RSS

Arhive pe categorii: Feminin

Adâncimea sufocantă a iubirii – Plonger

Mădălina DumitracheÎntre focurile iubirii, doi îndrăgostiți – César și Paz – descind în infern, înoată în apele tulburi ale pasiunii și explorează fundul mărilor. Plonger aduce în prim-plan iubirea pasională și ecologia. Imagini submarine fabuloase alternează cu cele din viața de cuplu, pe fundalul sonor aparte.

Aflată la al treilea lungmetraj, Mélanie Laurent, șarmanta blondină distribuită de Tarantino în blockbuster-ul Inglourious Basterds, ecranizează, într-o manieră lirică, romanul omonim al lui Christophe Ono-dit-Biot: «Plonger». Să poți transpune pe ecran o carte de 450 de pagini necesită un dezvoltat simț al elipsei. Cineasta ilustrează, sub formă de instantanee, mărirea și decăderea unui cuplu, aflat între Paris și fundul Mării Omanului. Tinerii reprezintă cuplul total, dar complementar: ea – o focoasă spanioloaică, o febrilă fotograf-artistă, iar el, un fost reporter în zone de conflict, dornic să se adăpostească de tumultul vieții de teren. În nordul Spaniei, aveau tot ce le trebuia: libertatea, pasiunea devoratoare și intimitatea unei vieți colorate, pline de lumină și magie. Întoarcerea în Paris și o sarcină neașteptată, nedorită de Paz, marchează începutul declinului. Cei doi tineri se iubesc cu patimă, dar, imediat după apariția copilului, se ivește și tristețea. Absorbită de viața de mămică, Paz își neglijează munca/activitatea de creație și pică, lent, dar sigur, pradă deznădejdii. Odată cu maternitatea, a apărut și disperarea.

1- Plonger

În prima parte a peliculei, María Valverde depășește ecranul prin forța jocului actoricesc, dar și grație uluitorului său farmec personal; disperarea ei de-a trăi ferecată în sine umple tot spațiul. Personajul ei este o artistă frisonată în permanență de focul creației, genul care punea munca deasupra vieții personale. Cu toate că o adora, César nu a întrevăzut această latură a ei și părea să nu o înțeleagă. Pentru el, nașterea micuțului valora mai mult decât orice alte ambiții profesionale. Cu toate acestea, hiatusul e semnalat atunci când Paz mărturisea: „Je devrais être remplie, je me sens vide”/„Ar trebui să fiu împlinită, fiindcă mă simt golită.”- setea de experiențe nu fusese potolită. Aidoma unei păsări închise într-o colivie, fotografa plonjează în valurile dezamăgirii. Prea des chinuită de îndoieli, Paz va lua o decizie neașteptată. Așadar, Mélanie Laurent nu ezită deloc să adapteze în stilul său, reducând din povestea întâlnirii amorezilor și acordând mult spațiu evoluției, pasiunii dintre cei doi îndrăgostiți.

2 - Plonger

Reușita acestei sensibile pelicule a constat și în distribuirea rolurilor principale unor actori uimitori: Gilles Lellouche & Maria Valverde. Dacă ea este fascinantă și seducătoare, în contrapondere, el este îndrăgostitul terre à terre, care temperează – atât cât i se permite – pasiunea. Într-una dintre zile, César descoperă țiuitul unei balize GPS. Uimit, el află că Paz „adoptase” un rechin care se strecura între apele Mării din Oman, aflată la mii de kilometri distanță. Declinul cuplului este evident, decalajul dintre preocupările lor se accentuează, iar amorul începe să fie șters de apele tulburi ale neîncrederii, „plictiseala din dormitor” se instalează și le acaparează definitiv viețile. În vreme ce Paz se frământă cum să dea de rechin, César e preocupat de creșterea micuțului. Rutina domestică devine poveste. Cea care cedează prima este fragila artistă, care își părăsește și soțul și copilul, abandonându-și traiul de dinainte. Marea iubire va atinge fundul marin; o a doua parte a filmului va începe, dar fără Paz. Cel care câștigă simpatia publicului este Gilles Lellouche, actorul interpretează, cu mult farmec, un bărbat îndrăgostit până peste cap, teribil de stângace, dar incredibil de tulburător. Actorul dă multă culoare rolului de soț abandonat și întrupează cu sinceritate un tată iubitor, devastat de pierderea soției.

3 - Plonger

Tragic, Plonger rămâne fidel spiritului cărții din care s-a inspirat. Serenitatea din prima parte a filmului ar putea să-l plaseze sub influența cineastului-estet Terrence Malick; instantaneele fericirii sunt întretăiate mereu de o lumină pudrată. Criza conjugală transformă partea a doua într-o cursă în căutarea unui adevăr bine ascuns sub undele marine. Aflat în contratimp, bărbatul bulversat de șocul pierderii definitive înțelege prea târziu că ar fi trebuit să plonjeze mult mai devreme alături de fragila/„capricioasa” Paz. Soția sa ilustrase perfect butada: «Qui trop embrasse mal étreint.»

4 - Plonger

Aflat între romanță și dramă, Plonger tulbură prin sinceritatea abordării, grație unui duo actoricesc de excepție și îndeamnă la meditație. Filmul – în două părți (incongruente) – abordează cu sensibilitate teme ale actualității (maternitate vs. creație artistică, deschidere vs. închidere în sine, eroziunea cuplului și iubirea) oferind teme de reflecție și de sinceritate, într-un răsfăț vizual/imagistic.

5 - Plonger

Regia: Mélanie Laurent
Scenariul: Mélanie Laurent
Montajul: Guerric Catala
Ilustrația muzicală: Thomas Jamois
Distribuția:
Gilles Lellouche – César
María Valverde – Paz Aguilera
Ibrahim Ahmed – Marin
Marie Denarnaud – Patroana hotelului
Noémie Merlant – Tânăra artistă
Albert Delpy – Léo
Durata: 102 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Adâncimea sufocantă a iubirii – Plonger

Scris de pe noiembrie 16, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Cu dragoste, pentru toate femeile „rele” și pentru bărbații care le înțeleg, Angelina

 Angelina Jolie strălucește din nou pe coperta ediției americane a revistei Elle. Populara actriță, care se pregătește pentru lansarea unui nou blockbuster (Maleficent: Mistress of Evil) e șic și strălucitoare (stilist: Elizabeth Stewart) într-o serie de fotografii realizate de fotograful Alexi Lubomirski.
Pornind de la rolul interpretat de celebra actriță, Maleficent, în care a fost nevoie de apariţia unui curent postmodern care să acorde o şansă personajelor negative din cultura pop, jurnaliștii americani o „descos” pe Jolie, căutând să dezvăluie „întăriturile” acestei femei celebre. Recent realizată, pelicula Maleficent 2/ Suverana Răului propune o abordare modernă, ce închide ochii în faţa conservatorismului şi-i dă amploare personajului hulit. Iată cum explică Angelina Jolie necesitatea existenței acelor „fete rele” într-un material ce va apărea în ediția din septembrie 2019 a revistei Elle.

«Care este de fapt puterea unei femei libere (trup și spirit) și de ce a fost percepută drept periculoasă atâta timp? În trecut, chiar în Vechiul Testament, exista o frază care a fost tradusă literal: „Nu lăsa o vrăjitoare să trăiască”. Așa se explică de ce mii de persoane au fost persecutate și ucise pentru presupuse acte de vrăjitorie/ magie, numai dacă amintim procesele din epocile timpurii din Europa, apoi din Lumea Nouă/ America. Majoritatea acestora era formată de femei.

