RSS

Arhive pe categorii: Eseu

Farmecul feminității autentice – Doamna T.

Prin acuitatea intelectuală, grație puterii de creație, Camil Petrescu rămâne în literatura română unul dintre cei mai de seamă romancieri, un veritabil analist al lucidității și autenticitatii. Estetica modernă a romanului Patul lui Procust face posibil să întâlnim, astăzi, opinii ce țin de-o anume urbanitate erotică: „Doamna T, categoric. Pentru că sexiness-ul nu stă atît în calităţile personale, cît în aura de mister cu care învăluie pe cineva privirea admiratorului sedus.” – răspundea T. O. Bobe, în urma anchetei «Cel mai sexy personaj feminin din literatura română» realizate pentru Dilemateca de Marius Chivu.

Cochetărie Emilian Lazarescu

„Cochetărie” – pictură realizată de Emilian Lăzărescu

Camil Petrescu o descria astfel pe faimoasa eroină: „Nu înaltă și înșelător slabă, palidă și cu un păr bogat de culoare castanie (cînd cădea lumina pe el părea ruginiu) și, mai ales, extrem de emotivă, alternînd o sprinteală nervoasă, cu lungi tăceri melancolice (avînd, pe deasupra, un comerț, la propriu și la figurat, intens cu arta și cetitul), doamna T. Ar fi dat o viață neobicinuită rolurilor de femeie adevărată. Ca fizic, era poate prea personală ca să fie frumoasă în sensul obicinuit al cuvîntului. Ca fizic, era poate prea personală ca să fie frumoasă în sensul obicinuit al cuvîntului. Avea orbitele puțin neregulate, uşor apropiate, pronunțate, cu ochii albaştri ca platina, lucind, fremătînd de viată, care cînd se fixau asupra unui obiect, îl creau parcă. Bărbia feminină, delicată, dar prelungirea ei, întinsă frumos pînă sub ureche, cam aparentă, căci era lipsită de orice grăsime. Gura, foarte mobilă, vie ca o floare, plină. Gîtul lung, robust cu tendoane lămurite la orice întoarcere a capului. E ştiut, de altfel, că marile actrițe au fost totdeauna de un soi de frumusețe incertă, am spune „pe muchie de cutit” (cum sunt, de altfel, şi astăzi vreo cîteva dintre cele mai reputate interprete ale ecranului, ca Elisabeta Bergner sau Joan Crawford, de pildă). De o tulburătoare feminitate uneori, avea ades o voce scăzută, seacă, dar alteori cu mîngîieri de violoncel, care veneau nu – sonor – din cutia de rezonanță a maxilarelor, ca la primadone, ci din piept, şi mai de jos încă, din tot corpul, din adîncurile fiziologice, o voce cu inflexiuni sexuale, care dau unui bărbat amețeli calde şi reci.” (Patul lui Procust, Camil Petrescu, Editura 100+1 Gramar, București, 1997 – citatele respectă ortografia epocii în care a fost publicat romanul, n.n)

Autorul este un veritabil organizator al «dosarului de existențe». Bunăoară, cititorul regăsește, în paginile romanului, autenticitatea trăirii în conștiință a sentimentelor și faptelor obișnuite. Eroina, care încă mai stârnește pasiunea literaților, îl tulburase nespus de mult pe Fred Vasilescu, tânărul diplomat, aviator, care își amintea momentul crucial din existența lui – al cărui martor i-a fost George Ladima – o seară de durere, înecată în alcool, petrecută în fața ferestrei celei pe care o iubea: „Era singurul om de pe lume căruia i-aș fi încredințat taina, (…), faptul cumplit care e cancerul vieții mele, care mă face să fug de o femeie iubită.“ (Patul lui Procust, Camil Petrescu, Editura 100+1 Gramar, București, 1997)

‘The Kiss”, 1943 ©️ Tom Lovell Art (American illustrator and painter)

Așadar, misterioasa Doamnă T. încă mai seduce cititorii, așa cum mărturisea – (tot) în cadrul aceleiași anchete – și Doru Pop: „Doamna T este printre puţinele femei cu carne şi creier din literatura română, altfel populată de o sexualitate primitivă şi cam de mahala, după chipul, de exemplu, al lui Zoe Trahanache, ori primitiv obiect al dorinţei, ca Otilia calofilului Călinescu. Nici femeile celuilalt Petrescu, Camil, nu sînt altfel. Doamna T este matură, dar nu (f)rigidă precum Vitoria Lipan şi nici bărbătoasă şi castratoare, precum doamna Chiajna. Doamna T are o inocenţă lipsită de artificiu, ca Otilia lui Ionel Teodoreanu, şi, în plus, acoperă aceeaşi urbanitate erotică. Asta şi pentru că nu mi-au plăcut niciodată „ţărăncile” care par să fie pe gustul elitelor masculine de la noi – de la Sultănica lui Delavrancea, la Mara lui Slavici şi pînă la Ana lui Rebreanu. Doamna T are o stranietate niciodată egalată de prozatorii de la noi, poate doar Maia, din romanul recent al Simonei Sora, se apropie de acest ideal. Aştept în continuare apariţia unor «femei de la oraş» în proza noastră, femei adevărate, femei puternice, independente, deştepte şi care ştiu ce vor. Femei neprefăcute, turnate în propria identitate, fără să se definească prin alţii şi pentru alţii, femei autosuficiente, dar nu orgolioase, femei care să încînte şi să captiveze, dar care să nu devină ţinte gratuite ale sentimentalismului patetic.”

Prin urmare, anchetele literare sunt necesare, dovedind dorul clasicilor de a coborî în actualitate și nevoia unor lecturi actualizante.

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Farmecul feminității autentice – Doamna T.

Scris de pe octombrie 11, 2019 în Actualitate, Cultură, Cărți de colecție, Cărţi, Eseu, Feminin, Iubire, Modernitate, Moravuri

 

Etichete:

Boemul (rafinat) – Un scurt ghid pentru bărbatul modern

Şocul anilor 2000 – în care moravurile sunt decăzute -, iar munca este alienantă, impune o detașare de clişeele vieţii. Un bărbat se aventurează să îşi reinventeze identitatea şi devine boem. Stilul  boem este legat de Praga, capitala Boemiei, a cărei cetate încorporează elemente gotice, neo-clasice, baroce, romantice, fiind, așadar, un mix reuşit şi echilibrat, imposibil de copiat.

