RSS

Arhive pe categorii: Educaţie

La braț cu optimismul prin suburbie – Les Grands Esprits/The Teacher

Mai există șansa ca un tânăr din zilele noastre, provenit dintr-un mediu defavorizant, să izbutească în viață, depășind barierele sociale? Greu de crezut, dar nu imposibil. Chiar dacă   pare că flirtează cu documentarul, lungmetrajul Les Grands Esprits, realizat de Olivier Ayache-Vidal, propune o interesantă reflecție asupra pedagogiei aplicate elevilor dificili.

Nu lipsesc clișeele nici în cazul acestei pelicule prezentate în premieră la Festivalul de Film Francofon din Angoulême, dar imaginea justă a unui sistem școlar nu s-ar fi putut altfel realiza. Filmul aduce în prim-plan aventurile profesorului François Foucault (Denis Podalydès) și ale junelui Seydou (Abdoulaye Diallo, formidabil), un elev refractar la tot ce înseamnă autoritate. Așadar, François e un profesor de literatură la unul dintre cele mai importante licee din Franța. După o remarcă nepotrivită, făcută la o petrecere, briliantul dascăl e obligat să accepte un post într-o școală de la periferia Parisului. Dacă de la Sorbona până la Courneuve, traseul înseamnă doar douăzeci și cinci de minute cu metroul, distanța socioculturală se va măsura în ani-lumină. Prin urmare, François Foucault se pregătește pentru tot ce este mai rău. Perorația despre necesitatea de a expedia în suburbii profesori experimentați, de calibru, i-a schimbat direcția lui François Foucault: de la Henri IV spre liceul Barbara de Stains. Misiunea care i-a revenit a fost cea de a “îmblânzi” spirtele rebele care populau acel mediu educațional, de la periferia Parisului.

Interpretarea lui Denis Podalydès, actorul care l-a întrupat pe Nicolas Sarkozy, în 2011, în pelicula La Conquête, a stârnit interesul multor spectatori. Scenariul e previzibil, dar maniera  de abordare și interpretările ultranuanțate îl scot din zona locurilor comune. Spiritualul om de litere nu e ocolit de neplăceri; mai întâi în rândul colegilor, mai ales cu cel de matematică, apoi, printre adolescenții lipsiți total de interes pentru actul educativ. Totuși, un spirit fin nu poate fi lesne doborât. Așa se face că metodele inițiate de profesorul Foucault încep să dea roade. Puștii toropiți de plictis se lasă captivați de literele lui Victor Hugo. Grație subtilității acestui profesor, aparent rigid, talentele ascunse ies la iveală.

Pornind analiza literară de la faptul divers care-a condus autorul/scriitorul la celebra ficțiune- romanul Les Misérables – dascălul trezește interesul elevilor pentru lectura literară. E clasica poveste a profesorului cu har. Analiza lucidă a spiritualului profesor a împiedicat resemnarea unora dintre învățăcei. Tactul pedagogic funcționază perfect, iar principiile pedagogice sunt adaptate pentru elevii din suburbia pariziană. Prin urmare, expunerile elevilor se rezumă la participarea lor activă, reală, chiar dacă standardele sunt menținute doar la nivelul mediu (înțelegere, fără multă analiză critică). Toate actele didactice aplicate exprimau o profundă înțelege și o perfectă adecvare la mediu. Din păcate, corpul profesoral nu primește cu entuziasm astfel de inițiative și nici elevii săi nu sunt tocmai “uși de biserică”. Un spirit de glumă (mult prea rafinat pentru puterea de înțelegere a unui adolescent semi-primitiv) îl aruncă pe bietul profesor-diriginte într-o adevărată cursă.

“Elevul-problemă” Seydou se ascunde – sub patul lui Ludovic al XVI-lea – împreună cu Maya, colega sa, la Versailles, pentru a-și face un selfie, în timpul unei excursii școlare inițiate de François Foucault și simpatica sa colegă, Chloé. Speranța bravului profesor de-a înălța spiritele mai puțin alese s-a prăbușit odată cu exmatricularea elevului de origine africană. Totuși, titlul ne amintește că avem de-a face cu un “feel good movie”, iar micile tensiuni vor fi depășite. Din această poveste, se desprinde cu claritate accentul apăsat pentru noțiuni importante: disciplină și pedagogie. Superioritatea profesorului este evidentă, iar Denis Podalydès găsește mereu tonul just în mediul multietnic al adolescenților, preponderent de origine africană.

Pelicula alimentează entuziasmul acelor profesori care nu se lasă copleșiți de un (veșnic) sistem bolnav și stârnește interesul tinerilor care nu așteaptă doar stereotipii hollywoodiene. Școala mai poate reprezenta, în viziunea realizatorului, un ascensor social. Mica și turbulenta comunitate de la Saint-Denis devine atașantă, iar incursiunea într-o astfel de școală pare chiar agreabilă. Autenticitatea e la    ea acasă fiindcă Olivier Ayache-Vidal a ales să turneze chiar cu elevii acelui colegiu pentru a conferi o notă de realism întregii povești. Dacă a recreat condițiile de curs, la fel a procedat și    în cazul cancelariei, populate cu aceleași ființe măcinate de frustrări și de invidii profesionale. Cercurile închise se regăsesc în toate taberele descrise. Cineastul nu s-a rezumat să prezinte doar un mediu sufocant, ci a deschis larg porțile spre cultură, văzută și în acest caz precum o șansă de salvare. Bunăoară, spectatorii vor avea prilejul să vadă (și) imagini surprinse în Place de la Concorde, Place de la Madeleine, Place de l’Opéra sau Versailles. Coloana sonoră împletește muzicalitatea lui Peer Gynt de Grieg cu Hipster Shakes (Black Pistol Fire) armonizându-le.

Exigentul profesor, dar plin de înțelegere omenească, găsește calea potrivită către inimile unor tineri mult prea ancorați în materialitate și le oferă lecția optimismului pedagogic. Bineînțeles, putem da vina pe scenarist pentru aspectul antropologic al filmului, într-o realitate ultracunoscută de mai toți francezii. Cu toate acestea, sentimentele bune devin “pâinea noastră zilnică”, în astfel de vremuri. Duioasa complicitate dintre profesorul distins și elevul rebel produce emoții vii și acordă șanse multiple înțelegerii; se întâlniseră, practic, două solitudini. Balsamul emoțional face bine, uneori, cinismului ambiental. Pirueta scenaristică din final aduce necesara notă de umor și ne confirmă că învățământul de tip aristocratic și educația democratică nu se întâlnesc decât dacă există voință din ambele sensuri.

Les Grands Esprits

Regia: Olivier Ayache-Vidal
Scenariul: Olivier Ayache-Vidal
Imaginea: David Cailley
Muzica: Florian Cornet et Gadou Naudin
Montajul: Alexis Mallard
Decorurile: Angelo Zamparutti
Costumele: Julie Brones
Distribuția:
Denis Podalydès: François Foucault
Abdoulaye Diallo: Seydou
Tabono Tandia: Maya
Pauline Huruguen: Chloé, colega lui François
Alexis Moncorgé: Gaspard, soțul lui Chloé
Charles Templon: Sébastien
Léa Drucker: Caroline, sora lui François
Zineb Triki: Agathe
Durata: 106 min

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la La braț cu optimismul prin suburbie – Les Grands Esprits/The Teacher

Scris de pe octombrie 30, 2019 în Cinema, Cultură, Cărți de colecție, Educaţie, Film, Filme franțuzești, Moravuri, Pedagogie

 

Etichete: , , , , , ,

Educația, o povară ? – „Class”

