RSS

Arhive pe categorii: Film

Sclipirile diamantelor – Breakfast at Tiffany’s

E aproape imposibil ca un cinefil să nu fi auzit vreodată refrenul «Moon River/ Wider than a mile/ I’m crossing you in style/ Someday… » De la Frank Sinatra la REM, mai toți muzicienii au intonat melodia lui Henry Mancini, compusă în mod special pentru filmul realizat de amicul său, Blake Edwards. Așadar, memoria ne-o în fățișează, în acest context, pe delicata Audrey Hepburn, murmurând suav și atingând, cu lungile-i degete, coardele chitarei. Când un  realizator de success (comediile bine „prizate” de public: Pink Panther & The Party) întâlnește o actriță, a cărei eleganță naturală va fermeca generații întregi, nu poate rezulta decât o capodoperă, la fel de dulce precum o cupă de șampanie și la fel de amăruie precum o zi în care ploaia nu mai încetează.

Breakfast at Tiffany’s continuă să seducă spectatori, iar copiile sale se vând în peste 30 000 de copii anual. Calitățile sunt vizibile și astăzi, la aproape 60 de ani de la apariție (1961): imaginea (Technicolor) semnată de Franz Planer este frumos echilibrată, culoarea fiind în aceleași tonuri pe tot parcursul peliculei (fie în exterior, fie în interioare). Sunetul lui Hugo Grenzbach și John Wilkinson e de prim rang, iar montajul realizat de Howard A. Smith este excelent.

«Este povestea unei fete care trăiește singură și care e plină de temeri.» Iată cum o descria Paul Varjak (fermecătoarul George Peppard), un tânăr scriitor aspirant la glorie, aflat în pană de inspirație (totodată, gigolo pentru o damă matură, dar bogată) pe tinerica sa vecină, cu voce voalată, Holly Golightly – Lula Mae Barnes (numele ei real). Aparent, Holly era o femeie plină de viață, care „respira doar fericire”. Zilele sale se derulau între cupe de șampanie rostogolite de la prânz și scurtele escapade până la teribila «Sing Sing» pentru a recupera un „buletin meteo” de la vreun „naș” mafiot, culminând cu zgomotoasele petreceri din apartamentul ei. Nu știm sigur ce fel de activități desfășura Holly pentru a-și subvenționa trebuințele, dar ne este permis a crede că, în timp ce domnii îi ofereau  50 de dolari pentru a se „(re)pudra” în toaletele cluburilor de noapte, nu ne putem aștepta să fi făcut „conversații de salon”. Burlăcița vioaie căuta „tătuci” bogați care să devină o cârjă aurită cu care să înlăture dureroasele traume ale copilăriei curmate brusc. Fericirea acestei tinere era prea zgomotoasă ca să poată fi sinceră. Modul său de a vorbi încontinuu despre nimicuri, evitarea tăcerii, fentarea oricărei întâlniri cu sine și cu gândurile sale negre, ne lasă mari semne de întrebare. Cel mai bizar mod de a petrece un așa-zis mic dejun a fost o hălăduială printre luxoasele vitrine de la magazinul de bijuterii Tiffany’s.

Execentrică, sclipitoare, „defazată”, Holly e un veritabil personaj de cinema, ca și cum viața reală nici nu ar fi existat. Totuși, nimic din acest cortegiu de aparențe, croite cu dibăcie, nu o împiedică să fie umană, mai ales în momentele în care lăsa garda jos și nu își mai putea controla reacțiile. În fond, Holly rămâne fetița care-a ieșit brusc din copilărie și care a văzut viața în mai toate nuanțele ei, fiind nevoită să stea singură pe propriile picioare, deși era înconjurată de nisipuri mișcătoare. Tânăra gracilă și gălăgioasă visa la o libertate asigurată de un mariaj cu un bărbat bogat, dragostea nexistând într-o astfel de ecuație.

Adaptarea după romanul omonim (publicat în 1958) al lui Truman Capote se concentrează doar asupra unui personaj: Holly și evită filonul tragic. Celelalte personaje sunt fascinate de șarmul și de extravaganța acestei tinere și i se subordonează. Cel care o analizează și conferă poveștii un punct de vedere este scriitorul Paul Varjak. El este persoanjul care ne-o prezintă pe Holly obiectiv: o pasăre închisă într-o colivie aurită, care mai scapă pe ici-colo și rătăcește fără rost, dar care se întoarce rapid, fiind incapabilă să se adapteze lumii înconjurătoare și «ticăloșilor» care-o populau. În cvasi-totalitate, scenele filmului se derulează într-un imobil în care viețuia Holly și, prin care, Blake Edwards încearcă să ne ilustreze modul în care se derula existența acestei „Luminițe”. Excentricele ei escapade o făceau să revină în acel spațiu în care ea se considera apărată, chiar dacă inima sa devenise aproape imună la dragoste.

Pentru o astfel de eroină, Blake Edwards se gândise să o distribuie pe Marilyn Monroe (care turna The Misfits). Se pare că cel mai renumit sex-symbol feminin avea să sufere  după această premieră, conștientă fiind că ratase o ofertă de calibru. Bunăoară, șansa de a primi „rolul vieții” sale i-a revenit lui Audrey Hepburn. Actrița i-a împrumutat lui Holly Golightly fragilitatea și eleganța dusă la rafinament. Așadar, cele mai mari orori puteau fi rostite cu clasă, fără pic de vulgaritate, iar rochiile semnate Givenchy păreau turnate pentru gracila ființă care hălăduia dimineața pe trotuarele din Fifth Avenue/New York.

Citiți povestea:

Breakfast at Tiffany’s: de ce Audrey Hepburn a câştigat rolul creat pentru Marilyn Monroe

Firescul era la el acasă, Holly Golightly devenise ea. Prin urmare, și cineastul a renunțat la glumițele de tipul celor din «Laurel & Hardy» și-a abandonat gagurile burlești. Realizatorul a abordat tonalitatea comicului matur, adesea tragic, după modelul lui Chaplin. Chiar dacă există multe gaguri, ele sunt ritmate de muzica (jazz) lui Henry Mancini, iar impresia generală devine una de film dulce-amărui. Să nu uităm că în anul în care se realize pelicula, funcționau încă restricțiile impuse de „Codul de producție” în ceea ce ținea de portretizarea prostituției pe ecran. Cu toate acestea, ecranizarea se îndepărteză de la profunzimile romanului și se rezumă la o prezentare holywoodiană  a unei femei cu spirit liber („free-spirited women”) devenite aici un fel de «fetiță pierdută în marele oraș».