©️ Joseph Christian Leyendecker / Vintage Illustration Arrow Collars Advertisement

– În lumea de azi, dominată de spiritul de turmă, avangardistul (boem) ar prefera să se refugieze în orice altă epocă, dar nu în  cea de acum. Într-o lume dezvrăjită, spiritul nonconformist ar trebui să cultive, cu rafinament artistic, tabuurile. Nonconformistul ar purta pălărie (şi şi-ar asuma privirile scandalizate ale omului de pe stradă);

– Un spirit tânăr şi rebel ar fi de o politeţe desăvârşită – într-o lume a mitocăniei generalizate – şi-ar face un merit din a cunoaşte bibliografia pe temă, politeţea de-a lungul secolelor;

– S-ar lăuda să redescopere coduri ale bunelor maniere uitate de toţi. Evident, şi-ar purta corespondenţa numai cu scris de mână, cu plicuri frumoase şi hârtie bine aleasă;

– Într-o lume tehnologizată, a computerelor şi device-urilor, ar prefera anticariatul, ediţiile princeps, ex libris-urile şi bibliofilia. Ca un corolar, în lumea americanizată, anglofonă, OK-izată, ar şti perfect limbile moarte şi-ar stăpâni cunoştinţe solide din cultura germană sau japoneză. Desigur, n-ar scrie sms-uri şi-ar detesta să fie manipulat de emisiunile TV. Un boem ar cultiva intimul, secretul inocent, bucuria tăcerii şi ar apăra ordinea şi armonia;

Într-o societate care oferă prea puțină frumuseţe reală, în care emisiunile TV sunt deșirate pentru bani şi propagandă, iar viața curge prea în grabă și persoanele publice sunt prea lesne luate drept modele, boemul ar alege să fie egoist și să se bucure de viaţă, aşa cum dorește. Dar, ar alege – întotdeauna – să facă toate acestea ca un boem rafinat.

Vintage Illustrations – ©️Joseph Christian Leyendecker

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

 
Comentarii închise la Boemul (rafinat) – Un scurt ghid pentru bărbatul modern

Scris de pe octombrie 7, 2019 în Eseu, Feminin, Modernitate, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , ,

Ava Gardner, zeița din Olimpul hollywoodian

Ava Gardner a lăsat în urma sa prietenii eterne, iubiri nefericite și foarte mulți bărbați care au dezamăgit-o des. Cel mai însemnat atu al său – frumusețea – i-a fost, mai degrabă, dușman. Bărbații n-au reușit să treacă de privirea  fascinantă a ochilor verzi ai divei.

Ava Gardner s-a născut în ajunul Crăciunului, în anul 1922, într-o familie numeroasă din Carolina de Nord. După mortea tatălui, un fermier sudist, va fi nevoită să ia calea marelui oraș (New York), urmând-uși sora mai mare. Cumnatul ei, un celebru fotograf, va realiza câteva portrete pe care le va expune în vitrina atelierului său. De aici, frumoasa brunetă va ajunge la porțile studiourilor MGM, unde va semna primul ei contract.

La douăzeci de ani, va deveni soția actorului Micky Rooney, însă mariajul se dovedește a fi un eșec. După nici un an, cei doi vor divorța, iar Ava va intra pe orbita obișnuită a unei starlete, apărând în 17 filme, fără însă a se distinge cu ceva. După îndelungate lecții de actorie, tânăra capătă încredere în forțele sale. La mijlocul anilor ’40, ai secolului al XX-lea, lucra la Universal Pictures. Cu rolul din The Killers, stârnește interesul criticii, al producătorilor și, mai ales, al marelui public.

Urmează al doilea mariaj, de data aceasta cu Artie Show, mariaj  care – deși foarte scurt – va lăsa urme în evoluția artistică ulterioară a tinerei actrițe. Astfel, în 1948, Ava era deja un sex-simbol, fiind recunoscută și în plan artistic. Întâlnirea cu celebrul Frank Sinatra va produce tulburări în viața amândurora, urmând o poveste de iubire încărcată de obstacole. Depășind barierele, cei doi vor forma un cuplu cu o viață tumultuoasă, transformată într-o permanentă luptă dintre doi artiști pasionali, posesivi și geloși. În 1957, vor divorța, iar Ava se va întoarce la MGM. După o serie de roluri minore, John Ford o va distribui în Magambo, alături de Clark Gable și Grace Kelly. Resursele și talentul valorificat de regizor vor fi răsplătite cu o nominalizare pentru interpetare feminină la premiul Oscar, în 1953.

Clark Gable, Ava Gardner & Grace Kelly -‘Mogambo’ (1953) © IMDb (Internet Movie Database)

Nefericită în dragoste, dezamăgită de perversitatea lumii artistice de la Hollywood, se mută în Spania. Viața ei artistică se va derula atât în Europa, cât și peste Ocean, filmând alături de actori faimoși: Charlton Heston, Richard Burton, Kirk Douglas, Burt Lancaster, apărând în 55 Days at Peking, The Night of the Iguana, Seven Days in May. La peste cincizeci de ani, lucrează mai mult pentru a se întreține; niciodată nu s-a simțit datoare să rămână fidelă statutului său de vedetă. Odată stabilită în Londra, va renunța la viața mondenă, trăind aproape în izolare, alături de menajera și de câinele său.

La 25 ianuarie 1990, din cauza unei pneumonii, Ava se stinge din viață; avea 67 de ani și tocmai terminase de scris cartea Ava, My Story. Ava Gardner a lăsat în urma sa prietenii eterne, iubiri nefericite și foarte mulți bărbați care au dezamăgit-o des. Cel mai însemnat atu al său, frumusețea, i-a fost mai degrabă dușman. Bărbații n-au reușit să treacă de privirea  fascinantă a ochilor verzi ai divei.

De la prima pagină a gazetelor de mare tiraj, a trecut în singurătatea suburbiilor londoneze. Deși a cunoscut gloria (există în Tossa de Mar o statuie ridicată, în centrul istoric, în onoarea șederii actriței, în anii ’50, pentru filmările de la Pandora & The Duchman) a cunoscut și durerea (depresie, dependență de alcool, accident vascular). Fata de la țară, ai cărei părinți cultivau tutun, avea să ajungă muza lui Hemingway și îngerul lui Sinatra, rămânând pentru veșnicie în istoria cinematografiei drept una dintre cele mai mari stele ale ei.

