RSS

Arhive pe categorii: Eseu

Cineaştii pe divan

Având aproximativ aceeaşi vârstă (brevetul cinematografului a fost înregistrat de fraţii Lumière în 13 februarie 1895, Freud a folosit pentru prima oară termenul de „psihanaliză” într-un articol publicat la data de 30 martie 1896), „uzina de vise” şi „ştiinţa sufletului” au o istorie reciproc determinată.

Înrudirea dintre vis şi film începe de la condiţiile de vizionare. Obscuritatea, imobilitatea, suspendarea temporală amintesc de procesul terapeutic, ca şi cum în faţa unui public cufundat într-un fel de hipnoză se derulează fantasme. Identificarea spectatorului cu eroul de pe ecran este un proces similar cu ceea ce medicii numesc „transfer de personalitate”, iar vedetele reprezintă arhetipurile la care aspiră. Structurat ca un limbaj, după cum demonstrează Jaques Lacan, inconştientul se manifestă prin simboluri şi imagini nonverbale, prin ceea ce psihiatrii numesc „procese primare”. Încă de la primele proiecţii ale filmelor lui Méliès, cinematograful şi-a probat caracterul iraţional, pendulând adesea între real şi onirism.

Imaginarul, reveria, asemeni filmului, reprezintă o formă complementară a unor proiecte eşuate sau, pur şi simplu, o deschidere utopică spre o altă lume, evadarea în nonrealitate, în ficţiune. Secretul audienţei cinematografului se datorează, fără doar şi poate, nevoii de defulare.
Psihanaliza
Secolul cinematografului este numit adesea „schizofrenicul secol XX”, „paranoia”, formă de maladie mentală, colectivă sau individuală, fiind în egală măsură o estetică şi un stil, de la origini consubstanţială cinematografului.

Dacă până mai ieri, psihanaliza era apanajul înaltei societăţi, astăzi se vorbeşte de o „democratizare” a fenomenului: pe divanul din cabinetul medicului instalându-se categoriile cele mai variate de pacienţi. Însăşi psihanaliza a cunoscut o adevărată „revoluţie culturală”. În prezent, se constată chiar o desacralizare a discursului analitic, care a devenit mai puţin teoretic şi mult mai pragmatic. Astfel, de la psihanaliza existenţială, inspirată de Sartre şi Heidegger, s-a ajuns la şedinţele de rebirth/ renaştere, care în realitate se reduc la practicile uneori periculoase ale unor guru de ocazie. În schimb, ficţiunea filmică (în măsura în care cinematograful continuă să fie un instrument de vulgarizare a teoriilor psihanalizei) poate să o ia razna în aberante fantezii de genul Total Recall (r. Paul Verhoeven, 1990) cu ultra sofisticate efecte speciale, dar de gust îndoielnic.

De aceea, merită să rememorăm câteva filme care, inspirându-se direct din tehnicile psihanalizei, oferă posterităţii mărturii despre personalitatea creatoare a unora dintre cei mai importanţi cineaşti ai secolului al XX-lea.

Fellini s-a mărturisit în mai multe pelicule, care însumează zeci de proiecţii ale vieţii sale interioare. Monstrul ieşit din străfundurile mării în La dolce vita (1959) deschide poarta subconştientului, eroul fellinian urmând a întreprinde călătorii speciale în sine însuşi unde descoperă conflicte, erori, angoase pe care va trebui să şi le asume. Oscilând între o şedinţă de psihanaliză şi examinarea unei conştiinţe tulburate astfel îşi defineşte chiar cineastul capodoperele 8 ½ (1963) acel mozaic de amintiri şi fantasme ale regizorului Guido (Marcello Mastroiani), aflat în criză de inspiraţie. Mama personajului, direct implicată în obsesia păcatului sexual, se face vinovată de mortificarea religioasă, iar cvasi-sinuciderea e soluţia logică a unei vieţi irosite.

Filmele următoare, într-un fel sau altul, prelungesc această introspecţie în priză directă, inventariind temele fetiş – simboluri dragi realizatorului: plaje, cortegii, faruri, fântâni, petreceri, circul, nava, luna. Chiar dacă în Giulietta degli spiriti (1965), de exemplu, raporturile dintre autor şi personaje se inversează în ordinea transexualităţii practicate şi în alte filme. Conform declaraţiei lui Fellini însuşi, Satyricon (1969) e „un vis”, „un rug pentru ticurile şi maniile mele”, „e partea uitată a naturii umane cea mai intimă, pe care trebuie să o înfruntăm şi să o cunoaştem. Dacă putem accepta – pe plan raţional sau iraţional- faptul că această parte e cea mai importantă, cea mai reală din noi, atunci filmul, dintr-o dată, devine apropiat, familiar, inocent”. Imaginile supradimensionate ale distrugerii Pompeiului prefigurează distrugerea Babelului, a eului, a societăţii: un film labirintic în care Dedalul Minotaurului face aluzie şi la enigma Sfinxului, şi la legenda lui Oedip. Unde sunt limitele inconştientului şi care sunt graniţele biografiei personale? Judecând după Amacord sau La voce della luna (1990) e greu de spus pentru că Fellini se află în continuă căutare a propriului eu: E la nave va (1983).

Resnais plasează şi el sub semnul labirintului un film aparent de factură strict intimistă precum L’année dernière à Marienbad (1961), unde un psihiatru X pare a lucra la elucidarea traumei lui A :”..inconştientul este un lucru pe care-l avem toţi şi nu sunt sigur că e prea diferit de la un om la altul”. Chiar dacă nu mai e la modă critica biografică, ar fi interesant de urmărit felul în care unicitatea creaţiei regizorului francez se clarifică printr-un dublu reflex: colaborarea sa cu scriitorii care i-au furnizat scenarii ce s-au păstrat mereu în corespondenţă secretă atât cu angoasele lumii moderne, cât şi cu sensibilitatea cineastului, el însuşi marcat de „răni narcisiace” încă de când, copil unic şi bolnăvicios, îşi petrecea timpul filmându-şi prietenii cu un aparat de amator.
Psihanaliştii susţin că amintirea traumatică lasă urme adânci în subconştient: nimic nu se uită, ba mai mult, aducerile aminte împiedică libertatea acţiunilor prezente.

Bergman, unul dintre cei mai „autobiografici” cineaşti contemporani, nu face altceva: „Personajele filmelor mele sunt exact ca mine, adică animale mânate de instincte, şi care, în cel mai bun caz, gândesc atunci când vorbesc. Corpul constituie partea lor principală, cu un mic lăcaş pentru suflet.” Fanny und Alexander (1983) şi Eften repetitionen / After the Rehearsal (1984) – în care s-a reprezentat direct, la vârsta copilăriei când s-a conturat aversiunea faţă de tatăl său şi respectiv la maturitate când senzualitatea şi ingenuitatea feminină acţionează stimulativ asupra creatorului – sunt filme realizate după o carieră foarte feminină”, populată cu protagoniste învăluite într-o complicitate afectivă. Angoasa obsedantă care-l caracterizează îşi are sorgintea în filozofia existenţialistă a lui Kirkegaard, care îşi concentra atenţia asupra singurătăţii iraţionale.

Inspirându-se direct din Jung, Bergman foloseşte metafora pentru figurarea inconştientului colectiv în secvenţe onirice din Fängelse / Prison (1949), unde moartea e o femeie frumoasă în doliu, iar lumea celorlalţi o adevărată pădure umană. După ce i-a oferit lui Bille August scenariul, Bergman publică o carte – confesiune, în care îşi reabilitează tatăl (prezentat în opera sa filmică: pastor riguros, tiranic, un om al datoriei, incapabil de tandreţe, un dictator domestic, rece, laş şi violent).

Antonioni a deschis drumul psihologismului în cinematograful postrealist. Dacă în filme îşi proiectează propriile fantasme, nu înseamnă că nu acordă atenţie egală factorilor exteriori, problemelor de adaptare şi dezvoltare a individului în universul tehnocratic – Il Deserto Rosso (1964) sau standardizat (Blowup, 1966). Fineţea psihologică a analizelor sale cinematografice se poate explica, într-o oarecare măsură, prin faptul că în copilărie a fost înconjurat de femei, multe verişoare: Le amici (1955). Unele personaje îi seamănă în L’avventura, Anna citindu-l pe Scott Fitzgerald, sau în Il crido (1957) bărbatul la fel de trist precum însuşi cineastul când a fost părăsit de soţia sa, Laetitia. Plecând de la conflictele personale, regizorul tinde să ajungă la originea nevrozei provocate de incapacitatea de comunicare şi repercusiunile ei, ce ţin de un sentiment de frustrare etalat în trilogia alienării.

L’avventura (1960), La notte (1961) şi L’eclisse (1962), care se derulează pe fundalul unei lumi despre care regizorul spune că e „bolnavă de Eros”. Nu o dată apare şi conflictul oedipian, antrenând deopotrivă sentimentele de rivalitate sau culpabilitate, clasicul triunghi amoros putând să însemne, ca în Blowup, un martor nedorit, care va fi obligat să-şi caute o realitate paralelă, interioară ca refugiu iluzoriu şi efemer.

Vorbind despre criza de identitate a protagonistului (Jack Nicholson) din Professione: reporter (1975), Antonioni se confesează:”Nu era un subiect al meu. L-am cucerit turnând filmul. Deşi am dorit adeseori şi eu să nu fiu cel care sunt, să-mi schimb identitatea pentru a găsi un nou raport cu semenii mei.”

