RSS

Arhive pe categorii: Film documentar

De la Extaz la wi-fi, cu Hedy Lamarr – Bombshell: The Hedy Lamarr Story

Mădălina DumitracheO enigmă, mai degrabă, o ipoteză, frământă creierele falocrate: o ființă poate să fie și frumoasă  și inteligentă? Enigma nu are miez decât la feminin și, în absurditatea ei cvasi-totală, și violența sa existențială și socială, se rezumă la un star: Hedy Lamarr, supranumită și „cea mai frumoasă femeie din lume”, în perioada anilor 1940, la Hollywood – care ar fi considerat-o și cea mai stupidă. Unele femei au fost reduse doar la calitățile trupești, iar opera lor intelectuală a devenit aproape „invizibilă”. Despre subiectul ei, realizatoarea mărturisea: „Era o femeie înzestrată cu multe calități – frumusețe, inteligență (evidentă) și curaj. Și totuși, în ciuda tuturor acestor virtuți, la sfârșitul vieții, nu primise nici recunoștința, nici respectul pe care le merita pentru tot ce realizase. Ce înseamnă asta, pentru noi, femeile? Că trebuie să fii tânără și frumoasă pentru a fi recunoscută? Această întrebare îmi dă de furcă. De ce, oare, nu prețuim mai mult femeile pe parcursul vieții lor?” Spre deosebire de eroina acestui film, documentarului i s-a recunoscut valoarea și a fost recompensat cu numeroase premii pentru „Cel mai bun documentar” (San Fransisco Jewish Film Festival 2017, New York Film Critics,Women Film Critics Circle Award). Speranța ca frumoasa care făcea furori printre privitori să fie apreciată la justa sa valoare renaște grație acestei noi producții. Filmul realizat de Alexandra Dean (produs de societatea Reframed Pictures, condusă de Susan Sarandon) o demonstrează cu prisosință, într-un mod poetic și original. Bombshell: The Hedy Lamarr Story desăvârșește portretul austriecei Hedy Lamarr.

1 - Bombshell The Hedy Lamarr Story

Blestemată Hedy Lamarr? În parte, da. Succesul vampei cu ochi de răpitoare, care multiplica soți (șase) și amanți iluștri (de la Charlie Chaplin la John F. Kennedy) avea un larg ecou. Este uimitor cum o viață atât de tumultoasă a rămas, totuși, departe de ochii marelui public. În vârtejul imaginilor de arhivă și-al unui singur interviu (prin telefon, actrița decedând în anul 2000, la vârsta de 85 de ani), se regăsea doar imaginea acelei Hedwig Eva Maria Kiesler, o fată frumoasă născută în Kiesler/Viena, crescută într-un mediu burghez cultivat, care va face lumea să vorbească mult despre ea după acel Ekstase din 1933. Viața lui Hedy Lamarr repetă același tipar al animatorilor de show și se-ncadrează perfect în schemele fixe. Figură complexă cu viață dublă: cea de actriță care fascinează publicul și pe cei mai importanți realizatori, prin frumusețea sa, dar și prin libertinaj; cealaltă – secretă, cea a unui spirit științific (nebănuit) care va participa la inventarea unui sistem de coduri secrete, precursor al actualului sistem GPS. Prin urmare, e vorba despre re-descoperirea „copilului teribil” plecat la Holywood ca să scape de soțul său – Friedrich Mandl, un simpatizant al lui Mussolini și-al naziștilor. Soțul ei, care avea reputația de a fi fost al treilea cel mai bogat bărbat din Austria, a fost producător de armament. În autobiografia ei, Ecstasy and Me, Lamarr l-a descris pe Mandl ca fiind extrem de posesiv, care a îndepărtat-o de carieră și a ținut-o ca pe un prizonier în castelul lor, Schloss Schwarzenau. Deși pe jumătate evreu, Mandl a avut strânse legături sociale și de afaceri cu guvernele fasciste din Italia și Germania, cărora le-a vândut muniție pentru Mussolini. Pentru a scăpa de tiranul domestic, fuge din colivia aurită și se refugiază în Londra, unde îl întâlnește pe Louis B. Mayer, patronul de la Metro-Golwyn-Mayer, care-i propune un contract.