Regizorul Felix Alexa „ține pasul cu viața” și ne racordează la actualitatea tulbure din educație, aflată mereu la granița conflictului și-a alianțelor dintre părți (educatori și educabili). Sub toate formele, în toate registrele, există o întreagă serie de producții artistice (filme sau spectacole de teatru) ce aduc în prim-plan profesorii care se confruntă cu realitatea dură a vieţii cotidiene, dar și copii cu probleme de adaptare. De la Michelle Pfeiffer, care se lupta pentru viitorul elevilor săi în Dangerous Minds (1995), la Ryan Gosling, profesorul toxicoman nevoit să supravieţuiască propriilor demoni în Half Nelson, o pleiadă de tipologii ilustrează condiţia celor „pe care i-au urât zeii”. („Quem dei oderunt, paedagogum fecerunt”/„Pe cei pe care l-au urât zeii, l-au făcut profesor”). Iată că temerarul regizor Felix Alexa aduce în prim-plan un text actual – Class, o piesă scrisă de Iseult Golden și David Horan. Cei doi oameni de teatru scriu și montează (în colaborare) piese originale și adaptări după piese clasice. Textul montat pe scena Naționalului bucureștean a obținut marele premiu la Fringe Festival din Edinburgh (ediția din 2018), precum și premiul pentru «Cea mai bună piesă de teatru a anului 2018», decernat de Writers Guild of Ireland. Cu așa referințe, directorul de scenă – Felix Alexa – își declară intențiile artistice în   ceea ce privește abordarea: „Class este în același timp o piesă socială,  dar și extrem de umană, intimă, delicată și violentă prin semnificația ei. O imagine plină de umor și sensibilitate a relațiilor sociale, de școală, de cuplu. Într-o societate românească profund bulversată, inclusiv în sistemul de învățământ, acest spectacol este un semnal de alarmă necesar, dar și o formă de a ne exorciza frustrările și neputințele proprii. O modalitate de a privi direct și curajos, în față, propria noastră fragilitate, de care uneori ne e foarte frică. Spectacolul meu propune, cu umor și tandrețe, un fel de a vindeca această frică de noi înșine.”

Afișul spectacolului „Class” (© Sabina Spătariu)

Regizorul a realizat spectacolul într-o manieră sensibilă, intimistă redând viaţa cotidiană a lui profesorului Ray McCafferty pus față în față cu părinții și elevii dintr-o școală situată departe de scorțoșenia” din Hyde Park, inserând, pe ici-colo, flashbackuri, într-un dinamic montaj – realizat         în manieră cinematografică. Scenele extrase din existenţa cotidiană, înscrise iniţial în sfera banalului, capătă surprinzătoare valenţe simbolice (planșele ilustrează «Circuitul apei în natură» sau evoluția unor plante). Spectacolul respectă litera și spiritul textului original și reflectă microuniversul în care se derulează acțiunea; aparenta simplitate a dialogurilor și acțiunilor contrabalansează nesfârșitele profunzimi și complexitățile aflate dincolo de suprafața cuvintelor. Cu toate acestea, deși situaţiile prezentate sunt fictive, se regăsesc în orice şcoală, de acelaşi tip, din mai toate țările (cu sistem educațional de tip occidental). Bunăoară, piesa montată în sala Atelier devine un veritabil instantaneu” al societății secolului al XXI-lea, un altfel de studiu asupra familiei și mediului educațional, deși s-a trecut de mult de The Wall. Într-un cadru scenografic intim, o clasă dintr-o școală primară (Scenografie: Andrada Chiriac), eroii se prezintă în fața publicului cu sinceritate și umor.

Pentru a zugrăvi relaţiile umane aflate la limită sau confuze, regizorul a livrat personaje dense graţie unei distribuţii bine alcătuite. Prin urmare, personajele au fost încredințate unor actori cu state vechi” în dramă. Așadar, profesorul cu idei liberale, dar copleșit de un sistem în care individul este redus la un dosar interşanjabil (și la o cutie doldora de materiale didactice), se întâlnește cu părinții unui elev cu probleme”. Bonomul Richard Bovnoczki îl întrupează pe profesorul ajuns într-o școală de cartier, după de predase în Hyde Park. Talentatul actor bucureștean aduce o interpretare de-o bulversantă umanitate. El poate fi la fel de bine rezervat în detaşarea autoimpusă (viața sa e plină de accidente”), dar şi exploziv atunci când carapacea personajului său este spulberată. Povestea profesorului McCafferty (cu temperament optimist şi mult tact pedagogic) este a oricărui dascăl ce s-a confruntat cu intoleranţa, dificultatea de comunicare, diferențele culturale, dar și cu dramele familiale. Interpretat cu finețe și cu multă profunzime de Richard Bovnoczki (entuziast, complice, ironic, obosit, afectat),  devine  omul contemporan, expus riscurilor profesiei şi ale singurătăţii atotcuprinzătoare. În egală măsură amuzante și tensionante, întrevederile sale (de natură pedagogică) cu părinții lui Jayden, un copil de nouă ani, dislexic, scot la iveală neajunsurile unui întreg sistem. Brian și Donna Costello reprezintă genul de părinți de condiție modestă, cu reale probleme în cuplu și, în consecință, cu efecte negative asupra educației celor doi băieți pe care îi crescuseră împreună. După o jumătate de an de separare, părinții lui Jayden se (re)întâlnesc în clasa în care îi aștepta McCafferty. Acest teritoriu le stârnește amintiri dulci-amărui celor doi adulți, fiindcă frecventaseră și ei cursurile acestei instituții. Cu multă suspiciune și cu o reținere nedisimulată, Brian se prezintă la întâlnire cu puțin înainte de ora fixată. Gavril Pătru împrumută eroului său un farmec aparte, prezentând un Brian ba jovial, ba detestabil, spulberând ordinea şi morala aparente dintr-o familie (așa-zis) cumsecade.

Richard Bovnoczki, Alexandra Sălceanu, Gavril Pătru © Florin Ghioca, TNB

Contrastul dintre profesorul de condiție medie, dar cu viziuni liberale, și părinții din clasa muncitoare e subliniat de atitudinea lui Brian. Dialogurile dintre profesor-tatăl elevului se transformă într-un veritabil ping-pong, un slalom între manipulare şi răutate în care este greu să distingi victima de călău. Aici, intervine sarcina spectatorului-voaior de-a descifra a cui e vina. Gavril Pătru potențează precaritatea condiției tatălui care se zbate între neajunsurile economice și dorința de a-și păstra familia. Limbajul său   e dur (însușit în cartierele mărginașe) și pare un veșnic elev indisciplinat, dar încă mai păstrează duioșia junelui de odinioară încă îndrăgostit de cea care i-a dăruit doi fii. Soția sa, Donna, aparține aceluiași univers (familia disfuncțională). Alexandra Sălceanu aduce farmecul său personal şi este credibilă portretizând această mamă de condiţie modestă, dar dornică să își educe copiii. In acest triunghi, în care două dintre laturi par congruente (părinții lui Jayden), ipocrizia este bine drapată după bunele intenţii, fiecare parte își ascunde/disimulează o latură mai puțin plăcută. Există, totuși, un element care îi unește, cu toții se desolidarizează de acel tip de societate burgheză, pe care-o acuză de ipocrizie, dar fiecare o face în manieră personală (în concordanță cu nivelul de educație). Dialogurile care se izbesc de pereții frumos decorați ai clasei alternează cu duburi: profesorul McCafferty interacționează cu doi copii – Jayden  & Kaylie, dar și cu adulții Brian & Donna.

Ciprian Nicula, Richard Bovnoczki, Sandra Ducuță © Florin Ghioca, TNB

Glisarea între aceste două tărâmuri (copilărie –maturitate) reflectă aceeași vulnerabilitate și fragilitate emoțională, doar că le poziționează la alt nivel temporal. Defensiva și furia rămâne o constantă atât în cazul copiilor, cât și la cei maturi. Glumiţele şi năzbâtiile surprinzătoare ale copiilor oferă emoţie în stare pură chiar şi pentru acel spectator pasiv. Așadar, odată depășite barierele emoționale, numărând, parcă timpii scurși, fragedele ființe, prezintă povestea vieții lor, printre șotii și replici dublate de gesturile neastâmpărului vârstei primei copilării. Ciprian Necula îi conferă eroului său seriozitatea grav-hazlie a puștiului dislexic nevoit să frecventeze orele suplimentare/de recuperare, dar și gesturile căptușite cu tristețe (își îmbrățișeasză cu disperare dascălul de care se atașase sincer). La fel ca și Jayden, micuța Kaylie se confruntă cu problemele la citit, dar și cu  rigiditatea lumii oamenilor mari (e neglijată de mama care o lasă mai mult în grija bunicii). Interpretarea actoricească – destul de nuanțată – a tinerei Sandra Ducuță contribuie la comunicarea emoțională cu publicul, nevoit să-i pândească tresăririle și gesturile largi, explicative, printre ghidușiile fetiței care se pitulează sub pupitre sau dansează à la Bollywood sau imită coregrafia de la #GoalieGoalie, alături de simpaticul profesor și de năzdrăvanul Jayden, în dorința de a descifra și învăța mai ușor literele.