Chiar dacă  are parte de „happy-end”/final fericit, Breakfast at Tiffany’s lasă loc de interpretări și de o suită de întrebări: Ochelarii negri chiar puteau să-i ascundă lacrimile ? Și-au terminat micul-dejun la Tiffany’s? Chiar ar fi putut Paul să o facă fericită pe Holly, fără să o sufoce? Pelicula rămâne cel mai celebru cocktail de sofisticare urbană, în care anxietățile sunt date uitării într-un nostalgic Manhattan, în care întreg New York-ul devine terenul de joacă al unor tineri aflați la răscrucea timpurilor (finalul anilor ‘50 și început de ’60). Locul de joacă al identității și al pretenției, completat de măști, duce la o pisică îmbibată de ploaie pe o alee murată de apă (parte integrantă a artifcialității identității). Avem încă nevoie de această ecranizare, fie și sentimentală, ca să găsim adevărurile din spatele sofisticării, așa cum ne place să admirăm, ca și Holly, infinitele sclipiri ale diamentelor.

Regia: Blake Edwards

Scenariul: George Axelrod (după romanul omonim scris de Truman Capote)

Imaginea: Franz Planer

Montajul: Howard A. Smith

Muzica: Henry Mancini

Producători: Martin Jurow, Richard Shepherd

Distribuția:

Audrey Hepburn (Holly),

George Peppard (Paul),

Patricia Neal (Mrs Failenson),

Buddy Ebsen (Doc Golightly),

José Luis de Vilallonga (José),

Alan Reed (Sally Tomato),

Stanley Adams (Rusty Trawler),

Mickey Rooney (M. Yunioshi)

Durata: 1h55

Pe Mădălina o puteți găsi și aici

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Sclipirile diamantelor – Breakfast at Tiffany’s

Scris de pe mai 22, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Încurcatele căi din fortăreața iubirii – „Miss Julie”

Miss Julie.jpg

Cine nu a văzut/citit niciodată Domnișoara Iulia de August Strindberg ar putea rămâne uimit de modernitatea acestui text și, de aceea, merită vizionată noua adaptare pentru ecran, realizată de Liv Ullmann.

Realizatoarea a fost uluită să descopere că în secolul al XIX-lea, în castele, servitorii erau nevoiți să meargă pe căi subterane pentru intrarea-ieșirea din lăcaș. Ei erau “invizibili” pentru stăpânii lor. Feministă convinsă, Liv Ullmann identifică – în actualitate – o situație similară, considerând că oamenii sunt obligați să găsească diferite căi de acces pentru a-și descoperi “drumul”. Actrița norvegiană consideră că toți purtăm măști pentru a putea înfrunta cotidianul și pentru a face față adversităților. În pofida tehnologiei avansate și a tuturor mijloacelor de comunicare ultra-sofisticate, oamenii se izolează în fortărețe solitare. Pe fondul acestor observații, și-a asumat rolul de-a readuce în fața spectatorilor celebra scriere a lui August Strindberg. Realizată în 1888, piesa a fost pusă în scenă abia în anul următor, la Copenhaga, iar autorul a așteptat până în 1906 reprezentarea din țara sa, fiindcă autoritățile suedeze o găseau prea sulfuroasă. Texul a fost considerat de autorul său o tragedie naturalistă și respectă regula celor trei unități (de timp, de loc, de acțiune).

Mademoiselle Julie/Miss Julie © Pretty Pictures

La finele secolului al XIX-lea, în noaptea în care avea loc solstițiul de vară, într-o provincie irlandeză, Julie/Iulia – o tânără aristocrată – îl seduce pe valetul tatălui ei. Majordomul John vede în fermecătoarea jună o posibilă șansă de a-și schimba condiția socială. Deși era logodit cu bucătăreasa, se lasă prins în mrejele tinerei contese – rămasă singură acasă – dar schimbările alunecă vertiginos într-un ghem de încurcături… fatale. În spatele ușilor închise, în bucătăria unui castel, în anul 1890, se va declanșa o luptă pentru putere (confruntarea bărbat-femeie, inegalitatea dintre sexe pe fundalul luptei de clasă). Intriga antrenează personajele puternic conturate de Jessica Chastain și de Colin Farrell.

În brilianta dramă semnată de suedezul Strindberg, frustrările unui valet macho și angoasele unei nobile vor căpăta profunzime grație inspirației realizatoarei norvegiene. Istoria fiicei unui conte, râvnită de valetul tatălui ei, a reprezentat unul dintre rolurile mult-visate de actrița-fetiș a lui Ingmar Bergman. De aceea, a decis să ecranizeze textul la care-a aspirat atâția ani. Incandescența interpretării actoricești a Jessicăi Chastain – în The Tree of Life (2011) și în Zero Dark Thirty (2012) – i-a stârnit interesul pentru această artistă. Deși particulăritățile fizice ale interpretei sunt prea îndepărtate de răceala personajului, capacitatea de transpunere a profunzimii eroinei degajă acea răceală care impresionează și ascunde rănile secrete. Vulcanica roșcată este admirabilă în pielea personajului întrupat în cinema și de Anita Björk (în 1951) și de Saffron Burrows (în 1999). Din rațiuni de producție, Liv Ullmann a transpus povestea în Irlanda, dar a rămas fidelă forței acestui text dramatic. Realizatoarea dezvoltă temele aparențelor și a lipsei de comunicare, bazându-se pe talentul și frumusețea sculpturală a interpretei principale, precum și pe magnifica contribuție a operatorului-șef (Mihail Kriciman) care a obținut cadre demne de picturile lui Vermeer. Cineasta rămâne tributară unui clasicism aflat la graniță cu academismul și aduce referințe picturale celebre (Moartea Ofeliei) pe fundalul sonor cu muzică compusă de Schubert, Schumann și Chopin. Surpriza vine din partea personajului bucătăresei. Impresionanta prezență a Samanthei Morton – în rolul lui Kathleen – oferă câteva momente de grație. În imensa bucătărie a castelului, Iulia /Julie și John joacă, într-o perpetuă alternanță, rolul seducătorului /seducătoarei și dominantul /dominanta. Forța se distribuie pe două paliere: relația nobil-servant și relația femeie-bărbat. Deși a trăit mereu într-o poziție socială dominantă și a fost învățată de mama ei să nu devină sclava bărbaților, Julie nutrește o mare nevoie de dragoste. De cealaltă parte, convins că aparține pe de-a-ntregul clasei dominate, John a citit, a ascultat cu atenție limbajul stăpânilor săi și le-a copiat manierele. În privința femeilor de rangul său, convingerile sale sunt ferme… îi sunt inferioare. Jessica Chastain i-a oferit “domnișoarei Iulia” toată grația, frumusețea și fragilitatea de care dispune. Așa cum un peisaj se poate modifica sub spectrul luminii, așa se metamorfozează chipul actriței traversate de emoții puternice și contradictorii. Într-un magistral tur de forță, victimă și călău, lucidă și dementă, Chastain etalează nenumărate nunațe din bogata paletă a personajului său. Camera fixează tremuratul aproape imperceptibil al mâinilor ei, apoi deformarea graduală a chipului diafan ce poate atinge isteria (scena morții canarului). Colin Farrell, pe care îl credeam adesea monolit, compune un personaj (John) plin de orgolii, cu un soi de eleganță rănită. Samantha Morton – în rolul lui Kathleen – devine contrapunctul necesar acestui duo hipnotic. Numai ea știe că fiecare trebuie să-și păstreze rangul /poziția într-o lume lipsită de opțiuni.

