unul cultural.

– George Banu spunea că „teatrul românesc nu e pregătit pentru nou”. Așa e? –

– În general, românii acceptă cu greu noul. Ne-am sincronizat „cu retard”. E o formație tradiționalistă a românului care acceptă cu greu avangarda. Drept dovadă că noi nu am avut teatru agitatoric, teatru de stradă, musical sau cabaret.

– Cum caracterizați teatrul românesc de astăzi?

– Cum spunea Shakespeare, ”Vremurile au luat-o razna”, prin analogie și teatrul. Adică, acum sunt multe încercări necoagulate. În teatrul românesc, nu există o direcție și mai trist e că el a devenit un fel de „bolnav închipuit” aflat în criză din anii ’90. Acum există teatru pentru fiecare public, dar el nu știe direcția.

– De ce credeți că se preferă spectacolele independete?

-Numărul de teatre nu mai e direct proporțional cu noile generații de actori și regizori, care au crescut în progresie geometrică, nemaipunând la socoteală și promoțiile școlilor particulare.

– Este o diferență calitativă între teatrele de stat și cele independente?

– Valoarea este intrinsecă și nu cred că ține de spațiu, ci de trupă. Cred că și un spectacol independent poate fi la fel de bun sau poate mai bun decât unul de la teatrele de stat.

– Există vreo diferență între aprecierea teatrului în țară, față de publicul din capitală?

– E vorba despre viața culturală din fiecare oraș. Există stereotipuri locale și un complex nedeclarat al provinciei, care nu trebuie să fie neapărat unul de inferioritate. Și asta se vede când teatrele din Ardeal vin la București cu spectacole de calitate, au un complex de superioritate afișat, ceea ce nu e rău. Cred că schimburile, prin festivaluri și turnee, sunt bine venite pentru că e vorba de școală și asta se poate învăța, iar mediul își pune amprenta. Sunt diferențe în primul rând de realizare și apoi de receptare.

Autor: Andreea Toma

Interviu publicat în cotidianul DC News

 
Comentarii închise la Publicul românesc este prea cumsecade. INTERVIU cu teatrologul Mădălina Dumitrache despre starea actuală a teatrului

Scris de pe aprilie 12, 2020 în Cărţi, Educaţie, Personal, Portrete/Interviuri, Teatru

 

Etichete: , , ,

Solidare întru durere – „Le choix d’Adèle”

Ce te poate scoate dintr-o criză ? În unele cazuri, o altă situație care să-ția ctiveze puterile pe care nu știai că le ai. Așa se precipită lucrurile în cazul opțiunilor pe care urmează să le facă Adèle, eroina din tele-drama franțuzească, realizată de Olivier Guignard.    Așadar, în Franța anului 2010, într-o școală de cartier, o regăsim pe profesoara pentru învățământ primar, Adèle Massy, cernită de durere. În urmă cu doi ani, își pierduse soțul, un pictor fără prea mare faimă, iar acum își ducea existența între bornele fixe ale programului școlar și cele câteva prietenii mai vechi.

1- Le Choix d'Adèle

Miou-Miou (Adèle) © France3

Olivier Guignard ne propune o cronică socială a Franței douămiiste, când exodul migranților ogliga autoritățile franceze să opereze expulzări rapide. Grație interpretărilor actoricești sobre, scenariul simplu și trist capătă dimensiuni dramatice. O dramă personală se va conjuga cu cea a unor imigranți, aflați în căutarea unei țări în care drepturile omului (și ale copilului) să fie deplin respectate.  Propunerea lui Olivier Guignard invită la reflecție. Singur, spectatorul va afla dacă «la république française» din 2010 mai reprezintă spațiul în care s-a născut, odinioară (1789), prima ‘Declarație Drepturilor Omului și ale Cetățeanului’.

Așadar, după ce și-a pierdut soțul, această profesoară și-a petrecut viața în amintirea soțului ei.  În mijlocul anului școlar, sosește – în clasa la care ea preda -, micuta Kaniousha, o refugiată albaneză. Adèle încearcă să o integreze în clasa ei, dar copila de opt ani este rebelă și sfârșește prin a-i exaspera pe profesori. Procesul integrării este dureros și avem parte de portrete destul de schematice. Bunăoară, micuța albaneză „își face debutul” prin acțiuni ce ar încadra-o imediat la categoria «soi rău»: fură telefonul profesoarei, o bate pe o blondină care nu o lăsase să stea lângă ea la cantina școlii, refuză să participe activ la lecții. Cu toate acestea, profesoara nu se lasă copleșită și, cu mult tact pedagogic, încearcă să-i întindă o mână acestei ființe rănite. Desigur, toate desenele copilei trădau traume: asistase la numeroase lupte armate, iar uniformele de orice fel o tulburau până la limită (sângerări nazale însoțite de scăpări urinare).