Sandra Ducuță, Richard Bovnoczki, Ciprian Nicula © Florin Ghioca, TNB

Metaforic şi senzorial, cadrul scenic este domeniul de joacă şi reflecție, în egală măsură, întreaga montare are un caracter profund emoționanat. Class devoalează solitudinea – a elevilor, împiedicaţi de emoţie, a părinţilor, adesea neputincioşi, a profesorilor, mereu epuizaţi. În afara acelor pereți viu decorați, domnesc legile aspre, făcute de cei puternici”, care nu pătrund niciodată în interiorul acelui spaţiu. Directorul de scenă nu pică în plasa sentimentalismului şi nu exploatează coarda sensibilităţii, lasănd la vedere cruda realitate. Spectacolele de acest fel ar putea devini un vector de reflecţie pentru toţi spectatorii. În mod lejer, dar deloc facil, Class etalează o largă paletă de emoţii, iar puternicul său impact depăşeşte graniţele educației formale & problemele familiale și expune eşecul individului contrapus corpului social.

 

Class de Iseult Golden și David Horan

Traducere: Andrei Marinescu

Regie: Felix Alexa

Scenografie: Andrada Chiriac

Ilustrație muzicală: Felix Alexa

Foto din repetiții: Florin Ghioca 

Distribuția:

Ray McCafferty: Richard Bovnoczki Brian Costello: Gavril Pătru
Donna Costello: Alexandra Sălceanu Jayden Costello: Ciprian Nicula
Kaylie: Sandra Ducuță

Durata: 1 h 40 min / Pauză: Nu

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Educația, o povară ? – „Class”

Scris de pe octombrie 17, 2019 în Educaţie, Morală, Moravuri, Pedagogie, Spectacol de top, Teatru

 

Etichete:

Cine sunt eu? – Good Will Hunting

Good Will Hunting este povestea minunată a luptei unui tânăr pentru a-şi găsi locul în lume. Filmul, realizat de Gus Van Sant, devine o palpitantă “călătorie” prin mintea destul de tulbure a unui tânăr cu sclipiri de geniu.

Will Hunting are un talent deosebit, dar, ce păcat… s-a născut într-o zonă în care accesul la o formă de educaţie pe măsura posibilităţilor sale este îngrădit. Ca orice fiinţă excepţională, Will este un rebel care nu vrea să-şi recunoască sau să-şi asume condiţia: se aprinde iute la mânie şi îşi pierde repede capul. Tânărul, care trăieşte în Boston, preferă să hoinărească în compania amicilor săi (prea puţin speciali), să agaţe fete sau să muncească pe şantier. Pentru că inteligenţă are, i se pare mai “funny” / interesant să-şi folosească doar braţele. Din cauza unor răni vechi (este orfan şi a cunoscut abuzurile) nevindecate, şi a unei stări de permanentă defensivă, îşi duce traiul la limita autodistrugerii. Într-o seară încinsă şi după o bătaie, obţine numărul de telefon al unei fete interesante, Skylar. În acea încăierare, a lovit un poliţist şi este condamnat.

Graţie unui program special, el poate scăpa de închisoare dacă va lucra ca om de serviciu la M. I.T.(Massachusetts Institute of Technology). Provocarea lui Gerald Lambeau (Stellan Skarsgaard, starul suedez din Breaking the Waves ), un celebru profesor de matematică, îl transformă pe acest “Cenuşăroi” de ocazie în ceea ce ar fi trebuit să fie. Dascălul descoperă că “băiatul care spăla pe jos” a rezolvat o problemă cu un înalt grad de dificultate (scrisă pe o tablă de pe holurile curăţate de Will) şi-i propune să lucreze în domeniu.

Chiar propria înzestrare pare să-i fie lui Will principalul duşman. Deşi găseşte soluţii unor  probleme complicate, care l-ar încurca chiar şi pe un laureat al premiului Nobel, el nu reuşeşte să comunice cu cei pe care nu-i poate manipula. Încăpăţânarea de a stagna într-o lume în care totul se rezolvă cu forţa brută a pumnului, nu cu puterea minţii, îl  împotmoleşte definitiv. Nici măcar cel mai bun prieten, Chuckie (Ben Affleck), nu poate să-l convingă să  nu dea cu piciorul norocului. Rănile cele mai dureroase ale flăcăului nu sunt cele care i se văd pe chipul încrâncenat, ci gravele probleme care sălăşluiesc în suflet. Mai mult, recalcitrantul june nu credea că ar avea ceva de demonstrat despre el însuşi sau că ar merita ceva mai bun de la viaţă.

Ironia face, totuşi, ca tocmai temperamentul lui impulsiv să-i ofere soluţia căutată de profesorul Lambeau. Pentru a evita un nou “contact” cu poliţia, Will acceptă să meargă la un psiholog şi, apoi, să ia lecţii de matematică. Şirul de întâlniri dezastruoase cu diverşi psihologi se termină în mod fericit abia când dă peste Sean McGuire (fost coleg al lui Lambeau), el însuşi un om cu un trecut plin de traume. Terapeutul (interpretat de regretatul Robin Williams) găseşte calea de a înlătura carapacea sub care Will îşi ascunsese genialitatea, crustă care-i sufoca ambiţia.

Good Will Hunting

Photo: Moviestore Collection/REX/Shutterstock

Admirator al luptei cu sinele şi înţelegător cu cei care se străduiesc să-şi afle un drum în viaţă, Sean descoperă calea potrivită pentru nonconformistul său pacient. Profunzimea sufletului uman este sondată, graţie psihologului dublat de omul încercat de un destin potrivnic.Will se descoperă pe sine şi îşi dă seama de valoarea sa, înţelege ceea ce contează cel mai mult pentru el, abia după ce devine pacientul acestui terapeut. Deşi pornită cu stângul (Sean îl dă afară chiar de la prima întîlnire), legătura se stabileşte încet-încet între cei doi. Sinceritatea (discuţiile despre soţie şi despre basball) lui Sean îl uimeşte pe rebelul Hunting şi îl apropie de psiholog. Dialogurile încep să se lege, iar Sean se dovedeşte a fi un bun ascultător pentru tânărul care până atunci doar tăcuse provocator. Mentorul ştie să-i alimenteze încrederea de sine şi-l stimulează prin discuţii, aparent simple, despre sport şi femei. Regizorul a avut precauţia de a nu pica în plasa sentimentalismului ieftin şi-a menţinut relaţia dintre cei doi la temperaturi potrivite. Traumele din copilărie şi teama de abandon îl apasă mereu pe orfelinul care voia să fie iubit de fata educată.

Îmbinând abilitatea regizorală cu scriitura tandemului Matt Damon-Ben Affleck (prieteni şi în viaţa particulară, nu doar în cea artistică), Gus Van Sant oferă o combinaţie dinamică de aspecte tehnice pentru a reflecta emoţia artistică. Filmul narează o răscolitoare poveste, spusă într-un stil realist (dialogurile par decupate din vorbirea frustă a anilor ’90) de o distribuţie bine aleasă. Matt Damon îşi menţine masca pe chipul blajin şi zâmbeşte anevoie, doar în anumite cadre. Minnie Driver oferă un portret de zile mari pentru ceea ce înseamnă carismă (deşi nu este o frumuseţe canonică, răspândeşte mult farmec şi umor). Ben Affleck este camaradul de nădejde, mereu alături de cel atât de greu încercat. Artistul care captează pe deplin atenţia este Robin Williams. După experienţele actoriceşti din Dead Poets Society (1989) şi Mrs. Doubtfire (1983), forţa şi duioşia se regăsesc în personajul întrupat în Good Will Hunting. Printr-un joc de cuvinte, titlul acestui film ne sugerează că bunul Will este “recrutat” (recuperat) şi cu ajutorul mentorului interpretat, cu mult har, de Robin Williams. El deschide “cărarea” spre o lume care îl refuzase cu brutalitate.