2 -Bombshell The Hedy Lamarr Story

Filmul, primul, al jurnalistei și producătoarei Alexandra Dean e o dublă reușită. Nu doar că reface traseul vieții unei legende hollywoodiene – „femeia fatală a anilor ’40”-, ci înlătură vălurile glamour, relevând o inventatoare genială, a cărei frumusețe oculta chiar frumusețea și care nu se încadra în canonul  la modă „Fii frumoasă și taci!”. Adevărata sa muncă a fost, multă vreme, greșit înțeleasă. Steluța de la debuturile în marea uzină de vise de la Hollywood a fost Dalila în filmul lui Cecil B. DeMille, dar și una dintre „fetele” de la Ziegfeld Girl în musicalul cu același nume, alături de Judy Garland și Lana Turner și care a stârnit valuri odată cu scandalul de după Ekstase (film în care apărea complet goală în plină eră pudibondă). Model pentru desenatorii Albei-ca-Zăpada sau a celebrei Catwoman, ar fi trebuit să fie vedeta din Casablanca lui Michael Curtiz. Totuși, ceea ce se știa prea puțin sau deloc este că, în perioada celui de-al doilea Război Mondial, desfășura o importantă activitate nocturnă, fiind preocupată să realizeze un sistem de comunicare care să ajute forțele aliate; acesta e „strămoșul” tehnologiei pe care se bazează GPS, Bluetooth și wi-fi din epoca actuală. Dimpreună cu unul dintre amorezii ei, George Antheil, compozitor avangardist, a conceput în 1941 un «spectru cu frecvențe extinse», mai bine-spus un sistem de codificare pentru transmisiuni; variațiunile frecvențelor permiteau ghidarea torpilelor. În perioada războiului din Vietnam, armata americană a utilizat acest procedeu de torpile teleghidate, dar niciodată meritele nu au fost atribuite adevăratei inventatoare. O vedem, un moment, într-un decupaj dintr-un talk-show (The Merv Griffin Show în 1969), alături de Woody Allen. Avea 55 de ani, râdea și folosea această formulă: „Sunt o persoană simplă complexă”.

3 - Bombshell The Hedy Lamarr Story

Putând fi, în egală măsură, integrat atât divertismentului, cât și mișcării feminist, documentarul realizat de Alexandra Dean devine o pledoarie inteligentă pe tema genului: o frumusețe de la Hollywood poate fi și un inventator de geniu. Acest emoționant portret al unei femei încercate devine și o reflexie a uriașei mașinării, marca Hollywood, care șterge tot ceea ce nu-i convine. Realizatoarea a avut șansa incredibilă de a găsi casetele unui interviu pe care jurnalista Fleming Meeks îl realizase cu actrița pentru revista Forbes în 1990. Astfel, lungmetrajul său capătă forță. Benzile magnetice, regăsite în mod miraculos, constituie un emoționant fir roșu narativ. Mai mult, apariția așa-ziselor memorii n-au făcut decât să o îndepărteze de imaginea de „femeie scandaloasă”, dar strălucitoare. Tipărit în 1966, Ecstasy and me e rodul unei Hedy pauperizate de un veros editor care a semnat în locul său această falsă autobiografie înțesată de fantasme aglomerate printre amintiri reale.

Alexandra Dean optează pentru un portret conturat cu pudoare și se ocupă de unicitatea adevăratei Miss Lamarr, fără să insiste asupra senzaționalului. Cu siguranță, starul de origine austriacă a cunoscut din plin acele «uppers and downers»,  specifice „caruselului”/sistemului hollywoodian: viteza și afetaminele făceau parte din ritualul cotidian pentru a putea ține pasul cu ritmul infernal al turnajelor, să fii subțire și plină de grație o zi întreagă însemna și Nembutal, somnifere și alte barbiturice ca să reziste în acel permanent „joc de artificii”. Nu omite nici faptul că, deși Hedy avea origini evreiești, artista e adepta legăturilor periculoase: un prim soț care se ocupa cu vânzarea-cumpărarea de arme și era simpatizant al naziștilor, amanți fără scrupule, o cleptomană recurentă (subiectul multor crize provocate de acele cocktailuri de calmante și euforizante). Documentarul asamblează extrase din filme, fotografii, interviuri, animații și declarații ale apropiaților (familie, din industria cinematografică, jurnaliști) și aproape că a transformat-o într-o adevărată eroină; în dosul fațadei era inventatoarea. În spatele licențiosului film din 1933, și-a apariției sale nud, în ciuda  numeroaselor sale mariaje și divorțuri cu bărbați care o tratau ce pe un trofeu și în pofida problemelor legate de barbiturice (în vogă în mediile hollywoodiene) o regăsim pe femeia care a demontat și re-asamblat carcasa. Documentarul are meritul de-a prezenta această întreagă disecție și de a permite o mai bună înțelegere a împlinirilor sale. Abia la finele vieții, actrița a primit o distincție a meritelor sale, la ceremonia de decernare a premiilor Milstar din 1997. Subtilă, artista a lansat remarca și a punctat: „Brusc, am devenit inteligentă”.

Regia: Alexandra Dean

Scenariul: Alexandra Dean

Muzica:   Jeremy Bullock și Keegan DeWitt

Imaginea: Buddy Squires și Alex Stikich

Montajul: Alexandra Dean, Penelope Falk și Lindy Jankura

Distribuția: Hedy Lamarr

Durata: 88min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la De la Extaz la wi-fi, cu Hedy Lamarr – Bombshell: The Hedy Lamarr Story

Scris de pe martie 11, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Film documentar

 

Etichete: , , , ,

Polina, danser sa vie – Grație și efort într-o lecție despre recunoștință

Mai întâi a fost Billy Elliot, apoi Angelin Preljocaj împreună cu Valérie Müller au adaptat, pentru ecran, o carte de benzi desenate (realizator: Bastien Vivès), păstrând granițele convenționale ale genului (viața unor balerini). Amatorii dansului vor savura agreabila prezență a interpretei principale – Anastasia Shevtsova -, dar, mai ales, pe cea a uimitoarei Juliette Binoche precum și toate secvențele ce surprind momentele coregrafice din pelicula Polina, danser sa vie (Admirabila Binoche a lucrat, cu ceva timp în urmă, cu renumitul artist Akram Khan).