Ca și în cazul teoriei conspirației, orice lucru pe care nu îl poți explica (fie și o simplă îmbolnăvire a unui copil) ar putea fi pus pe seama activității unei presupuse femei malefice. În astfel de cazuri, ele erau văduvele, acele femei aflate în zonele marginale ale societății sau chiar tinere seducătoare, calitățile lor fizice fiind atribuite practicilor ce țin de magie.

Femeile ar putea fi acuzate de vrăjitorie doar pentru că au avut o viață sexuală liberă, pentru că și-au exprimat opiniile despre politică, religie sau pentru că pur și simplu s-au îmbrăcat diferit. Cu siguranță, dacă aș fi trăit în acele vremuri, aș fi fost pusă să ard pe rug doar pentru că am ales să fiu eu însămi.

Acuzația de vrăjitorie a fost folosită pentru deținerea unui anumit control și pentru punerea sub tăcere a femeilor în aproape toate societățile și în fiecare secol. Ioana dArc a fost mistuită de foc în Franța secolului al XV-lea pentru idolatrie și erezie, inclusiv pentru faptul că a purtat straie bărbătești. Inițial, acuzaţiile la adresa ei pomeneau despre anumite practici (dansa la miezul nopții în jurul unui copac) ce erau descrise ca fiind vrăjitorești.

Este atât de ridicol, încât pare aproape amuzant să consideri că o femeie care dansează sau cântă în public este privită ca fiind indecentă în multe țări chiar și astăzi. Iată cum, șase secole mai târziu, fetele din Iran care postează videoclipuri sau dansează sunt categorisite ca având un comportament inacceptabil și se consideră că încalcă în mod vădit dogma religioasă.

Încă din vremuri imemoriale, femeile care se răzvrăteau chiar și în mod involuntar împotriva a tot ceea ce reprezenta normă, erau etichetate imediat ca fiind „ciudate”, „nelegiuite”, „periculoase”. Ce surprinde este maniera în care acest tip de prejudecăți a persistat de-a lungul secolelor și încă mai „colorează” lumea în care trăim. Este uimitor cât de des femeile care candidează pentru funcții politice în țările democratice sunt descrise drept „vrăjitoare”. Dacă se reunesc astăzi mai multe femei puternice, imediat se va spune că se adună pentru a semna un pact cu diavolul. În multe țări, femeile care susțin drepturile omului sunt încă etichetate„deviate”, „mame rele”, „dificile” sau „libertine”.

În munca mea, deseori călătoresc în țări unde știu că, dacă aș fi cetățean acolo, opiniile și acțiunile mele ca femeie m-ar putea expedia în închisoare sau m-ar expune pericolului fizic. Apărătoarele drepturilor omului din întreaga lume sunt încarcerate pentru părerile lor politice sau pentru apărarea lor sau a celorlalți, dovedind un curaj greu de imaginat. Adesea, în numele religiei, tradiției sau culturii condamnă progresele lumii moderne, iar independența și energia creatoare a femeilor sunt încă deseori văzute ca o forță periculoasă care trebuie controlată. Să luăm în considerare aproximativ 200 de milioane de femei și fete în viață astăzi, care au suferit mutilări genitale. Sau cele aproximativ 650 de milioane de femei și fete din întreaga lume care au fost silite să se căsătorească înainte de a împlini 18 ani.

«Adesea, le spun fiicelor mele că lucrul cel mai important pe care îl pot face pentru ele însele este să își dezvolte inteligența. Nu există nimic mai atrăgător – sau încântător – decât o femeie independentă, stăpână pe propriile opinii».

Mii de femei și fete sunt ucise de membrii familiei în așa-numitele „crime de onoare” anuale, drept pedeapsă pentru exercitarea propriei voințe. În această vară, când mii de femei sudaneze au ieșit pe străzile din Khartoum cerând alegeri libere în țara lor, s-a ordonat lovirea fetelor și s-au înregistrat numeroase violuri, în mare parte făcute de forțele de securitate.

Nimic din toate acestea nu e menit să respingă sau să redea pentru o clipă abuzurile teribile făcute și împotriva bărbaților și a băieților – inclusiv acuzațiile moderne de „vrăjitorie”. Dar, uitându-ne în întreaga lume, trebuie să ne întrebăm: de ce se cheltuie atât de multă energie pentru a menține femeile într-o poziție secundară?

Analizate în această lumină, „fetele rele” sunt doar femei obosite de nedreptate și de abuzuri. Ele sunt femeile care refuză să respecte regulile și codurile în care nu cred și pe care nu le consideră cele mai bune pentru ele însele sau pentru familiile lor. Sunt acele femei care nu vor renunța la vocea și drepturile lor, chiar cu preţul vieții. Dacă există atâta răutatea, atunci lumea are nevoie de „femeile rele”.

Este de asemenea adevărat că femeile nu se trezesc în fiecare dimineață dorind să se lupte. Vrem să fim capabile de blândețe, pline de grație și de iubire – nu toată lumea se naște pentru a lupta. Și chiar nu avem puteri magice. Ceea ce avem noi este capacitatea de a ne susține reciproc și de a lucra cu bărbații valoroși, care apreciază și respectă femeile, considerându-le ca fiind egalele lor.

Îmi amintesc de un tată, pe care l-am cunoscut prima dată când am fost într-o tabără de refugiați afgani, din Pakistan, în timpul guvernării talibanilor. Fusese așa de rău bătut, încât i se îngălbeniseră ochii din pricina leziunilor la nivelul ficatului, doar pentru că și-a trimis fiicele la școală. Îmi amintesc apoi de soția unui sirian, care paralizase după ce a fost împușcată în coloana vertebrală de un lunetist. Acesta era protejată de soțul iubitor și devotat, trăind într-o tabără de refugiați, fără nicio șansă de a pleca altundeva. Nu pot să nu fiu mândră de fiii mei pentru că își respectă surorile, se respectă între ei și vor deveni bărbați adevărați. Descoperirea propriei meniri în viață trebuie să ne facă să lucrăm cu noi înșine. Și tot femeile pot ajuta, grație instinctelor lor, la adaptarea pentru noile nevoi ale societății.

Poate fi greu să ne găsim timpul necesar ca să ne întrebăm cine vrem să fim cu adevărat – nu ceea ce noi credem că ceilalți vor aproba sau vor accepta, ci cine suntem cu adevărat. Când te asculți pe tine, poți alege să faci pasul înainte și să înveți și să te schimbi. Îmi amintesc când eu am făcut acest pas: când aveam 20 de ani, întâlnind refugiați în Sierra Leone, când se încheia un brutal război civil. Am înțeles pentru prima dată nivelul de violență care există în lume și ce însemna realitatea vieții pentru milioanele de persoane afectate de conflict și prigoană. Cred că așa am descoperit sensul muncii și scopul vieții mele.

De multe ori, le spun fiicelor mele că cel mai important lucru pe care îl pot face este să-și dezvolte mintea/spiritul. Vă puteți pune mereu o rochie drăguță, dar nu contează ce purtați la exterior dacă mintea nu este puternică. Nu este nimic mai atrăgător – aș putea spune chiar fermecător – decât o femeie independentă, cu cu o voință puternică și cu păreri proprii.

Cu dragoste, pentru toate femeile „rele” și pentru bărbații care le înțeleg, Angelina».