Jessica Chastain & Colin Farrell © Columbia Pictures

Dimensiunea teatrală copleșește și lasă senzația de mortificare, doar cadrele exterioare aduc momente de respiro în acest sobru micro-univers. Aventura pasionantă, jocul de-a șoarecele și pisica dintre partenerii – aici brutali, aici senzuali – antrenează actorii și aduc în fața spectatorilor o femeie pasională, dar torturată de pulsiuni și un bărbat seducător, dar răutăcios. Jocul se prelungește și prin cadrele filmice care ocolesc rigiditatea convențiilor teatrale și transformă luminișul de lângă castel într-un spațiu ludic. Limita materială a cadrului cinematografic i-a permis realizatoarei să izoleze personajele și să evite liniaritatea, confirmând deopotrivă imposibilitatea coabitării celor două personaje în același perimetru. Cu toate acestea, se fac resimțite lentoarea și focalizarea pe discurs în defavoarea gestului. Rămâne biruința actoricească a Jessicăi Chastain, fermecătoare în rolul unei femei complexe, care optează pentru moarte în locul mărturisirii tristeții de-a fi fost decepționată în iubire.

Miss Julie

Regizor: Liv Ullmann
Scenarist: Liv Ullmann
Operator: Mihail Kriciman
Producător: Teun Hilte, Synnove Horsdal
Monteur: Michal Leszczylowski

Distribuţia

Jessica Chastain (Miss Julie)
Colin Farrell (John)
Samantha Morton (Kathleen)
Nora McMenamy (Little Miss Julie)

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Încurcatele căi din fortăreața iubirii – „Miss Julie”

Scris de pe mai 18, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste

 

Etichete: , , , ,

Confidentul Reginei – „Victoria & Abdul”

În urmă cu douăzeci de ani, Judi Dench câştiga prima nominalizare la premiile Oscar cu un rol sensibil: Regina Victoria a Marii Britanii, în filmul Mrs. Brown. Recent, Judi  Dench a revenit în acelaşi rol monarhic odată cu Victoria and Abdul. Povestea extraordinară a unei prietenii ieșite din tiparele vremii dintre Regina Victoria (Judi Dench) – aflată în ultimii ani ai existenței sale – și Adbul Karim (Ali Fazal), un funcționar venit din India pentru a lua parte la “Jubileul de Aur” al Reginei, care va deveni favoritul acesteia, șocând, astfel Curtea Regală. Din momentul  în care Regina începe să nesocotească toate regulile și să încalce restricțiile pe care i le impuneau poziția privilegiată, între cei doi se naște o relație neașteptată, bazată pe devotament, pe care absolut toți membrii Curții sau ai anturajului Reginei vor face tot posibilul să o distrugă.

Pe măsură ce această prietenie capătă profunzime, Regina își recapătă pofta de viață și conștientizează faptul că în lume se produc mutații. Stephen Frears abordează acest controversat episod din istoria Coroanei britanice în maniera clasică a unei biografii cinematografice. În egală măsură, această peliculă îi permite să realizeze un sarcastic portret al raporturilor dintre clasele sociale. Fidel stilului (“dramă de epocă” & biografiile “picante”) care l-a consacrat (Dangerous Liaisons, Florence Foster Jenkins ), cineastul atribuie un rol important costumelor cu scopul de a reda mai exact funcția socială, așa cum era considerată în perioada descrisă.

Victoria & Abdul se constituie într-un portret intimist al celei care-a contribuit la făurirea Imperiului Britanic. Pentru această nouă realizare, Frears n-a ezitat să îngroașe, pe alocuri, unele trăsături (manierismul exagerat al aristocraților britanici, portretul caricatural-infantil al prințului «Bertie», viitorul Edward VII) intră direct în registrul grotescului. Bunăoară, există unele scene, precum cea în care indiscreta cameră de filmare urmărește un personaj care o spiona pe Regină, indicând (gros-plan) posteriorul cambrat, asociind astfel comicul de situație cu cel de moravuri. Bizara legătură stabilită între Regina Victoria și un modest valet, ivit din coloniile britanice/India, Abdul Karim prezintă interes pentru realizator doar în măsura în care produce incongruențe și distorsiuni Puterii Regale.

«Victoria & Abdul» © Focus Features

Rapid, Abdul trece de la statutul de valet la cel de consilier, apoi de “maestru spiritual”/« Munshi », stârnind invidia și rasismul în rândul slujitorilor Reginei. Mai întâi, filmul o prezintă pe regină la adevăratul său statut de suverană, apoi Frears analizează, cu autorul montajului dinamic, anturajul acesteia (aristocrați și slujbași) precum accesoriile (rochii și bijuterii); Regina e, oare, ceea ce pare?