Bunuel „colecţionează” perversiuni sexuale şi fixaţii nevrotice puternic marcate de misticism, fără să dea importanţă explicaţiilor de ordin psihanalitic şi le atribuie Le chien andalou (1928). Parabolă a naşterii vieţii, dar şi a negării tuturor tabuurilor şi preceptelor ce sufocă personalitatea, Viridiana (1960) e centrată pe trinitatea bunueliană erotism-religie-moarte şi reliefează eşecul dogmatismului. El angel exterminator (1962) descrie procesul autodistructiv al societăţii ajunse în pragul degenerării mentale ancorată în formele egoismului hedonist, înregistrând şi alte constante bunueliene, simbolurile freudiene, satira alienării, umorul negru, apetitul pentru suprarealism. Viaţa dublă a unei aristocrate (Catherine Deneuve), care se prostituează încercând să scape de o traumă din adolescenţă, Belle de jour (1967) sau drama unei orfane (tot Catherine Deneuve) ce devine amanta tutorelui ei (Fernando Rey) – Tristana (1969) denunţă puritanismul cantonat în fatalism şi ipocrizie, aşa cum Le charme discret de la bourgeoisie (1972) inventariază cutumele unor personaje inconştiente şi ridicole, mimând distincţia şi respectabilitatea, când de fapt ele se complac în adulter, alcool şi drog, fascinate de forţa banului, precum soţul frustrat de o soţie frigidă în Le journal d’une femme de chambre (1964). Dacă La joven (1959) transfigurează interdicţia oedipiană, în schimb un film de început, El (1952), e portretul unui schizofrenic capabil de sublimare în incinta unei mănăstiri. Culpabilitatea şi delirul amoros sunt explicabile prin educaţia puritană asemeni celei primite de cineast şi care l-a împins la acest gen de creaţie. Filmografie-rechizitoriu, opera lui Bunuel încă îi mai fascinează pe psihanalişti.

Tarkovski, cel care obişnuia să-I sfătuiască pe apropiaţii lui:”Dacă doreşti să obţii ceva în artă, dacă doreşti să faci cinema bun, să nu fii impersonal, să nu te temi de pronumele eu„, avea să se „abandoneze” pe ecran, mai întâi, acelui copil îndrăgostit de artă, ce avea o privire proaspătă asupra realităţii înconjurătoare (oricât de monotonă ar fi ea) Katok i skripka / Compresorul şi vioara (1961) sau oricât de periculoasă în Ivano detstvo / Copilăria lui Ivan, unde războiul se derulează având ca laitmotiv dorinţa de pace şi fericire a puştiului ce-şi visa mama între flori şi cai, sub o ploaie de vară. În filmul cvasi-biografic dedicat lui Andrei Rubliov (1972), pictorul este hărţuit de îndoieli, disperare şi luciditate; se face ecoul dilemelor omului de creaţie, dar şi ale omului religios. Solyaris (1972) este un poem al cunoaşterii prin ştiinţă, dar şi printr-o hipersensibilitate ce face posibilă existenţa „oceanului raţional”, care conservă trecutul în forme aproape palpabile (casa părinţilor sau soţia moartă).

Autobiografia propriu-zisă a acestui cineast sfâşiat de contradicţii, interesat deopotrivă şi de Dumnezeu, dar şi de antroposofie şi parapsihologie, se află reflectată în Zerkalo / Oglinda (1976). Filmul este chiar „povestea vieţii mamei mele, el relatează şi o parte din viaţa mea (…) nu e legat numai de istorie, ci şi de aspiraţiile mele ca autor. Filmul este o confesiune. Noi avem o datorie faţă de cei care ne-au dat viaţă şi trebuie să le declarăm dragostea noastră.”

Stranietatea străbaterii zonei interzise din Stalker / Călăuza (1979) echivalează cu plonjarea psihanalistului în subconştientul acestui cineast damnat, obligat să emigreze cu preţul unei imense suferinţe sufleteşti, fixată în Nostalghia (1983) şi în Offret (1986). Filme în care, prin intermediul protagoniştilor (Oleg Iankovski şi Erland Josephson), demersul psihanalitic patetic transgresează în supranatural, secătuirea interioară căpătând rezonanţe concrete în mediul înconjurător (visele apocaliptice ale lui Alexander sau sincopa profetică a factorului), căci un adevărat artist are darul de a prevedea propriul destin, dar şi pe cel al omenirii.

Allen a fost considerat drept „reversul comic” al lui Ingmar Bergman, deşi avea să demonstreze că poate regiza şi serios, exact în maniera maestrului, Interiors (1978), dar şi aleatoriul „bergmanesc”- Stardust Memories (1980), propunându-se drept un caz interesant pentru un psihanalist cinefil. Autor total, interpret-scenarist-regizor, Woody Allen, a imprimat o tentă mai mult autobiografică eroului său generic – intelectualul complexat, veşnic preocupat de statutul social, de origine şi de sex, printr-un umor ce poate deveni uneori uşor absurd, de sorginte livrescă, cu multă ironie fină ce îi consolidează subtila şi foarte personala autoparodiere. De la Everything you always wanted to know about sex but you were afraid to ask (1972) la A Midsummer Night’s Sex Comedy (1982), sau la analiza relaţiilor de familie din Hannah and Her Sisters (1986), doar fanii pot aprecia evoluţia personajului său până la tânărul scriitor complexat din Midnight in Paris (2011).

În Annie Hall (1977), înrăit adept al psihanalizei, îşi potenţează angoasele metafizice şi sentimentale de culpabilitate şi frustrare, pe care le etalează sau le ascunde în prezenţa partenerei, Diane Keaton (parteneră şi în viaţa reală, la vremea aceea), obiect al afecţiunii sale reale, căreia îi va dedica şi următorul său film, Manhattan (1979).

În Husbands and Wives (1992), îşi exhiba un adulter anticipativ, relatând despre cupluri ce se rupeau ca să se refacă, sub forma unui reportaj amatoristic, asezonat cu lungi confesiuni adresate unui psihiatru invizibil. Uneori, Allen a avut generozitatea să lase în prim-plan personajul feminin ca în pelicula Another woman (1988), unde Gena Rowlands, surprinzând altă femeie (Mia Farrow!) la o şedinţă cu psihanalistul ei, descoperă că nu stă aşa de bine cu nervii precum credea; sau în Crimes and misdemeanors (1989), unde, ca simplu regizor documentarist, personajul său se păstrează la periferia studiului moral pe care-l întreprinde. Repere strict psihanalitice jalonează filme precum Oedipus Wrecks (1989, scurt-metraj din New York Stories), în care un avocat nu poate scăpa de obsesia mamei tiranice; Zelig (1984) sau The Purple Rose of Cairo (1985) sau Midnight in Paris (2011), unde tema transferului de personalitate e bine speculată, pe o canava fie istorică, fie romantică.

Este recunoscut faptul că, timp de mai bine de 40 de ani, Woody Allen nu a făcut altceva decât să se expună pe sine „dezbrăcat”, sub rezerva constrângerii impuse de ficţiune, prin creaţiile sale. Acestea sunt aşa de influenţate de psihanaliză, încât ar putea fi lesne considerate un substitut al acesteia. Cineastul a transformat propriile nemulţumiri în energie umoristică şi balsam pentru sine şi pentru publicul său spectator, mărturisind, sub masca personajului din Melinda and Melinda (2004): „Râdem ca să mascăm teroarea morţii care ne apasă.”

 

Articol publicat în revista LiterNet

 

Etichete: , ,

Oracolul și amintirile

Este o vreme când fiori te-apucă aşa, ca din senin, când te frământă mii de doruri şi nici măcar nu ştii de unde-ţi vin…

Prin evantaiul de culori ale verii, o “revelaţie” ciudată ne-ar putea face să credem că priveliştile, spre deosebire de om, n-au vârstă. Ele nu obosesc, nu îmbătrânesc. Numai ochiul nostru, aşezat mereu pe o scară a timpului – obişnuit să raporteze totul la fila de calendar -, le percepe altfel. Probabil, tocmai de aceea, dacă n-am avea vârste, n-am avea nici percepţia schimbărilor din peisaj. S-au copt cireşele şi se aude: “A venit vacanţa cu trenu’ din Franţa!”

Este o vreme când fiori te-apucă aşa, ca din senin, când te frământă mii de doruri şi nici măcar nu ştii de unde-ţi vin. Memoria scoate fotografic, din adâncul depozitelor nevăzute, neînchegate, stări şi forme de viaţă reală. După ce ultimele ecouri, cu iz de romanţă, ale unui apus de vremi se vor fi stins în orizontul tot mai îndepărtat al clipei devenite trecut – adică amintire -, memoria afectivă mi-a scos, din scrinul cu amintiri, o pagină din Oracolul de la începutul adolescenţei mele.

La întrebarea “Ce este un prieten?”, Zenon (Stoicul) ar fi răspuns: “Un alt tu însuţi.” Adeseori, prietena mea, Gabrielle, mi-a luminat zilele cu bucuriile înţelepciunii şi solidarităţii discrete. Iată ce completase, la acea vreme, pe pagina pe care scria: “Stop! Pagina mea“.

Paiaţa

Am găsit-o acum câteva luni, poate acum un an – o “paiaţă”.

“Paiaţa” mea are ochi albaştri şi părul auriu, bogat. O cheamă Madeleine şi râde mereu cu râsul ei ca o maşină de scârţâit.

Râsul ei umple totul în jur de viaţă şi de veselie. Râsul Madeleinei este un râs de copil, totuşi descopăr uneori, cu părere de rău, că Made – “paiaţa mea” – nu mai este chiar un copil. Şi, cu toate acestea, m-am îndrăgostit de ea şi de chipul ei ce cuprinde tot ce poate fi mai simpatic pe lume. Glasul ei este un glas de “paiaţă”, care te umple de veselie chiar şi atunci când, supărată, îţi trânteşte un repezit, dar deloc ameninţător,”Du-te la naiba!”.