Traducere și adaptare după articolul din revista ELLE

Articol publicat ]n revista Catchy

 
Comentarii închise la Cu dragoste, pentru toate femeile „rele” și pentru bărbații care le înțeleg, Angelina

Scris de pe noiembrie 13, 2019 în Înţelepciune, Cinema, Feminin, Film

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Zânele Placebo – Maleficent: Mistress of Evil

 La cinci ani distanță de la apariția peliculei Maleficent (2014), o nouă adaptare după poveștile clasice (Charles Perrault – La Belle au bois dormant) ne oferă secvențe ce amintesc de seria-fenomen Game of Thrones și explorează aventurile din Carabosse, în Maleficent: Mistress of Evil.
Cu un scenariu “automatic” (cusut cu ață albă) și cu o ambianță rococo, studiourile Disney livrează o peliculă fantasy epică, salvată de Angelina Jolie și Michelle Pfeiffer. Scenariul i-a reunit pe Linda Woolverton, Noah Harpster și Micah Fitzerman-Blue (specializați în «povești marca Disney»), care au scuturat de praf vechile povești și au (re)asamblat-o pe Aurora. Există două categorii de fetișcane care descoperă “Pădurea Adormită”: cea din versiunea (arhetipul) Disney 1959, în care blonda Aurora – Prințesa Adormită – e descoperită de Prinț și cea din Maleficent (2014), în care Prințasa rămâne captivă printre creaturile fantastice din Carabosse.

Bunăoară, povestea e bine ajustată și adaptată pentru vremurile actuale, iar Maleficent / Angelina Jolie își menține frumusețea rece, accentuată de coarnele «glam rock» și devine o veritabilă «divă dark». Uimitoarea ființă e capabilă să își metamorfozeze expresiile precum o divă a filmului mut (de exemplu Gloria Swanson), să se travestească și să transforme «noaptea de foc» într-o simfonie a umbrelor. Noi alianţe se formează şi noi antagonişti apar în lupta pentru protejarea regatului şi a creaturilor magice ce-l populează (născocite și lansate pe ecran de graficianul Marc Davis).

Așadar, în vreme ce frumoasa Aurora (Elle Fanning) şi prințul Phillip (Harris Dickinson) se pregătesc de nuntă, temuta Maleficent este invitată la Ulstead pentru a-i întâlni pe părinţii  mirelui şi a pregăti relaţiile “diplomatice”. Cei doi tineri văd în căsătorie “o punte” între regatul oamenilor şi cel al fiinţelor magice, care trăieşte sub protecţia Aurorei şi a lui Maleficent. Problema este că mama lui Phillip, Ingrith (Michelle Pfeiffer), este o regină arogantă, care o consideră pe Maleficent şi lumea ei magică drept «o problemă ce trebuie înlăturată».

Ingrith este o ființă fanatică, însetată de sânge, iar discuţia dintre cele două suverane este blindată cu referinţe despre regimuri dictatoriale reale, care au existat de-a lungul istoriei. Prin urmare, avem parte de un twist, căci de astă-dată Maleficent din titlu este de fapt, belicoasa regină întrupată de Michelle Pfeiffer. Ingrith este furioasă atunci când soţul ei, Regele John (Robert Lindsay), îi cere să renunţe la invective şi să se poarte frumos în timpul petrecerii de logodnă. Aceasta reprezintă punctul culminant al poveștii, deoarece animozităţile clocotesc chiar dacă toţi doresc pacea.

Scenariștii au inserat momente care să îl pregătească pe spectator pentru escaladarea conflictului (felurile de mâncare și vesela produc alergii zânelor invitate). Intriga crește și se răsfirează: micile fire epice colaterale fiind despre ciuperci cu personalitate, un savant nebun care seamănă cu un spiriduş (Warwick Davis) ce lucrează la arme mortale, un grup de războinici care seamănă cu Maleficent, probleme din regatele învecinate cu tărâmul zânelor din mlaştini, condus de Maleficent şi de prinţesa Aurora, sau din Ulstead, un tărâm militarizat de unde vine Philip, alesul Aurorei.

O luptă între cele două lumi izbucnește, cu niște creaturi magice înaripate încercând să facă față unei armate de arcași având săgeți cu vârfuri de fier, la care zânele sunt sortite morții sigure. Lupta finală pare mai degrabă o scenă din Game of Thrones decât una de film «marca Disney». De asemenea, personajele principale petrec mult timp concentrându-se asupra intrigilor de curte (se dezbate “eficiența” unei otrăviri), în defavoarea evoluției.

Centrată pe ideea de a-i încredința fascinantei Angelina Jolie un rol pe măsura sa: antieroină tenebroasă, potrivit cu temperamentul actriței care și-a construit renumele de «badass» al cinema-ului feminin la egalitate cu Sigourney Weaver și Charlize Theron, actuala “hibridizare” reprezintă o reușită. Actrița se poate lesne confunda cu vrăjitoarea-ursitoare-nașă. Sub bagheta regizorului norvegian, Joachim Rønning, artista și-a păstrat frumusețea supranaturală, cu pomeții ascuțiți, ochii verzulii și pielea diafană. Fantastica eroină a eliberat-o de sub blestem pe Aurora și a crescut-o ca pe propria sa fiică. Din păcate, tensionata relație dintre o mamă primejdioasă și neînțeleasă cu fiica ei e plasată în umbră, în timpul pregătirilor de nuntă, şi nu în centrul acțiunii filmului.

Maniheismul e la vedere, pentru că nici blondina Michelle Pfeiffer nu e ceea ce pare. Împărăteasa neagră și Regina albă se vor război printre creaturile gotice, încercând să-și protejeze odraslele. Bătălia dintre suverane atrage din păcate și o ușoară plictiseală, pitulată după bogăția de culori și efecte speciale. Ca de obicei, Jolie se lasă, în toată maiestuoasa ei elasticitate, manipulată de efectele speciale, iar trăsăturile sale naturale sunt hipertrofiate savant.

Această peliculă pudrată cu “praf de poveste” se bazează pe tehnologie/ efecte speciale, fără risipă de violență, și livrează un divertisment cu notă personală, care să satisfacă gusturile publicului tânăr. Prin urmare, clasicul e lipsit de teama (existentă în versiunea originală) care e înlocuită cu puțin umor. Maleficent: Mistress of Evil rămâne o peliculă eficientă, cu o manieră modernă de storytelling, expusă într-un univers baroc, roz-bombon, fără să injecteze haos în jocul aparențelor, astfel încât filmul să se păstreze în registrul zânelor (Maleficent își pune voal pe coarne, la ospăț, apărând ca o aristocrată medievală). În cursa neobosită de a obține noi succese, filonul spin-off (serii centrate pe existența măcar a unui personaj dintr-o operă precedentă) cu vrăjitoare emblematice pare să reușească la Disney. În spatele ușilor închise, timp de două ore, regăsim Prințul, Frumoasa Adormită, trădări, războieli, vrăji și mariaje; nimic nu pare să destabilizeze publicul amator de rețete adaptate.