Construit dintr-o succesiune de tablouri, filmul prezentat la Mostra din Veneția (secțiunea Giornate degli Autori), fără prea mulți pași greșiți, se transformă într-o instructivă lecție de viață. Urmărind-o îndeaproape pe tânăra Polina pe căile destinului, pelicula creează un limbaj aparte ce omogenizează dansul, trupul și privirea. Cu o astfel de temă, Polina a reînnoit  bogata tradiție a comediei muzicale hollywoodiene clasice, cu scenele dansante (surprinse în Rusia anilor ’90). Mica rusoaică a fost îndrumată, în copilărie, de exigentul profesor Bojinski (Aleksei Guskov). Prizonieră în marile ansambluri gri-deprimante din suburbiile moscovite, micuța (interpretată   de Veronika Zhovnytska) descoperea în dans o șansă de-a visa. Cadrele surprind, pe rând, fetițe intimidate de profesori a căror rigoare și perfecționism  ne trimit cu gândul la Olimpiadele sportive ; picioare pline de răni sângerânde și…pianul din colț. Între abstracționism și realism, pelicula deapănă amintirile fetiței de odinioară cu toate bucuriile, tristețile, amicițiile sau rivalitățile specifice acelei perioade și deslușește aspirațiile tinerei pornite în căutarea idealului artistic.

Aparținând clasei muncitoare, părinții fetiței vedeau o șansă de neratat în admiterea la cea mai renumită companie de dans din Moscova. Manifestând semne clare de talent, fetița se pregătea să fie integrată în prestigiosul balet Bolșoi/Bolshoi, dar – după ce-a asistat la un spectacol de dans contemporan – a fost bulversată total. Acest șoc artistic îi va clătina tot eșafodajul năzuințelor sale. Așadar, se hotărăște să părăsească țara natală și să se-ndrepte spre Aix-en-Provence, sperând să lucreze cu talentata coregrafă Liria Elsaj. Toate întâlnirile pe care le va avea îi vor modela identitatea, iar tânăra dansatoare va explora noi medii artistice, îndreptându-se către țelul său (Liria: “An artist has to know how to look at the world around them”).

Întreaga poveste de  pe ecran glisează între hotarele dansului și ale vieții reale. Adaptarea cinematografică după un roman grafic nu e tocmai la îndemână, de aceea vom putea descoperi multe sugestii metaforice. Astfel, imaginea (mentală) a renului, pe care micuța îl văzuse în pădurea înzăpezită din copilărie, va deveni traducerea simbolică a ceea ce ea însăși va deveni, pe măsură ce se va descoperi pe sine. În perioada moscovită, era nevoită să respecte o schemă (rigidă) impusă, dar în interior, căuta să le transforme în gesturi artistice proprii sufletului ei. Acolo unde începea dansul, transcendea viața. Pelicula nu se concentrează cu osebire asupra terenului social, ci, mai insistent asupra dramei adolescentului surprins în schema «maestru-învățăcel». Primul său profesor, aproape oedipian, suscită interesul.

Filmul se vrea, în egală măsură, istoria unei priviri: cea a profesorului intransigent (cel care a îndrumat-o în primii săi ani de dans), dar și cea a formării, maestrul înregistrând progresul   elevei sale. Narațiunea filmică apare ca un veritabil mozaic care o surprinde pe “Fata-în-căutarea-visului” atât în Rusia, cât și în Franța sau Belgia (surprinzătoare scena în care Polina improvizează alături de Jeremie Belingard un “pas de deux” de-a lungul râului Schelde din Anvers/ trupurile negre în contrast de calitate cu apusul hibernal). În Belgia, Polina descoperă arta improvizației alături de coregraful Karl (Jérémie Bèlingard – o stea/“étoile”de la Opera din Paris), observă mișcările trupurilor omenești și își înțelege vocația.

Realizatorii au reușit să ne inducă ideea că trupul arată gândul în mișcare: corpuri omenești traversează mereu spațiul, împărțindu-l între aer și sol. Peste tot, pe oriunde merge (bar, metrou, străzi) Polina vede numai dans. Nu lipsesc nici clișeele referitoare la “Fata-inocentă- piedută- în- marele-oraș”(pașii greșiți: alcool, anorexie, țigări, intrigi ș.a). Cea care devine catalizatorul evoluției artistice este Liria. Datorită acestei prezențe marcante, pelicula revine la acea lecție despre trimful deplin, la capătul a numeroase renunțări și chinuitoare căderi, pentru că dansul – ca orice altă artă – nu se rezumă la rezultate, ci la…proces. Natastya Shevtzoda oferă admirabile momente coregrafice după o suită de peripeții sentimentale, iar dansul din final marchează momentul de grație. Plutește un erotism subtil între Niels Schneider și Anastasia Shevtsova, surprinși de cameră în chip de Prinț și Prințesă, pe un fundal sonor pregnant (Muzica: Philip Glass). Polina, danser sa vie este un imn închinat, în pași de dans, creativității, străduinței și gratitudinii.