Eleganța, misterul și privirea ei profundă, răscolitoare au fascinat generații întregi de cinefili, iar aceste calități nu și-au pierdut forța, în ciuda trecerii timpului: în anul 1998, Ava Gardner ocupa un loc central în scurt-metrajul lui Xavier Giannoli (L’Interview). Imagine a tot ceea ce poate cuprinde ideea de star-system, Ava Gardner a oferit o ilustrare ce stârnește ecouri: de la ficțiune spre poveste și de la ficțiune spre realitate. Această imagine a fost imediat transformată în mit, totuși, frumoasa actriță părea marcată de insatisfacție, neîmplinire. Descoperim în spatele acestui mit femeia care voia să fie regină, dar și regina care voia să fie… femeie.

Ava Gardner In ‘One Touch Of Venus’ © IMDb (Internet Movie Database)

Jean Cocteau a evidențiat forța de seducție a unei actrițe filmate: “Filmul transformă în statuie și îmi amintește fraza lui Moussorgsky care spunea că, într-o zi, arta va face statuile să vorbească”. Fraza lui Cocteau poate aduce o nouă lumină asupra ideii de star-system dacă ne referim la faimoasa uzină de visuri, de la Hollywood. Pornind de la accepțiunea de mit (“un ansamblu de conduite și de situații imaginare, realizat de protagoniștii care pot fi eroi sau zei”), din perspectiva lui Edgar Morin, putem admite că actorii și actrițele ce întrupează eroi se regăsesc la jumătatea drumului dintre eroi și zei. Mitologia timpurilor moderne (face parte din specificitatea cinemaului) își înzestrează cu unele calități eroii și oferă “magie”.

Activitatea ei artistică a cunoscut apogeul în perioada în care clasicismul hollywoodian se afla în amurg. Astfel, mitul femeii  – care conjuga senzualitatea cu noblețea sufletului – anunța crepusculul cinematografiei clasice. Trebuie să abordăm aici personajele fictive, aparținând unor filme diferite, dotate cu trăsături comune, cu imaginea unei actrițe devenite star, născută din privirea unui cineast și a spectatorilor, practic, un personaj fictiv, o cvasi-divinitate.

Bunăoară, Ava Gardner pare să încarneze defecte ale mitizării: femeia divinizată, care aspiră să fie autentică, adulată, dar condamnată la o nemulțumire profundă, ca o posibilă legătură între satisfacție și suferință. Ava Gardner, cea care era numită pe afișul filmului The Barefoot Contessa (Mankiewicz, 1953): “cel mai frumos animal din lume”, devenită din întâmplare starletă la MGM, s-a impus rapid ca o prezență unică și inimitabilă.

Ava Gardner, fetișcana venită din Carolina   de Nord, odată intrată în fabrica de vise, a devenit un simbol al senzualității asociate cu noblețea sufletească și al eleganței desăvârșite. Mai toate personajele cărora le-a dat viață se completează și își răspund, parcă ar fi doar niște fațete ale aceleiași chip: figura mitică prin excelență, starul, femeia devenită legendă sau legenda ce avea trăsăturile unei femei.

Frumusețe exotică, fiică a unui general rus în Passion fatale (Siodmak, 1949), de origine franceză în My Forbidden Past (Stevenson, 1951) sau spaniolă în Lone Star (Sherman, 1952), metisă abandonată în Show Boat (Sidney, 1951), simbolizează dezrădăcinarea, frumoasa cu coamă brună, cu buze senzuale și trup statuar părea ivită de pe alte tărâmuri, dintr-o lume aievea. Pandora și The Flying Dutchman consacră originile ei spaniole pentru că acest tip de caracter (hispanic) sintetizează cel mai bine pasiunea, mândria, noblețea, mărinimia și senzualitatea. Eroina din The Barefoot Contessa este o dansatoare din Madrid, cea din The Snows of Kilimandjaro (King, 1953) va muri în timpul războiului din Spania, partea a doua din The Sun Also Rises (King, 1954) se derulează în peisaje hispanice.

Ava Gardner – ‘Barefoot Contessa’ © IMDb (Internet Movie Database)

Mereu rătăcind, chiar și în cosmopolitism, va simți, totuși, nemulțumirea. Eroinele interpretate de Ava Gardner caută dragostea absolută, se sacrifică și se confruntă cu nemulțumirea, dar, la cererea producătorilor (implicit a publicului), ajunge la un final fericit. Trăsăturile comune conturează o imagine despre Ava pe care alții au modelat-o. Așa cum scria și Christian Metz: “filmul de ficțiune este un documentar despre condițiile propriului turnaj”. Prin urmare, Ava Gardner își consolida imaginea de star, construind un personaj incandescent, cu o grație ireală, aproape divină.

Exact așa cum se întâmplă în dispozitivul narativ din The Barefoot Contessa, în care ancheta asupra Mariei Vargas nu este o simplă investigație, este fabricație. Cei trei naratori reconstituie imaginea unei femei moarte, așadar, privirea lor o face pe eroină să fie prezentă. Așa cum povestitorii din film convoacă amintirile despre acea femeie, ficțiunea confecționează starul, care nu există decât prin punere în scenă/regie. Starul – ființa ideală sau idealizată – apare doar în prezența privitorului/spectatorului, așa cum în The Barefoot Contessa Maria Vargas, Maria d’Amata și contesa Torlato-Favrini o singură femeie este siteza a trei apariții.

Ava Gardner ajunge ecoul unor ficțiui. Practic, sistemul hollywoodian ne-a demonstrat cum o actriță poate deveni “materie primă” pentru cineaștii din categoria Pygmalion, cu suportul spectatorilor. Aceștia se fac responsabili pentru imaginea idealizată cu care, adesea, actrițele erau asemuite. Figura feminină creată și proiectată a ajuns obiectul creației cinematografice, ivită dintr-o dorință masculină, așa cum fusese cunoscută și-n artele figurative (pictură, sculptură). În epoca modernă, “eternul feminin” va însemna perspectiva realizată de  cameramani, operatori de imagine, care știau să manevreze aparatele, așa încât proiecția de pe ecran (chip, trup, detalii fizice, sugestii) să corespundă criteriilor masculine.