«Victoria & Abdul» © Focus Features

Victoria & Abdul se aventurează pe panta contrastelor: între intențiile estetice ale cineastului, alternând tonul (comic burlesc, pentru a sublinia șocul cultural, apoi devine unul serios) și între liniile scenariului. Încă de la primele cadre, în care se remarcă pomposul protocol, rizibil, filmul invocă antagonismul dintre cele două lumi: aristocrația și colonia. Apariția vârstnicei Regine, obosită și gurmandă, intră în registrul dramatic și emoțional (Queen Victoria: “I am cantankerous, greedy, fat, I am perhaps disagreeably attached to power, but I am anything but insane”).

După scenariu, Abdul apare în actul secund, dar ridică valuri de invidie printre supușii Victoriei. Necontenit, Victoria & Abdul glisează  între grotescul asumat și abruptele scene emoționante (impuse de raporturile dintre două ființe total opuse și ca apartenență culturală, dar și socială).

«Victoria & Abdul» © Focus Features

Cât privește relația dintre bătrâna suverană și cultivatul servitor, Frears pare că a refăcut cuplul din Driving Miss Daisy, Judi Dench și Ali Fazal reamintind de versiunea livrată, odinioară, de tandemul Jessica Tandy și Morgan Freeman. Verva lui Stephen Frears îi conferă bizarului cuplu – noul protejat & bătrâna Regină înconjurată de o curte absurdă – ceva din atmosfera spectacolelor muzicale cu tentă kitsch (precum în Florence Foster Jenkins sau comedia Mrs Henderson Presents) și farsă. Atât cineastul, cât și scenaristul Lee Hall au adoptat acest ton pentru a deplânge soarta celor înconjurați de ipocrizie și meschinărie, dar și de-a releva tarele politice. Ca referire la filmografia lui Judi Dench, ne putem gândi și la similitudinile din Philomena, acum, bătrânica lăsată pradă durerii și temerilor își pierde din autoritate în fața unei ridicole Curți (fastul de la Palatul Windsor). Frears rămâne, totuși, un fidel adept al cinemaului social și militant, dar și un remarcabil regizor/director de casting; dacă Judi Dench rămâne, ca întotdeauna, imperială, Ali Fazal ajunge revelația acestei distribuții, fiind un veritabil “înger păzitor” carismatic, ivit pe ultima sută de metri. Exotismul, inocența, inteligența și manierele sale l-au impus pe Abdul Karim/Ali Fazal în fața îndoliatei suverane și-a rămas persoana de pe urmă care i-a șoptit «Rămas-bun !» venerabilei Regine.

«Victoria & Abdul» © Focus Features

Prin această meticuloasă reconstituire a pompei și-a mentalităților de la finele secolului al XIX-lea, în antiteză cu vioiciunea și prospețimea altei culturi (departe de rigiditatea britanică) Stephen Frears îi conferă – poveștii dintre un slujitor indian și Regina Angliei – caracterul unei ode pentru toleranță, dialogul deschis și libertate. Victoria & Abdul este, de asemenea, și expresia în «basso continuo» a însăși tragediei vieții (Queen Victoria: “We are all prisoners, Mr. Karim”).

Victoria & Abdul

Regia: Stephen Frears
Scenariul: Lee Hall (după romanul Victoria & Abdul: The True Story of the Queen’s Closest Confident de Shrabani Basu)
Imaginea: Danny Cohen
Decorurile: Alan MacDonald
Costumele : Consolata Boyle
Montajul: Melanie Ann Oliver
Muzica : Thomas Newman

Distribuția:
Judi Dench – Regina Victoria
Ali Fazal – Abdul Karim
Tim Pigott-Smith – Sir Henry Ponsonby
Eddie Izzard – Bertie
Michael Gambon – Lord Salisbury
Adeel Akhtar – Mohammed
Paul Higgins – Dr Reid
Simon Callow – Giacomo Puccini
Julian Wadham – Alick Yorke
Olivia Williams – Jane Spencer, baroana Churchill

Durata: 1h47

Via WebCultura

 

 

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Confidentul Reginei – „Victoria & Abdul”

Scris de pe mai 17, 2020 în Cinema, Film, Filme de Oscar, Uncategorized

 

Etichete:

O femeie de fier într-o casă din carton – Miss Sloane

Mădălina DumitracheÎntr-o lume în care concurența este tot mai acerbă, în care firmele producătoare se luptă cu înverșunare, a apărut – ca necesitate – lobbyingul. O poveste inspirată din acest univers a scris Jonathan Perera sub forma unui scenariu ce stă la baza filmului Miss Sloane. Nu e deloc dificil să înțelegi ce se poate ascunde în spatele afișului acestui film, iar filmul palpitant – împănat bine cu răsturnări de situație – face deliciul amatorilor acestui gen. Elizabeth Sloane (Jessica Chastain) este o femeie fără scrupule care acționează în culisele de la Washington. Confruntată cu o mare provocare în carieră, ea va fi nevoită să reziste presiunilor în pofida unor manipulări. Pentru a-și atinge scopul, Miss Sloane uzează de metode mai puțin ortodoxe, care îi afectează pe toți cei apropiați ei, dar și propria-i carieră. Elizabeth realizează, doar în momentul în care intră în competiție cu cel mai puternic concurent, că prețul victoriei este mai mare decât era dispusă ea  să plătească. Cocoțată pe tocuri înalte (fără îndoială, Louboutin), Jessica Chastain își poartă silueta fină și chipul surâzător în aproape toate variantele posibile de încadraturi cinematografice pentru a demonstra, de fapt, că este o persoană de neînlocuit în materie de lobbying. Spectatorul este sedus și manipulat grație acestei actrițe care lasă la vedere strategii des folosite în purtarea unor tratative. Adevăruri bine ascunse ies la iveală în această mecanică narativă calibrată astfel încât să rețină atenția spectatorului. Femeia cinică, dar seducătoare, trasează liniile unei cronici despre viața politică de la Washington.