Polina, danser sa vie

Regia:Valérie Müller-Preljocaj și Angelin Preljocaj
Scenariul: Valérie Müller-Preljocaj
Scriitor (BD Polina,Editura Casterman, 2011 ): Bastien Vives
Imaginea: Georges Lechaptois
Montajul: Guillaume Saignol și Fabrice Rouaud
Muzica : 79D, Philip Glass
Distribuția :
Nastya Shevtzoda – Polina
Juliette Binoche – Liria Elsaj
Niels Schneider – Adrien
Miglen Mirtchev – Anton
Aleksey Guskov – Bojinski
Durata: 108 min

Parte a programului Festivalului Naţional de Teatru, proiecţia filmului a avut loc duminică, 29 oct., la Cinema Elvire Popesco

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

Monica Lewinsky va produce un serial despre relația ei cu Bill Clinton

Good for you, Monica Lewinsky!)

Mulți dintre noi consideră că deja o știu pe Monica Lewinsky, cea care – la sfârșitul anilor ’90 – apărea în presa vremii drept o calculată seducătoare. Titluri care dezlănțuiau îndelungate controverse în mass-media atrăgeau atenția asupra unei adevărate conspirații republicane pentru a-l înlătura pe cel care era președintele celui mai puternic stat din lume. Așadar, la peste 20 de ani după ce a devenit faimoasă pentru aventura cu președintele S.U.A., Monica Lewinsky revine în atenția publicului, de data aceasta în calitate de producător al unui sezon din serialul American Crime Story.

După fostul campion (sportiv acuzat de crimă) de fotbal american, O.J. Simpson, apoi, în al doilea sezon, creatorul de modă, Gianni Versace, fostul preşedinte american, Bill Clinton, se află acum în centrul seriei TV. Al treilea sezon, care va fi filmat și difuzat în 2020, narează povestea Monicăi Lewinsky, cea care a provocat destituirea lui Clinton la sfârşitul anilor ’90. Proiectul sezonului American Crime Story este evocat după trei ani. Beanie Feldstein (Booksmart, Lady Bird) o va interpreta pe Monica Lewinsky, iar Sarah Paulson (Glass, Ocean’s 8) va avea rolul Lindei Tripp, confidenta ei de la Casa Albă.

Primele știri au apărut în ianuarie 1998, informând publicul larg că tânăra stagiară (22 de ani la acea vreme) de la Casa Albă a întreținut relații sexuale cu Bill Clinton (49 ani), în Biroul Oval. La început, președintele a susținut, într-o conferință de presă: “Nu am avut relații sexuale cu acea femeie, domnișoara Lewinsky”. Replica, devenită rapid faimoasă, s-a dovedit a fi falsă. Căsătorit cu Hillary Clinton, președintele a recunoscut apoi în fața întregii lumi: “Am avut o relație cu domnișoara Lewinsky și nu a fost o relație adecvată”. În urma acestei situații, Monica Lewinsky a fost nevoită să plece din țară.

Citiți și Felația, pardon, relația cu Monica Lewinsky

Monica Lewinsky va fi interpretată de Beanie Feldstein

Departe de atenția publicului, s-a orientat o vreme către afaceri, apoi a revenit ca vedetă TV. În 2015, Lewinsky a susținut o conferință TED despre rușinea suferită în urma difuzării acestor „știri”. Monica Lewinsky a încercat  să recupereze povestea vieții sale și să o spună în termenii ei. De asemenea, în 2018, într-o intervenție apărută în Vanity Fair, Lewinsky considera: “Orice adult cu un modem poate citi cu atenţie o copie din raportul Starr şi poate afla lucruri despre conversaţiile mele private, despre meditaţiile mele personale (ridicate din computerul personal, de acasă) sau, şi mai rău, despre viaţa mea sexuală“.

Acum, la vârsta de 46 de ani, se întoarce la Hollywood. Fosta stagiară de la Casa Albă va figura de altfel pe generic, pentru că ea va face parte din echipa de producători a serialului. Filmările ar trebui să înceapă în februarie, iar difuzarea este programată în Statele Unite, pe 27 septembrie 2020, potrivit lui John Landgraf, preşedinte FX Networks. Această dată stârneşte deja polemici, pentru că alegerile prezidenţiale americane ar trebui să aibă loc pe 3 noiembrie. Unii estimează că difuzarea aventurilor lui Bill Clinton va avea un impact asupra campaniei, mai ales că actuala dezbatere stârneşte polemici în tabăra democraţilor, care discută dacă să înceapă o procedură de destituire contra preşedintelui republican, Donald Trump. “Nu cred că asta va determina cine va fi viitorul preşedinte al Statelor Unite”, a afirmat John Landgraf, subliniind că “oamenii vor fi foarte interesaţi de subiect” atât de aproape de alegeri.