Culorile naturale folosite de cineast creează un acord între o plasticitate caldă şi un sentiment uman, se naşte empatia pentru Will. În biroul lui Sean Maguire sau în camera lui Skylar (Minnie Driver), dominanta cromatică galbenă dă naştere unei stări confortabile, atât privitorului, cât şi personajului. Tânărul rebel se află în siguranţă în aceste cadre şi nu mai simte nevoia de-a purta diverse măşti. De asemenea, sentimentele de nelinişte şi inconfortul lui Will sunt sugerate şi de lumina rece (albastră), toate  armonizate de coloana sonoră (“Big Strong Man”, “If I Had the Last Dream in the World”, “We Still Need More Than Anyone Can Give”, “Why Do I Lie?“, “Handle on My Heart”, “How Can You Mend a Broken Heart”, “Afternoon Delight”).

Cu onestitate şi umor, Good Will Hunting a deschis o ferestră nouă către înţelegere cu tot ceea ce implică acest termen. Viaţa oferă multiple motive pentru a fi trăită cu înţelegere, cu bunătate (“good”) şi fără prea multă încrâncenare. Senzaţia de caleidoscop sentimental dispare după cele două ore de film, când fiecare se poate întreba: “Cine sunt eu?”.

Good Will Hunting

Regizor: Gus Van Sant
Scenarist: Matt Damon, Ben Affleck
Compozitor: Danny Elfman
Operator: Jean-Yves Escoffier
Scenograf: James McAteer
Costume: Beatrix Aruna Pasztor
Muzica: Elliott Smith
Producător: Lawrence Bender
Co-producer: Chris Moore
Scenograf: Missy Stewart
Monteur: Pietro Scalia

Distribuţia

Matt Damon (Will Hunting)
Ben Affleck (Chuckie)
Robin Williams (Sean Maguire)
Minnie Driver (Skylar)
Stellan Skarsgard (Gerald Lambeau)
Casey Affleck (Morgan)
Cole Hauser (Billy McBride)

Premii, nominalizări, selecţii

Globurile de Aur (1998) – Cel mai bun scenariu: Ben Affleck, Matt Damon
Oscar (1998) – Cel mai bun actor în rol secundar: Robin Williams
Oscar (1998) – Cel mai bun scenariu original: Ben Affleck, Matt Damon
Festivalul internaţional de film din Berlin (1998) – Ursul de Aur, nominalizat: Gus Van Sant
Globurile de Aur (1998) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Robin Williams
Globurile de Aur (1998) – Cel mai bun actor într-o dramă, nominalizat: Matt Damon
Globurile de Aur (1998) – Cel mai bun film – dramă, nominalizat
Oscar (1998) – Cel mai bun film, nominalizat: Lawrence Bender
Oscar (1998) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Gus Van Sant
Oscar (1998) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Minnie Driver
Oscar (1998) – Cel mai bun montaj, nominalizat: Pietro Scalia
Oscar (1998) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Danny Elfman
Oscar (1998) – Cel mai bun actor, nominalizat: Matt Damon
Oscar (1998) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Elliott Smith

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Polina, danser sa vie – Grație și efort într-o lecție despre recunoștință

Mai întâi a fost Billy Elliot, apoi Angelin Preljocaj împreună cu Valérie Müller au adaptat, pentru ecran, o carte de benzi desenate (realizator: Bastien Vivès), păstrând granițele convenționale ale genului (viața unor balerini). Amatorii dansului vor savura agreabila prezență a interpretei principale – Anastasia Shevtsova -, dar, mai ales, pe cea a uimitoarei Juliette Binoche precum și toate secvențele ce surprind momentele coregrafice din pelicula Polina, danser sa vie (Admirabila Binoche a lucrat, cu ceva timp în urmă, cu renumitul artist Akram Khan).

Construit dintr-o succesiune de tablouri, filmul prezentat la Mostra din Veneția (secțiunea Giornate degli Autori), fără prea mulți pași greșiți, se transformă într-o instructivă lecție de viață. Urmărind-o îndeaproape pe tânăra Polina pe căile destinului, pelicula creează un limbaj aparte ce omogenizează dansul, trupul și privirea. Cu o astfel de temă, Polina a reînnoit  bogata tradiție a comediei muzicale hollywoodiene clasice, cu scenele dansante (surprinse în Rusia anilor ’90). Mica rusoaică a fost îndrumată, în copilărie, de exigentul profesor Bojinski (Aleksei Guskov). Prizonieră în marile ansambluri gri-deprimante din suburbiile moscovite, micuța (interpretată   de Veronika Zhovnytska) descoperea în dans o șansă de-a visa. Cadrele surprind, pe rând, fetițe intimidate de profesori a căror rigoare și perfecționism  ne trimit cu gândul la Olimpiadele sportive ; picioare pline de răni sângerânde și…pianul din colț. Între abstracționism și realism, pelicula deapănă amintirile fetiței de odinioară cu toate bucuriile, tristețile, amicițiile sau rivalitățile specifice acelei perioade și deslușește aspirațiile tinerei pornite în căutarea idealului artistic.

Aparținând clasei muncitoare, părinții fetiței vedeau o șansă de neratat în admiterea la cea mai renumită companie de dans din Moscova. Manifestând semne clare de talent, fetița se pregătea să fie integrată în prestigiosul balet Bolșoi/Bolshoi, dar – după ce-a asistat la un spectacol de dans contemporan – a fost bulversată total. Acest șoc artistic îi va clătina tot eșafodajul năzuințelor sale. Așadar, se hotărăște să părăsească țara natală și să se-ndrepte spre Aix-en-Provence, sperând să lucreze cu talentata coregrafă Liria Elsaj. Toate întâlnirile pe care le va avea îi vor modela identitatea, iar tânăra dansatoare va explora noi medii artistice, îndreptându-se către țelul său (Liria: “An artist has to know how to look at the world around them”).

Întreaga poveste de  pe ecran glisează între hotarele dansului și ale vieții reale. Adaptarea cinematografică după un roman grafic nu e tocmai la îndemână, de aceea vom putea descoperi multe sugestii metaforice. Astfel, imaginea (mentală) a renului, pe care micuța îl văzuse în pădurea înzăpezită din copilărie, va deveni traducerea simbolică a ceea ce ea însăși va deveni, pe măsură ce se va descoperi pe sine. În perioada moscovită, era nevoită să respecte o schemă (rigidă) impusă, dar în interior, căuta să le transforme în gesturi artistice proprii sufletului ei. Acolo unde începea dansul, transcendea viața. Pelicula nu se concentrează cu osebire asupra terenului social, ci, mai insistent asupra dramei adolescentului surprins în schema «maestru-învățăcel». Primul său profesor, aproape oedipian, suscită interesul.

Filmul se vrea, în egală măsură, istoria unei priviri: cea a profesorului intransigent (cel care a îndrumat-o în primii săi ani de dans), dar și cea a formării, maestrul înregistrând progresul   elevei sale. Narațiunea filmică apare ca un veritabil mozaic care o surprinde pe “Fata-în-căutarea-visului” atât în Rusia, cât și în Franța sau Belgia (surprinzătoare scena în care Polina improvizează alături de Jeremie Belingard un “pas de deux” de-a lungul râului Schelde din Anvers/ trupurile negre în contrast de calitate cu apusul hibernal). În Belgia, Polina descoperă arta improvizației alături de coregraful Karl (Jérémie Bèlingard – o stea/“étoile”de la Opera din Paris), observă mișcările trupurilor omenești și își înțelege vocația.