miss sloane1

Pelicula oscilează între realismul idealist din All the President’s Men și fantezismul cinic din House of Cards. În prima jumătate de oră, căpătăm o singură certitudine: ascensiunea vertiginoasă a lui Elizabeth Sloane într-o aventură care-o va costa mult. Sloane își ia cu ea întreaga echipă, cu excepția devotatei asistente Jane (Alison Pill), care se decide să rămână alături de Rodolfo Schmidt (Mark Strong). Personajele sunt atent croite și corect interpretate, partea fiecăruia se potrivește de minune cu a celorlalți. Realizatorii au accentuat răceala eroinei principale prin distribuirea unei actrițe abile; Jessica Chastain și-a dovedit talentul de-a întrupa personaje (Maya din Zero Dark Thirty) capabile de transpunere a profunzimii. Roșcovana – mereu impecabilă în ținută – degajă acea rezervă care impresionează și ascunde rănile tainice, mai ales că Miss Sloane posedă tehnici condamnabile care nu o fac, deloc, să pară odioasă. Cei care se ocupă cu lobbyingul sunt agenții intereselor industrial-financiare care animă culoarele de la Washington sau anticamerele de la Bruxelles pentru a se înfrunta în bătălii și presiuni diverse, trăgând sforile și manevrând votul parlamentarilor. În filmul lui John Madden, protagonista intră într-o confruntare liberă cu fostul ei angajator într-o serie de peripeții care țin spectatorul sub tensiune din pricina numeroaselor twisturi. Nu avea, însă, de-a face cu discursuri și puneri în abis precum cele din scenariile lui Aaron Sorkin (The Social Network și Steve Jobs), nici abstractizările de tipul celor realizate de Kathryn Bigelow (în Zero Dark Thirty), ci doar cu un punct de vedere moral dintr-un thriller cu tentă politică. În filigran, eroina lansează o întrebare dureroasă:„Dacă totul s-ar reduce doar la lobbing?” În pofida machiajului perfect al actriței, profilul personajului este palid și cu umbre (viața personală lipsește) deoarece convingerile politice ale eroinei rămân necunoscute, ea nu este nici idealistă, dar nici activistă. Tot ce putem afla despre ea este faptul că dorește mereu să câștige (chiar în scena de la deschidere, verbalizează excesiv și-și exprimă această filosofie de viață: Elizabeth Sloane:„ I was hired to win and there will only ever be one winner”).

miss sloane2

Pe alocuri, o putem surprinde cum înghite pastile contra insomniei, frecventează un escort-boy și e mereu atentă la aspectul fizic (semnificative sunt cadrele cu obsesia maniacală pentru igiena dentară, periajul excesiv) sau într-o relație de amiciție cu Esme Manucharian (Gugu Mbatha-Raw). Deși briliantă, devine aproape înfricoșătoare, de aceea ne întoarcem la întrebarea-cheie adresată de Schmidt:„Were you ever normal? What were you like as a child?” Chastain etalează nenumărate nunațe din bogata paletă a personajului său. Camera fixează tremuratul aproape imperceptibil al mâinilor ei, apoi deformarea graduală a chipului diafan ce poate atinge praguri înalte de tensiune bine camuflată:„My bank account and liberal conscience won’t justify owning a car.” Cele mai reușite scene sunt cele derulate între Miss Sloane și Esme. Mereu filmată sub o lumină ternă, fizionomia eroinei (genul workhaolic) nu trădează nicio emoție, Elizabeth Sloane duce lupta fără să neglijeze vreun detaliu, lucrând într-un ritm de mitralieră.

miss sloane3

Thrillerul politic, realizat de John Madden, se încadrează perfect în vremurile noastre, iar faptul că premiera oficială din Europa/Franța a fost programată pe opt martie nu este deloc întâmplătoare, așa cum atitudinea eroinei (tipul carieristei cinice dintr-o lume dominată de bărbați) lasă loc multor interpretări. Femeia glacială, fără viață socială (și amoroasă), insomniacă, dependentă de tabletele ce-i conferă energia necesară pentru a face față bătăliilor acerbe din lumea dură a lobbyingului devine un personaj excesiv, adesea comparat cu Jerry Maguire (pentru charisma de guru). Miss Sloane este, în fapt, versiunea în fustă și pe tocuri a lui Jordan Belfort din The Wolf of Wall Street (Rodolfo Schmidt:„You’re a piece of work, Elizabeth”).

miss sloane4

Frumoasa de gheață, care fascinează și nu irită prin excesul de ego, cucerește prin franchețe și prin cinism asumat. Finalul uimitor, dar și grandilocvent, adresează un mesaj subtil cu privire la jocurile dure din lumea rechinilor politici. Miss Sloane devine o odă (stilizată) pentru forța cetățenească redusă la sofismul unui personaj ambiguu.

miss sloane5

Regia: John Madden

Scenariul: Jonathan Perera

Imaginea: Sebastian Blenkov

Montajul: Alexander Berner

Muzica: Max Richter

Distribuția:

Jessica Chastain – Elizabeth Sloane

Gugu Mbatha-Raw – Esme Manucharian

Mark Strong – Rodolfo Schmidt

Jake Lacy – Forde

Alison Pill – Jane Molloy

Sam Waterston – George Dupont

John Lithgow – Congresman Ron M. Sperling

Michael Stuhlbarg – Pat Connors

Durata: 132 min.

 

Premii, festivaluri, nominalizări:

Globurile de Aur, 2017:

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cea mai bună actriță (dramă)  Jessica Chastain  Nominalizată

Alliance of Women Film Journalists, 2017:

Cea mai bună interpretare feminină într-o dramă   – Jessica Chastain  Nominalizată

Hollywood Foreign Press Association, 2016:

Cea mai bună interpretare feminină într-o dramă   – Jessica Chastain Nominalizată

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la O femeie de fier într-o casă din carton – Miss Sloane

Scris de pe mai 16, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , ,

Iubirea pământească dintre „campioni ai imperfecțiunilor” – Only You

O femeie frumoasă (trentagenară), dar singură nu mai reprezintă nicio noutate în zilele noastre, dar când începe o relație cu un bărbat mai tânăr decât ea cu nouă ani, lucrurile se precipită. Harry Wootliff a lansat, la Festivalul Internațional de Film (2018) drama romantică Only You mizând pe farmecul celor doi actori din rolurile principale: Laia Costa și Josh O’Connor. Cineastul aduce în prim-plan o temă actual: infertilitatea în cazul cuplurilor (încă) tinere.