Regia: Joachim Rønning

Scenariul:  Linda Woolverton, Noah Harpster și Micah Fitzerman-Blue

Imaginea: Henry Braham

Montajul: Laura Jennings și Craig Wood

Muzica: Geoff Zanelli

Scenografie: Dominic Capon

Costume: Ellen Mirojnick

Distribuția:

Angelina Jolie – Maleficent

Elle Fanning – Prințesa Aurora

Michelle Pfeiffer – Regina Ingrith

Chiwetel Ejiofor – Conall

Sam Riley – Diaval

Ed Skrein – Borra

Harris Dickinson- Prințul Phillip

Imelda Staunton – Knotgrass

Juno Temple-Thistlewit

Durata: 1h 59 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Zânele Placebo – Maleficent: Mistress of Evil

Scris de pe noiembrie 12, 2019 în Blockbuster, Cinema, Feminin, Film, Modernitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Nicio viaţă nu poate fi citită ca o simplă probă într-un dosar – „The Reader”

La mai bine de un deceniu de la premieră, ecranizarea romanului lui Bernhard Schlink – The Reader – (re)aduce în atenție dualitatea: condamnarea și necesitatea înțelegerii. The Reader abordează chestiunea Holocaustului dintr-o perspectivă aparte: un bărbat din „a doua generație” din Germania postbelică. Sumbra pagină din istoria omenirii, Holocaustul, e întoarsă cu subtilitate de cineastul britanic, dornic să ilustrează, aici, «Vergangenheitsbewältigung/working through the past». Amestec de vinovăție, frustrare și reproș, lungul termen definește ceea ce, probabil, au simțit adolescenții germani din deceniile cinci și șase, când au conștientizat implicarea (fie și pasivă !) a părinților în perioada Holocaustului. Realizat într-un sistem narativ de tip academic, antrenând anumite greutăți cu facilitățile, The Reader indică multe chestiuni îndrăznețe, ce țin de morală și sunt bine articulate. Totuși, în centrul poveștii, se poziționează romanța dintre un adolescent și o femeie matură.

„Noțiunea de «secret» este centrală în literatura occidentală” – le explică un profesor elevilor săi, în film. Secretul și literatura devin «piesele de bază» în lungmetrajul lui Stephen Daldry. Încă de la apariție, acest proiect a suscitat atenția atât a criticilor, cât și-a publicului larg. Autorul celebrelor pelicule Billy Elliot și The HoursStephen Daldry – știe să păstreze spiritul cărților pe care le-a ecranizat. Prin urmare, în The Reader, după ce a dansat în Billy Elliot și a făcut slalom între Statele Unite și Regatul Unit (în The Hours), Stephen Daldry se rezumă la „a răsfoi” o istorie (individualizată) a Germaniei ultimelor decenii din veacul al XX-lea. Grație fascinantei Kate Winslet, pelicula furnizează câteva minute prețioase, intime, sublim conturate de talentata britanică. Germania începuse să se refacă încet, dar sigur. Copiii mergeau la şcoală, străzile erau pline de viaţă; războiul rămăsese departe, închis ermetic în gândurile celor care i-au supravieţuit.

Theatrical release poster © Impawards.com

Așadar, când  introvertitul adolescent în vârstă de cincisprezece ani – Michael Berg (David Kross)  – se îmbolnăvește de scarlatină și se prăbușește pe stradă, este ridicat și condus până acasă de Hanna Schmitz (Kate Winslet). Această misterioasă femeie, având dublul vârstei lui, avea să-i marcheze existența lui Michael. La scurt timp după ce-și revine, tânărul o caută pe străină ca să îi mulțumească pentru ajutorul acordat. Deși există diferențe majore, între cei doi se naște o legătură amoroasă pasională și intensă. Următoarele luni Michael şi Hanna îşi trăiesc idila departe de lumea dezlănţuită, fără ştie prea multe unul despre celălalt. Fericirea se termină brusc, în momentul în care Hanna dispare fără nicio explicație din viața lui Michael.

Kate Winslet & David Kross © The Weinstein Company

Opt ani mai târziu, în Germania de după cel de-Al Doilea Război Mondial, Michael Berg – student la Drept, urmărind cu interes procesele naziștilor acuzați de crime de război – o reîntâlnește (în împrejurări total diferite) pe cea care i-a frânt inima și l-a părăsit într-o stare de confuzie totală. Hanna Schmitz era judecată pentru o crimă și, întrucât refuză să se apere la proces, Michael începe să suspecteze faptul că femeia pe care a iubit-o cu aproximativ o decadă în urmă ascundea un secret pe care îl consideră mai rușinos chiar și decât crima: a fost gardiană la Auschwitz și ar putea fi răspunzătoare pentru moartea a sute de  ființe. Procesul ei, care face vâlvă în epocă, e considerat obligatoriu de urmărit de către profesorul de Drept al de-acum studentului Michael.

David Kross & Bruno Ganz © The Weinstein Company

Realizatorul nu aruncă anatema asupra nimănui, lasă privitorul să decidă singur cine e vinovat într-un război atât de mare și hrănește năzuința spre idilă. Așa se explică tandemul  fizico-spiritual, mănos ilustrat: scenele de pasiune carnală alternează cu lungi sesiuni de lectură, Michael citindu-i Hannei ba Odiseea, ba Lady Chatterlay. Cineastul întinde capcane spectatorului care se aventurează să pătrundă miezul acestei relații. Ambiguitatea pune stăpânire și nu te lasă să înțelegi exact ce anume trebuie să fi simțit o femeie trecută de prima tinerețe atunci când un june îi citește cu voce tare pasaje romantice din marea literatură. Gardiana SS se volatilizează treptat, lăsând-o  în urmă doar pe Hanna, o femeie în care nu mai poți avea încredere, dar pe care ți-e greu s-o acuzi. Permanent, flashbackurile abat atenția de la ororile războiului. Cineastul pune în evidență privirea plină de omenesc pe care Michael o aruncă asupra Hannei, o privire intensă și contradictorie, care-i va tulbura întreaga viață. Studentul Michael, viitorul avocat, conchide de parcă ar dori mai degrabă să se autoconvingă: „motivul acestor procese, este ca lumea să priceapă tot ce s-a petrecut.” Omul legii nu a reuşit să înţeleagă şi nici să depăşească cele întâmplate în tinereţe, precum nici Hanna nu a reuşit să înţeleagă monstruozitatea faptelor ei chiar și după deceniile petrecute în închisoare.

Kate Winslet (Hanna) © The Weinstein Company

Această peliculă ar putea, indirect, să răspundă unei întrebări simple, dar legitime: „Cum de astfel de orori au putut să se nască într-o lume civilizată ?” Pe alocuri, mizerabilă, dar și pardonabilă, eroina portretizată perfect de Kate Winslet (recompensată cu un premiu Oscar) nu e deloc detestabilă în pofida acelor fapte de care se face (indirect) responsabilă. Ceea ce au realizat tinerii din „a doua generație” râmăne o mărturie clară a capacității de înțelegere și detașare: ei au căutat resorturile ascunse dintre culpabilitate și oroare și-au găsit sensuri acolo unde totul părea de neînțeles. Michael, tânărul taciturn, care păstrează distanța față de propria sa familie, se lansează într-o relație incertă, plină de tăceri.