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Monica Lewinsky va produce un serial despre relația ei cu Bill Clinton

Scris de pe august 12, 2019 în Actualitate, Cinema, Film, Film documentar, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , ,

Paradisul înnegrit – Der Müll im Garten Eden/Polluting Paradise

După câteva lungmetraje de excepţie, precum Gegen die wand / Cu capul înainte (Ursul de Aur, Berlin, 2004), Auf der anderen Seite / De partea cealaltă (Premiul pentru cel mai bun scenariu, Cannes, 2008) sau comedia Soul Kitchen (Premiul Juriului, Veneţia, 2009), Fatih Akin continuă să uimească, revenind pe marele ecran cu o modestă, dar curajoasă, propunere – un documentar despre depozitarea unor deşeuri. În timp ce turna, în 2006, la Çamburnu, secvenţe din filmul Auf der anderen Seite / De partea cealaltă (2007), cineastul surprinde proiectul de construcţie a unui depozit de gunoaie în acea regiune. Se decide să filmeze această „minune”, în paralel cu sondarea opiniei locuitorilor.

Incitat de scopul şi de efectele (sociale, politice, ecologice şi estetice) acestei acţiuni, se lansează în acest demers cinematografic, pe care îl va încheia la începutul anului 2012. Realizatorului îi va fi dat să vadă tonele de gunoaie (120.000 tone anual) ce se acumulau într-o fostă mină de suprafaţă dintr-o micuţă localitate de la malul mării.

Poate părea bizar ca un realizator renumit, cum este Fatih Akin, să facă o asemenea alegere, chiar dacă lumea de azi este… aşa cum este. Çamburnu este satul natal al bunicilor paterni ai regizorului, aşa că opţiunea şi-ar putea găsi şi un resort personal, pe lângă cel artistic-civic. Nu a înaintat nicio petiţie, n-a susţinut niciun documentarist local şi nici n-a realizat un videoclip, el a creat un film cu tonalitate „eco”. Realizatorul se ţine departe de tendinţa de „trezire a conştiinţei” (political correctness) cu orice preţ, iar proiectul său artistic rămâne sobru, fără nimic spectaculos. Imaginile expuse, timp de 98 de minute, vorbesc prin ele însele. Camera de filmat surprinde un peisaj idilic, dar şi saci din plastic, „urme” ale civilizaţiei ce sparg armonia cadrului natural. Floră, faună şi locuitori – totul ruinat de poluare. Tristeţea care le însoţeşte nu mai are nevoie de altă susţinere.

Locuitorii acestei localităţi din nord-estul Turciei trăiesc, preponderent, din cultivarea şi producerea ceaiului şi din pescuit. Construcţia acelui depozit de deşeuri, într-un dispreţ total faţă de mediu, este un dezastru ecologic. Acestui „proiect” i s-au opus atât autorităţile (primarul), cât şi sătenii; ei se decid să lupte cu mijloacele proprii.

Timp de cinci ani (2006-2011), Fatih Akin filmează lupta locuitorilor din sătuc contra unor instituţii puternice. Specialişti în limbajul de lemn, responsabilii politici îi exasperează pe locuitori. Apariţia gropii de gunoi le-a schimbat profund vieţile: de la poluare şi mirosul insuportabil, până la ameninţarea că nimeni nu le va mai cumpăra produsele cultivate în zonă. În tot acest timp, mii de tone de deşeuri sunt aduse zilnic în sat şi descărcate acolo. Der Müll im Garten Eden / Polluting Paradise frapează afişând imagini cu natura distrusă de om – aerul poluat, apa freatică înnegrită / contaminată, păsări rămase fără adăpost şi care ciugulesc deşeuri organice, haite de câini fără stăpâni asediind satul. Acestea sunt, în mod cert, unele dintre cele mai puternice imagini dintr-un documentar cu tematică ecologistă.

Afis Poluare

Cineastul a fost nevoit să apeleze şi la ajutorul unui operator local, Bünyamin Seyrekbasan, care a lucrat pentru echipa lui Akin, aceasta neputând sta permanent în regiune. Purtat de iubirea faţă de regiune, Fatih Akin realizează şi un duios portret al populaţiei rurale – serbările specifice zonei, culesul şi prepararea ceaiului, discuţiile cu vârstnicii sau cu tinerii satului – surprinzând culoarea locală. Totodată, cineastul îşi menţine pledoaria pentru atitudine civică, filmul oferind apropiere, dar şi distanţare faţă de ceea ce ar putea să mai însemne astăzi viaţa dintr-un sătuc de la ţărmul Mării Negre.

Prin acest documentar / portret al vieţii rurale, în care combină diferite estetici, Fatih Akin surprinde un anumit mod de viaţă şi, totodată, denunţă un anumit tip de hotărâre administrativă arbitrară şi abuzivă, dintr-o democraţie fragilă.

Regie şi scenariu: Fatih Akin
Imagine: Hervé Dieu, Bünyamin Seyrekbasan / Muzică: Alexander Hacke / Montaj: Andrew Bird / Sunet: Felix Roggel.