Realizatorii au reușit să ne inducă ideea că trupul arată gândul în mișcare: corpuri omenești traversează mereu spațiul, împărțindu-l între aer și sol. Peste tot, pe oriunde merge (bar, metrou, străzi) Polina vede numai dans. Nu lipsesc nici clișeele referitoare la “Fata-inocentă- piedută- în- marele-oraș”(pașii greșiți: alcool, anorexie, țigări, intrigi ș.a). Cea care devine catalizatorul evoluției artistice este Liria. Datorită acestei prezențe marcante, pelicula revine la acea lecție despre trimful deplin, la capătul a numeroase renunțări și chinuitoare căderi, pentru că dansul – ca orice altă artă – nu se rezumă la rezultate, ci la…proces. Natastya Shevtzoda oferă admirabile momente coregrafice după o suită de peripeții sentimentale, iar dansul din final marchează momentul de grație. Plutește un erotism subtil între Niels Schneider și Anastasia Shevtsova, surprinși de cameră în chip de Prinț și Prințesă, pe un fundal sonor pregnant (Muzica: Philip Glass). Polina, danser sa vie este un imn închinat, în pași de dans, creativității, străduinței și gratitudinii.

Polina, danser sa vie

Regia:Valérie Müller-Preljocaj și Angelin Preljocaj
Scenariul: Valérie Müller-Preljocaj
Scriitor (BD Polina,Editura Casterman, 2011 ): Bastien Vives
Imaginea: Georges Lechaptois
Montajul: Guillaume Saignol și Fabrice Rouaud
Muzica : 79D, Philip Glass
Distribuția :
Nastya Shevtzoda – Polina
Juliette Binoche – Liria Elsaj
Niels Schneider – Adrien
Miglen Mirtchev – Anton
Aleksey Guskov – Bojinski
Durata: 108 min

Parte a programului Festivalului Naţional de Teatru, proiecţia filmului a avut loc duminică, 29 oct., la Cinema Elvire Popesco

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

L’estate dell’anima – Summertime/L’estate addosso

Mădălina DumitracheRâsul este o atitudine în fața vieții – o fațetă a seriozității – care arată că, la urma urmei, tot distracția e cea mai inofensivă admonestare pentru tot ce e considerat reprobabil sau condamnabil în lumea asta. Iată cum, oferind o altă coloratură comediilor romantice, un regizor își poate regăsi rădăcinile – după ce a testat piața cu două producții în limba engleză (Playing for Keeps, Fathers & Daughters) – repoziționând Italia pe harta umorului odată cu pelicula Summertime. Gabriele Muccino se lansează în căutarea vârstei „fără griji și fără bani” – în care sentimentele năvalnice fac ravagii – și deschide o acoladă în zona minorităților sexuale (cuplurile gay). Această lecție de „educație sentimentală” se vrea tandră, lipsită de aciditate, o deschidere spre toleranță, dar și către acceptarea sentimentelor (fie și înfrângeri). Cineastul nu-și asumă mutații, ci pare mai degrabă că „trimite bezele” tinerilor din ziua de azi, fără a le ține prelegeri, dar păstrează, totuși, o anumită notă de gravitate solară.

Summertime 3

În vara de după absolvirea liceului, când totul capătă un aer contemplativ, viitorul pare pentru doi adolescenți atât de înfricoșător și, totuși, promițător. Gabriele Muccino știe să nareze cu simpatie și detașare despre iubirea adolescentină, dar și cu o fină atenție în ceea ce privește interogațiile specifice acestei perioade „de trecere”. Deși îi oferă spectatorului imagini fermecătoare ale unei veri toride, interesul e centrat pe interogațiile despre o anumită percepție  a vârstei „tuturor posibilităților”. Încă de la debutul filmului, realizăm ce fel de prototip este eroul principal, când – pe fundal sonor instrumental (ukulele) – se prezintă: „My name is Marco. I’m 18 years old. I often think about death.” Apoi, cel care fusese morbid câteva secunde, Marco (Brando Pacitto), devine adolescentul cu „capul în nori” și cu părul vâlvoi, care suferă un accident de motor-scuter. În urma nefericitului eveniment, se alege cu un picior în ghips, dar      și cu o poliță în valoare de 3000 de euro (despăgubiri). La sugestia amicului Vulcano (Guglielmo Poggi), vrea să viziteze California. Bucuros că-și va vedea un vis împlinit, Marco se trezește că fericirea e de scurtă durată: Vulcano îi aranjează același tip de vizită și Mariei (Matilda Lutz),    o puștoiacă îngâmfată, colegă din același liceu. Așadar, Maria și Marco, chiar dacă nu se prea înghit, ajung să petreacă o vacanță de vară împreună, la San Francisco. Prin intermediul comunicării (electronice) și-al unui amic comun, tinerii ajung să petreacă câteva zile în Statele Unite ale Americii. Deși nesiguri din pricina viitorului lor, dar nerăbdători să se aventureze    într-o călătorie în America, adolescenții aterizează la San Francisco, unde îi întâlnesc pe Matt (Taylor Frey) și Paul (Joseph Haro), un cuplu de homosexuali care le devin gazde. Catolică ferventă și cam rigidă, Maria nu își ascunde homofobia față de cuplul ce tocmai îi primise cu brațele deschise. Nici Marco nu se simte în apele lui, dar continuă să o bombardeze cu acuze doar pe Maria. În scurt timp, cei patru devin prieteni și pornesc într-o explorare a iubirii, a vieții și a propriilor evoluții, încercând să se descopere și să se definească. De-a lungul unei veri pe care nu o vor uita niciodată, tachinându-se reciproc, Marco și Maria se lasă purtați de magia verii și de farmecul locurilor, copleșiți de gentilețea gazdelor. Afectele sunt mereu în transformare și    într-o continuă progresie. Cineastul oscilează între justețea privirii și automatismele din scriitură. Această peliculă, cu aspect de carte poștală aseptizată cizelează, ilustrează într-un mod pitoresc maturizarea celor doi adolescenți.

Summertime 4

Zilele petrecute în casa celor doi amici se scurg între ciondănelile dintre Maria (care acaparase dormitorul pentru oaspeți) și Marco (dormind pe canapea, alături de câinele jucăuș, dar iritant)  și numeroasele escapade în orașul american. Pentru că se simțea nevoia și unui altfel de conflict, Maria se simte atrasă de Matt (bisexual), în pofida homofobiei declarate inițial. Egoista „cool chick” nu va reuși să modifice nimic din comportamentul cuplului Paul & Matt, își stăpânește izbucnirile și va face pași simțitori către maturizare. Bietul Marco se îneacă într-o mare de melancolie, fiindcă avansurile sale erau mereu refuzate de inabordabila Maria. Totuși, adolescenții rețin una din lecțiile lui Matt, care – adesea – le atrăgea atenția: „Life’s too short    not to be happy.” Astfel, uită de toate grijile și trăiesc la cote înalte o vară plină de peripeții, de la Roma la San Francisco, apoi în New York și în New Orleans. Veritabile imagini de cartolină ni se prezintă odată cu escapada celor patru amici în Cuba, acolo unde puștii de pe bătrânul continent vor descoperi ceea aflaseră doar din mediul virtual:„tropical-paradise beach”.

În vreme ce Marco și Maria se plâng de corupția endemică din Italia contemporană, cuplul    Matt și Paul se desprinde de materialista civilizație americană, când Paul – încurajat de Marco    – se decide să părăsească bănoasa slujbă/„job-ul” din domeniul finanțelor și se întoarce la o veche pasiune – natura, unde predă lecții de călărie. În vara petrecută împreună, cei patru amici scapă de inhibiții, iar adolescenții încep să înțeleagă sensul noțiunii de acceptare. Autenticitatea trăirilor o probează chiar Maria, când exclamă cu sinceritate: „I’m so happy right now”. Códa (twistul sentimental) din New York îi aduce și un alt tip de experiență, care-i alimentează și    mai mult melancolia lui Marco, acest Werther din Roma. Așa cum îi stă bine tinereții (vârstei juvenile), deloc monotonă, dar pe-alocuri dureroasă, trecerea spre o altă etapă a vieții se face ușurel, prin acea vibrație de„feel-good”.