Cu toate acestea, Ava Gardner nu a rămas o simplă “muză”, doar o Galatee inspiratoare, ci s-a transformat în propriul Pygmalion așa cum făcuse și Chaplin. Exact ca în The Barefoot Contessa, actrița s-a metamorfozat dintr-un “vis în piatră” într-o statuie care glăsuia. Din păcate, această proiectare în mit, idealizarea, a lăsat în umbră adevărata personalitate a femeii care se ascundea în spatele zeiței de pe ecrane. Imaginea edulcorată, creată în studiourile hollywoodiene, ștergea trăsăturile pur omenești ale actriței și lăsa la vedere doar perfecțiunea.

‘One Touch of Venus’ (1948) © IMDb (Internet Movie Database)

În acestă nouă condiție, de zeitate dintr-un nou Olimp, Ava Gardner devine conștientă că lumea va căuta mitul și refuza să cunoască ceea ce ea reprezenta cu adevărat. În Magambo (Ford, 1954), bruna incandescentă va întrupa o femeie temperamentală, în contrast cu răceala personajului interpretat de Grace Kelly; în această celebră peliculă cele două actrițe vor reprezenta “senzualitatea brună” și “spiritualitatea blondă”. Femeia care aparținuse mitului încerca să coboare de pe piedestal, să revină printre oameni. Fericirea simplă se regăsește în replica eroinei din The Snows of Kilimandjaro: “Nu vreau decât să fiu fericită”.

Mitul Ava Gardner  nu se deosebește cu mult de cel al Gretei Garbo sau al lui Marlene Dietrich: “cea care se refuza bărbaților”. Ele reprezintă femeia care nu poate fi iubită ca o femeie, ca o ființă vie. Mitul le limitează, rezervându-le doar piedestalul. Ca și alte produse ale star-sytemului, Ava Gardner întruchipează drama stelei blocate într-o imagine rece, aseptică. Încătușată pe teritoriul mitologic al Hollywoodului, actrița încearcă să se-ndepărteze de această fabrică de vise, călătorind și turnând în Lumea Veche (Spania, Marea Britanie, Italia).

Niciuna dintre eroinele sale nu o va ajuta pe actrița hollywoodiană să mai găsească strălucirea. Rătăcind precum o regină fără regat, Ava Gardner va trebui să accepte și înfrângerea. Recunoscându-și moartea artistică, starul confirmă esența sa cvasi-divină: o creatură a înălțimilor reci. În finalul peliculei The Barefoot Contessa, planul general sugerează viața unei statui care contemplă victorioasă mulțimea din cimitir: Maria care murise începe să trăiască în eternitate ca statuie. Cinemaul ar putea însemna “moartea la locul de muncă” în cazul acestei minunate actrițe. Statuara ființă va rămâne înghețată în imaginile de celuloid care-au ținut la distanță fiorii plini de viață ai femeii. Mitul Avei Gardner reprezintă ruptura dintre corp și suflet, imposibila reconciliere între viața imaginară și cea reală.

Actrița a impus imaginea femeii care-a fost adulată, dar niciodată iubită, cea care își găsește împlinirea prin promisiunea eternității.

Jacques Siclier va justifica tema statuii: “Her statue will remain in the cemetery as a homage to her anachronistic beauty. Mythical women are not of this world. The America which has created them undoes them and tramples upon them… Mankeiwicz has given back to Garbo her lost dignity. He has not been able to make her live again./Statuia ei va rămâne în cimitir ca un omagiu adus frumuseții ei anacronice. Femeile mitice nu sunt din lumea aceasta. America, cea care le-a creat, le anulează și le calcă în picioare… Mankeiwicz i-a redat lui Garbo demnitatea pierdută. Nu mai e capabil, însă, să o însuflețească.“

“Trandafirul spinos” (celebritatea) a spulberat multe personalităţi, care s-au împrăştiat în cele patru vânturi. În asemenea cazuri – în condiţiile în care oamenii se uită la tine și au așteptări –  îţi trebuie mare forţă să rămâi tu însuţi/însăţi. (Se pare că totdeauna vom fi puţin codependenţi – uşor apăsaţi – dacă cineva nu ne poate suferi şi vom fi flataţi dacă cei din jur ne admiră.)

Ava Gardner © IMDb (Internet Movie Database)

Cu toate acestea, oamenii vor continua să admire, mereu, plenitudinea și perfecțiunea zeiței Ava Gardner, de pe ecran, aspirând spre ideal.

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Ava Gardner, zeița din Olimpul hollywoodian

Scris de pe septembrie 9, 2019 în Eseu, Feminin, Film

 

Etichete:

Timpul, Filmul, Amorul – De la Cupidon la Eros

Oricât ar părea de ciudat, dragostea a pătruns relativ târziu în zona de interes a cinematografului. Trebuia, mai întâi, să intre un tren în gară sau să iasă muncitorii de la fabrică, a urmat holding-ul lui Porter (atacul trenului) apoi gagurile, bătăile cu frişcă şi chiar desfăşurările ample ale supraproducţiilor „mute” sau horror-urile de tip Caligari sau Nosferatu.

În acest timp, amorul îşi păstra o anumită decenţă ţinând de spiritul epocii: ici-colo câte o declaraţie patetică, iar gesturile ample şi apropierea teatrală a doi protagonişti de sex diferit se opreau la distanţa cuviincioasă. Pe măsură ce vremurile se schimbă, pudoarea s-a tot diminuat, moravurile au evoluat (?!), lăsând loc senzualităţii sau amorului fizic.

Încercăm să surprindem, într-o selecţie subiectivă, unele dintre momentele care au marcat o evoluţie în formula: timpul-filmul-amorul.