Madeleine este “paiaţa” vie care râde mereu, care merge cu paşi mici şi sprinteni de păpuşă, care roade cu dinţi de şoricel toate sacoşele din plastic şi pe care îţi vine să o săruţi când îţi cântă cu cel mai sincer şi mai copilăresc glas şi cu cea mai jucăuşă licărire de scântei în privire: “Cel mai bine e de mine / Că am cizme din cauciuc.” Negreşit, Madeleine este cea mai zglobie “paiaţă” din toate paiaţele lumii, iar eu sunt cea mai norocoasă “fetiţă cu fundiţe” pentru că Made este, câteodată, “paiaţa mea”.

Gabrielle A.

Acum, când copilul din sufletul meu se ascunde în pădurea unor ani trecuţi, optez pentru o şi mai bună înţelegere a simpaticei “paiaţe”.

paiata

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , ,

Yankeii în Lumea Veche – „Ce caută yankeii în Europa?”

În timpul războiului de secesiune, soldaţii Confederaţiei nordiste din armata federală erau porecliţi „Yankei”. O altă (posibilă) origine a cuvântului este versiunea din olandeză „Jan-Kees” (John Cheese), poreclă dată de olandezii stabiliţi la New York coloniştilor englezi din Connecticut. Dicţionarul Larousse aminteşte că „yankeii” reprezintă populaţia anglo-saxonă din Statele Unite.

O întrebare, însă, se naşte ca firească: „Ce caută yankeii în Europa?” În primul rând, o vacanţă plăcută: să se plimbe, să se uite miraţi la „casele atât de vechi”, să mănânce dimineaţa un croissant cu café au lait în loc de corn flakes cu black cofee. Desigur, turismul este principalul scop al americanilor veniţi să descopere farmecul bătrânului continent. Totul este mult mai mic aici, dar „small is beautiful”, iar cele câteva zile petrecute uneori în camere mai puţin confortabile îi vor face să aprecieze mai mult ceea ce au acasă. În plus, un tur al Europei este necesar şi copiilor şi adolescenţilor care trebuie să vadă oraşele de unde au plecat străbunii lor. Ei vor vizita oraşe, muzee şi monumente însoţiţi de bunicii lor. Şi tinerii şi maturii profită de trecerea prin Lumea Veche pentru a avea o idilă cu cineva de prin părţile locului. Ce poate fi mai romantic decât să te îndrăgosteşti între două zboruri?

În felul acesta, am putea să rezumăm stereotipurile exploatate, în general cu haz, în peliculele americane despre contactul cetăţenilor din Statele Unite cu cei din Europa.

Multe dintre filmele din anii ’60 – ’70 au revenit în modă în anii ’90 şi în anii 2000: Before Sunrise de Richard Linklater, Forget Paris de Billy Cristal, French Kiss de Lawrence Kasdan, Sabrina de Sidney Pollack, Addicted to Love de Griffin Dune. Adorat de publicul european, Woody Allen a dedicat o serie întreagă de filme vechiului continent: Vicky Cristina Barcelona, Midnight in Paris. La fel, chiar dacă ţinta finală este India, eroina din pelicula lui Ryan Murphy, Eat Pray Love, redescoperă farmecul vieţii în minunata Cetate Eternă, Roma.

Trés beau, trés chic, trés magnifique” este refrenul pe care-l cântă protagoniştii agreabilei comedii Funny Face (1957) de Stanlay Donen, unul dintre zecile de filme dedicate farmecului Parisului. Capitala franceză îşi dispută cu Roma întâietatea pentru titlul de oraşul european cel mai des arătat în peliculele hollywoodiene. „Aici, viaţa este uşoară şi plăcută şi orice american de treabă ar trebui să vină aici să moară” comentează, mucalit, personajul interpretat de Fred Astaire în mai sus citatul musical.

Audrey Hepburn & Fred Astaire / Funny Face (1957)

Parisul îţi poate schimba viziunea asupra lumii, o demonstrează comedia lui Donen unde un fotograf (Fred Astaire), un manechin (Audrey Hepburn) şi o reporteră (Kay Thompson), veniţi aici pentru o paradă a modei, se simt brusc eliberaţi de stereotipul vieţii lor cotidiene, au insomnii exaltante, se plimbă şi dansează pe străzi. Ei beau vin, flirtează, se îmbracă extravagant şi nu le pasă de nimic în această lume în care totul pare posibil.

Aceeaşi stare de spirit o au şi personajele dintr-o comedie muzicală celebră, An American in Paris (1951) de Vincente Minnelli. Mult-oscarizata peliculă, cu muzică de George Gershwin, conţine neuitate numere dansante şi cântate într-un décor cu obiective turistice pariziene hipercunoscute şi cu solişti precum Gene Kelly şi Leslie Caron.

La Paris, muzicienii se simt minunat, cum se poate vedea şi în filmul lui Martin Ritt, Paris Blues (1961) cu Paul Newman, Joanne Woodward şi Sidney Poitier, un film memorabil graţie distribuţiei, dar şi unui moment antologic, când cântă Duke Ellington.

Cineaştii găsesc şi ei capitala franceză foarte atrăgătoare, aşa cum demonstrează Paris When It Sizzles (1964) de Richard Quine cu William Holden şi din nou Audrey Hepburn (ea a jucat cele mai multe roluri în producţiile americane dedicate şarmului Europei). Un scenarist şi secretara sa imaginează, la Paris, o peliculă care să se poată filma în două zile. Hazul situaţiilor rezidă în aceea că ele sunt concepute în convenţiile unor genuri standardizate, precum westernul, horror-ul, musicalul. Idilele în peisajul francez sunt o altă mină de aur pentru cineaştii din Lumea Nouă. Aici, gesturile devin mai spontane şi mai romantice; se poate lesne observa în pelicula Love in The Afternoon (1957) de Billy Wilder cu Gary Cooper (un miliardar Coca-Cola) şi iarăşi Audrey Hepburn (jună violoncelistă care topeşte inima bogătaşului blazat). Filmul arată un Paris de operetă, cu un hotel Ritz unde se cântă ceardaşuri şi apar florărese excesiv de pitoreşti, dar ansamblul este amuzant şi comunică voioşie şi poftă de viaţă.

Farmecul francez este imbatabil ne aminteşte în French Kiss (1995) Lawrence Kasdan făcând uz de o coloană sonoră plină de şansonete celebre (La Mer), de figuri de plan doi în spirit tradiţional (un poliţist – Jean Reno şi un mic borfaş – François Clouzet), dar şi de magnetismul unui star precum Kevin Kline care face pe europeanul convingător. Imaginativului său asalt sentimental nu-i rezistă anglo-saxona Meg Ryan, cucerită de excentricităţile noului amor.

Şi tot Meg Ryan, pe bună dreptate numită în anii ei de glorie „Noua logodnică a Americii”, precum Mary Pickford, se chinuieşte în comedia romantică Addicted to Love să-şi recucerească logodnicul. Maggie     (Meg Ryan) ar face orice să se răzbune pe Anton (Tchéky Karyo), fostul ei iubit şi logodnic francez, dar în decorul New York-ului (ca într-o oglindă întoarsă).

Şi tot „ciocnirea” dintre americance şi rafinaţii iubiţi francezi este tema comediei Le Divorce (2003) de James Ivory. Scenariul a fost realizat după romanul best-seller al lui Diane Johnson şi are în prim-plan două surori californience nevoite să facă faţă intrigilor intime din Oraşul Luminilor. Rezultatul este o comedie de moravuri centrată pe ideea „un yankeu la Paris”, avându-le în distribuţie pe Kate Hudson şi Naomi Watts.

Însă, cel care vorbeşte cel mai convingător despre contradicţia dintre poetica atmosferă pariziană şi prozaica viaţă din Statele Unite / Los Angeles este Billy Crystal, în filmul Forget Paris (1995). Un arbitru de baschet (interpretat chiar de autor) se căsătoreşte după o scurtă idilă, dar înfocată, la Paris, cu o yankee stabilită în Europa (Debra Winger). O aduce în patria hamburgerilor şi constată, cu disperare, că farmecul se destramă. Eforturile cuplului de a recuceri dispoziţia romantică de la început alimentează hazul acestei comedii pline de vervă şi de replici inteligente. Din recuzita şi decorul unor idile yankee, în însorita Italie, nu lipsesc niciodată elemente precum cappuccino, monumentele şi gondolele şi pastele. Aceste detalii ce ţin de locul comun, plus argumentul pragmatic al unor fantastice locuri de filmare mai ieftine decât acasă se regăsesc în majoritatea peliculelor hollywoodiene cu acţiunea plasată în peninsula cu forma unei cizme.

Fundalul preferat este Cetatea Eternă, Roma, unde americanii nu scapă aproape niciodată de săgeţile lui Cupidon. Aşa păţeşte şi reporterul jucat de Gregory Peck în Roman Holiday (1953) de William Wyler, căruia îi iese în cale o prinţesă autentică, fugită din auritul său palat pentru că tânjea după o viaţă normală. La fel, cei trei tineri sceptici în privinţa amorului din pelicula Three Coins in the Fountain (1954) a lui Jean Negulesco, se îndrăgostesc, în final, de trei italience.

Audrey Hepburn & Gregory Peck/Roman Holiday (1953) Photo: AllPosters.com

Aproape că nu există peliculă americană filmată la Roma, fără obligatoria secvenţă de aruncare a bănuţilor în Fontana di Trevi, miraculos loc de îndeplinire a dorinţelor. Se conformează tradiţiilor şi Only You (1994) de Norman Jewison, povestea unei profesoare (Marisa Tomei) care fuge în preziua nunţii în Italia pentru a-şi căuta perechea ideală după numele prezis de o ghicitoare în copilărie. Nu are nicio importanţă că alesul (Robert Downey jr.) are o profesie prozaică, vânzător de încălţăminte, de vreme ce el se dovedeşte plin de elanuri romantice în vesela călătorie făcută împreună de la Mediterana la Adriatica.