 

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Paradisul înnegrit – Der Müll im Garten Eden/Polluting Paradise

Scris de pe august 31, 2018 în Cinema, Film, Film documentar, Politic

 

Etichete: , , ,

Paradisul înnegrit – Der Müll im Garten Eden / Polluting Paradise la Les Films de Cannes à Bucarest, 2013

După câteva lungmetraje de excepţie, precum Gegen die wand / Cu capul înainte (Ursul de Aur, Berlin, 2004), Auf der anderen Seite / De partea cealaltă (Premiul pentru cel mai bun scenariu, Cannes, 2008) sau comedia Soul Kitchen (Premiul Juriului, Veneţia, 2009), Fatih Akin continuă să uimească, revenind pe marele ecran cu o modestă, dar curajoasă, propunere – un documentar despre depozitarea unor deşeuri. În timp ce turna, în 2006, la Çamburnu, secvenţe din filmul Auf der anderen Seite / De partea cealaltă (2007), cineastul surprinde proiectul de construcţie a unui depozit de gunoaie în acea regiune. Se decide să filmeze această „minune”, în paralel cu sondarea opiniei locuitorilor.

Incitat de scopul şi de efectele (sociale, politice, ecologice şi estetice) acestei acţiuni, se lansează în acest demers cinematografic, pe care îl va încheia la începutul anului 2012. Realizatorului îi va fi dat să vadă tonele de gunoaie (120.000 tone anual) ce se acumulau într-o fostă mină de suprafaţă dintr-o micuţă localitate de la malul mării.

Poate părea bizar ca un realizator renumit, cum este Fatih Akin, să facă o asemenea alegere, chiar dacă lumea de azi este… aşa cum este. Çamburnu este satul natal al bunicilor paterni ai regizorului, aşa că opţiunea şi-ar putea găsi şi un resort personal, pe lângă cel artistic-civic. Nu a înaintat nicio petiţie, n-a susţinut niciun documentarist local şi nici n-a realizat un videoclip, el a creat un film cu tonalitate „eco”. Realizatorul se ţine departe de tendinţa de „trezire a conştiinţei” (political correctness) cu orice preţ, iar proiectul său artistic rămâne sobru, fără nimic spectaculos. Imaginile expuse, timp de 98 de minute, vorbesc prin ele însele. Camera de filmat surprinde un peisaj idilic, dar şi saci din plastic, „urme” ale civilizaţiei ce sparg armonia cadrului natural. Floră, faună şi locuitori – totul ruinat de poluare. Tristeţea care le însoţeşte nu mai are nevoie de altă susţinere.

Polluting paradise

Locuitorii acestei localităţi din nord-estul Turciei trăiesc, preponderent, din cultivarea şi producerea ceaiului şi din pescuit. Construcţia acelui depozit de deşeuri, într-un dispreţ total faţă de mediu, este un dezastru ecologic. Acestui „proiect” i s-au opus atât autorităţile (primarul), cât şi sătenii; ei se decid să lupte cu mijloacele proprii.

Timp de cinci ani (2006-2011), Fatih Akin filmează lupta locuitorilor din sătuc contra unor instituţii puternice. Specialişti în limbajul de lemn, responsabilii politici îi exasperează pe locuitori. Apariţia gropii de gunoi le-a schimbat profund vieţile: de la poluare şi mirosul insuportabil, până la ameninţarea că nimeni nu le va mai cumpăra produsele cultivate în zonă. În tot acest timp, mii de tone de deşeuri sunt aduse zilnic în sat şi descărcate acolo. Der Müll im Garten Eden / Polluting Paradise frapează afişând imagini cu natura distrusă de om – aerul poluat, apa freatică înnegrită / contaminată, păsări rămase fără adăpost şi care ciugulesc deşeuri organice, haite de câini fără stăpâni asediind satul. Acestea sunt, în mod cert, unele dintre cele mai puternice imagini dintr-un documentar cu tematică ecologistă.

Cineastul a fost nevoit să apeleze şi la ajutorul unui operator local, Bünyamin Seyrekbasan, care a lucrat pentru echipa lui Akin, aceasta neputând sta permanent în regiune. Purtat de iubirea faţă de regiune, Fatih Akin realizează şi un duios portret al populaţiei rurale – serbările specifice zonei, culesul şi prepararea ceaiului, discuţiile cu vârstnicii sau cu tinerii satului – surprinzând culoarea locală. Totodată, cineastul îşi menţine pledoaria pentru atitudine civică, filmul oferind apropiere, dar şi distanţare faţă de ceea ce ar putea să mai însemne astăzi viaţa dintr-un sătuc de la ţărmul Mării Negre.

Prin acest documentar / portret al vieţii rurale, în care combină diferite estetici, Fatih Akin surprinde un anumit mod de viaţă şi, totodată, denunţă un anumit tip de hotărâre administrativă arbitrară şi abuzivă, dintr-o democraţie fragilă.