2 - Le Choix d'Adèle

Luàna Bajrami (Kaniousha) © France3

Pe tot parcursul acțiunilor de integrare școlară, fetița albaneză era susținută de întreg corpul profesoral din acea unitate școlară. Directoarea inimoasă „acoperă” neajunsurile elevei și încearcă să o ajute și pe Adèle, care se afla în perioada de susținere a gradului didactic (în vederea obținerii unei cote salariale mai mari la pensionare). Viața acestei femei retrase – întrupată de fermecătoarea Miou-Miou – se modifică radical. În afara orelor de curs, nu mai avea prea multe contacte sociale. O excepție va fi vecinul ei de scară, un simpatic bătrânel de origine evreiască. Joseph era născut în Hexagon, dar din părinți care se refugiaseră din pricina sovieticilor. Apropierea dintre cei doi se face destul de greu, din temerile femeii, care nu-și revedea dina cel doliu prelungit. La școală, se achita cu succes de toate sarcinile, dar refuza alte legături, în afara celor strict profesionale. Tușa melodramatică e fină, chiar dacă privirile triste ale eroinei ne amintesc de suferințe bine ascunse. Montajul indică clar, fără întorsături, parcursul acestei eroine, care străbate zilnic aceleași trasee monotone. Din când în când, cadrele sunt pigmentate cu prezența pitorească a bătrânelului Joseph plin de haz sau de micile răutăți /„bârfe” de cancelarie.

După „poznele” micuței Kaniousha, Adèle e prinsă în acțiunea întregului colectiv didactic: o asociație umanitară nonguvernamentală contacteaza școala pentru a anunța că părinții lui Kaniousha se confruntau cu deportarea. Școala este mobilizată împotriva acestui lucru, cu excepția Adèlei. Dar în ziua când poliția a aparut în fața școlii pentru a ridica copila, Adèle schimbă totul. Surprinzător, taciturna profesoară se lansează într-o veritabilă cursă prin oraș pentru a ajunge la casa în care trăiau părinții micuței Kaniousha. Totul se precipită de-acum, iar ritmul devine alert, se modifică radical toate prejudecățile, iar Adèle este prima care înțelege că boicotul pe față al celor din Ministerul Educației (nu i se putea valida acordarea gradului didactic, deși la inspecție primise aprecieri formidabile) era, de fapt, o „atenționare” pentru acțiunile în care se angajase. Pe toată perioada în care îi găzduiește în cochetul ei apartament, are loc «dezghețul» general: ea gătește alături de Vlora (mama fetiței), bea ceaiul pregătit de Arben (simpaticul tătic albanez), se lasă antrenată de Kaniousha în vârtejul lecțiilor de albaneză. Frageda Luàna Bajrami realizează cu sensibilitate portretul uni copil talentat, dar greu încercat de soartă. Sudează relații de apropiere cu toți colegii din școală, iar aceștia o vor aplauda cu sârg, mai ales după demonstrațiile de vituozitate (cântă impecabil la vioară). Nu întâmplător, parcursul actoricesc al Luànei Bajrami se va continua, iar rebela va păstra și „va cânta în aceeași gamă” și în rolul din L’Heure de la sortie.

4 - Le Choix d'Adèle(1)

Chiar dacă i se pot reproșa lungimea, sentimentalismul condescendent și stilistica rece, această bulversantă peliculă realistă rămâne o veritabilă lecție despre generozitate, optimism și despre modul în care e bine să știi cum să încasezi loviturile vieții, de orice natură ar fi ele. Finalul trist (deportarea albanezilor) lasă, totuși, o portiță deschisă: legăturile omenești profunde se pot realiza și în condițiile unui stat foarte vigilent în materie de „acte în regulă”. Departe de toate chestiunile ce vizează direct politica sau morala, Le choix d’Adèle nu chiar o peliculă didacticistă. Cele două personaje întruchipate cu justețe de Miou-Miou și Luàna Bajrami reprezintă două tipologii aparte de revoltați social ai lumii actuale.

3 - Le Choix d'Adèle

Miou-Miou (Adèle) & Luàna Bajrami (Kaniousha) © France3

 

 

Scenariul: Nadine Lermite în colaborare cu Pauline Rocafull

Regizor: Olivier Guignard

Muzica: Arland Wrigley

Distribuția:

Miou-Miou – Adèle

Luàna Bajrami – Kaniousha

Marie-Hélène Lentini – Josiane

Marc Citti – Olivier

Elina Löwensohn – Vlora

Imer Kuttlovici – Arben

Jacques Herlin – Joseph

Durata: 90 min

 

 
Comentarii închise la Solidare întru durere – „Le choix d’Adèle”

Scris de pe aprilie 4, 2020 în Democraţie, Educaţie, Film, Filme franțuzești, Morală

 

Etichete: , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web