Only You (1994 film) Robert Downey Jr & Marisa Tomei Alamy Stock Photo

Celebra fântână a dragostei din Roma îi aduce multe neplăceri unei tinere americance în pelicula When in Rome (2010) de Mark Steven Johnson. Ambiţioasa tânără, Beth (Kristen Bell), reuşeşte să-şi găsească iubirea adevărată după ce trece prin multe peripeţii provocate de sfidarea destinului şi a lui Eros, căci ea furase nişte monede din fântâna dragostei. Scepticismul ei, legat de reuşita în dragoste, este înfrânt şi-şi găseşte marea dragoste.

Dar pasiunile fierbinţi declanşate în peisajul italic nu sunt întotdeauna fericite pentru americani. Este cazul actriţei între două vârste (Vivien Leigh) care se îndrăgosteşte de un gigolo roman (Warren Beatty) în The Roman Spring of Mrs. Stone (1961) de José Quintano, adaptare după Tennessee Williams.

The Roman Spring of Mrs. Stone (1961) Vivien Leigh & Warren Beatty. Directed by José Quintero. Alamy Stock Photo

Cu întorsături dramatice se derulează povestea creatoarei de modele (Susan Hayward) din Back Streets (1961), de David Miller, care, pentru a pune capăt unei idile cu un bărbat însurat (John Gavin) pleacă la Roma, dar el o urmează aici şi patima se încinge şi mai rău, cu dezastruoase urmări matrimoniale.

Totuşi, decorul italian poate avea forţă regeneratoare. În această forţă speră şi protagoniştii filmului lui Vincente Minelli, Two Weeks in Another Town, (1962): un regizor în pierdere de formă şi de faimă (Edward G. Robinson) şi un actor care traversează o criză (Kirk Douglas). Cei doi filmează la Roma (cum era la modă în anii ’60) o peliculă hollywoodiană hotărâtoare pentru cariera lor, sejurul în Europa reuşind să le mobilizeze noi energii.Se pare că tot regenerarea spirituală o caută şi eroina interpretată de Julia Roberts în Eat Pray Love (2010), când porneşte într-un periplu către destinaţii exotice. Liz Gilbert (Julia Roberts) regăseşte bucuriile simple alături de prietenii săi, în Italia, mâncând paste şi savurând il dolce far niente, lăsând deoparte constrângerile siluetei standardizate care îi creaseră atâtea frustrări. Popasul din Italia este unul remotivant şi reconfortant, lansând-o în lunga ei călătorie în căutarea echilibrului.

Şansa unei autentice comunicări spirituale dintre un yankeu şi o europeană ne este demonstrată în filmul cineastului independent, Richard Linklater, Before Sunrise (1995). Ambii eroi sunt străini într-un tren ce străbate Europa. Fac cunoştinţă, discută, iau masa împreună. El o roagă să-şi întrerupă puţin călătoria şi să se plimbe prin Viena. Într-un moment de exaltare, ea acceptă. Urmează 24 de ore încântătoare în care americanul în jeans şi haină de piele (Ethan Hawke) şi franţuzoaica în rochie boho (Julie Delpy) rătăcesc prin oraşul străin amândurora, vorbesc, râd, se sărută, se îndrăgostesc unul de celălalt, dar se despart în zori, plecând în direcţii diferite. Magia acestei relaţii constă în lucrurile profunde pe care le mărturisesc cei doi, printre care şi teama de moarte sau oroarea de trivialitate. Teama de vulgaritate îi împiedică pe cei doi să facă dragoste şi-i determină să păstreze amintirea timpului petrecut împreună ca pe unul dintre reperele existenţei lor, „o colecţie plicticoasă de ore”, cum o denumea, la un moment dat, fata.

Before Sunrise e unul dintre puţinele filme americane în care decorul european nu are aspect de cartolină, iar întâlnirea dintre reprezentanţii celor două continente nu este doar unul funny. Această subtilă poveste de dragoste, cu final nostalgic, dar nu nefericit, poate fi intitulată „Un Love Story al generaţiei X”.

Before Sunrise (1995) Credit: Julie Delpy and Ethan Hawke in Before Sunrise

Dragostea iconicului cineast american, Woody Allen, pentru Europa este veche şi profundă. Regizorul yankeu a realizat o serie de pelicule pe bătrânul continent: Londra pentru Match Point (2005), Barcelona pentru Vicky Cristina Barcelona (2008), Parisul pentru Midnight in Paris (2011) şi Roma pentru comedia Nero Fiddled (2012).

A optat pentru Cetatea Eternă găsind că Roma este un oraş romantic ce poate asigura decorul unei versiuni moderne a Decameronului lui Giovanni Boccacio. Regizorul însuşi va juca în film, alături de actriţa Jesse Eisenberg, rolul de tată al unei fete ce urmează să se căsătorească la Roma.

Astfel, cineastul care a fost denumit „quintessential New York filmmaker” îşi declară dragostea sa pentru Lumea Veche prin seria de pelicule amintite, marcând renaşterea carierei sale de peste 40 de ani în lumea filmului.

Marile metropole ale Europei (Londra, Barcelona, Paris şi Roma) au oferit şi oferă, în continuare, o paletă urbană largă ce poate fi intens exploatată de cineaştii americani.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Yankeii în Lumea Veche – „Ce caută yankeii în Europa?”

Scris de pe iulie 4, 2020 în Cinema, Eseu, Film

 

Etichete:

Noul romantism în filmele cu adolescenţi – „The Twilight Saga”

Adolescenţa, poate mai mult decât copilăria, dată fiind marca genitalităţii, se manifestă printr-o extraordinară dispoziţie pentru iubire, prin apetenţa şi teama intensă de a pune în opoziţie, în acelaşi timp, noile obiecte de iubire şi obiectele parentale (găsite-regăsite pe drumul fantasmelor inconştiente din copilărie). Crearea şi recrearea acestei legături obiectale este o dispoziţie gordiană de a concilia contrariile ce par a fi, altfel, ireconciliabile.

Îndrăgostit de un celălalt sau de o himeră, de un ideal, de un imago sau de sine însuşi, adolescentul este înainte de toate îndrăgostit de iubire. Pentru că, pierzându-se în iubire, el are mult mai puţin de pierdut decât cel care şi-a pierdut iubirea. Iubirile adolescentine sunt impregnate de senzual, de corporal, de pulsional, pentru că scenele infantile asigură, pe calea idealizării lor, menţinerea relaţiei obiectale.

Dar care este poziţia obiectului la pubertate/adolescenţă? Încă de la mereu amintiţii îndrăgostiţi, Romeo şi Julieta, am putea spune că orice cuplu de adolescenţi în iubire este, în esenţă, mortifer („Îndrăgostiţii sunt singuri pe lume…”). Shakespeare i-a adus cel mai frumos omagiu iubirii adolescentine, prin Romeo şi Julieta, piesă în care el îi surprinde esenţa, apropiindu-se de eroi cu dragoste, tandreţe şi înţelegere, transformându-i în simbolul iubirii adolescentine ce sfârşeşte prin sacrificiul suprem deoarece ea nu putea fi continuată în această viaţă.

Stephenie Meyer, una dintre cele mai talentate şi de succes scriitoare americane contemporane, aduce în prim-plan iubirea adolescentină de tip neoromantic, de filiaţie shakesperiană. Remodelează teme şi motive romantice şi aminteşte de dragostea la prima vedere, când tinerele erau admirate pentru bunătatea genuină, iar bărbaţii tineri luptau pentru a câştiga admiraţia tinerelor virtuoase. Unii critici consideră chiar că Stephenie a întrecut-o deja pe mult mai cunoscuta J.K. Rowling, „mama” lui Harry Potter. Autoarea însăşi mărturiseşte că Twilight/Amurg a fost inspirat din romanul Mândrie şi prejudecată al englezoaicei Jane Austen, în timp ce Luna Nouă de celebra dramă Romeo şi Julieta, scrisă de William Shakespeare. La răscruce de vânturi, al lui Emily Brontë, a fost sursa de inspiraţie pentru Eclipsa, iar Zori de zi a pornit de la o altă lucrare a lui Shakespeare – Visul unei nopţi de vară. Putem spune, de asemenea, că noua serie cu vampiri aduce în prim-plan alt gen de idilă americană pentru adolescenţi şi anume, iubirea romantică mixând vechile teme cu noua mitologie a culturii pop. Temele principale: atracţia, dorinţa, pasiunea şi obligaţia, devotamentul faţă de partener, dar şi conflictele dintre generaţii sunt reambalate şi prezentate în conformitate cu noile tendinţe ale culturii pop. Saga Twilight surprinde, cu succes, stângăcia iubirii adolescentine şi drumul anevoios către maturizare.

Noua sagă cu vampiri contemporani se înscrie oarecum în curentul seriei lansate de Anne Rice, propunând în linii mari, un context similar, dar îndeajuns de original ca să evite epigonismul. Însuşi mottoul: „Când nu poţi trăi veşnic, pentru ce trăieşti?” denotă inteligenţă şi creativitate şi ne trimite cu gândul la Hyperion. Istoria din Twilight e un love-story fantastic ce glosează pe mitul Sburătorului, un fel de Luceafăr eminescian povestit din perspectiva Cătălinei îndrăgostite, acum Bella, nume cu rezonanţă melodramatică, amintind de „Suava Bella” din piesele de teatru victoriene.

Edward Cullen (Robert Pattison) & Bella Swan (Kristen Stewart) © Entertainment Maverick Films

Autoarea montează un happy-end într-o poveste girl-oriented, este o poveste la modă, care preia teme vechi din literatură şi din film: vampirul şi suita de evenimente specifice actului vampiric, situaţii din adolescenţă pe care le adaptează după anumite tendinţe social autentice, cum ar fi ecologia (unul dintre punctele-cheie ale new-age-ismului). Fascinaţia cărţilor din seria Twilight se bazează pe ingredientele clasicizate: eroul tenebros, pasiunea bolnavă şi sexualitatea reprimată. Un alt motto spune: „Fructul oprit e cel mai dulce”, devenind political corectness, iar vampirii „buni” ai lui Stephanie Meyer îşi zic „vegetarieni”, ei hrănindu-se numai cu animale, nu şi cu oameni.