Încă din primii ani ai secolului al XX-lea, filmul se afirmase drept cel mai atractiv şi accesibil mijloc de a percepe cultura. Politicieni, scriitori şi artişti intuiseră forţa celei de-a şaptea arte de a modela noi conştiinţe şi opinii. Legislatorii americani înfiinţaseră încă din martie 1909 o comisie naţională de cenzură pentru filmul american, împuternicită să controleze libera expresie a creatorilor. Legea cenzurii conţinea, iniţial, opt articole care interziceau să se dea curs pe ecran: obscenităţii, vulgarităţii, crimei (să nu se arate cum se poate săvârşi un omor), morbidităţii, brutalităţii, violenţei, luării în derâdere a credinţei religioase şi, în fine, a scenelor care pot prejudicia persoane sau instituţii reale sau pot influenţa procese în curs de desfăşurare. Dar deja în 1921, restricţiile par insuficiente şi alte treisprezece articole extind prerogativele cenzurii. Ele interziceau scene de un sex-appeal exagerat; comercializarea viciului, dragostea ilicită: virtutea odioasă şi viciul atrăgător, dansurile incitante, camere de baie sau dormitoare filmate insinuant, expunerea goliciunii trupeşti; scene de dragoste prelungite; scene din lumea viciului şi a crimei, în afara cazului în care erau impuse de ilustrarea conflictului dintre bine şi rău; scene cu jocuri de noroc, beţia ca distracţie atractivă sau personaje care se droghează; scene care ar putea să îndemne la crimă; scene care pun un accent nejustificat pe vărsarea de sânge sau pe violenţă; scene, gesturi sau atitudini vulgare, reclame obscene, indecente.

În 1927, li se adaugă alte zece interdicţii şi mai detaliate: să nu se înjure de Dumnezeu sau de diavol, să nu apară vreun nud, să nu se arate traficul de droguri, să nu se arate comerţul de carne vie, să nu se arate relaţii sexuale sau idile între albi şi negri; să nu se ia în derâdere preoţii; să nu se aducă ofense vreunei naţiuni, rase sau credinţe.

În anii ’30 ai secolului trecut, a luat fiinţă Liga Decenţei (The Legion of Decency). Astfel, industria filmului era obligată, prin legi federale, să respecte recomandările unui „cod de protecţie” cunoscut sub numele Codul Hays, elaborarea lui fiind atribuită în principal lui Will H. Hays, înalt funcţionar guvernamental care a deţinut şi funcţia de preşedinte al Asociaţiei producătorilor de film din America între 1922-1945. Orice încălcare a codului era penalizată cu 25.000 de dolari, sumă colosală pentru anii ’30. În consecinţă, un sărut nu putea dura mai mult de trei secunde, cuplurile, chiar soţ şi soţie, nu puteau fi arătate dormind decât în paturi separate, dacă ar fi fost o scenă de dragoste unul dintre cei doi parteneri era obligat să aibă un picior pe podea.

Din Snow White and the Seven Dwarfs, s-a cenzurat scena în care piticii, transformaţi în tâmplari de ocazie, construiau un pat pentru musafira lor. Motivul pentru care s-a aplicat cenzura a fost că s-ar fi putut interpreta că Albă-ca-Zăpada trăia cu piticii.

Când Clark Gable a apărut cu bustul gol în New-York-Miami (It Happened One Night, 1934), industria de maiouri a înregistrat brusc o scădere; un argument pentru cenzori să fie mai atenţi la semnalele lansate de pe ecran. Jean Harlow, în negligé, într-o producţie MGM, a stârnit un mare scandal. Producătorii au convins cenzorii să nu taie scena, argumentând că „nimeni nu era de faţă.” Pe ecran, fireşte, Mae West era considerată atât de incendiară, încât personajele interpretate de ea nu aveau voie să sărute pe niciunul dintre parteneri. O îmbrăţişare în care buzele să nu se atingă era maximul acceptabil, în cazul ei. Momentul în care Clark Gable urcă scările purtând-o în braţe pe Vivien Leigh în Gone with the Wind (1939), a fost echivalent cu un viol, iar pentru replica „I don’t give a damn„, din acelaşi film, producătorul David Selznick a fost amendat cu 5.000 de dolari! Era pentru prima oară când un cuvânt „rău-famat”- damn, cum spun americanii „un cuvânt în patru litere” se făcea auzit pe ecran.

Deja în anii ’40, nu numai filmele erau atinse de verdictul cenzurii. Printre cele 140 de cântece interzise la radio pe reţeaua NBC s-a numărat şi cea cântată de Duke Ellington, The Mooche (în argou, apaticul, hoinarul) apreciindu-se că ar putea determina o creştere a violurilor. O concesie a fost făcută, în 1941, unui film de acţiune venit să pregătească moralul tinerilor care urmau să lupte pe fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial – You’re In The Army Now. Sărutul dintre Jane Wyman şi Regis Toomey dura trei minute şi cinci secunde (recordul a fost doborât abia în 1988 de sărutul dintre Valeria Golino şi Pee – Wee Herman în Big Top Pee-wee). În 1943, magnatul Howard Hughes şi-a putut permite, în calitate de producător şi regizor, să ajute la debutul noii sale descoperiri, Jane Russell, în sânii aproape dezgoliţi, în The Outlaw. Filmul, socotit „primul western-sexy”, a fost interzis de cenzură şase ani, timp în care s-au mai scos nişte scene. Rezultatul: la premiera întârziată, spectatorii au considerat că pelicula nu meritase aşteptarea! Imediat după război, Hitchcock şi-e permis o glumă. El a montat îmbrăţişările şi săruturile dintre Ingrid Bergman şi Cary Grant din Notorious în aşa fel încât părea că s-au sărutat câteva ore.

În 1952, s-a putut vedea pentru prima oară, într-un serial TV (I Love Lucy), o femeie însărcinată: spre a se apăra de o viitoare amendă, reţeaua CBS a interzis, însă, definirea condiţiei eroinei, prin altă formulă decât „e în aşteptare/she is expecting”. După un an, Otto Preminger a încălcat Codul Hays în comedia The Moon Is Blue, lăsând eroii să pronunţe, pentru întâia oară, cuvântul „amantă” (mistress) şi „însărcinată” (pregnant). Procrearea era considerată atât de indecentă, încât într-un documentar realizat de studiourile Disney, The Vanishing Prairie (1954), secvenţa naşterii unui pui de buffalo a fost cenzurată în mai multe state ale Americii. Dintre cele trei apariţii ale lui Elvis Presley într-un foarte popular program de varietăţi, The Ed Sullivan Show, doar o singură dată a fost arătat de la talie în jos! Momentul Pearl Harbour a servit drept paravan regizorului Fred Zinnemann şi scenaristului Dalton Trumbo, dându-le posibilitatea să se refere în From Here to Eternity (1953) la frustrarea sexuală a militarilor aflaţi sub arme în portul de la Pacific. Burt Lancaster şi Deborah Kerr au putut fi arătaţi pe o plajă, îmbrăţişaţi aproape la orizontală, bineînţeles în costume de baie. Cenzura a interzis, însă, ca personajul interpretat de Donna Reed să fie o prostituată, aşa cum era în romanul semnat de James Jones, care a stat la baza ecranizării.