Kate Winslet & David Kross © The Weinstein Company

Totuși, legătura aceasta bizară se plasează sub semnul literaturii, simbol al culturii, dar și al elevației sentimentale. Regia rafinată, scenele intimiste dintre Michael și Hanna oferă momente de reflecție și de bucurie vizuală. Acestea contrabalansează porțiunile care vizează procesul și conferă anumită gravitate în a doua parte a peliculei. Scenele se justifică prin intenția realizatorilor de-a conferi greutatea cuvenită istoriei în contextul unei vieți întregi. Într-o interpretare (doar) justă, rafinatul Ralph Fiennes caută explicații pentru ceea ce a trăit. Expresia răvăşită a lui Ralf Fiennes, la ultima lor întâlnire, nu lasă loc de speranţă. El încercă să o ajute pe prima lui iubită, dar nu găseşte puterea de a o ierta sau de a o înţelege pe Hanna, fostă gardiană analfabetă. În pofida machiajului și-a îmbătrânirii, Hanna/Kate Winslet portretizează o tipologie feminină greu de uitat. „Nu contează ce simt, nu contează ce gândesc, contează că morţii rămân morţi“, sunt cuvintele rostite apăsat, cu pumnii strânşi de Hanna Schmitz întrupată de fascinanta Kate Winslet.

Chiar dacă nu reușește să satisfacă toate nivelurile (istoria, iubirea, morala), The Reader rămâne o peliculă emoționantă, elegantă, doldora de înțelesuri profunde.

Regia: Stephen Daldry

Scenariul: David Hare după romanul omonim (în germ. Der Vorleser) scris de Bernhard Schlink

Imaginea: Chris Menges

Montajul: Claire Simpson

Muzica: Nico Muhly

Distribuția:

Kate Winslet – Hanna Schmitz

Ralph Fiennes – Michael Berg la maturitate

David Kross – Michael Berg în adolescență

Bruno Ganz – Professor Rohl, supraviețuitor al Holocaustului

Alexandra Maria Lara – Ilana Mather, victimă a lagărului de concentrare

Durata: 124 min

 

Premiile Oscar (2009)

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film
Anthony Minghella Nominalizat
Donna Gigliotti Nominalizat
Redmond Morris Nominalizat
Sydney Pollack Nominalizat
Cel mai bun regizor – Stephen Daldry Nominalizat
Cea mai buna actrita in rol principal – Kate Winslet Câștigător
Cel mai bun scenariu adaptat – David Hare Nominalizat
Cea mai buna imagine
Roger Deakins Nominalizat
Chris Menges Nominalizat

Premii Globul de Aur (2009)

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film (drama) Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai buna actrita in rol secundar – Kate Winslet Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu – David Hare Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun regizor – Stephen Daldry Nominalizat

Premiile BAFTA (2009)

Categoria Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cel mai bun film
Donna Gigliotti Nominalizat
Anthony Minghella Nominalizat
Redmond Morris Nominalizat
Sydney Pollack Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol principal – Kate Winslet Câștigător
Premiul BAFTA pentru cea mai bună imagine
Chris Menges Nominalizat
Roger Deakins Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună regie – Stephen Daldry Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun scenariu adaptat – David Hare Nominalizat

Premiile  Academia Europeana de Film (2009)

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film Nominalizat
Cel mai bun actor – David Kross Nominalizat
Cea mai buna actriță – Kate Winslet Câștigător

 

 

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Nicio viaţă nu poate fi citită ca o simplă probă într-un dosar – „The Reader”

Scris de pe noiembrie 10, 2019 în Cinema, Cultură, Feminin, Filme de dragoste, Filme de Oscar, Morală, Moravuri

 

Etichete:

Vivien Leigh, trandafirul britanic care-a căutat absolutul

De-a lungul carierei – începută ca o steluță atrăgătoare și încheiată de o actriță autentică -, a fost Scarlett O’Hara, Blanche Dubois, regina Cleopatra, dar și Anna Karenina, hoață de buzunare, dar și spioană, nobila favorită a reginei Angliei, dar și ființa rătăcită ce-și oferea favorurile oricui. Vivien a fost o femeie adevărată, care a știut că dăruind neîncetat iubire, o poți primi însutit înapoi. Și după aproape o jumătate de secol de la dispariția sa, Vivien Leigh (5 noiembrie 1913 – 7 iulie 1967) continuă să adreseze publicului declarația ei de iubire.

Vivien-Leigh-1Toate datele ei naturale o conduceau spre ecran. Ochi verzi-albaștri, superbi, cu o privire când jucăușă, când malițioasă, o carnație alb-marmoreană, a cărei strălucire frapa încă de la prima vedere, un păr brun, bogat îi sporea puterea de seducție, iar silueta fină îi sublinia ținuta aristocratică. Născută, în Darjeeling, India, la 5 noiembrie 1913, Vivien Mary Hartley a primit har și frumusețe. Exotismul acelui ținut și-a lăsat, probabil, amprenta și în datele fizice ale uneia dintre cele mai celebre actrițe ale lumii.

Vivien și-a petrecut copilăria într-un spațiu încărcat de magie, aproape miraculos. Ferecată, de la vârsta de șapte ani, între zidurile cenușii și reci ale unui pension britanic restrictiv, micuța Vivien a păstrat între amintiri parfumul și farmecul plin de culoare al copilăriei, ce se va reflecta permanent în aspectul femeii de mai târziu. La pensionul londonez, precum și în celelalte școli de prestigiu pe care le-a frecventat (în Franța, Italia și Germania), și-a modelat caracterul, și-a disciplinat neastâmpărul de “argint viu” și, cel mai important, și-a canalizat ambiția spre un singur țel: de-a deveni o mare actriță. Educația primită la Academia Regală de Artă Dramatică (din Marea Britanie) i-a șlefuit talentul nativ și i-a deschis porțile către lumea elitelor artistice.

După ce și-a ales un pseudonim – Vivien Leigh – își va dedica viața carierei. Joacă în câteva filme (Things Are Looking Up și The Village Squire), în care nici măcar nu apucă să fie văzută bine, că și trebuie să iasă din cadru. I se va încredința primul rol principal în Gentlemen’s Agreement (Regia: George Pearson) și se va face remarcată grație frumuseții sale fizice. Apoi, după Look Up And Laugh (Regia: Basil Dean), o peliculă lipsită de calități artistice, Vivien privește încrezătoare în steaua ei norocoasă; intuiția ei nu va da greș.

Următorul film, Fire Over England (Regia: William K. Howard), îi oferă posibilitatea de-a apărea și într-o altă lumină. Înnobilată nu numai de rol (juca Prima Doamnă de Onoare și Favorita reginei Elisabeta a Angliei), dar și înfierbântată de dragostea pentru Laurence Olivier, partener de film și iubit în viața particulară, Vivien este mai cuceritoare ca oricând. Filmul –  o atentă reconstituire a datelor istorice –  se impune ca o reușită a genului. Pentru britanici, Vivien Leigh devenise deja “un nume”.

După Dark Journey (Regia: Victor Saville), unde interpretează rolul unei irezistibile iscoade, care se-ndrăgostește de inamicul ei numărul unu, Vivien schimbă rapid registrul stilistic. Tot în anul 1937, va juca și în Storm in a Teacup, o comedie de moravuri, ce-i solicită lui Vivien o interpretare plină de umor și de ironie. Îndrăgostită nebunește de cuceritorul ziarist sosit în oraș, eroina – tălmăcită de Leigh – își va minți cu nonșalanță tatăl pentru a-și salva iubitul. O colaborare perfectă cu partenerul ei, Rex Harrison, va fi reluată și mai târziu, pe ecran.