Seria preia tema îndelung exploatată a vampirului, acest bărbat fatal care cunoştea un succes monstru cu un alt Bella, de data aceasta bărbat, Béla Lugosi, actorul de origine maghiară, originar din Lugoj, care transforma personajul lui Bram Stoker într-un mit modern. Vampirul din noua sagă nu se mai înrudeşte cu cel din melodramele cu Béla Lugosi căci noua saga pentru adolescenţi mai vorbeşte şi despre un anumit tip de rezistenţă în faţa conformismului şi despre condiţia de outsider.

Edward Cullen (Robert Pattison) & Bella Swan (Kristen Stewart) © Vogue.globo.com

Alături de acela al femeii fatale care era la acea dată Theda Bara, mitul vampirului, un gentleman care inspira deopotrivă teamă şi atracţie, era pus în circulaţie în timp ce pe continent, în vechea Europă, Nosferatu eine Symphonie des Grauens (1922) al lui F.W. Murnau, o ecranizare a romanului lui Bram Stoker, cunoştea deopotrivă un succes extraordinar. Figura demonică, marcând ambivalenţa constitutivă a mitului Dracula, vampirul, relevă pe de o parte natura sa bestială cu o înfăţişare hidoasă, repulsivă, nedebarasată de reziduurile sale de animalitate, purtător al atavismelor pe care le teoretiza şcoala criminologiei lombrosiene, şi pe de altă parte, preia tradiţia demoniilor romantice, unde vampirul este acel „(…) mort frumos cu ochii vii. Ce scânteie-n afară”.

Tocmai această tradiţie romantică este recuperată în saga Twilight, pe această filieră apar vampirii adolescentini, metrosexuali, chiar emo, precum Edward Cullen (Robert Pattison). Tânărul devine reprezentativ pentru această ipostază a vampirului care-l apropie şi de tradiţionalul Sburător din folclorul românesc, când balaur, când un tânăr palid, devitalizat, cu un apetit sexual ieşit din comun, doar că nota folclorică a fost obnubilată de latura dandy, fashionable a unui alt secol.

Edward Cullen (Robert Pattison) & Bella Swan (Kristen Stewart) © Entertainment Maverick Films

Adolescenţilor li se oferă o poveste în care valorile tradiţionale sunt revalorizate prin prisma noilor tendinţe: vampirul Edward Cullen trebuie să se abţină de a o ucide pe fata de care s-a îndrăgostit. Astfel, unii vampiri au ajuns după îndelungate experienţe, să-şi trădeze cele mai elementare calităţi. Vampirii „buni” sunt, în fapt, nişte burghezi, cum e familia Cullen, ai căror membri locuiesc în inima pădurii, joacă baseball pe furtună şi sunt vegetarieni. Liderul grupului este medic, câştigă bine şi cu toţii locuiesc într-o vilă amenajată după toate datele cameristicii moderne. Spre deosebire de ei, vârcolacii sunt mult mai teritoriali, trăiesc în cabane, iar una dintre iubitele lor poartă amprenta unui acces de violenţă. Chiar dacă nu evită şcoala, este clar că vârcolacii nu sunt foarte interesaţi de ea. În schimb au abilităţi tehnice, repară motociclete şi probabil şi maşini, vor fi buni mecanici, pădurari, muncitori forestieri, fără a depăşi niciodată acest nivel. Undeva, în cercurile înalte ale puterii vampireşti se află familia Volpini trăind într-un fel de Palazzo ca în Renaştere, extrem de rafinaţi şi cruzi, cu o memorie culturală prodigioasă şi alcătuind în mod evident o castă.

Potrivit noii paradigme, vampirii au şi alte noi calităţi prin care-i detronează pe Superman sau pe Spiderman. Au calităţi extraordinare: se caţără şi sar prin copaci cu o viteză ameţitoare, prevăd viitorul şi ghicesc gândurile. Şi, mai mult decât atât, la lumina soarelui, devin de o frumuseţe extraordinară, pielea căpătând o strălucire aparte ca şi cum ar fi încrustată cu mii de diamante. Edward este un fel de Superman-vampir, un tip ce înglobează calităţile mai multor super-eroi cunoscuţi anterior (Luke din Star Wars, Captain Planet, Harry Potter, vrăjitorii din Lord of the Rings).

Familia Cullen, sau mai precis clanul Cullen, se diferenţiază de alt trib, al vârcolacilor, nativii, indieni, păstrători ai unor tradiţii ancestrale şi pentru care reprezentativ devine Jacob Black (Taylor Lautner). Cele două tabere, una alcătuită din vampiri cosmopoliţi, culţi, cu gusturi rasate şi cu maniere elevate, se confruntă cu autohtoniştii vârcolaci, rustici, cu o violenţă mai clar marcată şi care se comportă asemeni acelor Männerbünde despre care vorbea Mircea Eliade în De la Zalmoxis la Genghis-Han, fratrii războinice adoptând ca totem un carnasier din familia canideelor, de preferinţă lupul. Geto-dacii, mongolii sau vechii turci aveau o mare stimă faţă de lup care juca un rol major în mitologia lor.

Că se transformă în lupi, acest fapt nu constituie decât o materializare a figurii de stil, că vânează împreună, atacă grupat aceasta ţine de comportamentul haitei, dar şi de cel al hoardei. Avem şi o diferenţiere de clasă socială, dincolo de tradiţia de la care se revendică fiecare. Vampirii sunt prin excelenţă urbani, au nevoie de artă, de biblioteci, de muzică bună, în genere muzică clasică, iar latura bestială este moderată de un comportament hipercivilizat.

Ecranizarea suferă nişte neîmpliniri; astfel, în prima parte, tonul apăsat al naraţiunii sună pe alocuri fals şi isteric. De aici, se trag unele accente false ale multor replici, în special pe latura erotică – atracţia dintre eroi fiind mai degrabă enunţată decât substanţială sau efectele de comic involuntar, în special când se explicitează fabuloasele viteze de care sunt capabili vampirii. Iubirea dintre cei doi configurează mitul romantic al acelor iubiri imposibile unde demonul aspiră la existenţa lumească, iar iubita sa muritoare ezită să împărtăşească substanţa nemuritoare care echivalează cu o formă sublimă de damnare. Pendulând între Eros şi Thanatos (lucru deloc nou pentru mitologia vampirilor), cei doi aveau de partea lor legiuni întregi de adolescenţi cu instincte fremătânde, pentru care identificarea cu Edward era un ajutor în asumarea propriilor dificultăţi de integrare, în vreme ce Bella îi consola cu ideea că nu sunt singurii care „se simt străini în propria lume”.

Introducerea filmului trenează. Natura diferită a celor două personaje, ea – o simplă muritoare, el – un june vampir, elevat şi cuminţit, le face apropierea fizică imposibilă. În pelicula Interview with the vampire (1994) al lui Neil Jordan, Lestat (Tom Cruise) şi Louis (Brad Pitt) sunt doi aristocraţi care-şi cultivă pasiunea pentru sânge cu ardoarea pentru rafinamentul unei vieţi curteneşti, cu ceva din destrăbălarea veselă a secolului al XVIII-lea cu „Olimpul lui sulemenit”. La fel, şi cei din Familia Volpini adoptă aceeaşi morgă aristocratică, care vine pe filiera barocului. Genul acesta de vampirism reclamă legăturile primejdioase, machiavelismul intrigilor curteneşti formate la şcoala Principelui sau cea pe care o predă Baldassare Castiglione cu al său Il Cortegiano. În acest cadru se află nucleul romantic al poveştii muritoarei îndrăgostită de un nemuritor de o frumuseţe aproape spectrală; în lumină, pielea lui Edward Cullen are scânteieri diamantine.

Secvenţele în care spectatorul, alături de Bella, trebuie să guste frumuseţile lumii, aşa cum le fac vizibile superputerile lui Edward retardează punctul care poate fi anticipat/aşteptat încă din primele cadre: apropierea Bellei de Edward. Ca această dragoste să-şi afle preţul, trebuie ca ea să fie damnată şi ca toţi demonii romantici, de la cel al lui Lermontov îndrăgostit de Tamara la cel eminescian îndrăgostit de Cătălina, vampirul american trăieşte aceeaşi dilemă a imposibilităţii apropierii celor două lumi. Una dintre scenele elocvente ale filmului îi arată pe cei doi îndrăgostiţi întinşi pe iarbă într-o poiană plină de flori albastre, iarăşi un motiv romantic, cel al florii albastre, adus în prim plan de Novalis cu Heinrich von Ofterdingen. Mortul frumos, de o paliditate extremă, un efeb cu ochii strălucitori, are ceva luciferic care stârneşte atracţia.

Edward Cullen (Robert Pattison) & Bella Swan (Kristen Stewart) © Entertainment Maverick Films

Conflictul se pregăteşte îndelung, inclusiv prin inserţiile cu atacurile vampirilor „răi” (uşor clişeice, inclusiv prin rapelurile la meseriile celor potenţiali „cuscri”- poliţistul şi medicul, la fel ca şi pretextul „l-a atacat un animal”, amintind de laitmotivul desuet al „atacului de cord” din Carmilla lui J Sheridan Le Fanu) după care se declanşează prea târziu ca să mai aibă un răgaz adecvat de desfăşurare. Bella provine dintr-o familie modestă, tatăl, Charlie Swan (Billie Burke), este poliţistul ţinutului, legat mai degrabă de familia vârcolacilor, a indienilor, cu o neîncredere înnăscută faţă de băieţii stilaţi şi distanţi pe modelul familiilor bogate din Midwest. Însă dragostei sănătoase a vârcolacilor, îi este preferată cea cu o notă maladivă, damnată, blocată de cutume şi teribile exacţiuni a vampirilor. Un conflict de altă natură poate fi acela al apartenenţelor, să nu uităm că alianţa dintre cultura nativilor şi culturile emigranţilor din Statele Unite ale Americii au forjat caracterul puternic al acestui stat, un caracter în care strigătul apaşilor şi împuşcăturile primilor pionieri răzbat din pereţii bibliotecilor universitare venite din vechea Anglie.