O culme sexy a deceniului a atins-o scena seducerii lui Tony Curtis de către Marilyn Monroe în Some Like It Hot (1959). Analele hollywoodiene consemnează sugerarea primului French kiss în Splendor in the Grass (1961) de Elia Kazan. Protagonişti erau Natalie Wood şi Warren Beaty. Una dintre vedetele filmului de serie B din deceniu, Barbara Eden, a avut permisiunea să apară în chip de spiriduş, într-un costum colant cu talia goală, dar buricul a fost acoperit. În 1967, cenzorii l-au obligat pe Mick Jagger să schimbe un vers dintr-o melodie interpretată de Rolling Stones, din Hai să petrecem noaptea întreagă în Hai să petrecem un timp frumos împreună pentru a putea apărea în acel The Ed Sullivan Show.

Din 1956, începe liberalizarea Codului Hays. Până la abolirea acestuia, în 1968, se introduce treptat un punctaj care limita accesul la diferite filme, în funcţie de vârsta spectatorului: PG – Paternal Guidance, însoţirea de către părinţi era obligatorie, PG-13, anumite secvenţe rămân la aprecierea părinţilor, R (restricted) interzicând intrarea în sală a tinerilor sub 17 ani, neînsoţiţi de un adult, în sfârşit, X- echivalent cu film porno, ce restrânge aria sălilor în care respectivul film poate fi difuzat. În ultimii ani, cineaştii americani se luptă pentru introducerea calificativului A (artistic) spre a nu se mai confunda cu artă, fie ea şi cu sugestii erotice, pornografia.

Un alt grup muzical celebru are de suferit rigorile cenzurii. Pe coperta discului Two Virgins, cei doi interpreţi, John Lenon şi Yoko Ono apăreau nud. S-a impus vânzarea doar în anumite magazine şi să fie învelit într-o supracopertă maronie. Îndrăzneala supremă a deceniului a aparţinut regizorului Roman Polanski: în Rosemary’s Baby (1967), personajul interpretat de Mia Farrow era invadat de diavol! Pasul următor în aceeaşi direcţie îl va face William Friedkin în The Exorcist (1973). Cenzura începe să aibă de furcă nu numai cu amorul, ci şi cu horror-ul. Deceniul a marcat însă punctul crucial în dezvăluirea raporturilor intime de tot felul în întreaga industrie a spectacolului. Pentru prima dată, pe scenele new-yorkeze off-Broadway era prezentată viaţa într-o comunitate gay The Boys in the Band (1970). Pe ecranele reţelei de televiziune NBC, într-o comedie, David Brenner interpreta rolul unui stilist care renunţase la femei, în favoarea bărbaţilor. În topul ascultătorilor de muzică urca o melodie interpretată de Donna Summer: Love to Love you, Baby în care se reproducea sonor actul iubirii de 22 de ori în 17 minute.

Un sondaj efectuat în anul 1975, în Florida, precizează că 984 din 1.000 de mame-adolescente au rămas însărcinate… pe muzică rock. Din 1976, reţeaua TV ABC lansează în nocturnă un program de iniţiere sexuală pentru adolescenţi sub denumirea Three’s Company şi Charlie’s Angel. Rezultatul este triplarea numărului de scrisori care protestează faţă de indecenţa şi obscenităţile înfăţişate pe micul ecran. Romanul The Happy Hooker de Xaviera Hollander ajunge în topul librăriilor cu nouă milioane de volume vândute. Este povestea unei fete care începe să se prostitueze de nevoie şi sfârşeşte prin a o face din plăcere, chiar dacă profesia o obliga să asiste sau să ia parte la situaţii de o violenţă ieşită din comun. Chiar în anul apariţiei, romanul este ecranizat de Nichola Sgaro, în 1973, cu Lynn Redgrave în rolul principal. Prostituata ca personaj se impune prin interpretarea lui Jane Fonda (recompensată cu un Oscar pentru acest rol) în Klute (regia: Alan J. Pakula, 1971). Primele prostituate adolescente au fost interpretate de Jodie Foster în Taxi Driver (1976) de Martin Scorsese şi Brooke Shields în Pretty Baby (1978) de Louis Malle. Filmul Saturday Night Fever (1977) fusese un mare succes, iar melodiile lui John Travolta erau în topul anului, făcând înconjurul lumii rapid, deşi conţineau cuvinte licenţioase.

Marele scandal, atât în Europa, cât şi în America, l-a provocat, însă, Last Tango in Paris (1972) cu Marlon Brando şi Maria Schneider. Un rafinat estet precum este regizorul Bernardo Bertolucci îşi vede filmul notat cu X (pornografic) în Statele Unite şi este obligat să renunţe la unele scene. Restricţiile nu împiedică filmul să realizeze recorduri la box-office.

Last Tango in Paris/Photo: Getty Image Archive

În Making Love (1982), regizat de Arthur Hiller, clasicul triunghi amoros capătă o altă distribuţie. Adulterul soţului se petrece cu un bărbat. Micul ecran preia conducerea prezentând numeroase filme cu personaje care nu sunt heterosexuale. Astfel, în 1986, apare la TV primul personaj-victimă a sindromului imuno-deficitar SIDA.

Notat cu R pentru violenţă şi scene erotice filmul Nine 1/2 Weeks(1986), în regia lui Adrian Lyne, bate recordul libertinajului, dar şi al audienţei, mizând pe sex-appeal-ul cuplului Mickey Rourke (seducătorul masochist) şi Kim Basinger. Serialul Moonlighting (1985-1989) a fost, de asemenea, considerat extrem de îndrăzneţ la debutul din 1985.

Nine 1/2 Weeks (Photo: Getty Image Archive)

În anii ’90, acelaşi Rourke, având-o de data aceasta parteneră pe Carré Otis, trece la scene de dragoste „natur”, în Wild Orchid (regia: Zalman King). În Henry and June (1990), personajele scenelor „natur” erau două femei. Pe micul ecran, apare primul sărut lesbian între Amanda Donohoe şi Michele Greene în mini-seria TV(HBO Films) Angels in America.