Așadar, doi tineri diferiți se cunosc întâmplător. Elena (Laia Costa) are 35 de ani și provine din Spania. Jake (Josh O’Connor) are 26 de ani. Cei doi „se ciocnesc” în Glasgow, în ajunul Anului Nou, când se ceartă pentru același taxi. Dar, în loc să pornească în direcții diferite, ei decid să petreacă împreună începutul Noului An. Fermecător de stângaci, lunganul studios (își pregătea teza de doctorat, dar își câștiga traiul zilnic din activități colaterale: DJ în cluburi) e atras de focoasa bruntenă. Brutal de sinceră, aceasta îi mărturisise franc cum își petrecuse Revelionul.  Cu toate că e fermecătoare, senzuala Elena (întrupată de șarmanta actriță catalană Laia Costa) își confecționează „o armură” de cinism, așa cum îi șade bine unei administratoare de artă. Odată cu această neașteptată și neprogramată întâlnire, începe o relație pasională. Nu după mult timp, Jake se mută definitiv în apartamentul Elenei. Ba, mai mult, chiar își doresc să aibă o familie. Totuși, pe măsură ce timpul trece, realitatea îi prinde din urmă. Cel mai ușor a fost să se îndrăgostească, dar își pot păstra iubirea când viața nu le dă tot ceea ce și-au dorit? În fapt, începe o idilă pământească între doi „campioni ai imperfecțiunilor”. Cei doi tineri actori au multă charismă  și-am putea să-i comparăm chiar cu James Dean și Natalie Wood, flirtând în Rebel Without a Cause.

Bunăoară, de la o aparentă relație de-o noapte („one-night-stand”), legătura dintre cinica Elena și romanțiosul-studios Jake capătă contururi ferme. După ce-au parcurs etapele în care și-au consumat infatuarea, chiulul de la muncă sau vorbitul ore în șir, s-au convins că merită să clădească o relație serioasă. Rezerva femeii în raport cu șansa acestei noi relații se explică: provenea dintr-o familie în care părinții divorțaseră, iar legăturile emoționale fusesră doar eșecuri. De aceea, tergiversează dezvăluirea vârstei reale. Jake se distrează, însă, pe seama acestor temeri și o asigură că nu era interesat deloc de un astfel de aspect. Tânărul dornic de-a își întemeia o familie ducea povara unei copilării fără mamă, fusese crescut cu devotament de tatăl său, fiindcă mama lui Jake se prepădise când puștiul avea doar șapte ani. Bunăoară, două familii disfuncționale lăsaseră fără prea mari speranțe doi tineri. Acum, pare momentul în care fiecare dintre ei să-și acorde o șansă în plus față de ce avuseseră în copilărie. Deși se iubesc, ceva le scapă. După șase luni de relație, Elena ratează sarcina mult-dorită. După o neplăcută suită de încercări (tratamente și „dragoste cu programări”), femeia clachează și abandonează relația.

În scenele în care Elena verifica testele de sarcină, actrița arată precum un samurai gata de «seppuku». Mereu optimist, dar – totuși – incapabil să înțeleagă severitatea stării în care se afla iubita sa, Jake se simte lezat de propunerea ei și-i declară că nu va reveni în cazul în care ea și-ar mai dori. Ambițioși în orgoliu, cei doi rup tot ceea ce clădiseră și pornesc pe drumuri diferite.

Rătăcirile celor doi foști amorezi îi conduc spre înțelegerea situației: încăpățânarea tinerească de a visa la perfecțiune îi îndepărtase de la firesc. Atât Elena, cât și Jake înțeleg – retroactiv – importanța afinităților elective.  Când biologicul dă greș, e bine să crezi doar „în (al)chimie”.

Finalul optimist lasă ușa deschisă și îndrăznește să treacă peste prejudecăți și alte idei prefabricate, în concordanță doar cu refrenul lui Elvis Costello: „Oh my baby baby, I love you more than you can tell. ”

De fapt, întreaga ilustrație muzicală ilustrează rafinamentul regizorului care-a optat pentru temele lui Emilie Levienaise-Farrouch mixate cu bucăți muzicale de le Elvis Costello, Bronski Beat sau Lhasa de Sela. Amestecând drama (de natură emoțională & medicală) cu romanța de modă veche, Harry Wootliff a livrat o poveste cinematografică menită să stârnească emoție, empatie și înțelegere. Only You nu e doar o convențională poveste de dragoste cu doi „nepotriviți”, nici o diagramă Venn a pasiunii și-a durerii, ci o reconciliere cu aspirațiile care strivesc. În definitiv, doi oameni obișnuiți, care străbat pas cu pas lungul drum al iubirii, merită să-și găsească înțelegerea și să semneze „pacea cu sinele”. Un film indie (independent) stabilește punți între naturalism și romantism și devine o emoționantă fabulă contemporană despre maturizare.

Regia: Harry Wootliff

Imaginea: Shabier Kirchner

Montajul: Tim Fulford

Muzica: Emilie Levienaise-Farrouch

Distribuția:

Laia Costa – Elena Aldana

Josh O’Connor – Jake

Peter Wight – Andrew

Lisa McGrillis – Carly

Stuart Martin – Shane

Durata: 119 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Iubirea pământească dintre „campioni ai imperfecțiunilor” – Only You

Scris de pe mai 15, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste, Filme indie (independente), Modernitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Lungul drum al lui Alice către maturizare – The Girl in the Book

 

Un celebru scriitor, Honoré de Balzac, mărturisea – prin vocea personajelor sale, că „a simți, a iubi, a suferi, a se devota vor fi veșnic urzeala vieții femeiești.” Un punct de vedere asemănător pare să ne împărtășească, în filmul The Girl in the Book, și creatoarea Marya Cohn. The Girl in the Book o aduce în prim-plan pe tânăra Alice Harvey (Emily Vancamp), o scriitoare care încearcă să depăşească blocajul de creaţie. Alice se trezeşte prinsă în capcana unei slujbe de editor junior, care-i solicită – la un moment dat – să se îngrijească personal de relansarea unui bestseller (cartea avea la bază întâmplări din viaţa ei). Astfel, se va re-deschide o fereastră către amintiri  dureroase. Glisând mereu între trecut şi prezent,  tânăra femeie trebuie să găsească puterea de a înfrunta evenimentele tulburătoare pe care le păstrase ascunse în toţi aceşti ani, ca mai apoi să ia decizii pentru a spulbera definitiv demonii trecutului. Ajutată de cea mai bună prietenă, Sadie (Ali Ahn), juna editor își reface puterea pentru a crea și de a redobândi încrederea de sine.

The Girl in the Book 5

The Girl in the Book reprezintă debutul în regie al cineastei Marya Cohn, semnatară și a scenariului pentru filmul lansat în 2015. Viziunea Maryei Cohn (scenariul are nuanțe autobiografice ale cineastei) despre poziția și rolul jucat de femei în lumea literară este una incitantă, cu aspect commercial (cu tentă voit girlish). Cu clare referințe la marea literatură (personajele Alice din opera lui Charles Dodgson / Lewis Carroll sau Lolita din scrierile lui Vladimir Nabokov), pelicula este adaptată publicului din era rețelelor sociale și-a exploziei marketingului digital.