Bella Swan (Kristen Stewart) & Edward Cullen (Robert Pattison) © Entertainment Maverick Films

Pentru a sublinia dimensiunea romantică a acestor personaje, dar în special a lui Cullen, stau la dispoziţia regizorilor Romeo şi Julieta ai lui Shakespeare, povestea de dragoste nefericită care se cere recitită în noul context. Avem o iubită pe măsura atractivităţii vampireşti, Bella Swan (Kristen Stewart), al cărui chip posedă o accentuată paliditate şi a cărei sensibilitate uşor maladivă dublată de o melancolie uşoară răspund paselor onirice ale iubitului cu sânge rece. Dincolo de aspectul uşor pueril al poveştii, se află o cultură specifică a colegiilor americane, care modelează mitul, îi conferă specificitate. Urmărirea ulterioară este expediată, iar luptei finale îi lipsesc elemente de fond, retardând astfel şansa unui punct culminant impresionant. Aventura se rescrie, a câta oară, pentru o anumită categorie de vârstă din clişee şi nu numai.

Bella Swan (Kristen Stewart) & Edward Cullen (Robert Pattison) © Entertainment Maverick Films

Filmul compensează, din fericire, în planul imaginii, montajului şi al coloanei sonore. Imaginea expresivă şi compusă cu o cromatică rece-melancolică se alătură în mod fericit cu combinaţiile sofisticate de efecte impresioniste şi cu tăietura de montaj nervoasă la care se adaugă partitura muzicală discretă. Neîndoielnic că filmele din această serie nu îşi au locul pe raftul filmelor de artă, însă ele devin interesante prin felul în care substanţa mitului este remodelată. Cu bune şi cu rele, ecranizarea refuză compromisurile ieftine, deşi „film cu vampiri” îşi refuză deliberat locurile comune ale reţetelor horror, demonstrând că „istoria cu vampiri” devine o istorie a crizelor adolescentine, parte a unui proces de maturizare.

(Via LiterNet)

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Noul romantism în filmele cu adolescenţi – „The Twilight Saga”

Scris de pe iulie 1, 2020 în Cinema, Eseu, Film, Iubire, Lectură, Modernitate, Morală, Moravuri, Tipare

 

Etichete:

În căutarea vârstei de aur

Îndeobște, memoria nu o chemi, nu o scotocești, ea se impune. Te afli într-o anume stare sau acțiune în timp ce memoria se conturează, se colorează, desenează o viziune cu totul opusă stării în care te găsești. Memoria îți impune propriile-i fotografii neînchegate (în stări și forme de viață reală), le scoase din adâncul unor tainice depozite. Fotograme din basmul viu al copilăriei vin să șteargă întâmplări urâte care ar putea arunca ființa în apele adânci ale tristeții.

Perpetua reîntoarcere la mitul încărcat de simboluri ale “vârstei de aur” duce cu sine o enigmă, poate cea mai frumoasă “taină” cu care Dumnezeu a binecuvântat omul. Nici arborii, nici pietrele și nici bolta cerească nu ofensează acolo pe nimeni. În acest cotlon al memoriei, nimeni nu ne silește să credem decât ceea ce simțim.

Se întâmplă deseori ca, asaltat fără încetare de probleme diverse, fiecare om să simtă că nu-şi găseşte locul în propria-i existenţă. Atunci, o singură cale rămâne  pentru a învinge ameninţări, slăbiciuni, renunţări: întoarcerea în copilărie. Paradoxul  nostalgiilor noastre  târzii devine – întotdeauna –  ultimul “adăpost” pe care ni-l permitem, fiindcă acesta se află într-un teritoriu privilegiat al fiinţei noastre.

Dacă vârsta biologică – poleită aievea cu luminile şi culorile magice coborâte din vis – trece peste noi ca o prea grăbită clipă, sufletul nu are dreptul să uite. Memoria afectivă, puterea de a reinventa oricând –  sub ochiul închis – inocenţa şi puritatea dintâi reprezintă singura garanţie a drumului către eternitate. Memoria, în ceea ce vrem să întreprindem, nu este o haimana rătăcind de colo-colo, pierdută printre meandre răsucite, ci are o trimitere organică a desfășurării fenomenului. Un parfum, o melodie, o sanie lunecând pe zăpadă ori somnul târziu ce adânceşte miracolul basmelor  deschid –  ca nişte formule magice – porţile zăvorâte ale întoarcerii în copilărie.

Evadarea din viitorul incert rămâne, uneori, raţiunea de a trăi, aidoma mistuitorului gând al lui Brâncuşi. Nu este un regres, nu e pregătirea unei fatale involuţii, ci devine regăsirea propriei fiinţe în curgerea ameţitoare a timpului. Cităm la nesfârşit o sensibilă frază rostită de marele sculptor gorjean, dar niciodată nu ne săturăm să-i sorbim înţelesurile: “Atunci când am încetat să mai fim copii, înseamnă că deja am murit.”

Dacă fiecare dintre noi ar mai alerga – măcar în clipa dinaintea trezirii matinale -, în întâmpinarea copilului care a fost cândva, lumea întreagă ar avea alt chip.

varsta-de-aurArticol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

Miraculosul domn Jules Verne

O călătorie pe tărâmul imaginației

De peste un secol, Jules Verne rămâne scriitorul cel mai tradus, editat şi citit în România. Începând cu 1897, când romanul său, Castelul din Carpaţi, a fost publicat de o revistă literară din Sibiu şi până astăzi, au fost traduse în româneşte peste 60 de romane din ciclul  Călătorii extraordinare. Numai la editura Ion Creangă au fos publicate între 45.000 şi 145.000 de exemplare. Cifrele indică astfel un lucru extraordinar: perenitatea acestui autor.

Jules-VerneDe ce au fost şi sunt editate şi reeditate aceste volume? Un posibil răspuns îl vom găsi analizând mentalităţile epocilor în care au fost editate volumele. Se pare că Jules Verne a fost unul dintre puţinii scriitori “capitalişti”, adoptat de la început ca “tovarăş de drum” de către regimul comunist, de aceea a fost tradus, tipărit şi difuzat în milioane de exemplare. Trecând prin multiple “transformări” (editura Tineretului, editura Albatros), ajunge să fie înfiinţată “Colecția Jules Verne”, la iniţiativa directorului de atunci al Editurii Ion Creangă, Tiberiu Utan.

Între anii 1972 şi 1989, apare o colecţie de 40 de volume, în format mare, cu coperte cartonate şi cu reproduceri ale ilustraţiilor din ediţiile originale franţuzeşti, într-o prezentare grafică unitară, realizată de graficianul Val Munteanu. O altă garanţie  a calităţii acestei colecţii a constituit-o şi faptul că unele volume au fost traduse de autori precum: Ion Hobana, Gellu Naum, Radu Tudoran sauVladimir Colin. În această colecție – “Bibliotecă Jules Verne” – au fost editate şi cele patru romane “româneşti”, mai exact, a căror acţiune se petrece în România sau ale căror personaje principale sunt români: Castelul din Carpaţi, Pilotul de pe Dunăre, Claudius Bombarnac, Keraban încăpăţânatul.

În paralel – în mod sporadic -, apar romane ale lui Jules Verne şi în Colecţia “Biblioteca pentru toţi” a aceleiaşi edituri Ion Creangă: Căpitan la 15 ani, Copiii căpitanului Grant, Testamentul unui excentric, 800 de leghe pe Amazon. La alte edituri, mai apar tituluri precum Stăpânul lumii (la editura Albatros) ori Ţinutul blănurilor (la editura Junimea).

Scriitorul Ion Hobana rămâne cel mai important promotor şi exeget al operei julesverniene din România. A tradus zece romane şi numeroase povestiri, a semnat patru din cele opt volume de exegeză românescă şi a susţinut o serie de conferinţe despre viaţa şi opera acestui autor. După 1989, editurile au exploatat din plin această sursă inepuizabilă care este opera lui Jules Verne. La începutul anilor ’90, a fost publicată – pentru prima oară în România – o piesă de teatru de Jules Verne, Călătorie prin imposibil. Această “piesă în trei acte de domnii D’Ennery şi Jules Verne” a beneficiat de traducere, comentariu şi concepţie grafică realizate de Ion Hobana, un adevărat volum bibliofil, tipărit în condiţii bune şi bogat ilustrat cu reproduceri după originalele franţuzeşti.

După anul 2000, artiştii Valentin Tănase şi Albin Stănescu desenează copertele mai multor romane ale lui Jules Verne, apărute la editurile Herra şi Tedit FZH. Aceasta din urmă a publicat două romane de mici dimensuni reunite într-un acelaşi roman: Stăpungerea blocadei şi Paznicul timpului.

În Franţa, între anii ’80 -’90 ai secolului al XX-lea, opera lui Jules Verne a fost obiectul unei vaste campanii de reabilitare şi revalorizare, graţie pasiunii şi entuziasmului membrilor societăţii Jules Verne. În acest mod, s-au descoperit şi publicat manuscrise inedite ale lui Jules Verne, refuzate la vremea lor de editorul Pierre-Jules Hetzel, precum şi versiunile originale ale operelor sale postume, modificate şi profund schimbate de fiul său, Michel Verne. Toată lumea a citit Jules Verne şi a experimentat imensa putere de a visa, schimbul dintre geniul său şi savantul naiv. Mai are Jules Verne ceva de spus despre lumea noastră?