Trecerea la dramă se dovedește, în acest moment, neinspirată. Astfel, filmul 21 Days Together (Regia: Basil Dean) rămâne o searbădă poveste de dragoste, a cărei neîmplinire este hotărâtă de destin. Următorul proiect, din 1938, A Yank at Oxford (Regia: Jack Conway), îi aparține marelui magnat hollywoodian, Louis B. Mayer, care decisese să înființeze o casă de producție în Anglia. Când află că rolul principal feminin i se încredințase unei tinere actrițe, abia ieșită de pe băncile Conservatorului de Artă Dramatică, Mayer izbucnește într-o criză de nervi. Totuși, Vivien reușește să finalizeze turnările. Culmea ironiei, regizorul George Cukor, aflat permanent în căutarea actriței potrivite pentru rolul Scarlett, îl însoțise pe Mayer în Europa. Văzând-o pe Vivien, declarase că  “e cu adevărat frumoasă, dar lipsită de temperament”.

Cu toate acestea, perseverența lui Vivien nu poate fi clătinată. Are zece roluri de film în patru ani (timp în care joacă și teatru, abordând repertoriul shakespearian). Actrița își rafinează stilul de joc, cultivându-și vitalitatea, ferindu-se de manierism și concentrându-se asupra nuanțelor personajelor. Rolul micuței cântărețe ambulante din St. Martin’s Lane îi aduce un succes real, iar personajul pitoresc îi dă posibilitatea de-a etala tocmai temperamental contestat de Cukor. Libby, fosta hoață de buzunare, este – în interpretarea lui Vivien – sălbatică și zbârlită, ambițioasă și obraznică, fără ca frumusețea ei aristocratică să poată fi ascunsă de hainele rupte și murdare. Acest contre-emploi îi pune în valoare talentul actoricesc ieșit din comun.Tocmai această disponibilitate artistică este cea care o va pregăti pentru prima ei mare izbândă cinematografică, de fapt,  pentru unul dintre cele mai spectaculoase succese din istoria filmului.

În anul 1938, într-un moment în care, la Hollywood, toate divele se luptau cu îndârjire pentru rolul Scarlett O’Hara, cel mai râvnit din istoria cinematografiei, Vivien Leigh, pe care o despărțeau de America nu numai Oceanul Atlantic, dar și stilul de joc, cultura, educația, mentalitatea și temperamentul, avea să semneze contractul cu producătorul David O’Selznick imediat după sosirea ei în Statele Unite. Fără a avea renumele lui Katherine Hepburn sau Bette Davis, chiar dacă nu avea bustul generos al Lanei Turner sau nu poseda misterul fatal al lui Joan Crawford, intră în cursa pentru acel rol.

La urma urmei, după criteriile americane, Vivien era, la ora aceea, doar o starletă. Fără discuție, era frumoasă, dar nimeni nu auzise, încă, de ea la Hollywood. Așa că, numai o șansă –  ivită o dată la un mileniu – a prilejuit întâlnirea dintre Selznick și Leigh. Astfel, enigmatica englezoaică a cucerit, spre uluirea americanilor, un rol ce devenise o problemă de “interes național”. Gone with the Wind reprezintă un salt spectaculos în cariera lui Vivien Leigh, ce îi va schimba statutul: actrița devenind star internațional.

Cu multă dezinvoltură, ea întruchipează un personaj voluntar și convingător, cu un temperamnet autentic și o frumusețe ce amuțește de încântare Hollywoodul. Scarlett devine un mit, iar Vivien este o divă, o adevărată stea. Oscarul de interpretare feminină nu întârzie să ajungă în mâinile ei, alăturându-se celorlalte zece asemenea premii cu care-a fost recompensat filmul. La 26 de ani, devenită o celebritate a merelui ecran, Vivien Leigh nu se mulțumește să obțină doar premiul Oscar și să capteze lumina reflectoarelor, ci caută să ajungă o stea de primă mărime.

Vivien-Leigh-2

(Premiul Oscar, 1940, acasă la Vivien Leigh)

Pentru a-și atinge scopul, ea își analizează stilul de joc cu spirit autocritic, își conștientizează greșelile și exagerările, își îmbunătățește opțiunile și învață să-și selecteze ofertele. Un traseu aproape inutil de urmat pentru o femeie aflată deja în epicentrul succesului, un traseu ce solicită eforturi supraomenești și crude renunțări. Numai că Vivien Leigh nu putea lăsa strălucirea de moment să-i estompeze valoarea.

Urmează o serie de producții care-i vor pune în valoare talentul actoricesc și frumusețea. În That Lady Hamilton, Vivien înfățișează publicului avid de imaginea unui personaj predestinat succesului: o fire temperamentală, plină de spirit, ce avea să-l subjuge pe unul dintre cei mai puternici bărbați ai lumii. Cu toate acestea, melodrama realistă o menține pe Leigh într-o poziție strălucită, dar nu-i oferă actriței posibilitatea de a-și valorifica ori șlefui măiestria interpretării. Nici rolul din siropoasa melodramă Waterloo Bridge (Regia: Mervin Le Roy) nu e de natură să-i îmbogățească performanțele, având pentru virtuozitatea ei eficiența pe care o melodie de muzică ușoară ar avea-o pentru o soprană.

Vivien-Leigh-3

Cu înțelepciune și detașare, Vivien descoperă, în timp, pericolul compromisurilor și încearcă să se îndrepte spre roluri substanțiale. În 1941, joacă – alături de Laurence Olivier – în Caesar and Cleopatra (Regia: Gabriel Pascal), mult mai vivace, oferind o variantă mai grațioasă și mai feminină decât cea pe care-o va face Elizabeth Taylor, în producția-kitsch (din 1963), sub îndrumarea lui Joseph L. Mankiewick. Vivien Leigh nu poate salva, însă, un film greoi și tributar textului, al cărui regizor se concentrase cu precădere asupra scenografiei. Mai grav, în 1948, actrița acceptă rolul principal din Anna Karenina, personajul aureolat de veridicitatea operei create de contele Tolstoi și de interpretarea genială a Gretei Garbo (în 1935). Regizorul Julien Duvivier expediază subtilitățile sufletului rus, iar Vivien își concepe personajul ca pe o victimă, exact acolo unde Garbo o învestise pe Anna cu energie. Filmul va fi un eșec.

Conștientă de pericolul unei sinucideri profesionale, Vivien Leigh își revizuiește opțiunile interpretative, mai ales că este foarte solicitată de partiturile din teatru.

În 1951, ea acceptă rolul pe care i-l oferă Elia Kazan în A Streetcar Named Desire, ecranizare a piesei lui Tennessee Williams. Filmul îi oferă posibilitatea întâlnirii cu Blanche Dubois, rolul vieții ei. După o maturizare artistică, actrița descifrează și redimensionează cu deplină înțelegere curajul și suferința personajului, pudorile și obsesiile din care dramaturgul o construise pe Blanche. Pentru rolul acestei eroine – întruchipare a vulnerabilității și a deznădejdii, a mândriei și a grației regăsite pentru o clipă –,  Vivien Leigh este răsplătită cu Oscarul pentru interpretare feminină și Cupa Volpi, la festivalul de la Veneția.

Cu toate că rolurile următoare, din The Deep Blue Sea, The Roman Spring of Mrs. Stone și Ship of Fools vor plasa această stea luminoasă într-o zonă a crepusculului și a debusolării, personajele sale nu vor fi lipsite de o grație maiestuoasă, ce însoțește indiferența mecanică, autodistructivă a unei actrițe, parcă, obosite.

În iulie 1967, în urma agravării tuberculozei de care suferea, la vârsta de numai 54 de ani, Vivien Leigh iese din scenă. O plecare timpurie și nedreaptă vine să contrazică generozitatea cu care destinul o copleșise pe delicata actriță britanică.