În sfârşit, Basic Instinct (1992) explodează ca o bombă incendiară pe ecranul Festivalului de la Cannes (sfidare maximă şi succes de acelaşi calibru). Filmul a fost întâmpinat la Los Angeles cu proteste egale din partea grupurilor feministe şi gay. Jeremy Irons şi Juliette Binoche nu se lasă mai prejos în ultimul film al lui Louis Malle, Damage (1992).

Totul a fost spus şi totul arătat. Mai departe?

Mai departe, s-ar putea să regretăm acele tabuuri care l-au făcut pe Satyajit Ray să sugereze o noapte de dragoste, filmând – aşa cum numai el ştia – o agrafă uitată pe perna patului unui bărbat.

S-ar putea să regretăm că adevărul gol-goluţ a pulverizat tandreţea şi misterul. Dar dacă acceptăm din nou, de la Shakespeare citire, spectacolul ca „oglindă a vieţii”, poate că tandreţea şi misterul au fost excluse chiar şi din cotidianul acestui nou secol al XXI-lea.

Via LiterNet

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Timpul, Filmul, Amorul – De la Cupidon la Eros

Scris de pe august 29, 2019 în Cinema, Eseu

 

Etichete:

Oracolul și amintirile

Este o vreme când fiori te-apucă aşa, ca din senin, când te frământă mii de doruri şi nici măcar nu ştii de unde-ţi vin…

Prin evantaiul de culori ale verii, o “revelaţie” ciudată ne-ar putea face să credem că priveliştile, spre deosebire de om, n-au vârstă. Ele nu obosesc, nu îmbătrânesc. Numai ochiul nostru, aşezat mereu pe o scară a timpului – obişnuit să raporteze totul la fila de calendar -, le percepe altfel. Probabil, tocmai de aceea, dacă n-am avea vârste, n-am avea nici percepţia schimbărilor din peisaj. S-au copt cireşele şi se aude: “A venit vacanţa cu trenu’ din Franţa!”

Este o vreme când fiori te-apucă aşa, ca din senin, când te frământă mii de doruri şi nici măcar nu ştii de unde-ţi vin. Memoria scoate fotografic, din adâncul depozitelor nevăzute, neînchegate, stări şi forme de viaţă reală. După ce ultimele ecouri, cu iz de romanţă, ale unui apus de vremi se vor fi stins în orizontul tot mai îndepărtat al clipei devenite trecut – adică amintire -, memoria afectivă mi-a scos, din scrinul cu amintiri, o pagină din Oracolul de la începutul adolescenţei mele.

La întrebarea “Ce este un prieten?”, Zenon (Stoicul) ar fi răspuns: “Un alt tu însuţi.” Adeseori, prietena mea, Gabrielle, mi-a luminat zilele cu bucuriile înţelepciunii şi solidarităţii discrete. Iată ce completase, la acea vreme, pe pagina pe care scria: “Stop! Pagina mea“.

Paiaţa

Am găsit-o acum câteva luni, poate acum un an – o “paiaţă”.

“Paiaţa” mea are ochi albaştri şi părul auriu, bogat. O cheamă Madeleine şi râde mereu cu râsul ei ca o maşină de scârţâit.

Râsul ei umple totul în jur de viaţă şi de veselie. Râsul Madeleinei este un râs de copil, totuşi descopăr uneori, cu părere de rău, că Made – “paiaţa mea” – nu mai este chiar un copil. Şi, cu toate acestea, m-am îndrăgostit de ea şi de chipul ei ce cuprinde tot ce poate fi mai simpatic pe lume. Glasul ei este un glas de “paiaţă”, care te umple de veselie chiar şi atunci când, supărată, îţi trânteşte un repezit, dar deloc ameninţător,”Du-te la naiba!”.

Madeleine este “paiaţa” vie care râde mereu, care merge cu paşi mici şi sprinteni de păpuşă, care roade cu dinţi de şoricel toate sacoşele din plastic şi pe care îţi vine să o săruţi când îţi cântă cu cel mai sincer şi mai copilăresc glas şi cu cea mai jucăuşă licărire de scântei în privire: “Cel mai bine e de mine / Că am cizme din cauciuc.” Negreşit, Madeleine este cea mai zglobie “paiaţă” din toate paiaţele lumii, iar eu sunt cea mai norocoasă “fetiţă cu fundiţe” pentru că Made este, câteodată, “paiaţa mea”.

Gabrielle A.

Acum, când copilul din sufletul meu se ascunde în pădurea unor ani trecuţi, optez pentru o şi mai bună înţelegere a simpaticei “paiaţe”.

paiata

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , ,

Cine a ucis-o pe Anna/Emma? (Despre adulter, cărți, bărbați și două femei celebre)

Analizând două dintre cele mai celebre romane despre femei din literatura universală, Anna Karenina şi Madame Bovary, adulterul pare să fi fost una dintre “ocupaţiile” cele mai incitante din Europa acelor timpuri. O vreme, s-a discutat despre îndrăgostiţii celebri din perioada medievală: Lancelot şi Guinevere, Tristan şi Isolda şi s-a ajuns la concluzia că dificultatea, imposibilitatea şi (aşa-zisa) ilegalitate a iubirii dintre ei ar fi, de fapt, esenţa pasiunii. Practic, mariajul reprezenta cadrul social normal, “rama” potrivită, pe câtă vreme, adulterul ar fi fost exprimarea dorinţelor ascunse şi, totodată, afirmarea individuală.

Se pare că iubirea (care include şi partea carnală) este o “preocupare” destul de recentă a societăţii umane, iar monogamia devine din ce în ce mai rară. Bărbaţii nu au fost şi nu vor fi niciodată ostracizaţi pentru “promiscuitate”. Câtă vreme trăim în falocraţie, devine din ce în ce mai greu de “plasat” adulterul într-un context estetic, social şi cultural. Dacă vom aborda descrierile sociologice ale modernităţii, cu siguranţă va fi greu de ales între studiile de gen exprimate prin intermediul analizelor familiei din punct de vedere marxist, psihanalitic sau feminist. Desigur, ar fi necesară o (re)citire a lui J. J. Rousseau. Cu certitudine, însă, în secolul al XIX-lea şi începutul de secol XX (între 1857 şi 1914), adulterul era un păcat “capital”, de aceea prezenta mare interes. Astfel, două mari opere literare – Anna Karenina şi Madame Bovary – aveau puternice legături cu politicile sexuale ale lui Rousseau – Émile et Sophie ou Les solitaires. Urmărind reacţiile Emmei, puteam repede să le comparăm cu cele ale lui Sophie în momentul în care Emile nu i-a mai împărtăşit afecţiunea. Dacă ne uităm cu atenţie la Anna şi la Emma, prin modelul feminin al lui Rousseau – Sophie, observăm că adulterul nu este o problemă reală. Adevăratele probleme erau, de fapt, libertatea, egalitatea, identitatea personală, disperarea, opresiunea psihologică şi lista poate continua. Femeile nu au citit Rousseau, ele au preluat pur şi simplu forma de educaţie propusă de acesta. Pentru teoreticienii contemporani, definirea femeii din punct de vedere sexual devine o problemă din ce în ce mai grea. E posibil ca, pentru unele dintre femei, adulterul să fie o expresie a senzualităţii şi a sexualităţii deopotrivă, situaţie în care identitatea de tip freudian să concureze acel superEgo, încălcându-i interdicţiile.