The Girl in the Book 4

Viața trepidantă din Manhattan este bine surprinsă în imaginile realizate de Trevor Forrest și redată de interpretarea subtilă a actorilor din distribuție. Flashbackurile ritmează pelicula („versiunea” Alice la paisprezece ani este actrița Ana Mulvoy-Ten), iar zigzagurile trecut-prezent caută explicații pentru tulburările din actualitate ale eroinei. Când șeful ei, interpretat de Jordan Lage, o solicită pentru re-lansarea cărții de succes a faimosului scriitor Milan Daneker (Michael Nyqvist) derapajele tinerei se accentuează și scot la iveală secvențe dureroase din trecut. Umbrele trecutului capătă contur în ipostaza scriitorului, al cărui prenume face referire directă la cunoscutul om de litere Milan Kundera. Impactul pe care l-a avut relația, inițial de mentor-muză, cu romancierul Daneker a fost răvășitor.

The Girl in the Book 2

În afară de poziția ingrată de „muză-nimfetă”, Alice trebuie să o mai suporte și pe aceea de subaltern al unui șef despotic, care-o tratează ca pe o secretară, ignorându-i calitățile de creatoare. Stabilitatea emoțională devine un punct îndepărtat în istoria acestei fete care se apropia de „borna 30”/„Dirty Thirty”, purtând pe umeri nesuferita povară a copilăriei și-a adolescenței petrecute într-o familie cu veleități și orgolii mari. Tatăl autoritar, Ben (Michael Cristofer), este un renumit agent literar,  iar mama sa (Talia Balsam) a lăsat-o – de mică – în grija soțului faimos, dar și nestatornic.

The Girl in the Book 3

În asemenea situație, Alice „le-a dat replica” refugiindu-se în alcool, legături întâmplătoare /„one-night stands” și scris sub îndrumarea lui Milan. Relația cu bărbatul matur a avut beneficiul stimulării creativității, dar, în egală măsură, și-a derapajelor sexuale. Singura persoană echilibrată cu care stabilește o legătură profundă este Sadie, dar, din păcate, aceasta este mult prea solicitată de viața familială (soțul, Tyler/puștiul de vârstă școlară și un bebe în așteptare). Totuși, providențiala Sadie îi face cunoștință cu Emmett (David Call), un carismatic activist politic.

Când lucrurile păreau să intre pe un făgaș bun, perpetuul autosabotaj apare din nou. Destabilizarea produsă de certurile cu șeful frustrat și apariția neașteptată a expatului Milan o aruncă pe Alice într-o aventură pasageră surprinsă de ființele cele mai dragi: Sadie și Emmett. Aflată, deci, pe orbita tumultoasă, Alice își reconfigurează traiectoria și încearcă să-i recucerească pe cei dragi, abandonând anumite persoane: șeful, Milan și propriul tată. Își concentrează forțele în acțiuni cu efect cathartic, își înfruntă superiorul, se confruntă față în față cu scriitorul care-i exploatase filonul creativ și frăgezimea adolescenței (se folosise de jurnalele fetei, introducându-le în scrierile sale) și-i lasă de izbeliște pe toți în ziua re-lansării cărții. Cele mai des întâlnite clișee despre viața boemă și despre traiul artiștilor din New York capătă forme „digerabile” grație ingeniozității regizorale și montajului abil realizat de Jessica Brunetto.

Regizor: Marya Cohn
Scenarist: Marya Cohn
Compozitor: Will Bates
Operator: Trevor Forrest
Producător: Kyle Heller, Gina Resnick
Producător executiv: Spencer Medof
Monteur: Jessica Brunetto

Distribuţia:
Emily VanCamp (Alice Harvey)
Michael Nyqvist (Milan Daneker)

Ali Ahn (Sadie)
Courtney Daniels (Lynn)

David Call (Emmett )
Jordan Lage (Jack)
Talia Balsam (Mama lui Alice)

Durata: 88 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Lungul drum al lui Alice către maturizare – The Girl in the Book

Scris de pe mai 12, 2020 în Cinema, Cărţi, Feminin, Film, Filme de dragoste, Iubire

 

Etichete: , ,

Lumea între alb şi negru – „12 Years a Slave”

După Lincoln (Regia Steven Spielberg, 2013) şi  Django Unchained (RegiaQuentin Tarantino, 2013), a fost şi rândul filmului  12 Years a Slave (Regia Steve McQueen) să evoce, în propria-i manieră, perioada de sclavie din SUA. Aureolat de Globul de Aur pentru cel mai bun film, la categoria dramă, considerat ca unul dintre principalii favoriţi la premiile Oscar, filmul confirmă flerul cinematografic al lui Steve McQueen.

Cineastul a narat povestea reală a lui Solomon Northup, un cetăţean american negru, om liber, un muzician, familist dedicat, răpit în anul 1841, în nordul Statelor Unite pentru a fi vândut şi vârât în sclavie, pe o plantaţie din Louisiana. Steve McQueen a ecranizat povestea spusă de însuşi Solomon Northup  într-un volum, publicat în 1853, ce-a suscitat interesul public, privind condiţia de sclav şi, bineînţeles, dimensiunea morală şi spirituală a  acesteia. Realizatorul a ales să transforme această “true story” a discretului sclav anonim într-o poveste onorifică, invitând spectatorii în infernul vieţii de sclav.

Adaptarea istorică amplă, din 12 Years a Slave,  reprezintă un advărat tur de forţă, cu o mare densitate. Printre producători, s-a regăsit şi Brad Pitt, el însuşi având un rol mic în film, acela al tâmplarului aboliţionist canadian, ce-l conduce pe erou către salvare. În rolul titular, a fost distribuit un actor britanic, Chiwetel Ejiofor, aproape necunoscut pentru publicul larg. La fel ca şi în cazul celebrei producţii despre războiul de secesiune şi sclavie (Gone with the Wind, 1939, Regia Victor Fleming & George Cukor), protagonista a fost o britanică, necunoscută peste Ocean, Vivien Leigh. Realizatorii peliculei 12 Years a Slave au reconstruit lumea sudului, de dinaintea războiului dintre Nord şi Sud (1860-1861), filmând frumuseţea peisajelor naturale, folosind costume de epocă à la Hollywood şi alegând o distribuţie pe măsură (Benedict Cumberbatch, Paul Dano, Brad Pitt şi Paul Giamatti au acceptat roluri de mică întindere).