Numai că revanșa ei există: dincolo de timp, Vivien Leigh își fascinează spectatorii, care îi redesoperă strălucirea nealterată și strania dăruire cu care își asculta glasul interior al forței sale artistice.

Vivien-Leigh-4Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

Matrioșca lui Besson – Anna

“Pardon, dar n-am mai văzut filmul ăsta?” – s-ar putea interoga unii dintre spectatorii care îi urmăresc filmografia lui Luc Besson. Cineastul s-ar putea apăra, parafrazându-l pe Hitchcock: “Auto-plagiatul înseamnă stil”.

Cam așa s-ar putea iniția o discuție despre recenta peliculă, Anna,  semnată de Luc Besson. Argumentele sunt destul de numeroase – noua eroină se numește Anna, nu Nikita, nu lucrează pentru “franțuji”, ci pentru fosta Uniune Sovietică (acțiunea se derulează între 1985-1990), agenții de legătură sunt din sfera KGB sau CIA, cea care o inițiază pe orfelină în „ritul de trecere” spre maturizarea profesională nu mai este Jeanne Moreau, ci inegalabila Helen Mirren.

Desigur, scenariul este deconstruit, uzând din belșug de flashback-uri, dar și de flash-forward, în concordanță cu stilizarea din titlu – ANИA, dar amprenta stilistică e aceeași. Bunăoară, lungmetrajul din 2019 poate fi lesne considerat o versiunea contemporană,  un remake al filmului-cult Nikita, trecând apoi și prin alte producții – Léon: The Professional, The Fifth Element sau Lucy. Pelicula de două ore devine cursă electrizantă, cu ritm incredibil  și cu o explozivă acțiune. Anna/ANИA o aduce în rolul principal pe actrița & top-modelul Sasha Luss, alături de o distribuție impresionantă din care fac parte Helen Mirren, Cillian Murphy și Luke Evans.

Cu puternice filiații în Red Sparow (Francis Lawrence), și aici o fată fragilă, orfană și depresivă, este stereotipul preferat pentru a fi un spion (rus) de succes. Cumplitul incipit, plasat în Moscova anului 1985, indică regulile jocului: cinci spioni americani sunt capturați, iar capetele lor tăiate sunt trimise lui Lenny Miller, contactul din partea CIA de peste ocean. Prin urmare, setea de răzbunare a sovieticilor e mare. Apoi, acțiunea se mută în 1990, când un agent în căutare de modele descoperă un diamant în stare pură: gracila Anna; are un fizic perfect și aerul acela pe care Luc Besson l-a identificat cu mult timp în urmă la (ucraineanca) Milla Jovovich.

Ca și în cazul celorlalte eroine preferate ale lui Besson și Anna e un straniu cumul de forță și fragilitate/vulnerabilitate. În plină mișcare #metoo, actuala eroină, deși nu pare să depășească 50 de kg, doboară cu ușurință veritabili „urși” moscoviți de peste suta de kilograme. “Ritul de trecere” spre maturizare se realizează sub directa coordonare a venerabilei Olga (Helen Mirren), când, în mai puțin de zece minute, lichidează o adunătură de bătăuși reuniți într-un restaurant de tip Carul cu Bere din București, validând stereotipul cinematografic «femme fatale badass». Modesta vânzătoare de păpuși dintr-o piață gri poate fi și un criminal înnăscut, și un top model  de succes. Ea însăși folosește adesea metafora păpușilor Matrioșka pentru a sublinia forța femeiască latentă. Odată recrutată de o agenţie guvernamentală şi transformată într-o “maşină de ucis”, Anna devine arma secretă a celor din KGB. Aflată mereu în cursa contracronometru cu țintele stabilite de alții, Anna se descurcă mereu singură, deși pare susținută de agenție.

Frumoasa belicoasă ajunge și într-un veritabil puzzle emoțional. Pe de-o parte, îl îndrăgește pe atrăgătorul agent KGB-ist Alex Tchenkov (Luke Evans, în cea mai bună formă), care o introduce pe Anna în agenție și care are un interes sincer să o promoveze într-un program în care ea poate supraviețui sau nu, pe de altă parte e Miller (carismaticul Cillian Murphy), care o surprinde pe Anna în flagrant și o întoarce împotriva propriei ei țări. Ambii bărbați o doresc pe Anna. Sub oblăduirea sovieticilor, Anna trece de la un avatar la altul și își îndeplinește cu brio toate sarcinile, mutând piesele/țintele ca într-o uriașă tablă de șah (imaginea alb-negru cu micuța Anna, fiică de ofițer sovietic). Deși viața ei e un carusel, Anna, ca și Nikita sau Liloo, visează la o viață tihnită, în libertate. De la un anumit punct, acest thriller feminin îi oferă șansa eroinei să se transforme din manipulată în manipulatoare. Bărbaților le rămâne doar duelul armat și… oftatul.


Încă o dată, Luc Besson demonstrează că în ultima perioadă e mai mult preocupat de tehnică decât de psihologia personajelor. Motivat mai mult de marketing (“încăsările vorbesc”), livrează un veritabil cocktail de energie, scene de luptă „în coregrafie”, muzică electrizantă perfect acordată cu imaginile: ecran larg (scope), încadraturi la milimetru, luminile la foton (mai ales cele din Paris/ Tour Eiffel, alternanța antitetică Vest-Est). Parcă desprinsă din jocurile video, purtând zeci de ținute una mai colorată decât cealaltă, Anna apare ba în frumoase coregrafii de luptă à la Kill Bill, ba în ședințe foto; întotdeauna este deasupra bărbaților!

Sunt destul de evidente trimiterile către mișcarea #metoo, în cazul acelor prelungite și obositoare #photoshooting (unde, fotografii sunt mereu ocupați, enervanți, libidinoși sau gay, iar fetele stau ca la târgul de animale domestice). Ba cu basma de țărancă, ba cu peruci divers colorate, Anna plătește polițe și nu uită de statutul vulnerabil al “păpușilor vii” din acest imens labirint spațio-temporal. Besson nu uită niciodată  să-și țină spectatorul aproape și aplică, repetitiv, acele du-te-vino! (flashback & flashforward) lămuritoare. În această povestire cinematografică, Războiul Rece și războiul sexelor se întrepătrund, pe motivul faimoasei Matrioșka («It’s a woman inside a woman / În interior, e mereu tot o femeie»). Dacă în Valérian et la Cité des mille planètes, Edenul proiectat de Besson care făcea racordul cu artificialul din spațiul virtual, nici aici nu uită de obsesia pentru paradiziac; de astă-dată, Anna e în Hawaii, dar alături de o altă femeie/Maud (concesie #metoo?).

Forțată sau nu, această reverență în fața feminității (stilizate) nu poate decât să aducă surâsul pe chipul spectatorilor care-au urmărit cu sufletul la gură fiecare mișcare a fascinantei Anna.