Revenind la Tolstoi şi la Flaubert, pedepsirea adulterului personajelor din operele lor reprezintă o expresie a puritanismului latent din cei doi autori, punctul de vedere al unei lumi patriarhale, cât şi o expresie a stării psihologice personale a celor doi scriitori. Să nu uităm că, deşi era un scriitor de succes, Lev Tolstoi nu era un bărbat atrăgător din puncte de vedere estetic, iar soţia sa era mai tânără cu şaptesprezece ani decât el.

Anna Karenina: Illustration Commissioned by Entertainment Weekly’s Greatest All Time issue

La fel, o relaţie (amoroasă) eşuată cu poeta Louise Colet l-a condus pe Flaubert spre o viaţă solitară şi la exprimarea celebrului dicton: “Madame Bovary c’est moi […]”.

Mme Bovary – Tribute to Flaubert’s novel by Barbara Monacelli

Rămânem, deci, cu două modele celebre: Anna şi Emma. Ambele au fost femei/personaje celebre ale marii literaturi clasice, amândouă au fost infidele, au suferit ororile psihologice ale vinovăţiei şi au recurs la sinucidere prin propria lor conştiinţă. Amândouă au fost create de bărbaţi celebri. În actualitatea tulbure a secolului al XXI-lea, când rolurile sunt total încurcate între sexe, lectura acestor două romane necesită noi şi noi chei de abordare.

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Cine a ucis-o pe Anna/Emma? (Despre adulter, cărți, bărbați și două femei celebre)

Scris de pe mai 17, 2019 în Eseu, Feminin, Lectură, Tipare

 

Etichete: , , , , , , ,

Brăţara de aur

Inteligenţa – ca dat al condiţiei umane – respinge lenea

Cândva, am auzit: “Munceşte, chiar dacă nu ţi se plăteşte, tot ai un câştig: nu te înveţi leneş.” Nu-mi place să cred că lenea există, ea trebuie să fie numai o închipuire negativă sau manifestarea vreunei suferințe ascunse. Când se retrage de la o activitate, omul (inteligent, precum se cuvine să fie) se refugiază în alta, mai potrivită structurii şi posibilităţilor lui – aşa aş vrea să cred.

Inteligenţa – ca dat al condiţiei umane – respinge lenea, iar aceasta din urmă ar trebui pusă în relaţie cu prostia, care ştirbeşte imaginea făpturii umane. În exerciţiul gândirii, ea reprezintă una dintre cele mai dificile îndeletniciri. Cu toate acestea, de când e lumea, mentalitatea simplistă şi comună acordă o importanţă excesivă muncii fizice, supraevaluând-o, în defavoarea intelectului, pentru că efortul fizic este spectaculos.

Din această perspectivă, demnă de interes este lecţia oferită în Cartea Cărţilor, ilustrată cu două personaje feminine în proiecţie parabolică: surori. Trecând printr-un sat din Betania, Iisus intră, ca oaspete, în casa Martei. Sora acesteia, Maria, i se aşază la picioare şi îl ascultă cu nesaţ. Marta, cea harnică, trudeşte pentru a face față împrejurării, silindu-se cu multă slujire. Dar, neajutată fiind, ea nu-şi dojenește sora, ci se plânge copilăreşte chiar Domnului, de altfel, răspunzător într-o înţelegere mai înaltă: “Doamne, oare nu socoteşti că sora mea   m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute.” Învăţătorul o corijează, surprinzător poate pentru mentalitatea comună: “Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; ci un lucru trebuie; iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea” (Luca 10, 38-42).

Maria alesese învăţătura, efortul formativ al minţii.

Bratara de aur

Actrița Felicity Jones în rolul Catherine Morland din serialul ”Northanger Abbey” realizat de Jon Jones © Granada Productions

De aceea, e bine ca tinerii de astăzi să ştie că lecturile, alese cu grijă, ascut și sudează spiritul. E la fel ca “mersul la sală”: ajungi să faci muşchi de oţel şi să parezi loviturile fără crâcnire. În fond, cultura este cea mai subtilă şi solidă formă de supravieţuire. O carte este o monedă de schimb. Aşa îi poţi evalua pe cei din jurul tău, indiferent de venituri şi de funcţii: au acumulat sau nu informaţii şi dacă da, de ce valoare. Civilizaţia unei societăţi se apreciază după importanţa (şi implicit răsplata!) acordată inteligenţei, spiritului, preocupărilor de natură intelectuală. Ambiţia, bine controlată, ne poate duce în vârf, însă trebuie să fim tot timpul conştienţi de graniţa fină dintre ea şi orgoliul stupid. Un succes clădit pe motive egoiste nu are să dureze. Vei ajunge acolo unde îţi doreşti, dacă ţi-ai stabilit termene realiste. Restul e doar “istorie personală”. Cultura poate să ajute, dacă ambiţia şi orgoliul sunt îndeajuns strunite, altfel viaţa poate lesne deveni un “bâlci al deşertăciunilor”chiar şi pentru cei care scriu despre ea.

Împlinirea noastră – ca desăvârşire umană – se bazează pe acea civilizaţie care preţuieşte mai mult “comorile adunate în cer” decât banala brăţară de aur, deoarece cunoaşterea este cea mai mare cucerire.

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Brăţara de aur

Scris de pe aprilie 23, 2019 în Înţelepciune, Creştinism, Educaţie, Eseu, Lectură

 

Etichete: , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web