Regie şi scenariu: Fatih Akin
Imagine: Hervé Dieu, Bünyamin Seyrekbasan / Muzică: Alexander Hacke / Montaj: Andrew Bird / Sunet: Felix Roggel.

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Paradisul înnegrit – Der Müll im Garten Eden / Polluting Paradise la Les Films de Cannes à Bucarest, 2013

Scris de pe aprilie 19, 2018 în Film, Film documentar, Filme de Cannes

 

Etichete: , ,

Intrigă și pasiune – Bolshoi Babylon

Dacă miniseria Flesh and Bone aduce în prim-plan o serie de greutăți ale unor balerini nevoiți  să evolueze într-o lume artistică ficțională – bântuită de invidie, manipulare (sexuală), ură – imoralitate la scară largă, documentarul Bolshoi Babylon reflectă  dinamica puterii dintr-un lăcaș-simbol al artei rusești. Misterios şi fascinant – Bolshoi Teatr – un fel de Mecca al iubitorilor de balet, un adevărat simbol al Rusiei, a devenit o comoară naţională. Totuşi, recent, teatrul (fondat în 1776) s-a aflat pe prima pagină a ziarelor doar cu ştiri negative: intrigi, invective şi schimbări la nivelul conducerii. Ideea de-a realiza această peliculă-document s-a născut ca urmare a unei colaborări între Nick Read, un ofițer britanic – apreciat realizator de documentare (despre crize, război, pușcării)  – și Mark Franchetti, corespondentul revistei London Sunday Times la Moscova, stârniți de babilonia iscată la Bolshoi.

Bolshoi Babylon 0

Filmul, realizat de canalul HBO, urmărește efectele unei acțiuni care îmbracă straiele unor păcate vechi de când lumea: pofta de putere, invidia, lăcomia și ura. În legendarul teatru din Moscova, tânărul Serghei Filin, directorul artistic al instituției-mamut,  a fost atacat cu acid sulfuric de un individ mascat. Așadar, anul 2013 a marcat o profundă criză și-n lumea artistică de pe malurile Moscovei. Pentru prima dată, directorii teatrului au permis accesul camerelor de filmat în culise. Au considerat că, astfel, vor marca un nou capitol şi s-au declarat pregătiţi pentru ca sezonul 2013-2014 să fie înregistrat ca o experienţă (cinematografică) unică. Cu imagini nemaivăzute – din culise -, documentarul aduce un omagiu talentelor artistice şi abilităților uimitoare ale dansatorilor şi reflectă permanenta teamă de accidentări, dar şi ambiţia necesară supravieţuirii în cea mai performantă companie de balet din lume. Munca realizatorilor devine și mai complicată, fiindcă vanitatea se însoțește bine, aici, cu disimularea emoțiilor și cu cruzimea. Franchetti a declarat că natura emoțională a unora dintre dansatori și drama din interiorul teatrului l-au sensibilizat, devoalând latura pasională a acestei nații. Pe de altă parte, realizatorul a calificat lumea artistică de la Bolshoi, ca pe „un mediu destul de ermetic, locuit de două sute cincizeci de dansatori obsedați doar de arta lor.” Fascinați de universul artistic din acel spațiu, realizatorii se apropie de „câmpul de luptă” care a luat locul vechiului spațiu artistic. Locul este un  monolit care adăpostește mai mult de trei mii de angajați; reunește mai multe orchestre, coruri, o companie de operă, trupa de balet și mai mult de două sute cincizeci de dansatori. Bolshoi are   un statut special în Rusia, este considerat o comoară națională și un simbol al culturii ruse; și – ca orice teatru de stat – are legături strânse cu Kremlinul.

Bolshoi Babylon 1

Recomandat de o carieră artistică de excepție, chipeșul artist Serghei Filin a fost aruncat, deodată, în hăul suferinței, după cumplitul incident din ianuarie 2013. Internat de urgență la un spital din Germania, a fost supus unui chinuitor șir de intervenții chirurgicale, în vederea recuperării. Prima parte a filmului acoperă perioada ce a urmat imediat atacului și cercetările care îl vizau pe unul dintre principalii suspecți: Pavel Dmitrichenko – un balerin  ros de invidie și de-o clocotitoare ură. În interviurile preluate de la televiziunea rusă, acesta apare precum un tânăr dandy, oarecum vanitos, care declarase că își dorea să conducă Bolshoi. Mulți dintre angajații teatrului îl considerau autorul moral al atacului, principalul vinovat. Muzicologul și istoricul Simon Morrison punea această acțiune disperată și pe seama unei evidente lipse a autorității în această instituție istorică, strâns legată de importanța pe care o manifesta elita politică rusească. Printre aceste declarații, ne sunt prezentate imaginile terifiante cu Filin desfigurat, acoperit cu o mască din tifon, pătat, târât prin săli de operație din spitalele nemțești. Este fascinantă descrierea tectonicii puterii din Bolshoi Teatr. După îndelungate tratamente, Filin se reîntoarce în instituția pe care o părăsise brusc, iar acțiunile devin și mai precipitate.