Regia: Luc Besson

Scenariul: Luc Besson

Imaginea: Thierry Arbogast

Decorurile: Stéphane Robuchon, Gilles Boillot

Costumele: Olivier Bériot

Montajul: Julien Rey

Muzica: Eric Serra

Distribuția:

Sasha Luss – Anna

Helen Mirren – Olga

Luke Evans – Alex Tchenkov

Cillian Murphy – Lenny Miller

Lea Abova – Maud

Durata: 120 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Matrioșca lui Besson – Anna

Scris de pe noiembrie 5, 2019 în Blockbuster, Cinema, Feminin, Film, Filme de Cannes

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , ,

Forța de-a refuza fericirea îngustă – Mal de pierres/From the Land of the Moon

 

Nimic nu a făcut-o pe cineasta Nicole Garcia (Place Vendôme) să se înspăimânte la ideea că ar părea de „modă veche”, atunci când a ales să ecranizeze romanul eponim (Mal di pietre, Éditions Liana Levi), scris de Milena Agus, realizând pelicula Mal de pietrres.

Într-o epocă (anii ‘50) în care dorința de a-și găsi iubirea adevărată e considerată scandaloasă sau chiar semn de nebunie, într-un oraș mic din sudul Franței, Gabrielle nu găsește destul spațiu pentru a-și exprima emoțiile și sentimentele. Când omul se simte nefericit, totul în jurul lui pare fără noimă, searbăd și ieftin. Părinții tinerei, persoane înstărite, socotesc că ar fi potrivit să îi găsească, degrabă, un soț; optează pentru muncitorul José, un ins răbdător și generos, care nu refuză propunerea familiei. Deși este mereu înconjurată de afecțiunea și atenția bărbatului cu care s-a căsătorit, Gabrielle nu acceptă iubirea lui și se simte mereu constrânsă de regulile societății de după al doilea război mondial. Viața lor capătă o nouă turnură în momentul în care, după repetate avorturi spontane, femeia trebuie să urmeze un tratament pentru pietrele de la rinichi. Cu eforturile familiei, soția lui José este internată la un sanatoriu din Alpi. Aici, printre alți pacienți, îl întâlnește pe André Sauvage, un tânăr locotenent revenit de pe frontul din Indochina. În apropierea acestui bărbat, Gabrielle va cunoaște o altă latură a vieții – dragostea pasională.

Mal de Pierres 0

Fără a trăda spiritul romanului, Nicole Garcia încearcă să ilustreze destinul acestei femei pentru a releva forța imaginativă de care femeile dau dovadă, în pofida oricăror piedici. Romanescul poveștii, adânciturile intrigii, numeroasel flashback-uri, personajele ce par decupate din romanele psihologice din secolul al XIX-lea – nimic din toate acestea nu o rețin pe cineastă din a înfrunta modernitatea ultra-tehnologizată, construind o poveste, melodramatică, cu parfum de epocă. Acest film sensibil și emoționant relevă calitățile scriitoricești ale lui Jacques Fieschi și eleganța stilului regizoarei (cei doi se află la a opta lor colaborare). Chiar dacă structura în flashback-uri nu e novatoare, îi permite privitorului să pătrundă mai bine motivația acestei femei, prinsă între sentimentele năvalnice și prejudecățile unei societăți cvasi-arhaice. Percepută, în mica ei comunitate (croită pe stigmatizare), drept „nebună”/„deranjată”, Gabrielle nu renunță la visurile și dorințele sale, chiar iluzorii.

Mal de Pierres 1

Eroina interpretată de Marion Cotillard (Two Days, One Night, Allied) a moștenit – angoasele, melancolia prelungită și interogările fără sfârșit – de la celelalte personaje feminine (interpretate de Nathalie Baye sau Catherine Deneuve) din filmografia lui Nicole Garcia. În Provența anilor 1950, în care mama conduce o exploatație agricolă, fiica trăiește deopotrivă frustrarea și mânia de-a fi sortită unui bărbat ales ca soț de autoritatea maternă. Deși încercase să își exerseze farmecele feminine asupra profesorului căsătoit, care-i împrumuta cărți, fata se expune goală în fața privirilor scandalizate ale unor zilieri spanioli; singurul care-și abate privirea cu mai multă atenție asupra sa este José (Àlex Brendemühl).

Mal de Pierres 5

Aproape vândută lui José, de mama sa, tânăra îi declară de la început că nu îl va iubi: „ Je ne coucherai pas avec vous. Je ne vous aime pas, ne vous aimerai jamais.” Tânărul tace și o contemplă. Apoi, acceptă toate capriciile și exagerările ei. José pare dăltuit în neclintirea sa. Formidabilul personaj care mai mult tace și se adâncește în priviri va demonstra nebănuita forță a iubirii. Orbită de pasiune, Gabrielle nu poate mult timp să îl vadă clar. Prima parte a filmului ține în ceață senzualitatea bărbatului de lângă tănăra focoasă. Întâlnirile dintre cei doi soți, de la sanatoriul elevețian, par formale și reci. Atenția spectatorului este abătută de apariția militarului rănit pe frontul din Indochina fiindcă acest misterios  locotenent reaprinde flacăra în privirile tinerei ce părea doar o somnambulă în propria-i viață. Expresivitatea chipului frumos al lui Marion Cotillard reduce din frenezia intrigii, astfel peripețiile din scriitură par nesemnificative  în raport cu intensitatea trăirilor actriței. Emoțiile pe care le transmite sunt precise și bine direcționate. Senzuală și incandescentă, Marion Cotillard oferă din frumusețea ei acestei eroine purtată doar de-o singură dorință: de a iubi și de-a fi iubită. Nebunește. Îndrăgostită, aparent, de André (Louis Garrel), Gabrielle va reuși să revină acasă, după tratamente, și să dea naștere unui fiu.

Mal de Pierres 3

În partea a doua, situațiile încep să se lămurească, iar viața lui Gabrielle părea să curgă liniștit între  postura de mamă devotată și aspirația (secretă) de a-l revedea pe junele Sauvage. Reglarea planurilor celor două părți ale filmului (în care predomină elipsa) se realizează mai târziu, prin acel twist, un flashback al iubițior, din epilog. Culorile și decorurile provensale (adevărate cartoline) contrastează cu cele înecate în negură din cadrul aplin (sanatoriul) și accentuează, astfel, pasiunea febrilă și aproape viscerală ce stă la baza tuturor acțiunilor acestei eroine. Imaginea semnată de Christophe Beaucarne face posibilă compararea stărilor eroinei; cadrele largi (provincia, marea, muntele, satul) ce adăpostesc tăcerile eroinei lasă loc lirismului  muzicii lui Daniel Pemberton (Steve Jobs). Nu poate trece neobservată contribuția celor doi actori din rolurile secundare: Alex Brendemühl (soțul) și Brigitte Roüan (mama) care-au conturat și mai bine expresivitatea și forța artistică a talentatei Marion Cotillard în această compoziție borderline.

Mal de Pierres 4

Pasiunea are leac? Nicole Garcia a trasat pe ecran un portret, ca un tablou de Van Gogh, în dorința de-a omagia femeile vibrante.

Regia: Nicole Garcia
Scenariul: Jacques  Fieschi, Natalie Cartier,  Nicole Garcia
Imaginea: Christophe Beaucarne
Montajul: Simon Jacquet
Decor: Arnaud De Moleron
Sunetul: Jean-Pierre Duret

Distribuția:
Marion Cotillard – Gabrielle
Louis Garrel – André Sauvage
Alex Brendemühl – José
Brigitte Roüan – Adèle
Victoire du Bois– Jeannine

Durata: 120 min.

Durata: 120 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Forța de-a refuza fericirea îngustă – Mal de pierres/From the Land of the Moon

Scris de pe octombrie 22, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Cannes, Filme de dragoste, Filme franțuzești, Morală, Moravuri

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web