Summertime 2

Summertime e o agreabilă pagină din calendarul vieții unor adolescenți abia ieșiți de pe băncile școlii, dispuși să se arunce degrabă în valurile vieții, dar și o invitație la mai multă înțelegere și toleranță.

Regia: Gabriele Muccino

Scenariul: Gabriele Muccino în colaborare cu Dale Nall
Producători: Marco Cohen, Benedetto Habib, Fabrizio Donvito

Imaginea: Paolo Caimi
Costumele: Angelica Russo
Muzica: Lorenzo Jovanotti Cherubini
Montajul: Alexandro Rodriguez, Valentina Brunetti
Directori de casting: Denise Chamian, Judith Sunga

Distribuția:

Brando Pacitto – Marco

Matilda Lutz – Maria (as Matilda Lutz)

Taylor Frey – Matt

Joseph Haro – Paul

Jessica Rothe – Jules

Scott Bakula – tatăl lui Paul

Ludovico Tersigni – Federico

Durata:108 min

 
Comentarii închise la L’estate dell’anima – Summertime/L’estate addosso

Scris de pe septembrie 12, 2019 în Cinema, Educaţie, Estival, Film, Filme indie (independente), Iubire, Moravuri, Relativitate

 

Etichete: , , ,

Noblețea simplității – Fiicele Țarului

În Rusia, revoluția din februarie 1917 a pus capăt unei dinastii cu o tradiție de 300 de ani. Nicolae al – II -lea, Țar al Rusiei din 1894, a fost forțat să abdice după izbucnirea unor revolte populare în Petrograd.

În vara anului 1918, se încheia o epocă: în subsolul unei case dintr-un oraș rusesc, se sfârșea o dinastie care a dăinuit mai bine de trei secole. În doar câteva minute, toți membrii familiei imperiale ruse au fost uciși de gloanțele bolșevicilor; odată cu ei a pierit nu numai o tradiție, ci și Rusia patriarhală, o Rusie care, în pofida stării precare de dezvoltare, avea elite. Grăitoare sunt numeroase pagini despre ceea ce însemna odinoară adevărata noblețe aristocratică.

În Rusia, ca în mai toate monarhiile ereditare, principalul rol al soției Țarului era acela de a-i oferi un moștenitor (de genul masculin). Până să îi dăruiască Țarului moștenitorul mult-așteptat, împărăteasa Alexandra a adus pe lume patru fiice. Olga, cea dintâi născută era inteligentă și avea multă prestanță, Tatiana era frumoasă și elegantă, Maria era visătoare și fermecătoare, iar cadeta, Anastasia, era năzdrăvană și puțin cicălitoare. Lipsite de un anturaj în care să se regăsească și copii, relațiile dintre cele patru fete s-au stabilit în mod spontan, ca între surori, în cadrul strict de la palatul Țarskoe-Selo. Monitorul fetelor, Pierre Gilliard, nota în memoriile sale: «Ducesele erau șarmante și aveau mereu un aer plin de prospețime. Ar fi greu de găsit patru surori atât de diferite din punct de vedere temperamental, dar atât de armonios reunite de o prietenie care nu împiedica deloc independența, ba dimpotrivă, tocmai diferențele comportamentale deveneau liantul cel mai viu. Reunite, inițialele prenumelor celor patru fete păreau un prenume colectiv: OTMA, iar acesta devenea “semnătura” comună pe care o lăsau când aveau de oferit, în comun, cadouri. Ceea ce făcea greu de definit șarmul acestor patru surori era marea lor simplitate, naturalețea, prospețimea și bunătatea genuină.»

Marile Ducese primiseră o educație severă, moștenită de la bunicul lor, Alexandru al -III-lea, tinzând spre adevărata…simplitate. Fetele ajutau servitoarele când li se strângeau așternuturile și se făcea ordine în dormitoare; de asemenea mergeau în vizită în apartamentele slujitorilor și se jucau cu copiii acestora. Dar, toate acestea au stârnit indignarea bunicii lor, împărăteasa Maria: «Când mă gândesc că nepoatele mele dăruiesc prăjituri plozilor slugilor, mi se pare de-a dreptul decadent! Cu siguranță, soțul meu nu ar fi făcut o astfel de derogare de la principiile noastre. Nu ar fi fost mai bine să stea într-un salon alături de copiii prietenilor noștri ca să poată trăi armonios, în loc să le regăsesc în mijlocul acestor manifestări decadente?».

Romanovii

Niciodată instrucțiunile pe care le lansau cele patru fete nu păreau să sune ca niște ordine: «Dacă nu vă deranjează, ziceau ele, Mama mea vă cere…». Chiar dacă toată lumea li se adresa cu titlul de «Alteța Voastră Imperială», ducesele nu făceau caz de acest rang. În general, voiau ca toată lumea să li se adreseze în limba rusă, amintind de acea uzanță care adăuga la patronim (format din prenumele tatălui plus sufixul – vitch, în cazul băieților, și –vna, în cazul fetelor). Așadar, li se spunea Olga Nicolaievna, Tatiana Nicolaievna, Maria Nicolaievna et Anastasia Nicolaievna.

Dar atunci când titulurile lor ofciale erau declinate în mod public, bietele aristocrate se simțeau ușor stânjenite. Nu cunoșteau alți copii de vârsta lor, nu aveau o idee clară despre lumea exterioară, de aceea atenția lor se concentra mai mult pe activitățile domestice din interiorul palatului imperial.

Fetele cunoșteau numele tuturor mateloților de pe iahtul imperial sau pe cele ale cazacilor din escorta Țarului. Adesea, purtau discuții libere cu aceștia și se interesau despre soțiile și copii lor; ele le priveau fotografiile, le citeau scrisorile și-apoi le ofereau mici daruri. În ceea ce privește banii de buzunar, cele patru mari Ducese primeau, fiecare în parte, lunar, câte 45 de franci, iar din această sumă își achiziționau parfumuri și hârtie pentru scrisori.

Adesea, fetele primeau vizitele tinerei Ducese Olga Alexandrovna, sora lui Nicolae al II-lea, care era doar cu treispezece ani mai vârstnică decât cele patru adolescente. De cele mai multe ori, făceau vizite la Sankt Petersburg și luau parte la dejunul protocolar oferit de împărăteasa Maria. Fetele erau preluate, la întoarcerea la Țarskoe-Selo (actualul oraş Puşkin), de o doamnă de onoare de la Curtea împărătesei.

Adevărate binecuvântări deveneau vacanțele familie imperiale; la bordul iahtului Standart, rigorile protocolare erau interzise. Fetele Țarului se plimbau pe pont fără escortă, echipate cu bluze albe și fuste plisate.

Nicolae al II-lea și Alexandra își stabliseră principala  reședință la palatul Alexandre, un palat burghez, situat la douăzeci de kilometri de Sankt Petersburg. Apartamentele marilor Ducese se aflau sub dormitorul împărătesei, un ascensor și o scară le conduceau direct la etajul superior. În aceste vaste camere, bine aerisite, aristocratele erau crescute în simplitate și rigoare. Nu aveau la dispoziție paturi somptuoase cu baldachin, ci paturi de campanie, fără perne, iar dușurile matinale erau întotdeauna reci. Guvernantele – englezoiace sau rusoaice – primiseră ordine clare să păstreze severitatea impusă. Primele două născute, Olga și Tatiana, supranumite și «Marea Pereche» împărțeau aceeași cameră, iar mezinele, Maria și Anastasia, supranumite și «Mica Pereche» aveau la dispoziție o altă cameră. Împărăteasa păstra această clasificare chiar și la capitolul vestimentar.