Bolshoi Babylon 2

În toamna anului 2013, odată cu revenirea lui Filin, se vor confrunta taberele adverse. Noul director general de la Bolshoi, Vladimir Urin, a fost instalat pentru „a curăța mizeria”. În interviuri, Urin nu se ferește să afișez un soi de dispreț în legătură cu fostul său coleg de la Teatrul Academic Muzical Nemirovich-Danchenko- Stanislavksy (MAMT), despre care declară că îl leagă doar…munca. În acel perpetuu „du-te, vino” de la Bolshoi, scenele cele mai tensionate se vor derula în timpul consiliilor de administrație. Filin își va îndăpărta (ușor dramatic) ochelarii și va lăsa la vedere reușita medicală – un sigur ochi salvat, apoi va pleda pentru reluarea activității sale în funcția de director artistic (dorea să inițieze cursuri și să înființeze săli de Pilates pentru balerini). De cealaltă parte, Urin ripostează ca un copil bosumflat, îl ridiculizează pe Filin, apoi anunță unele modificări necesare în compania artistică. Dialogurile nu se leagă, se simte tensiunea nedezamorsată și freamătul din cele două tabere anticipează „veridictul” final. Anastasia Meskova, o prim-balerină,  declara: „ Oricât de ciudat ar suna, Bolshoi întotdeauna reacționează cu răceală la toate. Suntem pregătiți să nu se arate emoțiile și să dăm mereu bine.”

Bolshoi Babylon 3

În luna iulie a acelui an, contractul lui Filin nu a fost reînnoit. Un nou manager avea să ia locul celui care suferise și stârnise atâtea valuri de re-sentimete. Deși vagi, unele afirmații sugerau relații dubioase și zone de corupție care-au impus acele schimbări. Totuși, nimeni nu lansează afirmații precise, totul plutește în zona vagului, a bănuielii. La rândul lor, realizatorii declarau că nu există dovezi certe ale implicării de natură politică și declarau că: „Acesta este modul în care funcționează Rusia. Corupția există peste tot.”

Bolshoi Babylon 4

Filmul produs la HBO oferă un fel de luciu anchetei și infracțiunii de la baza acesteia și se ocupă și de prezentarea unor figuri de artiști din acest spațiu iconic al Moscovei. Prin urmare, aflăm că  angajările din cel mai celebru teatru moscovit reprezintă o combinație între talent și doleanțele… patronajului politic (politică financiară și penală – declara Morrison). Imaginile cu pregătările balerinei Mariei Alexandrova, de dinaintea spectacolelor, surpind eforturile din spatele grației și eleganței de sub luminile rampei. Apoi, una dintre cele mai renumite stele ale baletului mondial, Maya Plisetskaya, menționa – în memoriile sale -, cum Brejnev a condus-o, după un spectacol,  cu limuzina către locuința sa. În același mod, este surprinsă teribila declarație a balerinului georgian, Nikolai Tsiskaridze, a cărui coamă și iubire de sine sunt extrem de leonine: „Eu sunt ultimul mare star de la Bolshoi.” Acesta este unul dintre dansatorii veniți să depună mărturie în apărarea Dmitrichenko (concediat în urma atacului).

Bolshoi Babylon 5

Ceea ce este clar afirmat în acest film documentar este sentimentul încercat de Filin în toată această istorie plină de pathos. Pus față în față cu grosolănia lui Urin, acesta pare nehotărât, fragil, dar cu o candoare răcoritoare. Rușii au avut mereu „respect” față de liderii puternici.

Bolshoi Babylon 6

Cu o ridicare de umeri fatalistă, maestrul de balet Boris Akimov, întregește această imagine: „Lumea teatrului este nemiloasă.” Încă din 1965, când a intrat în corpul de balet, Akimov și-a dedicat viața acestui mediu măcinat de seisme – ambițiile spulberate de amărăciune, dar – în egală măsură – și triumfurile (din păcate, și ele trecătoare). Artistul mărturisește că, în pofida tuturor vicisitudinilor, Bolshoi a supraviețuit. Mirat de apariția acestei stranii metode de atac (cu acid sulfuric) printre cele deja uzate („Au existat siucideri, un viol în grup și chiar o crimă.”), veteranul cugetă filosofic și consideră că Bolshoi este precum „un ocean menținut în mișcare.” Dar, mai presus de toate, Bolshoi Babylon celebrează dăruirea, hotărârea și extraordinara capacitate de rezistență a dansatorilor și eforturile colective de a vindeca și de a restabili reputația unui simbol național.

Regizor: Mark Franchetti, Nick Read
Compozitor: Smiths & Elms
Operator: Nick Read
Producător: Mark Franchetti
Producător executiv: Simon Chinn, Will Clarke, Nick Fraser, Andy Mayson, Sheila Nevins
Monteur: David Charap, Jay Taylor

Personaje:
Maria Alexandrova
Maria Allash
Sergei Filin
Anatoliy Iksanov
Anastasiya Meskova

Durata: 86 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Intrigă și pasiune – Bolshoi Babylon

Scris de pe martie 24, 2018 în Feminin, Film documentar, Morală, Moravuri, Uncategorized

 

Etichete: , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web