În mod tradiţional, clasificat drept un scriitor de literatură pentru copii, ducând o viaţă burgheză din veniturile obţinute din activitatea sa, opera îndrăgitului  Jules Verne a cunoscut anumite limite. Nu s-a declarat el “cel mai necunoscut de oameni”? Fără a decide între viaţă şi operă, Jean Chesneaux ne oferă un portret complex, nuanţat: vom descoperi un Jules Verne de patruzeci şi opt de ani în suflet, influenţat de utopiile lui Saint-Simon, lucid între o posibilă derivă între raţionalism şi pozitivism. Plonjeul în aventurile extraordinare, ne creează oportunitatea de a (re)descoperi. Ele  ne amintesc – de asemenea – de unele virtuţi ale lui Verne, încă valabile, împotriva modernităţii agresive: chemarea în mijlocul naturii, solidaritatea umană, puterea dizidenţei.

Dincolo de imaginea tradiţională a omului de ştiinţă, care a anticipat călătoria omului pe Lună, care a prevăzut submarinul, critica literară, după Raymond Roussel, suprarealiştii, Michel Butor şi Georges Perec, au descoperit încet-încet, în Jules Verne, scriitorul la care el însuşi aspira. Astfel, munca lui se consumă între exegeze şi constrângerile de producţie. Analizând operele verneniene, putem identifica modele de inspiraţie şi tipuri de compoziţie, personaje precum căpitanul Nemo care sfida lumea, cu braţele încrucişate, lumea care se sfârşea înaintea lui sau Phileas Fogg, un model de punctualitate. Putem înţelege imaginaţia debordantă, precum locomotiva Crampton, dragă lui Verne, imaginaţie care a dat naştere unor capodopere în care îndrăzneala, fantezia şi umorul leagă şi dezleagă situaţii dintre cele mai neaşteptate, demne de dramaturgul care a fost la începuturile sale literare. Putem descoperi în acest mod, urmărind opera lui Jules Verne, apariţia unui gen nou, şi anume, romanul ştiinţific.

În volumul Jules Verne.Visul de progres, apărut la Gallimard Discovery, autorul Jean-Paul Dekiss identifică în Jules Verne un scriitor angajat în a imortaliza marşul progresului, oferind noi mitologii. Descoperirea de noi teritorii, recunoaşterea altor popoare, rolul ştiinţei, instrucţia pentru mase şi educaţia morală pentru copii sunt valorile republicane uşor de identificat în opera lui Jules Verne. Susţinut de unul dintre cei mai mari editori ai vremii, Pierre-Jules Hetzel, creionează cu calm figura eroului modern şi reconfigureză universul uman. Este omul singur în mijlocul fermentului, bombardamentului de idei.

Nu putem să omitem faptul că Jules Verne este unul dintre cei mai pupulari autori francezi, tradus în  lumea întreagă. Este – totodată – un autor cu o dimensiune universală, un veritabil creator de galerie de personaje animate într-o lucrare capricioasă şi meticuloasă. Deseori, cu ironie şi umor, Verne devine un povestitor minunat. Călătoriile sale extraordinare sunt reflectate într-o lume prinsă în accelararea timpului, apariţia unor noi valori. Exegeţii lui Verne au descoperit în acest autor un destin îmbibat în fermentul ideilor, un om al progresului.

Opera lui Jules Verne este legendară, iar viaţa sa, aparent liniară, a fost afectată de o tragedie profesională şi personală. Deşi a cunoscut admiraţia şi succesul literar, el a avut şi numeroşi detractori. Practic, mult timp, el a fost considerat un “autor minor”, dar strunit de către editorul său, Hetzel, a recreeat numeroase dintre textele sale. În pofida tuturor aspectelor nefericite din viaţa sa, creativitatea şi geniul celui care este considerat “părintele science-fiction-ului” au supravieţuit secole de-a rândul, iar textele sale s-au constituit în obiecte de cercetare a numeroase lucrări ştiinţifice (teze), texte dispărute, din nefericire, din arhive.

Olivier Dumas, preşedintele societăţii Jules Verne, a relevat pasiunea autorului pentru cercetările sale în ţinuturile necunoscute ale universului. Cercetările lui Olivier Dumas au dus la corectarea miturilor calomniatoare care ținteau figura lui Jules Verne. Lucrarea sa, Călătorie prin lumea lui Jules Verne, se constituie într-o veritabilă expediţie cu scopul de a releva secretele unui “gigant al literelor”. În lumea întreagă, există milioane de cititori ai lui Jules Verne.Oare toţi aceşti oameni au descifrat bine universul plin de maşinării fabuloase?

Se pare că Jules Verne a fost port-drapelul unei societăţi secrete în care era infiltrată o bună parte din lumea literară şi artistică a secolului al XIX-lea şi cea a începutului de secol al XX –lea şi a ascuns, în spatele textelor sale, aparent romane la acea vreme, un mesaj care putea fi decriptat doar de iniţiaţi. Dincolo de ficţiune, dincolo de aventuri şi de invenţii sunt misterele Francmasoneriei, mistere ce par a fi accesibile doar iniţiaţilor.

În lucrarea lui Eric Weissenberg, Jules Verne. Un univers fabulos, volum extrem de bogat în ilustraţii despre Jules Verne, bulversează ideile preconcepute. Nedrept clasificat doar  ca scriitor de literatură ştiinţifico-fantsatică sau autor de literatură pentru copii, lui Jules Verne i se ignoră calităţile sale literare. Autorul  acestui volum scoate în evidenţă talentul literar al lui Jules Verne, talent care l-a ajutat pe acesta să suplinească informaţiile ştiiţifice cu descrieri (decoruri, accesorii) de excepţie, făcând totul posibil avant la lettre.

Dacă ştiinţa a făcut obiectul romanelor  sale, mai degrabă decât să fie o scuză sau decor, munca sa literară o depăşeşte. Forţa literară a lui Verne a crescut şi-a scăzut deopotrivă, căci cititorii de astăzi îi redescoperă umorul acestui autor şi gustă poezia scrierilor sale. Graţie universului fabulos descris de Jules Verne, adulţii de astăzi redescoperă plăcerea lecturilor din adolescenţă, care-i fac să înţelegă mai bine de ce l-au iubit aşa de mult pe acest autor.

De ce oare, astăzi la ora realităţii televizate, eroii pentru o zi şi informaţiile spectaculoase funcţionează precum farmecul Expediţiilor lui Jules Verne? Deoarece – copii ai lui Jules Verne – noi trăim ca cetăţeni ai lumii prin cunoaştere şi prin vise. Jules Verne este – de un secol – liantul dintre ştiinţă şi cultură, iar noi – astăzi – trăim în imaginarul acestui autor.

Articol publicta în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Miraculosul domn Jules Verne

Scris de pe mai 22, 2020 în Cultură, Cărţi, Educaţie, Eseu

 

Etichete: , ,

Nume ale păcatelor

Uneori, a trăi înseamnă a trăda…

Viaţa este o trădare; oricine are sufletul nemuritor şi a primit viaţa e un trădător. Nu există o formă de viaţă care să poată satisface postulatul nemuririi. A trăi înseamnă (şi) a trăda ceea ce avem mai preţios. Aşa cum harta nu este teritoriu, literatura nu este realitatea, ci reprezentarea comică, nihilisă sau romantică a lumii. Aflăm, astfel, că iubirea trădează iubirea fiindcă trebuie să fie mai prejos decât visul despre iubire.

Eroii sunt vanitoşi, iar geniile leneşe. Conducătorii, chiar şi cei mai buni dintre ei, se transformă, adeseori, în monştri. Proştii sunt plini de trufie, chiar şi ucigaşii caută aplauzele. Negustorii înşală la cântar, iar înţelepţii la argumente. Preoţii sunt cuprinşi de disperare, deşi ei cântă bucuria. Femeile frumoase îşi machiază chipurile, iar bancherii fură aur.

Nume-ale-pacatelor(foto: Christine von Diepenbroek)

Şi marii scriitori ai omenirii au fost preocupaţi să redea cele şapte păcate capitale. Astfel, lăcomia e rabelaisiană, iar lenea e oblomoviană (Goncharov) şi aristocratică. Moliciunea, surdina, dulceaţa reveriei i se potrivesc perfect lui Oblomov; el e liniştit ca apele stătătoare.

Mânia e shakespeariană (de fapt, cam toate păcatele pot fi shakespeariene). Lear e unul dintre cei mai renumiţi mânioşi ai scenei lumii. E un tiran “afectiv”: îi alungă, îi pedepseşte pe cei care îl iubesc şi-i înalţă pe ipocriţii care-l măgulesc. El se-nrudeşte cu regele din povestea Sarea în bucate. Orgoliul e dostoievskian. Are îndrăzneala lui Raskolnikov de a stabili cine merită să trăiască şi cine nu şi are febra gândului – urâtul care-l macină pe Ivan Karamazov. Orgoliul e o boală a inteligenţei şi, când nu e hybris, e hamartia. Şi, precum în Antichitate, se pedepseşte.

Adeseori, literatura îi face pe tineri generoşi, pe bătrâni strânşi la pungă. Zgârcenia e molièrească. Toţi zgârciţii literaturii – de la personajele lui Plaut la cele balzaciene, de la Inimă rece a lui Wilhelm Hauff la Scrooge şi de la Hagi Tudose la Moş Costache – au ceva înduioşător, ca orice bolnav care suferă atât de mult, încât i se iartă totul. În forma ei poetică, concupiscenţa e baudelairiană, dar are şi o formă comică – la Boccaccio sau în poveştile corosive ale lui Creangă. Invidia e mioritică. Păcatul-păcatelor e, însă, plictiseala. În mare parte, păcătoşii par mai degrabă bolnavi decât răi. Ei acţionează orbeşte.