În copilărie, Olga și Tatiana aveau rochițe asortate, ca și Maria și Anastasia; abia pe măsură ce-au crescut, cele patru surori au mai ameliorat, în mod progresiv, decorul sumar primit de la părinții lor. Au păstrat paturile de campanie, dar pereții goi au fost acoperiți cu icoane, tablouri și fotografii. Încet-încet, s-au ivit și alte elemente de decor mai mult sau mai puțin prețioase.

În adolescență, Ducesele au înlocuit dușurile matinale reci cu băile călduțe care se făceau seara, în apă ușor parfumată. Parfumurile erau franțuzești și proveneau de la casa Coty. Evident, fiecare dintre ele avea o anumită preferință: «Rosé-thé» pentru Olga, «Jasmin de Corse» pentru Tatiana, «Violette » pentru Anastasia. Maria, după numeroase testări, a rămas fidelă formulei «Lilas ». Ducesele nu purtau bijuterii decât cu prilejul unor ocazii oficiale. Alexandra Feodorovna a fost mereu econoamă și le-a dăruit câte o perlă și câte un diamant fiecăreia la aniversările lor, abia la împlinirea vârstei de șaisprezece ani au primit câte un colier.

Familia imperială era mereu unită. Deoarece împărăteasa suferea de anumite maladii (cardiace), era nevoită să stea mai mult la orizontală. De comun acord, Ducesele se rânduiau în jurul mamei lor și-i țineau companie, iar când împărăteasa era suferindă fiicele sale îi acordau, primele, ajutorul.

Niciodată cele patru surori nu și-au perceput tatăl ca pe un suveran, ci doar ca pe un părinte și-un camarad. Profesorul fetelor, Pierre Gilliard, nota: «Sentimentul pe care îl încercau pentru el se modifica destul de des (…) Acest sentiment mergea de la venerația de tip religios până la cea mai cordială amiciție».

Atât profesorii, cât și guvernantele își petreceau întreagul timp alături de copiii Țarului. Asta însemna că luau masa împreună, organizau plimbări zilnice și amenajau locul de joacă/relaxare. Guvernantele se ocupau de predarea-învățarea limbilor străine, a lecturii, a geografiei și-a muzicii, iar preceptorii le predau matematica și științele. Printre profesorii fetelor Țarului s-au numărat Mlle Schneider, supranumită «Trina». În acea epocă, era la modă să aduci (la curtea imperială) profesori din Elveția, prin urmare, în 1905, Țarul Nicolae și Țarina Alexandra l-au angajat pe profesorul Pierre Gilliard (ca să le predea fetelor limba franceză). Pentru deprinderea limbii engleze, au apelat la serviciile lui Sydney Gibbs.

Ducesele vorbeau rusește cu tatăl lor și  englezește cu mama; stăpâneau bine ambele limbi. Chiar dacă îndrăgeau limba franceză, fiicele Țarului, exceptând-o pe Olga, întâmpinau dificultăți la exprimare. În ceea ce privește limba germană, limba maternă a Țarinei, aproape că nici nu se utiliza în sânul familiei imperiale. Olga și Tatiana vorbeau puțin în germană, iar Maria și Anastasia refuzau să pronunțe vreo vorbă nemțească. Dintre fete, profesorul Pierre Gilliard găsește că Olga era cea mai inteligentă, iar celelalte îi lăsau impresia că sunt dezinteresate de studiu, fiind atrase de activitățile practice.

S-au succedat numeroase guvernante în jurul fetelor, precum Alexandra Tegelva (Sasha), Miss Eager, Marie Vechniakova, etc. Fiindcă adesea erau schimbate guvernantele, cât și anturajul, Gilliard îi scria mamei sale (în corespondența sa privată) că se simte efectul permanetelor schimbări deoarece elevele sale tindeau către o suferificialitate a sentimentelor.

Venirea pe lume, în 1904, a țareviciului Alexei a adus cu sine și alte schimbări. Micul țar suferea de hemofilie (la acea epocă, maladia – genetică – era mortală) și fost salvat de numeroase ori de mujicul Grigori Rasputin. Tratamentele aplicate de acest rus carismatic păreau adevărate miracole în fața celor patru surori mai mari ale prințului afectat de numeroase crize ale bolii. De aceea, ducesele l-au considerat multă vreme ca pe un trimis al lui Dumnezeu și le-a devenit un fidel prieten. Lipsa acestui om providențial (în viziunea familiei imperiale) era motiv de adevărată tristețe pentru impresionabilele adolescente. În corespondența lor, deplâng orice întârziere sau absență a lui Rasputin.

Deși erau absolut decente vizitele călugărului în dormitoarele odraslelor imperiale, nu au lipsit vorbele cu iz de cancan. Guvernantele erau scandalizate de apariția acelui țăran în odăile fetelor pregătite de culcare și  îi solicitau Țarului, în regim de urgență, interzicerea accesului în dormitoarele copiilor. Dar, furia împărătesei nu s-a manifestat defel contra lui Rasputin, ci împotriva bietei Tioutcheva, care “îndrăznise ” să pună la îndoială sfințenia unui “om al lui Dumnezeu”. Abia interveția Țarului a mai domolit spiritele; l-a rugat pe stareț să nu mai pătrundă în camerele fetelor, dar a concediat-o pe Tioutcheva. Vorbele de ocară aruncate pe seama împărătesei au fost contrabalansate de unele declarații ale lui Lili Dehn, domnișoară de onoare de la Curte, care califica defăimătoare toate bârfele lansate în urma acelor vizite nocturne.

Folosind cutumele din Prusia, Romanovii decernau grade militare onorifice chiar și membrilor de gen feminin din familia regentă. Așadar, cele trei fiice mai mari au primit, în 1912, titlul de colonel în regimentul de elită și purtau uniforme militare. Fiicele Țarului, ca niște veritabile amazoane, călăreau înveșmânate în fuste și echipate cu cizme cu pinteni. Cu timpul, fetele au avut dreptul de-a se plimba călare, alături de tineri ofițeri (bine aleși), de-a dansa cu aceștia – totul sub o atentă supraveghere. Olaga și Tatiana și-au făcut debutul în societate, alături de Țar, la teatru și la concerte. Nu au întârziat cererile în căsătorie pentru fiicele Țarului, chiar și pentru Maria, cea de-a treia, încă prea fragedă, dar foarte admirată pentru fumusețea sa.

În perioada Primului Război Mondial, fiicele mai mari erau în floarea vârstei – Olga avea nouăsprezece ani, iar Tatiana împlinise șaptesprezece ani. În 1914, Țarul Nicolae și Țarina Alexandra au hotărât debutul oficial al primelor născute. Din păcate, a izbucnit prima conflagrație mondială, de aceea intrarea în societate a fost temporar abandonată, cele patru prințese au rămas în palatul familiei de la Țarskoe-Selo. Gilliard nota: «Ducesele au acceptat cu multă simplitate viața din ce în ce mai austeră de la palat ». Principala lor preocupare va fi aceea de a-și îngriji cu multă afecțiune părinții, de a le alina suferințele și neliniștea, înconjurându-i cu multă afecțiune.

În primăvara anului 1915, Țarul părăsește palatul și ajunge în Marele Cartier General. În pofida bolii sale, Alexei își va însoți tatăl, iar Țarina și fetele îi vor vizita din timp în timp. Prințesele s-au bucurat de această ocazie de a alunga monotonia unui trai auster și abia așteptau vizitele de la Mohilev pentru că puteau să facă mici vizite familiilor de țărani din zonă. Pierre Gilliard observa: «Simplitatea și spontaneitatea lor le fac să câștige inimile tuturor, fetele adoră să ofere bomboane micuților găsiți pe parcursul acestor mici plimbări».

Întreaga lor viață, Ducesele au fost tratate ca niște copii. Timpul maturizării lor s-a ivit pe fundalul izbucnirii revoluției bolșevice. În 1917, în Rusia țaristă, situația era una complicată. Războiul părea fără sfârșit, pierderile omenești erau considerabile, forțele statului erau slăbite. Poporul era înfometat și se cerea o nouă constituție. Când a izbucnit revoluția, la Sankt Petersburg, Ducesele erau doar cu Țarina și Alexei, la Țarskoe-Selo; Țarul era tot în Marele Cartier General.