Chiwetel Ejiofor, Kelsey Scott, Quvenzhané Wallis, Cameron Zeigler © Fox Searchlight Pictures

Pătrundem în viaţa omului liber, Solomon, ca într-un vis: violonistul negru cade victimă unor interlopi ce-i propuneau să îl integreze într-un circ ambulant în “sălbatica Africă”. Ca o ironie a sorţii, oferta de serviciu devine capcană transformându-l pe Solomon într-un “sălbatic” / marfă. De aici, visul se transformă în coşmarul unui deceniu, în care îl vom însoţi pe erou prin toate etapele, dar ale unui orologiu dereglat. McQueen punctează un lucru esenţial – valoarea unei hârtii e doar simbolică, în realitate, ea se poate deteriora. Filmul începe redând disperarea lui Solomon din pricina cernelii utilizate de el în scrisoarea clandestină pentru familia sa. Salvarea lui va veni dinspre înţelepciunea unui canadian (Brad Pitt, impecabil în rolul filantropului hirsut).

Brad Pitt & Chiwetel Ejiofor © Fox Searchlight Pictures

Cineastul demonstrează că, la om, pielea este foarte importantă; fie că e albă, fie că e neagră, ea rămâne o mărturie a trecerii evenimentelor vieţii. În cazul eroului din 12 Years a Slave, pielea  este o veritabilă “amprentă digitală” a sclaviei (văzută ca o imensă cangrenă).

Mai bine de două ore, această desfăşurare de forţă face o radiografie a lumii împărţite în alb şi negru. Astfel, Patsey (Lupita Nyong’o) sclava cea mai eficientă (rapiditatea la recoltarea  bumbacului) îşi acceptă condiţia, dar nu suportă mirosul propriului ei trup. Gestul ei de-a procura puţin săpun trezeşte agitaţia stăpânului său, Edwin Epps. Trebuie remarcat efortul cu care Michael Fassbender (actorul fetiş al realizatorului) întrupează acest personaj –  un veritabil aliaj între delirul mistic şi depravarea sexuală.

Chiwetel Ejiofor, Michael Fassbender & Lupita Nyong’o Photo by Francois Duhamel © Fox Searchlight Pictures

Antiteza imaginilor dure, din film, reflectă ultimile zvâcniri ale patriarhilor sudului, între predicile lor acoperite de plânsul înfundat al sclavilor. Cele mai cumplite fapte de cruzime au loc în cadre naturale splendide, ilustrând perversitatea acelei lumi. În ciuda unor mici trimiteri la “faţa umană” a sclaviei (primul stăpân al lui Solomon), imaginile sunt pline de durere (amplificată şi de muzica lui Hans Zimmer) în acest ”muzeu al ororilor”.

Chiwetel Ejiofor & Benedict Cumberbatch Photo by Jaap Buitendijk © Fox Searchlight Pictures

Prin acest episod trist din istoria Americii, Steve McQueen oferă o nouă perspectivă asupra condiţiei umane. “Eu vreau să trăiesc, nu să supravieţuiesc“, spunea Solomon, un om educat, celor cu care-şi împărţea amarul sclaviei. Diferenţa dintre un sclav născut liber şi cel care n-a cunoscut decât captivitatea este considerabilă; primul ştie exact ce parte a umanităţii l-a refuzat.

Chiwetel Ejiofor în ”12 Years a Slave” © Fox Searchlight Pictures

Regizor: Steve McQueen. Scriitor: Solomon Northup. Scenarist: John Ridley. Compozitor: Hans Zimmer. Operator: Sean Bobbitt. Producător: Dede Gardner, Anthony Katagas, Steve McQueen, Arnon Milchan, Brad Pitt, Bill Pohlad. Monteur: Joe Walker.

Distribuţia: Chiwetel Ejiofor (Solomon Northup), Michael Fassbender (Edwin Epps), Brad Pitt (Bass), Dwight Henry (Unchiul Abram), Dickie Gravois (Overseer), Bryan Batt (Judge Turner), Ashley Dyke (Anna), Kelsey Scott (Anne Northup), Quvenzhané Wallis (Margaret Northup), Cameron Zeigler (Alonzo Northup), Tony Bentley (Dl. Moon), Scoot McNairy (Brown), Taran Killam (Hamilton), Christopher Berry (Burch), Bill Camp (Radburn), Benedict Cumberbatch (Ford), Paul Giamatti (Freeman), Lupita Nyong’o.

Premii, nominalizări, selecţii: Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun film – dramă; Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Steve McQueen; Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Michael Fassbender; Globurile de Aur (2014) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Lupita Nyong’o; Globurile de Aur (2014) – Cea mai bună coloană sonoră, nominalizat: Hans Zimmer; Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun actor într-o dramă, nominalizat: Chiwetel Ejiofor; Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun scenariu, nominalizat: John Ridley; Oscar (2014) – Cel mai bun film, nominalizat; Oscar (2014) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Steve McQueen; Oscar (2014) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Michael Fassbender; Oscar (2014) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Lupita Nyong’o; Oscar (2014) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: John Ridley; Oscar (2014) – Cele mai bune costume, nominalizat; Oscar (2014) – Cea mai bună imagine, nominalizat; Oscar (2014) – Cel mai bun montaj, nominalizat: Joe Walker; Oscar (2014) – Cel mai bun actor, nominalizat: Chiwetel Ejiofor; Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun film, nominalizat; Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Steve McQueen; Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun operator, nominalizat: Sean Bobbitt; Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Michael Fassbender; Premiul BAFTA (2014) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Lupita Nyong’o; Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: John Ridley; Premiul BAFTA (2014) – Cea mai bună imagine, nominalizat; Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun montaj, nominalizat: Joe Walker; Premiul BAFTA (2014) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Hans Zimmer; Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun actor, nominalizat: Chiwetel Ejiofor.

(Via WebCultura)

Articol publicat în revista Bel-Esprit


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


 
Comentarii închise la Lumea între alb şi negru – „12 Years a Slave”

Scris de pe mai 11, 2020 în Cinema, Film, Filme de Oscar, Moravuri

 

Etichete:

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web