***

Uneori, a trăi înseamnă a trăda, a fi mai prejos de Valoare, de Cerinţe. La toate acestea, se adaugă şi comicul livrat de “trufia” datelor. Fiecare zi vrea să aibă “numărul ei” – tot atâtea roluri de jucat. Pentru a ne mistui lumea, fugim în “universuri” – Plaut şi Sofocle, Molière şi Dostoievski, Caragiale şi Kafka şi, mai ales, Shakespeare. Căutăm solidarităţi profunde pentru a ne păstra solitudinea. Epuizarea prin trăire nădăjduită şi disperată în umanitate ne mai poate echilibra.

Calendar Metafora

Lumea e dublă, mereu ruptă. Viaţa e mereu… nuanţată.
Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

Brăţara de aur

Inteligenţa – ca dat al condiţiei umane – respinge lenea

Cândva, am auzit: “Munceşte, chiar dacă nu ţi se plăteşte, tot ai un câştig: nu te înveţi leneş.” Nu-mi place să cred că lenea există, ea trebuie să fie numai o închipuire negativă sau manifestarea vreunei suferințe ascunse. Când se retrage de la o activitate, omul (inteligent, precum se cuvine să fie) se refugiază în alta, mai potrivită structurii şi posibilităţilor lui – aşa aş vrea să cred.

Inteligenţa – ca dat al condiţiei umane – respinge lenea, iar aceasta din urmă ar trebui pusă în relaţie cu prostia, care ştirbeşte imaginea făpturii umane. În exerciţiul gândirii, ea reprezintă una dintre cele mai dificile îndeletniciri. Cu toate acestea, de când e lumea, mentalitatea simplistă şi comună acordă o importanţă excesivă muncii fizice, supraevaluând-o, în defavoarea intelectului, pentru că efortul fizic este spectaculos.

Din această perspectivă, demnă de interes este lecţia oferită în Cartea Cărţilor, ilustrată cu două personaje feminine în proiecţie parabolică: surori. Trecând printr-un sat din Betania, Iisus intră, ca oaspete, în casa Martei. Sora acesteia, Maria, i se aşază la picioare şi îl ascultă cu nesaţ. Marta, cea harnică, trudeşte pentru a face față împrejurării, silindu-se cu multă slujire. Dar, neajutată fiind, ea nu-şi dojenește sora, ci se plânge copilăreşte chiar Domnului, de altfel, răspunzător într-o înţelegere mai înaltă: “Doamne, oare nu socoteşti că sora mea   m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute.” Învăţătorul o corijează, surprinzător poate pentru mentalitatea comună: “Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; ci un lucru trebuie; iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea” (Luca 10, 38-42).

Maria alesese învăţătura, efortul formativ al minţii.

Bratara de aur

Actrița Felicity Jones în rolul Catherine Morland din serialul ”Northanger Abbey” realizat de Jon Jones © Granada Productions

De aceea, e bine ca tinerii de astăzi să ştie că lecturile, alese cu grijă, ascut și sudează spiritul. E la fel ca “mersul la sală”: ajungi să faci muşchi de oţel şi să parezi loviturile fără crâcnire. În fond, cultura este cea mai subtilă şi solidă formă de supravieţuire. O carte este o monedă de schimb. Aşa îi poţi evalua pe cei din jurul tău, indiferent de venituri şi de funcţii: au acumulat sau nu informaţii şi dacă da, de ce valoare. Civilizaţia unei societăţi se apreciază după importanţa (şi implicit răsplata!) acordată inteligenţei, spiritului, preocupărilor de natură intelectuală. Ambiţia, bine controlată, ne poate duce în vârf, însă trebuie să fim tot timpul conştienţi de graniţa fină dintre ea şi orgoliul stupid. Un succes clădit pe motive egoiste nu are să dureze. Vei ajunge acolo unde îţi doreşti, dacă ţi-ai stabilit termene realiste. Restul e doar “istorie personală”. Cultura poate să ajute, dacă ambiţia şi orgoliul sunt îndeajuns strunite, altfel viaţa poate lesne deveni un “bâlci al deşertăciunilor”chiar şi pentru cei care scriu despre ea.

Împlinirea noastră – ca desăvârşire umană – se bazează pe acea civilizaţie care preţuieşte mai mult “comorile adunate în cer” decât banala brăţară de aur, deoarece cunoaşterea este cea mai mare cucerire.

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Brăţara de aur

Scris de pe aprilie 18, 2020 în Înţelepciune, Creştinism, Educaţie, Eseu, Lectură

 

Etichete: , , , , , , , ,

Tu, primăvara mea…

Primăvara nu este o “întâmplare”, un eveniment menit să coloreze destinul şi să spargă monotonia, ci o stare de fapt a Naturii. Existenţa umană nu poate fi imaginată  izolat de spectacolul rotund al lumii, tocmai de aceea ochiul Poetului îi vedea pe oameni ca pe niște “copaci gânditori”.

Verdele – pentru viaţă. Început – adică speranţă, încredere, optimism.

În fața exploziilor de vitalitate nu poți fi altfel decât vesel. Farmecul primăverii trezeşte o stare de beatitudine şi de pasivitate încât devine aproape periculoasă. Devenim îngăduitori şi imprevizibili – nu vedem pe nimeni şi nimic în jurul nostru; suntem capabili să ne pierdem în pasiune şi să credem în promisiuni fără acoperire. Vrem să construim ceva nou, mai altfel şi mai bun. Uneori, trezind sentimente, primăvara poate să adoarmă raţiunea. Şi uite-aşa, iubirea devine “un drog natural” (Anthony Walsh).

Iubirea nu este doar o emoţie oarecare, ci un fenomen universal produs de o combinaţie specifică. Primăvara – redeschizându-i instinctele –  îi indică omului drumul înapoi către Natură şi îi reamintește acestuia cât de aproape este încă de uitarea de sine. “Beţia” simţurilor abureşte conştiinţa ca oglindă a Naturii, în care aceasta se simţea concurată şi, incomod, scindată. Prin ea, Natura se eliberează de tirania Eului. Invadaţi de substanţe care le creează dependenţe, dar și energie şi vigoare, motivaţi de motorul creierului, îndrăgostiţii se lasă  “îmbătaţi” şi sunt capabili să îndeplinească munci herculiene pentru a-şi cuceri Alesul/Aleasa.

”Life” Cover artwork by Louis A. MakSiccar – February 1924

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Iubim iarba, fânul, arborii, dar nu ştim cum să-i iubim exact pentru că avem prea multă fervoare sau prea multă tristeţe. Sunt elanuri oprite, sunt efuziuni care n-au curajul să meargă până la capăt, sunt strigăte care se împiedică de un zâmbet. Umor? Poate…

Dar mai ales, incapacitatea de a evada, de a renunța la sine, de a se rostogoli printre pietre și buruieni, de a trage oblonul de seară peste prăvălia cu probleme şi de a intra în plin soare, fără amintiri, fără regrete. Explozia Naturii este singura certitudine, singura breşă în plasa de semne de întrebare care ne-nconjoară existența – invazie de miresme şi de culori.

E bine să abandonăm orice prejudecăţi, duplicităţi, patimi şi anxietăţi şi să ne lăsăm o clipă seduşi de simplitatea nobilă cu care (re)descoperim poezia vieţii, a bucuriei de-a iubi.

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Tu, primăvara mea…

Scris de pe aprilie 1, 2020 în Eseu, Feminin, Iubire

 

Etichete: , , ,

Boemul (rafinat) – Un scurt ghid pentru bărbatul modern

Şocul anilor 2000 – în care moravurile sunt decăzute -, iar munca este alienantă, impune o detașare de clişeele vieţii. Un bărbat se aventurează să îşi reinventeze identitatea şi devine boem. Stilul  boem este legat de Praga, capitala Boemiei, a cărei cetate încorporează elemente gotice, neo-clasice, baroce, romantice, fiind, așadar, un mix reuşit şi echilibrat, imposibil de copiat.

©️ Joseph Christian Leyendecker / Vintage Illustration Arrow Collars Advertisement

– În lumea de azi, dominată de spiritul de turmă, avangardistul (boem) ar prefera să se refugieze în orice altă epocă, dar nu în  cea de acum. Într-o lume dezvrăjită, spiritul nonconformist ar trebui să cultive, cu rafinament artistic, tabuurile. Nonconformistul ar purta pălărie (şi şi-ar asuma privirile scandalizate ale omului de pe stradă);

– Un spirit tânăr şi rebel ar fi de o politeţe desăvârşită – într-o lume a mitocăniei generalizate – şi-ar face un merit din a cunoaşte bibliografia pe temă, politeţea de-a lungul secolelor;

– S-ar lăuda să redescopere coduri ale bunelor maniere uitate de toţi. Evident, şi-ar purta corespondenţa numai cu scris de mână, cu plicuri frumoase şi hârtie bine aleasă;

– Într-o lume tehnologizată, a computerelor şi device-urilor, ar prefera anticariatul, ediţiile princeps, ex libris-urile şi bibliofilia. Ca un corolar, în lumea americanizată, anglofonă, OK-izată, ar şti perfect limbile moarte şi-ar stăpâni cunoştinţe solide din cultura germană sau japoneză. Desigur, n-ar scrie sms-uri şi-ar detesta să fie manipulat de emisiunile TV. Un boem ar cultiva intimul, secretul inocent, bucuria tăcerii şi ar apăra ordinea şi armonia;

Într-o societate care oferă prea puțină frumuseţe reală, în care emisiunile TV sunt deșirate pentru bani şi propagandă, iar viața curge prea în grabă și persoanele publice sunt prea lesne luate drept modele, boemul ar alege să fie egoist și să se bucure de viaţă, aşa cum dorește. Dar, ar alege – întotdeauna – să facă toate acestea ca un boem rafinat.

Vintage Illustrations – ©️Joseph Christian Leyendecker

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

 
Comentarii închise la Boemul (rafinat) – Un scurt ghid pentru bărbatul modern

Scris de pe martie 9, 2020 în Eseu, Feminin, Modernitate, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web