În capitala imperială, armata pactizase cu revoluționarii și au instaurat un guvern provizoriu. Singure, departe de mulțimea dezlănțuită, Țarina și copiii ei au picat pradă bolii – au căpătat rujeolă. Nici nu bănuiau ce primejdii le mai așteaptă. Îndată ce-a sematul actul de abdicare, Țarul și familia sa au devenit prizonieri. Deși primeseră aprobarea de-a expedia copiii în Crimeea, la împărăteasa Maria Feodorovna, de unde-ar fi putut lesne părăsi Rusia, nici Ducesele, nici Alexei n-au vrut să fie despărțiți de părinții lor și le-au rămas alături în ciuda tutror pericolelor.

În anul 1917, fiicele Țarului deveniseră veritabile tinere femei., dar destinul crud a decis ca toate darurile cu care fuseseră înzestrate să nu fie fructificate niciodată. Cele patru mari Ducese, tinere, sănătoase și pline de viață aveau să înfrunte un final brutal. Chiar dacă au înfrunta cu seninătate acele ceasuri tragice, revoluția a pus capăt tuturor visurilor fiicelor Țarului. La 14 iulie, familia imperială a primit ultima slujbă bisericească, iar trei zile mai târziu, pe 17 iulie 1918, dimineața-devreme, întreaga familie imperială a fost asasinată în subsolul casei Ipatiev.

Câțiva ani mai târziu, Lili Dehn le descria,  în memoriile sale, pe fiicele Țarului: «Marile Ducese au ieșit brusc din copilărie și-au devenit “fete în floare”. Toate sunt frumoase, dar fiecare în alt mod, dar toate foarte frumoase. Nu-mi pot imagina ce ființe inumane ar putea ucide aceste făpturi fără apărare din acea casă a morții de la Ekaterinbourg. Frumusețea și blândețea ar fi trebuit să pledeze în favoarea salvării lor, dar dacă a fost ca ele astăzi să nu mai fie niciun alt  epitaf nu ar fi mai potrivit decât aceste cuvinte nemuritoare: “agreabile și frumoase în viață, inseparabile la moarte”».

Marile Ducese în 1914. De  la stânga la  dreapta: Maria, Anastasia, Tatiana  și Olga

Traducere și adaptare după: Ultimii RomanoviMarile Ducese.

 

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Noblețea simplității – Fiicele Țarului

Scris de pe septembrie 10, 2019 în Cultură, Educaţie, Pedagogie, Revoluţie

 

Etichete: , , , ,

În căutarea visului pierdut – Slipaway

“Să fie, oare posibilă o prietenie sinceră între un bărbat și o femeie ? Ce te faci dacă el e narcoman, iar ea are…optzeci de ani?” Unei întrebări cu un așa grad înalt de dificultate i-au găsit răspunsul realizatorii Julia Butler și Daniel Mentz în pelicula Slipaway.

Pe linia cuplurilor diferite, dar complementare, eroii din istorioara adusă în prim-plan confirmă nevoia de povești aparent imposibile, dar care să ne dea iluzia (necesară) că totul e…posibil.  Prin urmare, regăsim clasica poveste cu bătrâna neglijată de “copiii ajunși la casele lor”. Fall –     o văduvă cu intenții bune, dar  cu apucături bizare – nu întâlnește prea multe persoane agreabile și disponibile în această lume înspăimântătoare. Când  îl întâlnește, întâmplător, pe Adam, un tânăr muzician homeless, care se afla într-o mare jenă financiară  din pricina căreia încerca să   își vândă orga la care cânta în parcuri, Fall cumpără de la el instrumentul. Suspicios, prudent și încordat, tânărul cade, totuși, la învoială cu excentrica pensionară și se lasă condus la ea la …domiciliu. Nu mică i-a fost surpriza când a descoperit că bătrânica în roz locuia pe o barcă. Sub pretextul că avea nevoie de lecții private de muzică, bunicuța șugubeață îl tocmește pe Adam preparator/profesor. Încet-încet,  se stabilește o trainică legătură între două ființe total opuse,   dar unite de suferință și abandon. Replicile încărcate de umor completează ineditul cadru general (Adam: “It’s a little cheesy, don’t you think”? Fall: “Cheesy? Well, guess that means my whole life has been… cheesy”).

Duioasa melodramă alătură două caractere antagonice: Fall, octogenara atinsă de o fază incipientă a necruțătorului Alzheimer, fusese asistentă medicală, iar după moartea soțului ei, fiica lor o internase la un azil de bătrâni; Adam, tânărul chipeș și talentat, dar neglijent, crescuse lângă o mamă alcoolică și ajunsese consumator de narcotice în urma multiplelor eșecuri din viața socială. Ca și în cazul altor pelicule (Philomena, Victoria & Abdul) tandemul bătrânică puternică și june onest și devotat funcționează perfect, fiindcă și în Slipaway o adevărată prietenie se leagă între două suflete diferite. Dar, înainte că Adam să-și recapete încredere în viață, trecutul lui plin  de pete iese la suprafață și amenință să distrugă totul. Când familia lui Fall se implică în poveste, cei doi prieteni încearcă să se protejeze unul pe celălalt, în timp ce lumilor lor se prăbușesc.

Slipaway examinează dragostea necondiționată, instinctul matern pe care cele mai multe femei ar trebui să îl aibă. Fall, întrupată magistral de Elaine Partnow, devine mama iubitoare pe care Adam (admirabil tânărul Jesse Pepe) nu o avusese în copilărie. De factură clasică, Fall face parte dintre sufletele frumoase și voioase. Hotărârea, aproape nebunească, de a salva din ghearele dependenței un narcoman o menține pe Fall pe linia de plutire. Slăbită de boală, cvasi-abandonată de unica ei fiică, pe care o crescuse cu dragoste și devotament, risca să piară izolată, deși se aflase printre atâta lume. Cel care o salvează (și se salvează pe sine de la alunecare) este tocmai rebelul Adam. Strânsa legătură dintre Fall (în traducere – Cădere) și Adam (rezonanță biblică a întâiului bărbat) intră în registrul dramatic și emoțional.

Cu toate că e o dramă familială, cu accente melodramatice, pelicula nu ocolește teme ale actualității: drogurile, nesiguranța socială, alienarea. Un efect subtil și liniștitor îl are întreaga coloană sonoră (Muzica: Tao Liu). Odată sudat, acest duo – atât de diferit – va oferi momente de încântare spectatorului.  Adevărate cocktailuri de emoţie, scenele dintre Martin şi Philomena creează dinamica filmului. Legătura profundă dintre eroi se consolidează la bordul micii ambarcațiuni, iar imaginile din largul Oceanului vin ca o mângâiere pentru sufletele zbuciumate (Imaginea: Yash Khanna).

Rezolvarea problemelor finaciare ale lui Adam puseseră în pericol situația venerabilei doamne, iar perioada în care tânărul urmează sfaturile primite de la Fall aduce în discuție o făgăduială neîmplinită față de Fall, o promisiune la fel de controversată pe cât este de umană (Fall:Watching my husband wither away like that, I… I decided that was never gonna happen to me. I’m gonna live my life, and chase my dreams, and when I go, I’m gonna go. I need you to understand that.Adam: [Silence] “I understand”). Această călătorie în căutarea visului pierdut, plină de farmec, relevă, încă o dată, forţa cinemaului lipsit de artificii, dar bogat în sensuri, Slipaway reflectă problematica condiției umane.

Slipaway

Regia: Julia Butler și Daniel Mentz
Scenariul: Julia Butler și Daniel Mentz
Imaginea: Yash Khanna
Montajul: Charlie Sporns
Muzica: Tao Liu
Distribuția:
Elaine Partnow – Fall
Jesse Pepe – Adam
Sadie Johannsson – Janet
Alisa Vilena – Hannah
Durata: 89 min

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la În căutarea visului pierdut – Slipaway

Scris de pe august 3, 2019 în Cinema, Cultură, Educaţie, Film

 

Etichete: , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web